C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Articol șocant pe Ziare.com: Statul paralel își scoate capul la lumina?

Fără îndoială, cea mai fierbinte teză din politica ultimei perioade este existența așa-numitului stat-paralel în România, sau ”sistemul”, cum i se mai spune, acea mega-structură ocultă – formată din grupări din instituții de forță ale statului, anumiți politicieni și afaceriști, personaje din afara țării șamd – care face cu adevărat jocurile în țară.



Denunțat de presa liberă, de analiști, de tot mai mulți politicieni și afaceriști, de figuri ale societății civile șamd, ”sistemul” ca și concept, este puternic negat de președinte ori de acoperiții din media, care îl etichetează drept o gogoriță. Diavolul trebuie să te facă să crezi că nu există, nu-i așa? Iată, însă, că despre rolul marcant al statului-paralel se vorbește azi, explicit, într-o analiză publicată pe cel mai influent site al sistemului, ziare.com.

O analiză ziare.com dedicată situației momentului – schimbarea de guvern – acreditează negru pe alb ideea că PSD se confruntă, în bătălia politică, exact cu acel stat paralel pe care președintele însuși îl neagă hotărît.

Ce aflăm din materialul semnat de seniorul editor al ziare.com, Iulian Leca? În primul rînd, că noua propunere de premier a PSD nu are legături cu serviciile:

”Liviu Dragnea a obtinut demisia lui Tudose si a reusit sa-si impuna ca premier desemnat unul dintre oamenii cei mai apropiati din partid, in persoana europarlamentarului Viorica Vasilica Dancila, basca faptul ca, din cate se pare, si departe de orice legatura cu vreun serviciu de informatii”.

Asta pare a fi o veste rea.

În schimb, există și o veste bună pentru fanii lui Coldea, Kovesi & comp:

”Chiar daca desemnarea Vioricai Dancila pentru functia de prim-ministru al Guvernului Romaniei va fi acceptata de presedintele Klaus Iohannis si chiar daca aceasta se va dovedi cel mai mare adversar al “sistemului” si “statului paralel”, principalii dusmani nevazuti ai social democratilor, rezultatele de pana acum ale guvernarii girate de Liviu Dragnea sunt vecine cu dezastrul”.

Pentru ca PSD să rămînă în cărțile puterii și după viitoarele alegeri, mai aflăm, mai trebuie îndeplinite niște condiții.

”Pentru ca toate acestea sa se intample, ar mai trebui sa apara ceva dincolo de acceptarea nominalizarii de catre Iohannis. E obligatoriu ca viitoarea echipa care va forma Guvernul Dancila sa invinga “sistemul” si “statul paralel”, dusmanii cei mai aprigi ai pesedistilor, care e de presupus ca vor incerca in continuare sa puna bete in roate social democratilor”.

?????? Adică se admite pe site-ul preferat al structurilor tocmai faptul că ele, structurile, există și luptă din greu cu PSD?

Mai mult:

”Prin desemnarea Vioricai Dancila ca viitor prim-ministru al Romaniei, Liviu Dragnea declara razboi deschis institutiilor care pana acum se obisnuisera sa isi imparta puterea cu clasa politica, indiferent de partide si nume. Ar putea inseamna inceputul sfarsitului pentru PSD si, in acelasi timp, primul pas spre seppuku politic al lui Liviu Dragnea”.

Adică se admite pe siteul preferat al structurilor că, de ani de zile, acestea își trag o ditamai felia din cașcavalul puterii, prin negocieri oculte cu partidele?

În fine, ni se mai transmite, la coadă:

”Ar fi nevoie de un noroc “chior” ca planul lui Liviu Dragnea sa aiba succes si sa castige marea miza de anul viitor. Printre altele, ar fi nevoie si ca Iohannis sa asiste la desfasurarea de forte pesedista neutru si apatic, dar urmarind-o cu maxima ingrijorare, iar “sistemul” si “statul paralel” sa isi doreasca sa fie restranse si readuse in limitele constitutionale.  Cu Iohannis s-ar putea ca Dragnea sa aiba noroc. E insa mai putin probabil ca va trece la fel de usor si prin reformarea “sistemului””.

Citești și rămîi stupefiat. Dacă articolul sus citat ar fi fost creația lui Ion Cristoiu, Horațiu Pepine, Alina Mungiu, Sorin Roșca Stănescu, Stelian Tănase ori a altui analist din stirpea celor care au denunțat și criticat statul-paralel, ar fi trecut neobservat.

El este, însă, promovat de crucișătorul flotei sereiste din presă, ziare.com, (vezi și dezvăluirile explozive ale colonelului Dragomir) al cărei căpitan e, cu duioșie, alintat de confrații de breaslă drept ”coloneleasa Dogioiu”.

Gafă editorială de proporții? Ori statul-paralel s-a decis să scoată capul în lumina reflectoarelor?

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: In Politics

Iluzia libertatii absolute

Motto: ”Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.” (Rivarol)



Eu cred că politicienii, în imensa lor majoritate, sunt niște ratați. Și, ca urmare firească, niște victime. De cele mai multe ori victime ale propriilor slăbiciuni. Spre politică se îndreaptă cel mai adesea oamenii care, la momentul deciziei, nu sunt în stare să-și ofere o alegere mai bună. Care nu au încredere că s-ar putea realiza prin talent, printr-o profesie care să răspundă unor nevoi lăuntrice, prin forța a ceva din ei care să-i scoată la lumină.

Facem eroarea să-i credem pe politicieni niște elite și niște privilegiați. Pentru că privim doar la câțiva care au reușit să parvină (cel mai adesea prin rețete dubioase) și nu ne batem capul să ne gândim la marea masă de eșuați dintre ei.

Cei care fac politică din vocație sunt enorm de puțini și pe cale de dispariție. Am cunoscut în anii 90 un vârf al elitelor tehnice din România (fost director de institut de cercetări) care, dintr-un impuls mesianic, a decis să se pună în slujba țării și a semenilor săi acceptând să devină senator (PNL).

După un prim mandat nu a mai fost  pus pe liste pentru că, deja, criteriile de selecție de la vârful partidului deveniseră clientelare iar el nu era un „prestator” corespunzător. El avea principii. Astfel, după doar patru ani, cariera lui profesională, clădită cu seriozitate și pasiune înainte de 1989, a fost fracturată iremediabil. Iar așa zisa carieră politică se lipsise de el brutal, fără remușcări. Și-a trăit restul anilor, până la moarte, în sărăcie și depresie.

Se cere azi politicienilor moralitate, caracter, fermitate, viziune, patriotism și, nota bene, devotament față de cei care i-au ales, de parcă acești politicieni ar fi fost selectați, cu o exigență superlativă, din crema societății și nicidecum din griul amorf al acesteia.

Cei ai mulți dintre ei au pornit de la nivelul lipirii de afișe și al slugăririi fără crâcnire a superiorilor, mulțumindu-se cu firimituri de la masa acestora și năzuind să ajungă și ei odată, oricum, acolo sus.

Cine își închipuie că succesul în politică se datorează calităților umane anterior enumerate este un mare naiv. Realitatea se  prezintă exact pe dos. Reușesc nu virtuoșii ci înclinații spre compromis; nu altruiștii ci egoiștii, nu talentații ci sterpii, nu cei cu respect pentru cuvinte ci gargaragii.

Și, atunci, de ce ne revoltăm atât de gălăgios că Băsescu a fost cum a fost, că Dragnea este cum este?

M-a surprins neplăcut, aseară, poziția adoptată, la unison, de Radu Tudor și de Dana Grecu, cu privire la demiterea de către CEX-ul PSD a lui Mihai Tudose. Susțineau vehement domniile lor că prin această soluție „Dragnea și-a bătut joc de români, Dragnea i-a asigurat lui Iohannis un al doilea mandat la Cotroceni” și alte nenorociri de acest fel.

Eu nu spun că schimbarea la fiecare 6 luni a premierului e o treabă bună, ce ar trebui lăudată. Dimpotrivă. Dar cred că atunci când judeci o astfel de situație complicată pornind de la ipoteza că am trăi într-o lume normală, disciplinată și morală, când, de fapt, acțiunea se petrece într-un adevărat infern, riști să faci mai degrabă misionarism născător de suspiciuni decât o analiză politică obiectivă.

Victime ale propriilor lor vulnerabilități de politicieni fără vocație și fără vreo altă meserie, toți cei implicați astfel în influențarea vieții noastre nu sunt altceva decât niște aventurieri pe cont  propriu dominați de frică, de superficialism, de arivism.  Tocmai de aceea sunt atât de vulnerabili la șantaj și la schimbări brutale de macaz.

Tot ce afirm eu aici a confirmat și Grindeanu și Tudose și Ponta și Dragnea. Libertatea lor, rezistența lor la ispită, nu a depășit pragul minimei presiuni a menghinei în care le era imobilizată mâna.

Instituția cu meghine în dotare e mult prea puternică pentr ca politicieni din acest aluat de doi bani să-i reziste.

E ușor să spui „parlamentarii majoritari să facă și să dreagă”. Nu doar că și ei sunt oameni, dar, mai grav, sunt oameni chiar mai slabi decât noi, oamenii de rând. Pentru că altfel nu se făceau politicieni. Își alegeau și ei o meserie mai de Doamne ajută.

Așadar ar trebui să judecăm libertatea lui Dragnea și a PSD-ului în luarea unei decizii corecte privind guvernul Tudose prin prisma motto-ului acestui articol. Demiterea lui Tudose a fost cea mai bună soluție dintre cele pe care le mai puteau lua în stadiul în care ajunsese boala.

Cât despre faptul că prin mutarea politică de ieri PSD i-ar fi asigurat lui Iohannis  mandatul de președinte din 2019, această predicție mi se pare doar o formă de năduf, fără nicio acoperire în realitatea imediată românească.

Cei care au susținut PSD-ul până ieri îl vor susține în continuare și de azi încolo, pentru că motivele lor profunde pentru această opțiune nu au nimic de-a face cu jocurile politice conjuncturale. Ei privesc în jur și nu găsesc în oferta partidelor din România pe nimeni altcineva, dar absolut pe nimeni, cu care ar putea să se identifice ca valori fundamentale.

E în tot acest atașament o indulgență, o solidaritate și o durabilitate pe care puțini le pot explica. Ca atunci când ai în sat o echipă de fotbal și, indiferent câte goluri ar primi, tu tot cu ea ții, aproape necondiționat.

Iar dacă se găsesc unii să o huiduie, tu și mai tare sari să-i iei apărarea.

Eu cred că scorul la vot din CEX-ul de ieri, mult mai categoric decât estimările, se datorează în bună măsură și atacurilor la Liviu Dragnea, extrem de violente, cu care au ieșit în spațiul public, înaintea ședinței, Victor Ponta și Cătălin Ivan. Ei au sperat că astfel ar putea înclina balanța în favoarea premierului Tudose, dar rezultatul a fost exact invers. Pesediștii nu doar că nu i-au ascultat dar i-au mai taxat pe deasupra și de trădători.

Sursa: Contele de Saint Germain

Minciuni și mass-media

Acesta este titlul unei cărți apărute, în 1992, la editura Gallimard și care se referea la modul în care presa franceză a relatat evenimente din Europa de Est, inclusiv evenimentele din România. S-a schimbat ceva de atunci? Uitându-mă la presa românească sau la fake-urile de pe Facebook, constat că nimic nu s-a schimbat. Ba dimpotrivă.



Nu sunt în măsură să analizez presa, care face publicitate comercială sau propagandă ideologică, dar pot să mă pronunț în ceea ce privește impactul dezinformării asupra sănătății publice.

Când Selys (1997) spunea că este nevoie de o altă ordine mondială în ceea ce privește informația și comunicarea, includea aici obligația ziaristului de a se îndoi de informația primită, apoi de a alege adevărul și, în sfârșit, de a respinge trucajul sub orice formă pentru a evita manipularea opiniei publice prin minciună deliberată, inconștientă sau selectarea inadecvată a datelor. Numai în acest mod presa poate evita să devină un instrument de influențare ideologică (a competiției și a banului) ori de comerț exclusiv. Alături de presa științifică medicală, presa ”laică” este interesată de domeniul medical, deoarece ”știrile se vând bine”. Și mai ales știrile negative. Nu contează, dacă sunt verificate sau nu. Contează doar impactul.

Nu voi aborda eternul subiect al malpraxisului. Am vorbit și am scris despre subiect de mi s-a acrit și mie. Fără niciun efect. Ori nu s-a înțeles, ori nu se vrea să se înțeleagă. În România, orice eroare sau risc neimputabil este malpraxis. Nu contează ce spun experții în domeniu, dacă ziariștii au declarat că este malpraxis, atunci este malpraxis.

Aș vrea să mă refer la reclama medicală. Medicina liberală a adus riscul perceperii bolnavului mai mult ca un plătitor, ca un consumator de servicii medicale (asigurat sau nu) și nu ca un partener în actul medical. Apare, astfel, pericolul ca motivați, mai ales, de profit unii dintre medici să apeleze la o reclamă (plătită sau nu), dar care, în fond, încalcă dreptul la o informare onestă și reală. Citim în presa românească despre acte medicale, care ar constitui noutăți la nivel național sau internațional. Dacă analizăm aceste știri, observăm de multe ori că astfel de evenimente, care au loc „pentru prima dată”, de fapt, sunt identice cu altele, singura diferență constituind-o numele doctorilor și a unității medicale. Mai mult, observăm în presă calificative, ca, de exemplu,”Cunoscutul medic” sau ”Reputatul profesionist” sau ”Maestrul chirurg” utilizate pentru medici cvasi-necunoscuți în breaslă. Observăm la televizor cum aceleași persoane (medici) își dau cu părerea în toate domeniile medicale cu un aplomb deosebit.

Când le verifici evoluția profesională, observi că activitatea lor științifică în niciun caz nu îi recomandă să își exprime opiniile. Dar bineînțeles că după ce au apărut la televizor, notorietatea lor crește. Și clientela.Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât publicitate mascată, care reflectă, însă, fie interesul, fie superficialitatea ziariștilor, care nu își selectează parteneri competenți de dialog. Apelează la primul care răspunde la telefon. Sau la cel care i-a angajat. Codurile deontologice medicale din Europa prohibă reclama deșănțată, afirmând că în medicină (sub aspect etic) numai sobrietatea este semnul major de sănătate morală și că medicul se impune prin fapte și nu prin zgomot. Trebuie să existe o decență profesională, iar afirmarea trebuie să vină din activitatea curentă și nu din exagerări comerciale.

În concluzie, goana după senzațional nu trebuie să afecteze drepturile pacientului. Popularizarea excesivă a unor persoane poate constitui un pericol pentru pacienți. Din acest punct de vedere societatea are dreptul să intervină atunci când această publicitate se exercită în afara unor limite etice.

P.S.: Mă iertați că nu postez despre subiectul zilei, și anume, demisia lui dottore, Mihai Tudose. Nu are nicun rost pentru că de la Monica Tatoiu până la badea Gheorghe din vârful dealului există suficienți comentatori. Unul în minus nu se cunoaște.

Autor: Vasile Astărăstoae

Sursa: Vasile Astărăstoae

Liviu Pleșoianu către colegii din politică: „Beți APA VIE a OAMENILOR, nu APA MOARTĂ a celor ce își spun ELITA!”

Pentru a înțelege cum au ajuns premieri Grindeanu și Tudose, să facem un mic salt înapoi în timp și să vedem cum a ajuns premier Cioloș…



Poate că mulți dintre dumneavoastră nu cunoașteți un amănunt esențial. Cu exact o săptămână înaintea tragediei de la Colectiv, Rareș Bogdan (cine altul?) dezvăluia: „Zilele lui Victor Ponta la Palatul Victoria sunt numărate. Vom avea un prim-ministru tehnocrat, ca și acum 15 ani, când Mugur Isărescu a condus timp de un an guvernul și a pregătit alegerile parlamentare de la finalul anului 2000. Este vorba de fostul comisar european Dacian Cioloș”.

…Care este singura concluzie logică pe care o putem trage chiar și dacă avem la dispoziție doar această informație? – Singura concluzie logică este aceea că Dacian Cioloș era scos la încălzire, pe marginea terenului, de cel puțin câteva luni. Se aștepta doar momentul oportun, „#EMOȚIA” pentru ca Guvernul Ponta să fie înlăturat și Cioloș să fie trimis pe gazon pentru a prelua guvernarea.

Cine concepuse acest plan, cine hotărâse că Ponta trebuie să plece și Cioloș trebuie să fie noul prim-ministru? Dumneavoastră, alegătorul român? Cu siguranță, nu. Atunci cine? …Foarte simplu: aceeași entitate metastatală care mai hotărâse deja de nenumărate ori în locul nostru și împotriva voinței noastre. Aceeași entitate metastatală care, spre exemplu, trăsese apa la toaletă după votul celor 7,4 MILIOANE de români care îi spuseseră răspicat lui Băsescu să plece acasă. Aceeași entitate metastatală care îl inventase și îl ridicase pe cele mai înalte culmi pe Gabriel Oprea, pentru ca mai apoi să-l doboare umilitor când „interesul național” o ceruse. Aceeași entitate metastatală care mai întâi l-a inventat și mai apoi l-a gonflat pe Iohannis cu tone de aer cu aromă de plastic. …Aceeași entitate metastatală care i-a scos mai apoi, din jobenul mic, pe Grindeanu și, din jobenul mare, pe Tudose.

Marea problemă știți însă care este? Nu existența entităților transnaționale metastatale. Nu serviciile de informații… Nu autointitulatele „ELITE” financiare mondiale… Acestea au existat dintotdeauna și vor continua să existe. Marea problemă este însă alta. Ea constă în dorința mult prea multor politicieni de a se adăpa și de a se hrăni cu ce le aruncă în bol cei care alcătuiesc așa-zisa „ELITĂ”! Până la urmă, nu te poate forța nimeni să-ți dai autogol. Te poate stimula, te poate momi, te poate chiar constrânge, dar decizia ultimă ÎȚI APARȚINE! Tu decizi dacă îți introduci sau nu mingea în propria poartă! Cu tot statul paralel, cu toate binoamele, cu toată Noua Securitate, cu toată puterea „ELITELOR”, fără complicitățile politicienilor nimic din toate aceste lucruri nu s-ar putea întâmpla. Dacă nu ar fi existat aceste complicități, Băsescu NU mai era Președintele României începând cu 2012, iar Cioloș, Grindeanu și Tudose NU ar fi ajuns în veci premieri…

Am spus-o și o voi repeta și acum: e timpul ca, în Anul Centenarului, să ne hotărâm ce țară vrem să fim de aici înainte. Iar dacă vrem să fim oameni liberi, să trăim într-o țară care să fie cu adevărat a noastră, atunci e timpul ca politicienii să devină OAMENI politici, e timpul ca demnitarii să acționeze cu DEMNITATE! Nu sunt cuvinte mari, e pur și simplu singura șansă…

Eu voi continua să fac slalom printre politruci și mă voi opri să beau un vin fiert pe pârtie doar alături de OAMENI politici demni, alături de oameni politici care înțeleg cumpăna cea mare a vremurilor pe care le trăim și care sunt dispuși să se schimbe pentru a putea schimba. Am luat decizia de a candida în 2019 pentru că mă cunosc foarte bine, cu tot cu defectele mele. Știu trei lucruri: că România trebuie să le fie redată românilor, că lumea trebuie să le fie redată oamenilor și că acest lucru nu e posibil decât dacă cei care știm să ne păstrăm LIBERI ne mai și asumăm în acest sens un slalom anevoios dar reconfortant printre capcane și tentații. Bolul omului politic trebuie să rămână mereu acoperit atunci când autointitulatele „ELITE” se oferă să îl umple și mereu descoperit atunci când oamenii simpli și vii pun acolo un dram din pâinea lor și o picătură din apa lor. Decât să beau un butoi de apă moartă, prefer să-mi umezesc buzele cu câteva picături de APĂ VIE!

Fie să FIM!

P.S. Colegilor mei din PSD și din toate celelalte partide le doresc cu toată sinceritatea să se bucure de AERUL CURAT al LIBERTĂȚII! Să ia mereu decizii din libertatea propriului for interior. Eu asta am făcut, chiar cu riscul de a fi considerat „imatur politic”, chiar cu riscul de a mi se spune că „nu sunt om de partid”. Pe Tudose NU l-am votat premier în Parlament, pe Grindeanu NU l-am votat șef la ANCOM după ce tocmai votasem să NU mai fie prim-ministru… De asemenea, Bugetul pe 2018 NU l-am votat, pentru că NU mi se pare deloc rațional să le oferi iarăși bani în plus unor servicii nereformate… E foarte, foarte important să fim oameni politici liberi, care înțeleg problemele timpurilor și care caută soluțiile alături de oameni, iar NU alături de „ELITELE” care manipulează oameni!

Autor: Liviu Pleșoianu

Sursa: Liviu Pleșoianu

Generalul Dumitru Iliescu: ”Nu vă este rușine, domnule ambasador Cord Meier-Klodt? Sunteți ipocrit și reprobabil!” (Episodul 3)

Va spuneam, in postarea anterioara, ca trebuie sa luptam cu toate fortele impotriva coruptiei, iar cei corupti sa mearga acolo unde isi merita locul. Dar nu este suficient. Trebuie sa analizam si cauzele coruptiei, si cine o dezvolta si o sustine. In primul episod am vorbit despre coruptia din Franta si despre cum marile companii franceze au exportat coruptia in Romania. Astazi voi prezenta fapte de coruptie deosebit de grave din Germania.



Cand am vazut documentarul primit de la un prieten am ramas blocat. Cunosteam si eu multe aspecte referitoare la coruptia din acesta tara, dar situatia este cu mult mai grava decat mi-as fi imaginat vreodata. Doua lucruri mi-au venit in minte cand am vazut la ce nivel a ajuns coruptia in acest stat federal. M-am rugat la Dumnezeu sa ne mentina cel mult in acest stadiu al coruptiei, la noi ea fiind in stare incipienta, vis-a-vis de ce se intampla la ei, in Germania.

Iar al doilea lucru a fost sa ma intreb cum de nu ii este rusine, acestui impertinent de ambasador, sa ne dea TOCMAI EL lectii de lupta impotriva coruptiei, cand la ei coruptia a atins cote deosebit de alarmante, pe care pana acum nici nu puteam sa mi le imaginez.

Am inceput sa prezint faptele de coruptie din Franta cu dosarul fostului presedinte Nicolas Sarkozy. Si acum voi incepe, la fel, dar cu dosarul fostului presedinte al Germaniei Christian Wulff, care a fost obligat sa demisioneze, in 2012, ca urmare a acuzatiilor de coruptie si trafic de influenta, formulate de procuratura din Hanovra in actul prin care a solicitat Bundstagului ridicarea imunitatii lui pentru a permite o ancheta judiciara impotriva sa. Odata cu acesta a fost cercetat pentru aceleasi fapte si purtatorul sau de cuvant, caruia procuratura i-a facut si o perchezitie domiciliara. Nu cred ca ati uitat nici de cazul fostului cancelar Helmut Koll, care a acceptat sa plateasca 300.000 de marci (150.000 de euro) pentru a pune capat procesului aflat pe rolul Tribunalului din Bonn si de a scapa de acuzatia ca a primit de la cineva o geanta cu 400.000 de marci (200.000 de euro).

O ancheta oficiala care viza actiuni de mituire pentru promovarea produselor in diverse tari de catre 4 giganti auto, a scos la iveala lucruri mult mai grave si anume ca Volkswagen, BMW, Daimler – toate trei din Germania – impreuna cu Audi si Porsche, construisera un cartel tehnologic, care a functionat in peste 20 de ani si care in cadrul unor intalniri secrete periodice stabileau standardele tehnice, preturile, segmentele de piata, actiunile de dumping si multe altele, in detrimentul celorlalti competitori, elaborand si documente prin care parafau intelegerile. Ca si in Franta aceste actiuni ilegale nu au aparut recent, ci au deja o istorie. Cred ca va amintiti domnule CORD MEIER-KLODT, ambasador al Republicii Federale Germania in Romania, despre implicarea in fapte ilegale deosebit de grave, inclusiv de coruptie, provocand pagube enorme clientilor, prin vanzarea de credite ipotecare, dar si noua tuturor prin contributia directa la criza financiara internationala, a titanicei Deutsche Bank. In final aceasta a fost obligata de catre Departamentul American de Justitie sa plateasca 7,2 miliarde de dolari, desi initial i se imputasera 14 miliarde de dolari, pentru a se renunta la o lista interminabila de acuzatii. Si nu este singurul caz in care aceasta banca a fost amendata cu sume foarte mari de bani pentru actiuni dolosive.

Printre cazurile cele mai mari de coruptie din Germania se numara si vanzarea de actiuni Daimler Benz AG, pe multe miliarde, de catre concernul Flick, afacere in care s-au dat mita numeroase milioane, sub forma unor donatii, mai multor partide si politicieni pentru obtinerea de derogari fiscale. Modalitatile prin care se mituiau decidentii politici, cei admimistrativi, specialistii, erau multiple, de la sume mai mici sau mai mari de bani, asa cum au procedat si producatorii germani de simulatoare cardiace, care au mituit medicii sa prescrie anumite produse, la organizarea de excursii si petreceri cu prostituate, ca in cazul Volkswagen. Se cunoaste foarte bine ca Siemens si Daimler au castigat contracte, in diverse tari, dand mita sume enorme, iar cand au fost puse sub acuzare pentru aceste fapte, a trebuit sa plateasca amenzi de sute de milioane de dolari. In urma unor investigatii derulate de organele judiciare din Grecia, a reiesit ca Siemens a dat 70 de milioane de euro ca mita oficialilor greci pentru semnarea de contracte favorabile. In urma anchetelor derulate impotriva colosului german a reiesit si faptul ca acesta isi constituia anual un buget pentru mita de 40-50 milioane de dolari.

Autoritatile americane au obligat si ele gigantul industrial Siemens, care a recunoscut ca a folosit un sistem extins de mite pentru a-si atinge tintele de afaceri, la plata a 1,3 miliarde de dolari, costurile totale pentru companie ridicandu-se la 2, 5 miliarde de euro. Compania germana a fost acuzata ca a platit ca mita 1,4 miliarde de dolari oficialilor guvernamentali din Europa, Asia, Africa, America de Sud si Orientul Mijlociu, pentru semnarea contractelor cu partenerii din aceste zone. Asemenea masuri s-au luat si impotriva altor companii germane printre care Rheinmetall si producatorul de echipamente sportive Adidas.

Va este cunoscut si cazul EADS, inclusiv acuzatiile de dare si luare de mita in Romania, dar aceasta speta o voi aborda mai pe larg intr-o postare viitoare. Acum o sa va dati seama de ce apara cu atata indarjire acesti ambasadori statul paralel. Ati vazut vreo ancheta finalizata in care este acuzata o mare companie straina? Nu o sa vedeti! Marile companii aloca sume imense de bani cu care mituiesc oficialii straini si cei autohtoni ca sa nu se finalizeze asemenea anchete. Voi aborda si acest aspect in viitor. Lista cu asemenea aspecte este lunga si ar putea continua cu foarte multe exemple, dar nu pot sa le prezint pe toate intr-o singura postare. Ca sa va dati seama ce amploare a luat acest fenomen in Germania am sa va spun ca, intr-un singur an, ofiterii Biroului Federal de Combatere a Criminalitatii (Bundeskriminalamt-BKA), au descoperit 46795 de cazuri de coruptie, care dupa opinia lor nu reprezinta nici 10% din totalul faptelor de acest gen. Daca comparam aceasta situatie cu cea realizata cu patru ani in urma cand s-au descoperit doar 9554 fapte de coruptie (de cinci ori mai putine) ne dam seama care este evolutia acestui fenomen in Germania! Si oficialii lor vin sa ne dea noua lectii de moralitate si de actiune impotriva coruptiei. Cei mai corupti din Europa vin si ne acuza pe noi de coruptie! NU VA ESTE RUSINE, DOMNULE AMBASADOR CORD MEIER-KLODT??? SUNTETI IPOCRIT SI REPROBABIL!!!

Autor: Dumitru Iliescu

Sursa: Dumitru Iliescu

Oamenii devin mai rapizi…și mai proști

Știm cu toții fabula lui Esop despre țestoasă și iepure, dar puțini sunt aceia dintre noi care cred că în lumea reală cei înceți precum o țestoasă au vreo șansă de a-i învinge pe cei care se mișcă foarte rapid. Puțini sunt cei care, alături de Milton, cred că „și ei slujesc, care doar stau și așteaptă”. Cei care stau și așteaptă rămân în urmă, proști. Moțăi, pierzi.



Cei dintre noi care cred că a o lua încet înseamnă a petrece timpul bine sunt o minoritate în lumea noastră nebună și trepidantă. Suntem o specie pe cale de dispariție. Din acest motiv, este reconfortant să descoperi că până și oamenii de știință încep să ne dea dreptate. Să-i luăm drept exemplu pe psihologii Pam A. Mueller de la Universitatea Princeton și Daniel M. Oppenheimer de la Universitatea din Los Angeles. Într-un studiu inovator acești cercetători serioși au demonstrat că pentru a reține mai bine informațiile scrisul de mână este mai util decât tastatul, deoarece scrisul de mână este mai încet, iar tastatul mai rapid. Ca țestoasa lui Esop, Mueller și Oppenheimer au demonstrat că încetul și calmul câștigă cursa, cel puțin în ceea ce privește învățătura.

Spre deosebire de studiile anterioare care arătau că laptopurile sunt instrumente precare pentru a lua notițe din cauza numeroaselor distracții oferite de internet, acest ultim studiu demonstrează că scrisul de mână este mai bun pentru simplul fapt că îl încetinește pe student. Studentul care tastează poate transcrie aproape tot ceea ce spune profesorul fără să fie nevoit să analizeze critic. Procesul de transcriere nu necesită niciun gând și de aceea nicio gândire critică. Degetele alunecă pe tastatură cu o viteză amețitoare, punând cuvintele pe pagină la fel de rapid cum părăsesc gura profesorului. Și cu toate astea creierul este deconectat de la ceea ce spune profesorul sau de la ceea ce scriu degetele. Nu există nicio confruntare activă sau proactivă cu materialul discutat. Sublimul se pierde în subliminal.

După cum au descoperit psihologii și educatorii, și după cum știau demult oamenii cu bun simț, un eșec de a semnala creierului că materialul este important va avea drept rezultat eliminarea lui din memorie de dragul eficienței mentale. De ce să reții ceea ce pare lipsit de importanță, din moment ce nu e atrăgător? Prin opoziție, a lua notițe de mână este o activitate mai lentă și din acest motiv necesită ca ascultătorul să fie atent. Nu poate scrie fiecare cuvânt pe care îl spune profesorul, așa că trebuie să fie selectiv, să aleagă citatele importante, să rezume concepte și să pună întrebări când nu înțelege ceva.

Potrivit lui Mueller și Oppenheimer, „a transcrie conferințele cuvânt cu cuvânt, în loc de a procesa informația și a o reașeza în cuvinte proprii dăunează învățării studentului”.  Stanislas Dehaene, un psiholog de la College de France din Paris, a întărit teza celor doi cercetători. Într-un interviu pentru New York Times, el a afirmat că studenții care vor să reușească la școală ar face bine să lase acasă laptopurile: „Când scriem, un circuit neuronal unic se activează.  Există o recunoaștere de bază a gestului în cuvântul scris, un soi de recunoaștere pe bază de stimulare mentală în creier. Pare că acest circuit contribuie în moduri unice, pe care nu le-am realizat până acum.”

Este nevoie de astfel de cercetări, chiar dacă pentru cei care nu și-au pierdut bunul simț concluziile sunt evidente. Pentru ceilalți, devorați de ideologia iepurelui din fabulă, doar studiile științifice îi vor face să vadă erorile. În timp ce iepurele crede că poate câștig cursa agitându-se ca o furtună de nisip, țestoasa înceată, scriind lent, dar sigur, în felul cursiv și legitimat de istorie, îl va lăsa pe studentul distrat în vârtejul său, și va trece linia de sosire fără grabă, glorios și cu bună cuviință.

Traducere după un articol de Joseph Pearce publicat pe Intellectual Takeout

Sursa: Contra Mundum

Ilie Șerbănescu: ”Comisarii de tip sovietic ai Comisiei Executive de la Bruxelles și-au dat arama pe față: să nu cumva să fie independentizată justiția!”

Din nou! De parcă ar mai fi fost nevoie, căci cum sunt de fapt era deja binecunoscut. De mult, atributul de tip sovietic li se potrivește de minune, întrucât nu se mai ascund sub masca democrației, lucrând cu pistolul pe masă! Au hotărât acum să activeze prevederea care retrage dreptul de vot al Poloniei în UE, sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile justiției pe care le promovează guvernarea actuală din Polonia ar afecta independența justiției.



La București, președintele Iohannis a folosit prilejul de a evoca posibilitatea îndreptării și asupra României a acestei sancțiuni, vezi Doamne, tot sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile promovate de coaliția PSD – ALDE, aflată la guvernare, ar afecta independența justiției.

Dacă te informezi cumva asupra problemei – nici nu trebuie s-o studiezi, căci dacă o aprofundezi eventual, te poți îmbolnăvi mental! –, observi că esența schimbării proiectate în legile justiției în Polonia este un fel de punere a acesteia sub un anumit control al politicului. De pildă, procurorii-șefi să fie numiți de președintele republicii! Vai, blasfemie: politizare și deci afectarea independenței justiției! Ca atare, comisarii de la Bruxelles se simt îndreptățiți să activeze așa-numita „bombă nucleară a UE“ împotriva Poloniei. Nu mai spunem că, anterior, au fost „activate“ protestele opoziției politice și demonstrațiile de stradă ale tinerilor cu rucsăcel în spate și smartphone în mână. Mă rog, este dreptul lor! Și, într-un fel, o justificare chiar poate fi dacă numirea și deci revocarea „șefilor“ Justiției ar urma să fie mutate din decizia unor structuri ale justiției înseși în pixul politicianului-„șef“, președintele republicii!

Să vezi însă drăcia dracului! Numirea și deci revocarea „șefilor“ justiției sunt chiar în pixul președintelui în România! Și aceiași comisari europeni nu își arată cumva dezaprobarea, deși mai politizare decât asta nu există! Ba, mai mult, își exprimă îngrijorarea față de eventuala schimbare a acestei dispoziții legale, în cadrul modificărilor vizate la legile justiției de către coaliția de guvernământ PSD – ALDE. Cu toate că onor corifeii PSD – ALDE nici n-au îndrăznit să scoată din joc pixul lui Iohannis în problemă, etern flașnetata afectare a independenței justiției a fost pusă în mișcare după același scenariu, pentru ca nu cumva șefii de Parchete și de Curți să iasă de sub dependența de președintele țării și să intre sub dependența structurilor justiției înseși. Una peste alta, independență a justiției – ioc!!! Cu alte cuvinte, să nu cumva să fie independentizată justiția! Cei cu rucsăcel în spate au ieșit și în România în stradă, opoziția s-a strofocat să blocheze totul în Parlament, iar o parte a acesteia s-a dedat la manifestări de circ, la care evident nu ar fi recurs dacă nu ar fi fost susținută de instituțiile de forță aflate în spate. Și să nu uităm că ambasadori ai unor țări UE și-au exprimat public îngrijorarea în legătură cu modificarea (fără precizări) a legilor justiției în România, făcând de fapt astfel presiuni ca totul să rămână în parametrii de până acum.

Riști să nu mai înțelegi nimic! Vasăzică, Polonia este sancționată de Comisia de la Bruxelles pentru că politizează justiția, iar România este presată, prin amenințări de sancțiuni similare, să mențină reglementările care includ la loc de frunte tocmai expresia celei mai înalte politizări a justiției. Dacă nu ești idiot, îți dai seama perfect de ce această abordare „neunitară“ – pentru a ne exprima elegant –, deși tocmai în problema cu pricina ar trebui să guverneze absența oricăror criterii diferite, darămite contrare. Polonia este penalizată nu pentru afectarea legilor Justiției, ci pentru linia independentă adoptată față de Bruxelles, în speță față de Germania. România este amenințată de fapt ca nu cumva să facă la fel. Președintele Poloniei nu trebuie să aibă în pix numirea și revocarea magistraților-șefi, pur și simplu pentru că e cu Polonia! Președintele României nu numai că  poate, dar chiar și trebuie să aibă numirea și revocarea în pix, pentru că nu e cu România, ci cu Bruxelles-ul, în speță cu Germania. Asta știam și noi, dar acum am primit confirmarea chiar de la Bruxelles!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Dan Diaconu: ”Despre iluzii şi alte idealuri incerte”

Un prieten virtual (căruia nu-i dau numele pentru a nu-l expune vreunui atac aiuristic, mai ales în condiţiile în care eu îl consider un om onest) îşi exprima opinia conform căreia viitorul omului constă în creşterea extremă a capacităţilor sale cognitive printr-o interfaţă cu maşina.



Astfel, omul ar urma să fie dotat cu infinit mai multă memorie, cu un acces facil la informaţii vaste şi, ajutat probabil de algoritmi eficienţi de inteligenţă artificială, se va transforma într-un soi de supraom, capabil de aventuri intelectuale imposibile omului de azi. Interesantă este şi concluzia, anume că „cei care nu-şi vor permite financiar tranziţia o să rămână precum cimpanzeii sau gorilele pentru noi, nişte chestii care seamăna cu noi”.

Când am publicat, cu ceva vreme în urmă, articolul referitor la mizeriile introduse de Grupul de la Frankfurt, Tavistok Institute, etc. m-am gândit că oamenii, odată puşi în faţa adevărului, vor realiza eroarea în care rulează. Asemenea iluzii sunt însă false! Chiar dacă te-apuci să arunci în luptă toată puterea ta de convingere, chiar dacă aduci argumente raţionale, jocul e din start pierdut şi sunt mai multe elemente care concurează la acest fapt.

În primul şi-n primul rând e imposibil să te lupţi cu sistemul educaţional care, realmente, distruge oamenii. Nu te poţi împotrivi unui sistem care inoculează la bază idei false, lăsând apoi individului „libertatea” şi „creativitatea” de a construi absolut orice. E logic pentru oricine că a porni de la premise false n-are cum să te conducă spre adevăr. Însă de ce oare omul, pus în faţa adevărului, e incapabil să-l recunoască? Aici avem o situaţie extrem de interesantă.

Multă vreme specialiştii au fost interesaţi să afle care-i motivul vânzărilor record ale mobilierului produs de IKEA. Un prim răspuns ar fi preţul, mult mai mic decât în alte părţi. Însă, dincolo de preţ, s-a observat că oamenii se ataşează în mod special de mobilierul de la IKEA, preferând uneori chiar să-l ia după ei când se mută din locuinţă(sau, după caz, din birou). Care-o fi totuşi mobilul acestui ataşament, cunoscut fiind că, în majoritatea lor covârşitoare, elementele de mobilier de la IKEA sunt de o urâţenie legendară(sau, dacă nu urâte, banale până la absurd). Ei bine, la pachet cu mobila de la IKEA mai vine şi „obligaţia” de a-ţi asambla singur mobila. Aparenta corvoadă este însă elementul care aduce „lipiciul” mobilei de la IKEA. În momentul în care ai terminat de asamblat, ai sentimentul că tu ai construit respectiva mobilă, fapt care-ţi provoacă ataşamentul faţă de ea: frumoasă, urâtă e „făcută” de tine. Aşa se obţine ceea ce în psihologie poartă denumirea generică de „IKEA effect”.

La fel stau lucrurile şi cu celelalte „produse” ale noastre, cele ale intelectului. Indiferent de cum arată, ele sunt ale noastre şi ţinem de ele. Faptul că un raţionament propriu porneşte de la ipoteze complet false – ipoteze cărora în şcoală li s-a dat valoare de axiome – şi că ajunge, în final, la un rezultat complet eronat, asta nu ne împiedică să nu fim ataşaţi de el. E în firea lucrurilor. Mai mult, în momentul în care ţi se pune „oglinda” în faţă, eşti tentat să găseşti „argumente” şi dacă n-ai să le produci, indiferent cât de contondente ar fi ele.

Opinia pe care am amintit-o la începutul articolului, este una căreia i se văd de la o poştă originile în Grupul Cibernetic, fondat de Frank Fremont-Smith în cadrul conferinţei „Şedinţa de inhibare cerebrală”. Titlul conferinţei cred că este mai mult decât transparent în ceea ce priveşte adevăratele intenţii ale proiectului. În fapt, ceea ce doreau tartorii de la Tavistock Institure şi asociaţii lor din Grupul de la Frankfurt era crearea cadrului care, prin mijloace paşnice, să îndobitocească populaţia, să o canalizeze către nonvalori, având scopul declarat de a pregăti muncitori exemplari şi docili ai „lumii noi”. S-a încercat pentru asta utilizarea drogului sintetice(vezi LSD-ul care a inundat anii 60) sau a celor uşoare care încep să fie legalizate, treptat, în prezent. Însă, în paralel, a fost introdusă propaganda delirantă care-a avut ca efect distorsionările realităţii pe care le constatăm în prezent: minorităţi din ce în ce mai exotice, cu drepturi abracadabrante, garantate de norme care, în trecut, ar fi fost considerate rod strict al imaginaţiei bolnave, corectitudinea politică, cenzura mascată s.a.m.d.

Grupul Cibernetic a venit cu o altă abordare: subordonarea omului maşinii astfel încât supravegherea şi cenzura să ajungă la limite greu de imaginat cu ceva vreme în urmă. Tot ceea ce s-a realizat, de la maşinile rudimentare de calcul până la internetul de mare viteză şi telefoanele ultracapabile de azi, absolut toate sunt invenţii care-şi găsesc originea în numitul grup. Atunci când rămâi perplex în faţa perfecţiunii unei imagini HD sau te simţi copleşit observând imensa cantitate de informaţie pe care o îngrămădeşte Wikipedia ai tendinţa de a te întreba dacă toate acestea au vreo limită. Te simţi copleşit şi uiţi să-şi mai pui întrebarea obligatorie anume dacă toate acestea au într-adevăr vreun sens.

Un individ educat în spiritul progresismului îţi va arunca mereu în faţă ideea că fără acest extraordinar progres acum ai fi fost în „epoca de piatră” sau undeva pe-acolo. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-ar fi fost dezvoltat „zeul automobil” care-a topit distanţele domestice, dacă transporturile n-ar fi cunoscut o asemenea revoluţie care face posibilă ajungerea fizică în câteva ore în orice punct de pe planetă? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-am fi avut posibilitatea să ştim la orice moment cum este vremea în orice colţişor al lumii? Chiar aşa, ce s-ar fi întâmplat?

Ne-am pus oare cu adevărat întrebarea care-i diferenţa dintre un om care trăieşte muncindu-şi pământul şi unul care se bucură de toate binefacerile vieţii contemporane? Cu ce-i superior unul care mânuieşte cu dexteritate telefonul mobil îngurgitând tone de informaţie inutilă faţă de sălbaticul dintr-un trib amazonian care ignoră toate acestea? Cu ce-i superior un vajnic mânuitor de telefon în faţa acelui sălbatic? La prima vedere balanţa înclină în faţa omului-progres. Însă, într-o situaţie extremă, mai degrabă supravieţuieşte sălbaticul, mult mai aproape de instinctele naturale, mult mai legat de natură şi de esenţele noastre.

Dar să lăsăm supravieţuirea de-o parte. La urma urmei, societatea dezvoltată ne pune la dispoziţie atâtea instrumente/servicii/alternative care suplinesc adormirea instinctelor naturale. Să mergem la punctul de la care-am început acest articlol, anume de la omul „perfecţionat” de tehnologie. Oare un om normal va mai putea face faţă unuia supertehnologizat, care are acces instantaneu la bănci de informaţii, care poate procesa cu viteza luminii? Cum ar putea un biet om, cu creierul lui „istoric”, să se pună în faţa unui zeu tehnologic? Cine vei fi tu în faţa unuia care, în afara abilităţilor naturale, va putea să proceseze în fracţiuni de secundă tonele de informaţie pe care le are în spate? Din punct de vedere teoretic meciul e pierdut din start. Absolut toate avantajele sunt de partea „tehnologicului”. Însă, oare din punct de vedere practic chiar aşa stau lucrurile?

Pentru a răspunde ultimei întrebări ar trebui să facem apel la experienţa recentă. Este omul tehnologic de azi superior celui din anii 30. Sau celui din secolul XIX? Greu de spus fără a fi subiectiv. Avem însă o perioadă la care ne putem raporta cu uşurină: cum este omul actual faţă de omul anilor 70-80, atunci când tehnologia nu era atât de dezvoltată. A evoluat omul de azi? Să luăm câteva exemple: în vremea aceea ştiai dintr-o suflare telefoanele a cel puţin o duzină de cunoscuţi. Câte numere de telefon mai eşti capabil să reproduci acum? Cei care lucrau cu cifre aveau o capacitate extrem de dezvoltată de calcul. Alţii, care deprindeau „tehnica abacului”, ajungeau la performanţe incredibile. Câte calcule mai eşti capabil să faci azi în cap? Aşa-i că pentru a calcula cât fac 27*11 dai fuga la calculator în loc să spui natural, dintr-un foc, că rezultatul este 297? Aşa-i că n-ai habar să extragi radicalul? E-adevărat că ţi-e greu să faci o împărţire pe hârtie? Chiar aşa, mi-ai putea calcula pe hârtie cât fac 2754/23,7? E un calcul banal pe care un şcolar al anilor 80 îl făcea dintr-o suflare. Să mergem mai departe. Mi-ai putea spune anii între care a domnit Ştefan cel Mare? Ştiu, înainte de asta ar trebui să afli cine-a fost Ştefan cel Mare. Dacă zâmbeşti te-aş putea întreba cam printre ce ani a vieţuit Hammurabi. Ştiu, vei afla căutând pe Google, dar unuia care ştie, instantaneu îi va veni în minte celebrul cod de legi şi chiar dacă nu-şi va aminti cu exactitatea calculatorului anii, va şti să-l situeze corect pe scara istoriei. Şi, cu siguranţă, nu va uita informaţia la următorul „ciclu de procesare”.

Dacă suntem obiectivi observăm că „omul tehnologic” de azi nu este altceva decât un dobitoc. Nu-s cuvinte grele, ci realităţi. Ce-a făcut măreţul om al zilelor noastre? Şi-a inhibat nişte funcţii pentru a le înlocui cu tehnologia. Nu mai învaţă pentru că informaţia se află „pe net” sau, mai nou, „pe facebook”. Ce sens are să înveţi despre Platon, îţi va spune omul tehnologic de azi, când Wikipedia „ştie” deja totul? Ce sens are să înveţi să socoteşti atunci când un rahat de calculator de buzunar o face mai bine decât ai putea s-o faci tu vreodată? Iată marea eroare şi-n acelaşi timp oroare! Ce om mai e ăsta? Se mai poate numi om? Cu siguranţă nu! E doar o copie nefericită, un urangutan ţinut în viaţă de algoritmii rudimentari ai tehnicii de calcul. Iar aceea, cu siguranţă nu mai e viaţa lui. Este adevărat că un om dotat cu tehnologie calculează mai repede, dar pentru el semnificaţia calculului e nulă, îi e exterioară şi rece. E-adevărat că accesează o groază de informaţii, dar ce face cu ele? Absolut nimic deoarece nu poate merge la pasul următor. Nu poate face „dezvoltarea”, corelarea informaţiilor şi transformarea lor în ceva util. E-adevărat că are informaţia dar e incapabil să facă ceva cu ea. Pentru el acea informaţie, aşa cum am spus, rece. Diferenţa dintre afirmaţia conform căreia „a-l descoperi pe Făcătorul sau Ziditorul acestui Univers este un lucru tare greu, dar după ce l-ai descoperit, este peste putinţă ca să-l împărtăşeşti(să-l faci cunoscut) tuturor”(Timeu, 28C) şi faptul că o vedetă TV şi-a luat chiloţi mov, nu există. Sunt două chestiuni egale pentru el. Ba, mai mult, s-ar putea(unii mi-ar spune că s-ar întâmpla cu siguranţă!) ca informaţia despre vedetă să stârnească mai multe emoţii şi să aibă o greutate mai mare conform propriei scări de valori. Aşadar, cu ce-ar putea fi superior un asemenea om?

Tehnologia e sclavul nostru, un sclav care, aşa cum demonstrează istoria, îşi acaparează stăpânul şi, treptat, prin dependenţa pe care-o dezvoltă faţă de sclav, stăpânul devine în mod paradoxal victima sclavului. Aşa se întâmplă şi cu omul „stăpân” al tehnologiei. Cei peste cincizeci de ani de dezvoltare iraţională a domeniului IT au adus la pachet cea mai brutală sacrificare a naturii în favoarea unui ideal din ce în ce mai incert. Am modificat planeta, ne-am modificat obiceiurile şi trăim în cea mai risipitoare dintre lumi. Ne e greu să mulgem vaca din curte şi să facem brânză pentru că „e mai ieftin” să cumperi de la supermarket brânză frumos ambalată şi produsă în … Polonia. Nu vi se pare totuşi un nonsens să fie „mai ieftin” un produs de la sute sau mii de kilometri faţă de unul pe care l-ai putea avea din curte? Ne plângem că ouăle sunt scumpe, dar suntem incapabili să hrănim o găină care ni le-ar face aproape gratis. Nu creştem un porc pentru că „e mai ieftin” să cumperi carne gata tranşată de la magazin. Carne care, la origine, provine din carcase livrate de la Viena. Realizaţi ce vă spun? Porcul crescut printr-un colţ de Europă şi tăiat la Viena e mai ieftin decât cel din curte! De ce se-ntâmplă asta? Răspunsul e simplu: de la „paletizarea economiei”. Transportul a devenit o nimica toată. Mărfurile le muţi pe suprafaţa Pământului asemeni unui vrăjitor. De ce? Pentru că e „mai ieftin aşa”! Şi-o fi pus cineva întrebarea de ce e mai ieftin? Cu siguranţă nu, dar în mod sigur, mai devreme sau mai târziu vom afla cât de scumpă este această ieftinătate aparentă. Şi, mai mult, vom afla cu adevărat preţul timpului nostru care, voit, ne este sacrificat în numele aceleiuiaş iluzoriu zeu tehnologic. Dacă vă preocupă lipsa de timp în care rulaţi, aflaţi că principalul vinovat este acest zeu inutil căruia, prin propagandă şi obişnunţă, am ajuns să-i dedicăm hălci din ce în ce mai mari ale existenţei noastre.

Spunea Platon într-o epistolă că „despre acest subiect eu n-am scris niciodată nicio scriere şi nici nu voi scrie, căci el nu se lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet pe neaşteptate, cum ţâşneşte lumina din focul aprins şi se hrăneşte singură”(341C). Indiferent ce sistem de calcul vei căra în spate în anii următori nu, vei putea cuprinde esenţa celor spuse de acest maestru al gândirii. Adevărul va fi pentru tine ceva atât de străin încât vei scuipa plictisit şi vei trece mai departe. Însă, faţă de Om tu, cu toate interfeţele tale artificial de sofisticate, vei fi furnica neajutorată, dependentă de-o maşină care-i va spune când e momentul să se ştergă la fund şi când trebuie să urineze. Fără senzorii ciudatei maşinării care te va poseda vei fi mai prost decât o râmă şi mai neajutorat decât un şoarece prins în ghearele pisicii.

Dincolo de toate utopiile promise, realitatea ne arată că tehnologia ne face mai mult rău decât bine. Îngropându-ne în ea vom decădea de la nivelul de oameni la cel de maşini idioate care, pentru a se mişca, vor avea nevoie non stop de „conectivitate” şi de o inteligenţă externă extrem de nenaturală. Iar faţă de aceste caricaturi oamenii reali vor fi nişte zei. În niciun caz invers!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice