Elitele României demonstrează încă o dată că, dacă i-a trecut cuiva prin minte, în ultimul secol, cât de repetente sunt, cât de în contratimp cu schimbările majore din Europa, a fost de-o indulgenţă criminală. Eliberarea Poloniei din corsetul neocolonial al Uniunii Europene generează valuri uriaşe la Bruxelles. Însă Polonia, la care ne raportam în şoaptă sub Ceauşescu, şi erectili, sub Iliescu – Constantinescu – Băsescu, este – cum altfel? – pe Sirius.
Dacă mâine Europa se prăbuşeşte, nu e grav. În sufletul românilor, Uniunea Europeană va rămâne vie încă un secol. În inima Bucureştiului s-ar petrece scene de duioşia celor din Papua Noua Guinee, unde acum câţiva ani, nişte turişti au dat în junglă peste câţiva soldaţi japonezi din al Doilea Război Mondial, costelivi, dar patrioţi, gata să sară la atac. Desigur, între noi şi japonezi sunt vreo două diferenţe. Ei preferă peştele crud, noi murăturile. Noi ne-am antrenat multe secole papilele gustative pentru arome conservate, ei adoră crudităţile.
Urmaşii lui Juncker vor face peste o sută de ani vizite la Muzeul Ţăranului Român, unde nişte nătărăi care par vii vor organiza simpozioane despre integrare. Apoi lansări de ghiduri de finanţare, la BCU.
Timpul trece pe lângă noi, se nasc regional idei naţionale ce păreau acum douăzeci de ani din categoria SF-ului politic, dar noi visăm. „Şi noi dormeam”, cum ar spune Caragiale. Un tâmpit!
La fel cum am zgâriat cu gheruţa să fim primiţi în UE, ne-am milogit şi de Hitler să ne accepte drept aliaţi. Am rămas de căruţă şi am luptat pentru o cauză pierdută deşi până şi un orb vedea clar şi limpede că războiul este pierdut. Poate nici fuhrerul nu mai credea ca noi în victoria finala. Iar către sfârşitul războiului i-am tuns la neamţ mustăcioara înaintea Ungariei şi Finlandei. Oricum, prea târziu ca să mai insistăm pe vrednicia noastră de a fi luptat pentru eliberarea Europei.
Nici nu ne-am trezit bine eliberaţi şi decoraţi că am făcut Moscovei concurenţă la interpretarea şi aplicarea marxism-leninismului, încât am reuşit să-i convingem pe ruşi că ne asuprim singuri atât de bine încât nu mai este nevoie de ocupaţie militară. Au plecat şi ei, iar comunismul a dat în Câmpia Bărăganului roade atât de bogate încât am vrut să-l păstrăm şi după ce URSS trecuse la reforme. Este deci oarecum firesc ca în ţara Mioriţei să răspundem la tot ceea ce pune sub semnul întrebării siguranţa stânei, ca un câine ciobănesc: păzim propriile oi şi lătrăm la străini doar scurt, până cade un ciolan. Apoi ne poate deveni şi stăpân.
Acum, avântul Varşoviei spre o nouă cale în relaţie cu partenerii europeni este explicat la Berlin prin obsesia polonezilor pentru ideea că sunt mereu victimele unei conspiraţii, mereu tranşaţi între vecinii lacomi şi războinici. Nu că nu am avea şi noi o astfel de obsesie, la fel ca şi Polonia sau Ungaria; doar că tânjim după un strâns de mană cald din partea Bruxelles-ului pentru loialitatea necondiţionată.
Schimbările radicale din Polonia au şi în România un rost. Dar la nivel de test «Varşovia», care indica nivelul de îndoctrinare al României şi mecanismul performant de contrainformaţii al prea adulatului SRI. Ani de zile am lăudat Polonia pentru performanţa în absorbţia de fonduri UE şi pentru reformele curajoase. Iar astăzi ne-am înghiţit limba. Fie că nu vorbim despre evenimentele răsunătoare de la Varşovia, fie ca preluam valul critic şi anti-polon de la Bruxelles. O ţară model printre est-europenii care au aderat la UE a ales, la urne, să renunţe la doctrină şi la un sistem infestat de agenţi de influenţă străini din sânul structurilor de stat. A votat pentru Polonia polonezilor şi o legislaţie mass-media de natură să filtreze transferul unei agende străine şi ostile ţării către inimile cetăţenilor. Copilul teribil – model al UE a optat să apere interesele naţionale mai presus decât cele ale finanţei mondiale. Similar cu reformele mişcării „Solidaritatea” în anii optzeci, Polonia are, spre deosebire de noi, capacitatea de a fi pământul roditor pentru idei mult înaintea timpurilor lor. S-a lăsat ocupată şi împărţită decât să fie un aliat de mâna a doua ciopârţit.
În calitate de autodefinit câine de pază al vreunui stăpân trecător, am lătrat şi la reformele comunismului din Polonia, precum chielălăim şi astăzi după cum ne porunceşte Bruxelles-ul.
Ce bine că japonezii nu se hrănesc cu câini şi că murăturile vor exista şi în viitor! Nu ar fi rău ca în o sută de ani să ajungem la nivelul lor, iar nişte turişti străini să fie uimiţi la Bucureşti că pentru noi mai există ceva ceea ce ei cunosc doar din lecţiile de istorie. Ca a fost odată o Uniune Europeană.
Tare mi-e frică însă că involuţia ideilor să nu ducă şi la un soi de retard în care vom citi doar titlurile cărţilor şi vom ascultă doar uverturile. Am ajunge să o aşteptăm pe Merkel dornici să o seducem cu Wagner, ca odinioară obersturmbandfuhrerii pe Hitler, numai că am împânzi Bucureştiul cu afişe pe care vom scrie Spectacol de gală: „Tristan şi Ion”.
Autor: Radu Golban
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu