C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pentru ce nu face guvernul bine cu adevărat săracilor?

milionari-saraciE o chestiune de bun-simț: când vrei să ajuți pe cineva, nu-i dai un pește, ci o undiță și îl înveți să pescuiască. Evident, pe baza ipotezei axiomatice că omul este liber să pescuiască, fiindcă altminteri nu-i va sluji cu nimic ce-l înveți.

Aceasta ar fi una din ideile centrale ale excelentului comentariu scris de Vlad Topanpe marginea pachetului anti-sărăcie al guvernului Cioloș. Cea mai mare parte a măsurilor de substanță enumerate de guvern constau în acordarea de subvenții sau simple măsuri de asistență socială. Printre cele nu mai puțin de 47 de măsuri nu se regăsește scutirea de biruri – genul de politică la care te-ai gândi din prima dacă vrei să creezi stimulente sănătoase pentru muncă și creșterea productivității în mediul rural sau în grupurile sărace – ceea ce ilustrează excelent contradicția dintre propunerile statului și scopul său nemărturisit, acela de a colecta un procent tot mai mare din PIB și de a cultiva dependența oamenilor de instituțiile etatiste.

Care instituții sunt, să nu uităm, de tip extractiv. Cu asta se ocupă statul, cu extracția de resurse de la restul societății. Știm asta de la Max Weber și, dacă ne este greu să citim o carte veche, atunci ideea se repetă în “De ce eșuează națiunile“. Prosperitatea durabilă nu este adusă de subvenții, ajutoare sau garanții pentru credite (!), ci de libertatea de a întreprinde diverse meserii, în proprietatea asupra rezultatelor muncii. “Inserția socială” nu poate veni dintr-o educație militarizată, concepută în birourile unor birocrați al căror principal interes este justificarea propriilor salarii, ci dintr-o educație organică, din acumularea de know-how specific locurilor în care trăiesc tinerii și intrinsec legată de diversele abilități ale acestora. Lucrurile nu au stat niciodată diferit:

Coborând treptat în sfera mai clar economică – unde ne e şi locul, până la urmă – nu pot să nu constat şi aerul de „vai de mine! cum se face că există aşa ceva?” al abordărilor curente ale sărăciei. Or, aşa cum multe filoane de cercetare din sfera economică sugerează cu destulă putere, sărăcia a fost (şi într-un anumit sens este) starea naturală, normală a umanităţii până în jurul anului 1800. Nu sărăcia e surpriza, care trebuie explicată şi înţeleasă, ci mai degrabă prosperitatea, bogăţia, relativa îndestulare. Până la urmă aşa s-a şi născut economia ca ştiinţă socială, investigând fenomenul – atipic, surprinzător – al bogăţiei. Şi parcă nu mă pot aştepta la lucruri bune de la unii care, luând prosperitatea la preţ de matineu, se aruncă grăbiţi în cruciade anti-sărăcie. Înţelepciunea nu pare a fi pe măsura zelului. Căci, până la urmă, cea mai clară cale de ieşire din sărăcie este – îmi vine să râd scriind – îmbogăţirea. Deci, cum se îmbogăţesc oamenii? Avem răspuns? Dacă avem, să-l spunem repede săracilor. Iarăşi, cu toată posibila învârteală după coadă, răspunsul pus la dispoziţie de ştiinţa economică este: piaţa liberă şi capitalismul. Că doar nu s-or fi îmbogăţit englezii în secolele XVIII-XIX prin strategii anti-sărăcie şi de incluziune. Şi cu atât mai puţin prin absorbţia de fonduri europene. În măsura în care „calea regală” de ieşire din sărăcie ţine de contextul economic – aranjamentul instituţional sau sistemul economic – în care acest lucru e cu putinţă, o strategie anti-sărăcie care nu explorează în primul rând modalităţile prin care să descătuşeze energiile motorului economic este, vorba ceea, cam… săracă.

De fapt, înnodând firele ultimelor două paragrafe, cred că putem vedea lipsa de intenţie serioasă în combaterea reală a sărăciei prin mijloacele deja tradiţionale ale strategiilor publice în faptul că nu vor acorda niciodată facilităţi evidente pentru scoaterea săracilor din sărăcie: scutirea totală de taxe şi impozite (măcar temporară, până la ieşirea din sărăcie) a săracilor sau a celor care îi angajează, sau îi sprijină; împroprietărirea cu teren din resursele mai mult decât generoase care aparţin domeniului public; exceptarea de la diverse reglementări şi standarde care le-ar permite iniţierea unor afaceri etc. Dacă săracii s-ar integra în societate fără aportul strategilor anti-sărăcie, aceştia ar înregistra-o ca pe un teribil eşec.

Din astfel de motive şi multe altele, nu mă pot odihni liniştit la gândul că undeva, în sectorul guvernamental, cineva se preocupă intens de problema sărăciei. Mai degrabă acord plauzibilitate ideii că poate tocmai de aceea problema nu va căpăta un răspuns adecvat.

Iar parabola biblică cu Iuda la care Vlad Topan face referire se nimerește cum nu se poate mai bine:

Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi

Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă

Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului

Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis

Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Chestiunea “duhului” cu care guvernanții iau diverse măsuri nu poate fi niciodată subliniată suficient. Să luăm de exemplu, salariul minim: dacă guvernul chiar vrea să facă un bine salariaților slab remunerați, atunci de ce nu stabilește salariul minim la 3000 de lei lunar? Răspunsul este unul singur: fiindcă de fapt nu vrea să le facă un bine; el nu e ignorant, știe efectele perverse ale salariului minim și se teme că toată lumea le-ar observa dacă ar stabili acest salariu la un nivel prea înalt. Așa și în cazul fondurilor europene și al ajutoarelor sociale: dacă guvernul chiar vrea să le facă un bine săracilor, atunci de ce nu le ușurează intrarea pe piața muncii, exceptându-i de taxe? Să nu-mi răspundeți cumva că guvernul este foarte preocupat de egalitatea de tratament, este suficient să ne uităm ce a făcut cu pensiile speciale, cu diversele avantaje acordate unor grupuri de interese, ca să realizăm că guvernul nu se opune, ci întreține inegalitatea. V-am spus deja:

În realitate programele de asistență socială sunt făcute cu un singur scop, acela de a câștiga voturi și de a da de lucru unei cete de birocrați, astfel încât putem fi siguri că războiul împotriva sărăciei va continua chiar dacă rezultatul, privit prin prisma intențiilor mărturisite, este un fiasco total.

Despre detalii teoretice și exemple care ilustrează efectul pervers al ajutoarelor și fondurilor europene, despre modul cum asistența externă a îngropat națiuni putem vorbi o zi întreagă la acest curs.

Autor: Bogdan Glavan

Sursa: Logec.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss