Politică

Rătăciri electorale

images5Lista pretendenţilor la preşedinţia ţării s-a definitivat. Mai este timp pentru a discuta despre candidaţi şi programele lor, căci multe se vor petrece până la momentul potrivit. Nu este vorba încă nici de a opta între ei, deoarece va trebui examinat în prealabil ceea ce propun. Deocamdată pare endemică sărăcia de proiecte privind viaţa într-o ţară afectată de ceea ce s-a înregistrat în ultima decadă: dezindustrializarea, slăbirea instituţiilor, desfigurarea democraţiei, debusolarea educaţiei, criza motivaţiei.

Alt aspect este, însă, izbitor: mulţimea de clişee şi sofisme ce umplu deja discuţia publică. Acestea ilustrează din nou cât de repede se apelează la noi la date false şi cât de lacunară este logica. Consemnez mai jos câteva exemple. Plec de la premisa că orice cetăţean are dreptul să intre în competiţie pentru a deveni preşedinte, iar despre un candidat se poate discuta efectiv după ce îşi prezintă soluţiile. În civilizaţia din care vrem să facem parte, pretenţia (de adevăr, de justeţe, de adecvare etc.) a unei susţineri sau acţiuni se evaluează pentru ceea ce conţine aceasta, nu pentru considerente din afara ei, iar conţinutul se redă cu acurateţe.

Chiar înainte ca un candidat cu o rută apreciată de servant public să fie lăsat să-şi prezinte vederile, unii se grăbesc să fixeze imaginea că acest candidat este, mai presus de toate, în vârstă şi şi-a început cariera înainte de 1989. „Argumentul” nu este, să recunoaştem, decât un binecunoscut sofism elementar – argumentum ad hominem, aici fiind vorba de fapt de segregarea unei persoane nu pentru valoarea ei, ci pentru date biografice. Este ca şi cum am cere cuiva să nu-l citească pe Nietzsche pentru că acesta avea dureri permanente.

Este foarte bine ca oameni cu experienţă să concureze la funcţii în stat şi revine doar alegătorilor să se pronunţe asupra lor. De altă parte, un proverb ne atrage atenţia că, atunci când cineva simte alergie la vârstă, la îndemână îi stau mai multe căi, în afara împiedicării altora să se valorifice. Sunt multe semne care atestă că România riscă să se îndrepte doar spre noi crize, dacă, atunci când se ocupă demnităţi şi funcţii importante, nu iese din actuala confuzie a propriilor valori, în care se amestecă la întâmplare criterii de afinitate politică, de date din buletin, de apartenenţă la grupuri, de diplome obţinute oricum, de competenţe imaginate şi merite îndoielnice etc. Marin Preda amintea, pe drept, că tinereţea este trufie, dar nu înseamnă neapărat şi valoare. La propriu, valoarea nu este decisă de anii strânşi. Doar ca exemple, Adenauer şi Reagan au candidat peste vârsta oricăruia dintre candidaţii despre care este vorba la noi şi nimeni nu le-a reproşat datele din carnetul de identitate.

Cu privire la un candidat se distribuie copios reproşul „caselor”. Aceasta se face după alt sofism elementar, în cazul de faţă „sofismul premisei false” (ce se lasă reconstruit astfel: „toţi cei care au multe case sunt suspecţi, acesta are multe case, deci este suspect”). Dincolo de vădita rea intenţie, nu se iau în seamă preţul scăzut al apartamentelor pentru puţinii saşi rămaşi după plecarea masivă a populaţiei germane din România şi împrejurarea că, luate la un loc, casele candidatului fac, cum s-a spus, cel mult cât un apartament în Bucureşti.

Despre acelaşi candidat se răspândeşte sârguincios informaţia „întâlnirii” cu nu ştiu cine, care este tot un „sofism al premisei false” („oricine se întâlneşte cu cineva blamat de un grup este rău famat, acesta s-a întâlnit, deci este contaminat”). Interesant este că întreţin acest sofism jenant tocmai cei care trec sub tăcere faptul că prin semnarea unui un pact de coabitare eşti mai legat de o persoană, oricine ar fi, decât dacă, eventual, o întâlneşti într-o împrejurare. Ne amintim, spre ilustrare, că Sarkozy şi Hollande au luptat cu ascuţimea verbului pentru preşedinţia Franţei, dar nu s-au coborât până la a-şi imputa întâlnirile de la recepţii.

Candidaţii cedează, chiar ei, clişeelor. Bunăoară, în chestiunea Chinei, nu se poate spune nicidecum – decât cu preţul unor mari pierderi – că „noi nu avem nimic de a face cu această ţară”, dată fiind politica ei. Este o prejudecată costisitoare, care prinde, curios, într-o ţară săracă, în vreme ce SUA, Germania şi orice altă putere care contribuie la sensul istoriei contemporane caută în fel şi chip cooperarea cu chinezii. Nu ar trebui cedat acestui clişeu, afirmat din nefericire, de la nivel înalt de la noi. Ar fi utilă lectura în subiect, cel puţin, a lui Helmut Schmidt sau Henry Kissinger, ca să rămânem la o bibliografie accesibilă astăzi oricui. Sau lectura cărţii doamnei Hillary R. Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014), apărută cu ceva săptămâni în urmă, în care se apără energic ideea că este facil să pierzi din vedere faptul că în lumea actuală şi unii şi alţii stau sub „presiuni şi imperative proprii” şi se schimbă inevitabil (p.66), încât relaţia cu China trebuie scoasă definitiv din clişeele răspândite. Oricum, nu este decât păguboasă iluzia că tocmai la Carpaţi s-a aflat cheia ce dezleagă misterele istoriei! Politica externă a României are coordonate lămurite (apartenenţa la UE şi NATO), dar nimeni nu-ţi cere să nu-ţi elaborezi perspectiva şi să nu fii inovativ în aceste coordonate. Mai ales că s-a intrat deja într-o lume care cere, de altfel, cum se observă în cele mai noi abordări ale vieţii internaţionale, renovarea paradigmelor şi soluţii proaspete, pe scară mare.

Conform unei strategii răsuflate, un candidat amestecă apărarea prin analogii vagi cu atacul gratuit şi ajunge să răspândească o sofistică extinsă. Aici menţionez doar un raţionament deja formal eronat, înainte de a fi lacunar în premise.

Raţionamentul – acela că USL există şi este reprezentat de candidatul însuşi – a fost construit ca raţionament eronat, în fapt ca sofism de felul „nu rezultă (non sequitur)”. Acest sofism („am semnat împreună acordul de înfiinţare a USL, eu păstrez acest acord, deci eu reprezint USL”) poate induce încă în eroare. Or, ştim prea bine că din momentul în care cei cu care ai semnat un acord l-au denunţat, acel acord nu mai există.

Dacă unii candidaţi sunt atacaţi cu sofisme, alţii caută să le fructifice. Nu se poate altfel înţelege pretenţia din declaraţiile unui candidat că a apărat totdeauna statul de drept – care este o chestiune mult mai complexă şi mai exigentă decât îşi poate închipui aceasta. Doar un sofism, anume sofismul „nu rezultă (non sequitur)”, este cel care („eu am lucrat potrivit priceperii mele pentru statul de drept, cred că acest stat trebuie apărat, deci eu îl reprezint”) poate duce la concluzia acelui candidat.

Dar mai sunt exemple de deducţii pentru care premisele sunt insuficiente. Să pretinzi că doar tu reprezinţi printre ceilalţi Europa şi europenizarea, întrece orice măsură. Nimeni nu-şi poate împroprietări statul de drept, care a fost, de altfel, o revendicare veche, înscrisă şi în proclamaţia noii puteri din 1989, şi care nu se poate satisface fără competenţe juridice şi de altă natură şi fără acea „nelinişte etică” ce ar trebui să însoţească continuu deciziile instituţionale. La fel, nimeni nu poate monopoliza apartenenţa europeană. Europa este mult mai mult decât se înţelege în propaganda noilor activişti veniţi pe scenă. Este, iarăşi, limpede că a fost o eroare a ţării noastre trimiterea la Bruxelles a tot felul de persoane pe considerente conjuncturale, şi nu a unor oameni care au făcut ceva pentru integrarea europeană şi ştiu despre ce este vorba.

Să gândeşti după schema „ştiţi voi câte am făcut când am fost ministru”, cum face un alt candidat ce-şi datorează cariera de până acum – după datele existente – unei desemnări din motive obscure, este un clişeu ce se repetă, din nefericire. Oameni fără merite ajung în posturi de decizie prin capriciul autoritar al cuiva (după schema, la drept vorbind, complet străină democraţiei „eu am decis să…!”) şi apoi pretind importanţă mult peste ceea ce au făcut şi sunt. Pe de altă parte, banii nu aduc, cum se spune, fericirea, dar mulţimea lor pare să impresioneze diferite grupuri de propagandă, încât unii candidaţi mizează vizibil pe surclasarea rivalilor având mediatizare, fie şi pentru idei puţine şi scurte. Are ţara noastră răgazul să stea pasivă la spectacol, când urgenţele ei sunt cu totul altele şi nu-şi poate permite să înlocuiască valoarea persoanelor cu mediatizarea?

Un candidat a pus punctul pe i arătând cu degetul spre cultura politică a candidaţilor. Într-adevăr, este o problemă, una dintre cele redutabile. Numai că acel candidat vede lacune în materie doar la alţii. Simplu spus, nu rezolvă problemele României un liberalism revolut, distinct oricum de liberalismul legat de valori de astăzi. Dacă i-ar citi măcar pe Ronald Dworkin sau William Galston sau alţii care dau formă culturii politice liberale de astăzi, avocaţii liberalismului şi-ar da seama ce înseamnă liberalismul de acum şi cum ar trebui să evalueze lucrurile.

Sunt doar câteva, să sperăm, rătăciri, în acest preambul de campanie electorală. O problemă a democraţiei de la noi este, vizibil, să se iasă din falsificările curente şi din sofisme şi să se abordeze informat şi onest problemele de viaţă ale cetăţenilor. Vom vedea în săptămânile următoare dacă există şanse. Deocamdată se poate spune că, înainte de a discuta problemele existente, trebuie învăţat cum se poartă o discuţie. Faptul contează mai mult decât se crede, căci din circulaţia nestingherită a falsurilor şi continua violare a regulilor argumentării nu iese decât o societate cu performanţe pe măsură. Dificultăţile vieţii sunt, de fapt, şi rezultatul felului în care se discută.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter