Politică

România sub ocupaţie – Cheia marilor succese

În fond, campania la prezidenţialele din 2009 reprezintă un triplu succes! Antonescu, la nici un an de la preluarea şefiei PNL, obţine 20% din electorat.

Record liberal rapid şi clar. Geoană, ironizat în dreapta şi-n stânga, primeşte după o campanie furibundă peste cinci milioane de voturi. Iar Băsescu, în plină criză economică, cu Bocul suspendat, după cinci ani de instabilitate, adună mai multe voturi decât în 2004! Privite la rece, toate aceste rezultate sunt remarcabile! Cui foloseşte?! Unde se duc toate acestea? Este România pe drumul cel bun? Cui îi pasă? Ce se întâmplă de fapt? Statul român al anului 2009 se goleşte de conţinut şi se umple de ură. O administraţie infiltrată, cu rude, prieteni, metrese şi clienţi, măcinată de jocuri de interese fără sfârşit.

Confruntarea permanentă transformă acumularea de forţă şi exercitarea ei haotică într-un substitut al puterii democratice. Impostura la nivel înalt, abilitatea şi tupeul trec drept artă politică, iar mitocănia a devenit modul dominant de a fi al animalului politic sus-pus.

Lucrurile s-au aşezat pe termen lung. Nu mai e loc de întors. Ceea ce părea excepţie de la regulă, incident trecător, criză de interval a devenit regulă, stare de fapt, mecanism. Apărute în timp, sub diverse haite conducătoare, toate aceste surogate agresive s-au aşezat, formează azi un sistem. Luate separat, erau carenţe criticabile, condiţii de depăşit. De depăşit, pentru aderare, integrare sau diverse pomeni aparente ale Occidentului. Acum au intrat în firesc, în rutină, în miezul lucrurilor. S-a creat un decalaj profund între complexitatea agendei publice şi capacitatea efectivă a mediului politic, instituţional de a percepe, asuma şi de a duce până la capăt, prin politici oficiale, priorităţi majore. Există o discrepanţă majoră, întreţinută cu cinism, între ceea ce pretind şi ceea ce pun în faptele lor liderii politici. Sunt irosite oportunităţi, chiar şanse istorice, cu care nu ne întâlnim la tot pasul.

Tragem apoi ponoasele sub vechiul slogan „la noi nu se poate…!”. Plătim bani grei, salarii, indemnizaţii, sporuri, maşini, secretare, clădiri labirintice pentru găşti mediocre care se fac şi se prefac la nesfârşit. Lenea lor idioată este păzită disciplinat şi cu sârg de servicii secrete. Ce secret păzesc flăcăii ăştia? Ce secrete mai are România?! Există un ritm spontan, adesea haotic, al evoluţiei societăţii româneşti, o realitate greoaie, dar totuşi urnindu-se spasmodic într-o direcţie necunoscută. Nimic din toate acestea nu are ecou, rezonanţă, sincronicitate în vânzoleala curentă a vieţii politice. Mediocri în clarviziune, curajoşi în a lovi pe la spate, oamenii politici nu sunt nici pe departe lideri.

Criza actuală de premieri spune multe. În istoria Ardealului va rămâne un rând de neşters: moţul Emil Boc, premier reîncărcat cu votul decisiv al UDMR-iştilor! Noo, fain! Oamenii simpli, în viaţa de toate zilele, ameţiţi cu iluzii, speriaţi cu veşti proaste, încercând marea cu sarea, au adunat o colecţie impresionantă de temeri şi de aşteptări. Mai-marii ţării nu au ascultare, nu se aud decât între ei, înjurându-se, ameninţând, şantajând. De nimic nu le e mai ruşine decât de a avea compasiune. Asta nu înseamnă milă! Pomană, din an în Paşte, eventual în campanie. Compasiunea celui la putere pentru cei simpli, aflaţi în bătaia vântului, e valoare.

O valoare pe care nu o au nici în minte, nici în suflet. (Scuze pentru utilizarea cuvântului „suflet”…) În lume se petrec transformări tumultuoase. Criza acestor ani e doar un detaliu. România, ca stat, e pe nicăieri. Ridicatul din sprâncene a devenit gestul de rutină al străinilor când le trec prin faţă veşti, date, fapte despre teritoriul de la Dunăre… Întreabă cu jenă, nesiguri că ar putea gafa, care, cine e la putere acolo… la voi? Dacă n-ar ateriza cu avioane oficiale în capitalele străine şi numele de pe buletin nu s-ar regăsi în tabele oficiale la intrarea în clădirile importante ale străinătăţii, nu i-ar recunoaşte nimeni. Mai ridică cineva pălăria când trece vreun „oaspete” de la Bucureşti?!! A fi la putere, ales în toată regula de cetăţeni, cu program, cu acte legale şi mesaj clar, a devenit o farsă! Nu iluzie, ci farsă. Iluzie ar fi dacă cineva ar mai crede în asta sau ar fi pur şi simplu fraier. Nu mai e uşor să fii fraier în ţara asta.

Există totuşi o şansă evidentă pentru tot românul, cu mic, cu mare, şcolit sau ignorant, activ sau obosit. În ciuda stării confuze, a dezvăluirilor contradictorii şi a rezultatelor neconcludente care au urmat alegerile prezidenţiale din 2009, niciodată până acum nu a fost pusă în evidenţă cu atâta claritate starea reală a mediului politic autohton, a „clasei politice”… Ceva tot au primit alegătorii veniţi în număr aproape record la vot. Totuşi suntem în plin test Jessep! Până la urmă, poate societatea românească să facă faţă adevărului? Nu cumva tocmai de astfel de lideri are nevoie? Pentru a te complăcea la nesfârşit în inerţie, fragmentare şi dependenţă ai nevoie de oameni abili, tenace şi în formă… Cu toţii minţim. Să minţi şi mai ales să ţii în minciună 20 de milioane de locuitori e meserie „curată”! ~sta da succes!

Dorel Şandor
sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter