Extern

Eurocraţii, casta preoţească a UE

Europarlamentarul britanic Nigel Farage a fost consternat când a aflat recent că peste 1.000 de oficiali ai UE câştigă mai mult decât premierul britanic. Nu este de mirare că birocraţii de la Bruxelles cer “mai multă Europă”, a declarat el. Ceea ce doresc cu adevărat sunt “mai mulţi bani” pentru ei înşişi, scrie The Economist pe blogul Charlemagne, citat de Agerpres.
Unii oficiali de la Bruxelles sunt excesiv plătiţi, în special angajaţii de dinainte de reforma de personal din 2004. Cu studii înalte şi adesea un pic plictisiţi, eurocraţii pot părea răsfăţaţi: se lamentează de condiţiile lor deşi se bucură de unele dintre cele mai sigure locuri de muncă din lume. Cu toate acestea, ei nu se află acolo în primul rând pentru bani.
Cartierul european de la Bruxelles este un loc ciudat, crede The Economist. Este mai puţin o Sodoma şi Gomora şi mai mult un Vatican. Europa este un proiect pe bază de credinţă pentru birocraţii săi, sau cel puţin a fost atunci când aceştia şi-au luat examenele de admitere în UE. Chiar dacă eurocraţii devin mai cinici cu vârsta, învăţând că promovarea are mai puţină legătură cu meritul decât cu politica, majoritatea păstrează o scânteie de credinţă. Spus simplu ei cred că naţionalismul este cel mai mare dintre rele.

Naţionalismul a fost într-adevăr un blestem european. Astăzi, UE este un bastion împotriva unor noi orori. Un exemplu: recentele tensiuni dintre slovaci şi maghiari, aţâţate de populişti cinici din ambele ţări. Dar politicienii locali nu pot închide graniţa cu comercianţii care fac parte din naţionalitatea greşită, sau concedia lucrătorii cu autobiografia greşită – ar fi împotriva legii UE.

Oficialii de la Bruxelles sunt adesea reflexivi, inteligenţi şi o companie agreabilă. Ei vorbesc o mulţime de limbi. Mulţi sunt căsătoriţi cu parteneri din altă ţară sau divorţaţi de parteneri din altă ţară. Au copii multilingvi, multiculturali, care gândesc la Europa ca la naţionalitatea lor. Surprinzător, adesea provin din regiuni cu identităţi puternic independente, cum ar fi Catalonia şi Ţara Galilor. Nedorind o carieră în capitala naţională detestată, ca Madrid sau Londra, se conectează la visul unei Europe unite.

Ca şi preoţii-confesori, eurocraţii sunt bine plasaţi pentru a vedea acorduri neplăcute în numele intereselor naţionale. De exemplu, la Consiliul anual privind pescuitul au văzut cum miniştrii vor cote foarte mari pentru pescarii “proprii”, trimiţând specii valoroase spre extincţie. Au mai văzut şi cum presupuse guverne pro-europene fac lobby pentru ca noile legi să le favorizeze agricultorii “”lor”” sau muncitorii “lor” din domeniul automobilelor. Toate acestea întăresc credinţa lor în Europa ca ideal superior.

Totuşi, credo-ul lor anti-naţionalist prezintă şi riscuri. Ca orice castă preoţească, eurocraţii afişează o dâră de autoritarism şi obscurantism. Când francezii şi olandezii au votat împotriva Constituţiei UE în 2005, oficialii de la Bruxelles a murmurat că era un nonsens să supui documentele complexe ale unui tratat UE judecăţii unor oameni obişnuiţi. Cei mai curajoşi dintre ei au susţinut că UE a fost întotdeauna un proiect elitist. Dacă alegătorii germani ar fi fost întrebaţi n-ar fi renunţat la Deutschmark pentru euro. Nici alegătorii francezi nu ar fi aprobat extinderea UE.

Euroscepticii radicali acuză oficiali europeni că ar complota o dictatură. Aceasta este demagogie ieftină, crede The Economist. UE este un club de democraţii, deşi unul cu arbitri nealeşi. Problema este că e plin de oameni care echivalează democraţia naţională cu egoismul şi populismul.

O soluţie la această problemă este propusă la nesfârşit: democraţia pan-europeană, construită în jurul partidelor transfrontaliere şi al unor uriaşe puteri noi acordate de Tratatul de la Lisabona Parlamentului European (PE). Dar PE este marea dezamăgire a proiectului european, o adunare dedicată apucării de noi competenţe în detrimentul guvernelor naţionale. Este ales, dar nu cu adevărat tras la răspundere. Membrii pot vota împotriva oricărei legi fără a risca căderea unui guvern şi alegerile anticipate: aceasta este puterea fără consecinţe.

Alegătorii obişnuiţi nu au nicio idee cine îi reprezintă în PE, sau chiar dacă stânga sau dreapta domină acolo. De fapt, diversitatea Europei înseamnă că etichetele stânga-dreapta utilizate de marile blocuri ale parlamentului înseamnă foarte puţin. Afacerile sunt avansate prin înţelegeri clandestine între baroni de partid şi nu în urma unei ciocniri deschise de idei, relevă analiza. Ca urmare, legislativul nu a reuşit să capteze imaginaţia publicului.

Insiderii de la Bruxelles sunt convinşi că criticii UE sunt naţionalişti. Se înşeală. UE ţine sub control naţionalismul. A spulberat barierele în calea comerţului intern şi a liberei circulaţii a persoanelor, a modernizat regiunile sărace, a ancorat Europa de Sud şi de Est la lumea liberă – o realizare istorică.

Totuşi, nu poţi crede în miracole ca democraţia pan-europeană. În lumea reală, atunci când democraţia merge mult dincolo de statul-naţiune, se împiedică.

Sursa: Romania Libera

Abonează-te la newsletter