Extern Politică

Copenhaga: congresul simulacrelor

The world is too much with us; late and soon,
Getting and spending, we lay waste our powers:
Little we see in Nature that is ours;
We have given our hearts away, a sordid boon!
This sea, that bares her bosom to the moon;
The winds that will be howling at all hours
And are up-gathered now like sleeping flowers;
For this, for everything, we are out of tune;
It moves us not – Great God! I’d rather be
A pagan, suckled in a creed outworn;
So might I, standing on this pleasant lea,
Have glimpses that would make me less forlorn;
Have sight of Proteus, rising from the sea;
Or hear old Triton blow his wreathed horn.

William Wordsworth (scris in 1802, publicat in 1807)

Acest poem, scris acum mai bine de doua secole, pare a-si conserva o actualitate fara cusur. Ar putea, de pilda, sa functioneze foarte bine ca motto al Conferintei mondiale privind degradarea conditiilor climaterice – conferinta gazduita la Copenhaga din 6 decembrie 2009 – si sa fie, in acelasi timp, un obiect de reflectie pentru participanti.

Daca ar fi sa dam crezare argumentelor si cifrelor prezentate in diverse cotidiane si saptamanale ori in eseurile mai substantiale publicate in reviste de specialitate, de cativa ani buni incoace, ar insemna – nici mai mult, nici mai putin – ca planeta se gaseste pe buza prapastiei, zguduita de catastrofe climatologice, geografice si agricole ireversibile; pe de o parte unele regiuni (zone de joasa altitudine, coaste, delte etc.) ar fi inghitite de apele oceanelor, pe de alta parte, ne-nghite desertul, seaca marile continentale (marea Aral, lacul Ciad) si fluviile – in China si in peninsula indochineza (din pricina anuntatei disparitii a ghetarilor din Himalaya, nivelul fluviilor Yang-Tse-Kiang si Mekong ar risca sa scada la cote fara precedent, cu consecinte importante pentru supravietuirea populatiei din zona).

Sa nu uitam insa de dezastrele imputabile procesului de urbanizare fara limite: pe de o parte, zone ca Dubai – paradisul unui hybris financiar nemaiintalnit –, pe de alta parte infernul mizeriei supreme – in Calcutta, Cairo sau Lagos. Nimic straniu insa; nu spunea oare Marx ca „Pe bogati ii fabrica saracii”?, asa ca, iata, pentru a obtine niste super-bogati nu e nevoie decat ca, in alta parte, sa existe niste foarte-multi-super-saraci. In acest sens, „The world is too much with us” ilustreaza astazi, dupa ce altadata fusese sumbra profetie a unui poet romantic speriat de zorii masinismului si ai epocii industriale, o realitate evidenta pentru toti cei care sunt dispusi sa caste ochii si sa scruteze cotidianul in care traiesc. Negurosul si foarte conservatorul romantic Wordsworth imi aduce aminte de alt romantic, unul social liberal (in sensul avut de acest termen la inceputul secolului al XIX-lea in Anglia – astazi i-am spune mai potrivit un „social-democrat”), un ins mai sclipitor si mult mai optimist – e vorba de Shelley – care clama in The Ode of the West Wind [„Oda vantului de Apus”]: „The trumpet of a prophecy! O Wind, /If Winter comes, can Spring be far behind ?”Astazi insa, ultimul vers al acestui magnific poem ar trebui rescris astfel: If Spring comes can Winter be far behind and for ever… Acest inghet va fi un desert fara satiu, o iarna a pustiurilor nemarginite si o iarna-metafora a spiritului desertificat al indivizilor, al popoarelor si al elitelor stapanite de vesnica inconstienta si frenetica nesimtire asociate obsesiei consumerismului si grijii de a cloci profit.

Prin interviuri, declaratii solemne si prin intensificarea calatoriilor oficiale pregatitoare, presedintele Sarkozy incearca sa convinga cele mai insemnate dintre statele emergente (Brazilia, India, ca sa dau numai doua exemple) de necesitatea obtinerii unui consens in ideea unui moratoriu pentru scaderea emisiilor de gaz cu efect de sera. Mai mult. Statele Unite si China sunt dispuse sa avanseze, pentru prima oara, date si cifre privind reducerile de gaz pe care le-ar putea accepta.

Intentii laudabile si marturii pioase stau in asteptarea reactiei populare, intr-un halou de incertitudini. Pe de o parte, oameni de stiinta seriosi, „ajutati” de gazetari aflati in cautare de senzational, profetesc ce e mai rau, pe de alta parte, alti oameni de stiinta, mai putin numerosi, ce-i drept, dar nu si mai putin influenti, ne pun in garda asupra, zic ei, „nazarelilor scornite de pseudo-savanti si sarlatani”. Pe cine sa mai creada bietul om de pe strada? Sunt oare aceia care locuiesc undeva la cateva zeci de metri deasupra nivelului marii, ori chiar mai sus, si departe de litoral, dispusi sa creada in pericolul ridicarii nivelului marii, pericol la care se expun, in fiecare zi, locuitorii din zonele de tarm? Sau, invers, cei care traiesc in tari europene temperate sunt oare dispusi sa priceapa pericolul desertificarii, asa cum sunt aceia din inima continentului, confruntati deja cu experienta secarii albiilor?

Ghetarii din Mont-Blanc se retrag, aceia din Himalaya, de asemenea; mai rau, ghetarii din Groenlanda – care acopereau odinioara intreaga peninsula, mare cat un continent – s-au strans ca pielea de sagri. Asupra Europei occidentale se abat, de la o vreme, ciclic, furtuni care seamana tot mai mult cu tornadele tropicale, iar realitatea dovedita a cresterii nivelului oceanelor va duce in Franta, peste aproximativ 50 de ani, la disparitia regiunii Camargue, zona de coasta a celebrului Marais poitevin, si a jumatate din L’Ile de Ré (1).

Cu toate acestea, dragilor, odata ce se linistesc furtunile si se repara distrugerile masive si exaltarea provocate de ele, totul revine la normal; uscaciunea din timpul verii si cufundarea tot mai adanca a panzei freatice nu-l prea intereseaza pe cetatean. Cat despre cetateanul roman, prada a isteriilor electorale si a unui discurs politic in care esentialul nu e niciodata abordat, de cate ori a auzit el spunandu-se ca Delta Dunarii e amenintata sa dispara de pe fata pamantului, ca regiunea Camargue sau ca zona dintre Gange si Bengal?

Cunosc oare romanii faptul ca sudul tarii lor e serios amenintat de pericolul desertificarii? Daca poporul e inconstient, in parte, vina ii apartie; insa o mare parte din vina o poarta elitele, sfintii democratiei de parada si anticomunistii de salon, apostolii liberalismului, pretinsii critici ai unei pseudo-stangi la fel de crapuloase ca pseudo-dreapta… Cu ce se ocupa acesti distinsi domni? Cu asanarea ideologica: cu libertatea! Care libertate insa? Libertatea hotilor nepedepsiti, a pradatorilor din avutul public! Sau libertatea unui asa-zis „creator” manat in lupta doar de gustul banului… si, last but not least, cavaler al anticomunismului fara comunism (2), combatantul unei baricade fara risc (poate doar cu „riscul” primirii de pomeni de la cutare maestru public sau privat in serviciul caruia e primit…). Un circ in toata legea, asortat cu savantlacuri grotesti.

Sa spunem lucrurilor pe nume. Dubai-ul, vitrina unei fantezii financiare desprinse de orice lest de rationalitate, e pe cale sa-si declare falimentul. Pe parcursul unei singure generatii, fostii beduini au topait, de pe spinarea dromaderului si din corturile plantate in desert, pe creasta zgarie-norilor de 800 de metri si in insule artificiale devenite in scurt timp o piata a turismului de mare lux. In mai putin de treizeci de ani, s-au transformat in niste diriguitori megalomani, furati de aburii hybris-ului capitalist fondat pe creditul nelimitat (garantat prin renta petroliera a Emiratelor) si prin speculatie funciara iresponsabila – un tip de capitalism foarte apropiat de cel care a incurajat proliferarea americanelor subprimes, fara ca vreunul dintre ONG-urile ecologice sau dintre guvernele pretins ingrijorate de soarta planetei sa protesteze. Ideea unui capitalism „islamic”, temperat de preceptele economice ale Charia s-a dovedit, o data in plus, o impostura a marelui „biznis”, unul de foarte inalt nivel, dincolo de religie si de alte marunte principii ca acesta. Aflati pe lista statelor cu cel mai nociv impact ecologic asupra marii (devansand Statelor Unite si China!), „beduinii” de mai ieri consuma apa dulce in masa (aproape 2 000 de litri pe zi pe cap de locuitor!) si doua milioane de litri pe saptamana pentru fiecare dintre cele sapte golfuri din jurul orasului-stat plantat in mijlocul desertului lui Rub al-Khali, intins pana spre Golful Persic! (3)

Evitand sa se spuna lucrurilor pe nume, afacerea pare sa fi inceput prost… Summit-ul de la Copenhaga risca sa semene cu o farsa, jucata spre pentru intretinerea publicului; din pacate insa, consecintele nu vor intarzia sa se arate. In realitate, daca vorbim de gazul cu efect de sera, de ravagiile chimice si agronomice de pe terenurile agricole (efecte ale utilizarii intensive a ingrasamintelor chimice, ale despaduririlor si ale practicarii monoculturii); sau daca vorbim de abuzul fara limite al pomparii de apa din panzele freatice si risipirea ei nerationala, daca vorbim de desertificarea zonelor continentale – consecinta a celor de mai sus – in toate aceste conditii, nu modificarile tehnice ale tehnicilor de productie intelese prin sintagma „dezvoltare durabila” vor fi solutia capabila sa preintampine iminenta catastrofa planetara. Criza ecologica de la inceputul secolului al XXI-lea dezvaluie ceva mai mult decat a facut-o criza economica, chiar daca aceasta din urma, efect pur al capitalismului globalizat, e doar un simptom printre altele; aceasta criza ecologica, transformata, in timp, intr-un real dezastru planetar, dezvoltat pe fondul economiei de piata globalizate, reveleaza un impas ontologic, falimentul, esecul felului-de-a-fi-in-lume al omului modern.

Nu e vorba aici de comunismul sau de anticomunismul primar, secundar sau tertiar; e vorba pur si simplu de acest fel-de-a-fi, care include si experienta depasita a socialismului real si aceea prezenta a capitalismului ajuns la ce-a de-a treia revolutie tehnica, numita modernitate tardiva… Acest fel-de-a-fi arata ca un Janus bifrons: in acelasi timp un capitalism financiar in orizontul sau indepasabil – profitul ca Weltanschauung si telos al trecutului, prezentului si viitorului, si proliferare a tehno-stiintelor ca obiectivare totala, in care toate activitatile umane si ordinea lucrurilor naturale se transforma in cunoastere ca posibilitate a producerii indefinite… Or, ceea ce propun oamenii politici, cercetatorii si diversi agitatori ecologici nu sunt decat jalnice paliative sau, mai rau, tehnici de substitutie care mai degraba ele distrug natura decat cele pe care trebuie sa le inlocuiasca (pentru fabricarea noilor serii de dispozitive electronice, a computerelor, telefoanelor celulare s.a. e nevoie de metale rare si foarte rare sau de aur, pentru a caror exploatare se distrug hectare intregi de paduri virgine – vezi exemplul padurilor congoleze); ori instrumente care uratesc peisajul, in loc sa procure cine stie ce beneficii (vezi exemplul instalatiilor eoliene).

De buna seama, la Copenhaga se va ocoli esentialul; un esential pe care l-a sintetizat, insa, in introducerea unei remarcabile lucrari semnate de ea, fiziciana indiana Vandana Shiva – o militanta pentru drepturilor agricultorilor si pentru diversitate biologica: „Cultura mercantila se afla in conflict cu diverse culturi ale partajului, prin care apa e oferita si primita ca dar. Cultura plasticului, aceasta productie non-viabila, non-reciclabila si poluanta, e in conflict cu civilizatiile pamantului si ale humei, cu renasterea naturii si cu intinerirea perpetua. Sa ne imaginam ca traditia oferirii de apa prin Piyaos (4) se pierde, ca un miliard de indieni trebuie obligati sa consume apa din sticle de plastic. Ce vom face cu muntii de deseuri rezultate? Cata apa va trebui sa poluam in consecinta?” (5) Or, la Copenhaga nu se vorbeste decat de gazul cu efect de sera si de incalzirea climei, iar nu, dupa cate stiu eu, de raul deja facut si ras-facut. Lucru prevazut, pentru cine a avut urechi de auzit, acum cincisprezece ani de presedintele Bancii Mondiale (institutie putin suspectata de marginalitate intelectuala!), Ismail Serageldin:

„Daca razboaiele din acest secol [secolul al XX-lea] s-au purtat pentru petrol, razboaiele secolului urmator vor fi pentru cucerirea apei”. Intr-adevar, totul este pregatit pentru declansarea acestui tip de razboaie; vulgata politico-jurnalistica are insa obiceiul sa o prezinte sub aparenta razboaielor tribale, generate de extremismul religios sau de terorism. Nicidecum: e vorba pur si simplu de apropriere, de furt pentru dominarea zonelor cu surse de apa (fluvii, rauri, torenti) care traverseaza mai multe tari. Textul cercetatoarei Vandana Shiva militeaza pentru un fel-de-a-fi-in-lume fondat pe consumul moderat al resurselor naturale prin tehnologii locale reciclabile, care, in atatia ani de convietuire cu mediul, au invatat sa-i respecte echilibrul.

Or, pentru marile puteri economice ale lumii, nici nu se pune problema contestarii capitalismului, dimpotriva, se depun mari eforturi pentru intarirea si protejarea lui. Motto-ul sau ramane acelasi: mai multa productie, mai mult profit. Esentialul acesta este; curba catastrofica a somajului in Occident nu ingrijoreaza decat in masura in care ar veni la pachet cu potentiale tulburari sociale. Insa, asa cum s-a putut deja constata, marea criza economica din toamna lui 2008 n-a schimbat nimic in conceptia economica a statelor. Pierderile au fost absorbite de guverne, sume consistente din bugetul public au fost livrate cu dobanda cvasi-nula bancilor, in vreme ce acestea continuau sa dea credite cu dobanzi ridicate particularilor si intreprinderilor industriale si comerciale. Astfel, dupa un an, capitalismul tertiar a razbit ca un Phenix din propria cenusa, regenerat in asa fel incat bancile peste care trecuse uraganul stiutelor subprimes s-au trezit mai puternice si mai solide decat inainte (6).

Cu riscul de a-i leza pe saracii cu duhul sau pe amantii unui „idealism de vis” (dupa expresia lui Nietzsche), o sa spun totusi, fara inconjor, ca nimic serios nu se va intreprinde la Copenhaga si nimic nu va fi facut de aici inainte pentru salvarea planetei din fata unui dezastru previzibil, dezastru pe care romanul lui Cormack McCarthy, The Road, il sugereaza si il ilustreaza intr-o maniera mai pesimista (adica mai realista) decat cartea lui Huxley The Brave New World.

In plus, solutiile propuse de Vandana Shiva nu sunt adecvate decat unor tari ca India, unde populatia rurala reprezinta 50% din populatia activa, sau China, unde populatia rurala exprima cca 55% din populatia activa, si poate pentru inca doua-trei mari tari cu un cuvant de spus in viitorul industrial si financiar (Brazilia, Indonezia). Insa trebuie sa amintesc aici ca, de mai bine de 15 ani, o majoritate din ce in ce mai accentuata a populatiei globului traieste in orase devenite niste megapoli monstruosi si ca, pentru o asemenea majoritate, solutiile armoniei consumeriste rurale sau pararurale nu rezolva nimic: Tokyo (33 de milioane de locuitori), Bombay (22 de milioane), New York (21 de milioane), Seul si Mexico City (20 de milioane), Delhi (19 milioane), San Paolo (18 milioane), Shanghai si Lagos (17 milioane), Cairo si Calcutta (15 milioane) plus inca ale peste patruzeci de orase cu peste 5 milioane de locuitori ne infatiseaza o cruda realitate… Cum sa furnizezi energia necesara acestor oameni cand aproape toate activitatile lor presupun un imens consum de electricitate? Cum sa le procuri alimente fara sa apelezi la mijloace si plante selectionate care distrug solul? Cum sa le asiguri apa potabila fara a consuma rezervele de apa ale Terrei? Daca, de exemplu, s-ar ajunge la solutia desalinizarii apei de mare, consumul de energie implicat ar fi atat de mare, incat am ajunge rapid la ruina.

Acestor realitati concrete, discursurile ecologiste nu le raspund decat prin simulacre de solutii; sau nu raspund deloc – fiindca asta ar insemna sa puna sub semnul indoielii viitorul dominatiei economice globale. Doua teme sunt in mod special evitate: problema apei, pe de o parte, si, de cealalta parte, problema deseurilor medicale exportate de tarile occidentale in tarile lumii a treia europene (Romania si Bulgaria) sau problema deseurilor electronice expediate fara remuscari in Africa, unde devin o sursa de intoxicare a copiilor (7). Nimic din toate acestea nu se discuta la Copenhaga. Se vorbeste doar de emisiile de dioxid de carbon, fiindca, pentru moment, e singurul aspect de ecologie care poate fi partial corijat, deschizand in acelasi timp noi orizonturi sectorului industrial… si profitului.

Felul in care e inteleasa azi ecologia evidentiaza o crasa contradictie, o contradictie care insa nu supara creierele lobotomizate de publicitate si conformism. Pe de o parte ne intretinem unii altora plansul la gandul incalzirii globale, al poluarii aerului si al disparitiei anumitor specii de animale, pe de alta parte insa luam masuri fiscale pentru mentinerea si cresterea productiei si deci a consumului pe piata de automobile. Mai mult: se prevede ca, la anul, Campionatul Mondial de fotbal din Africa de Sud va fi de noua ori mai poluant decat precedentul, din Germania, din cauza curselor mai lungi de avion presupuse de participarea la acesta (8). Alt simulacru: profitul imens obtinut din producerea accelerata de obiecte si actiuni zise ecologice/ ecologiste, al caror cost si impact asupra mediului nu sunt recunoscute! Ceea ce in engleza se numeste „green business” ameninta sa devina, precum bla-bla-ul agriculturii bio, un foarte profitabil biznis. Un articol publicat in „Le Temps”, la Geneva, de Luis Lema, corespondentul sau la New York, sub titlul „Le green business sera le moteur de l’économie de demain” [„Green business va fi motorul economiei de maine”] (9) da tonul: „Pentru profesorul american Daniel Kammen (10), energiile neepuizabile vor constitui marile oportunitati economice intr-un viitor nu foarte indepartat.” Simtiti, nu-i asa, marile mize economice in dosul lacrimilor de crocodil  ale incalzirii globale (11)… E purul adevar: imediat ce dezvoltarea ecologica si „durabila” se va coagula in jurul centrului sau mercantil, ceea ce va domina nu va fi grija preintampinarii efectelor negative ale mijloacelor de productie (fie ele si „ecologice”) asupra mediului, ci tot tentatia profitului maximal. Nu de grija planetei va suspina omul postmodern in habitatul sau terestru, ci de grija banilor.

Sigur, in ajunul summit-ului, jurnalele relatau despre optimismul care anima delegatiile (12), insa, in contrapunct, pe aceeasi pagina se putea citi un titlu care spune mai bine adevarul: „Beijing-ul considera prioritara cresterea sa economica”. Dar cum nu numai Beijing-ul e pe lumea asta, ci si New Delhi sau Brasilia… intelegem ca optimismul scontat nu e decat o poza, un artificiu fara fond.

Contradictiile ecologice dindaratul discursurilor politice si gazetaresti nu ataca insa niciodata problematica singulara care implica natura abisala si revolutionara a solutiilor reale in acest caz. Ceea ce astazi pune sub semnul intrebarii viata omului pe pamant nu e nimic altceva decat felul sau de a-fi-in-lume, care de fapt se confunda cu felul-de-a-produce si a-se-produce – un mod al cantitatii, fiindca ea singura asigura profitul. Or, a inlocui a produce, asa cum e el inteles azi, cu un a produce „ecologic”, dar fondat tot pe un principiu cantitativ va reactiva, cu timpul, resortul luptei impotriva scaderii profitului (sau ceea ce a reprezentat, in anii 90, investirea in telefonie si in computere portabile); in inima sistemului capitalist nimic nu se va schimba insa in mod esential. Din cate stiu eu, tot de capitalismul (privat sau de stat) e vorba; capitalismul ca fabrica-a-lumii, dotat cu acelasi motto: mai mult, mai nou… Or, ceea ce se intampla azi reprezinta mai mult decat rezultatul unei Weltanschauung, este materializarea formei ultime a metafizicii (cf. Heidegger, „Intrebare asupra tehnicii” si „In legatura cu intrebarea asupra fiintei”), care determina orizontul sperantelor: „buna guvernare” si „etica pozitiva” a oamenilor.

Atata timp cat nu va fi altfel, putem sa asteptam linistiti sa ni se pravaleasca lumea in cap, cu consecinte de nimeni prevazute, dar si cu unele preabine stiute: violenta feroce si barbaria eternei naturi umane in cautare de hrana. Homo homini lupus.

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

sursa: revistacultura.ro

Abonează-te la newsletter