C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Scrisoare deschisă pentru susținerea lui Raed Arafat și a servicilor de urgență

Peste o sută de medici, asistenți, directori și manageri din sistemul de urgență SMURD și UPU au transmis miercuri o scrisoare de susținere a lui Raed Arafat, pe fondul discuțiilor despre o posibilă demitere a acestuia, de către Guvern, de la șefia Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU).



„Ne adresăm Dumneavoastră, pentru a trage un semnal de alarmă, dar și pentru a ne ajuta în comunicarea cu anumite personaje către care căile de adresare nu ne sunt accesibile.

MOTIVUL:

În calitate de profesioniști, care reprezintă principalele servicii medicale de urgență din Romania (Unități pentru Primirea Urgențelor, SMURD și Servicii Publice de Ambulanță), în contextul situației create de afirmațiile referitoare la posibila demitere a domnului dr Raed Arafat și riscurile care pot deriva de aici.

CONTEXT:

Sistemul de Asistență Medicală de Urgență și Prim-Ajutor Calificat este o structură integrată cu rol strategic. Funcționarea sistemului se bazează pe colaborarea dintre structuri ale Ministerului Sănătății, ale Ministerului Afacerilor Interne precum și ale autorităților locale, iar scopul major este salvarea vieții și îngrijirea suferinței de orice fel a cetățenilor. Dezangrenarea oricărui element din cadrul acestei structuri complexe, cu multiple și esențiale relații de interdependență, poate duce la pierderi de vieți omenești.

În cadrul acestui Sistem, format din Unități Primire Urgențe, SMURD, Compartimente Primire Urgențe și Servicii Publice de Ambulanță, Servicii Publice Salvamont – lucrează medici primari, specialiști și rezidenți în Medicină de Urgență, Anestezie și Terapie Intensivă, Pediatrie și Medicină de Familie/Generală, asistenți medicali, paramedici, piloți, subofițeri și ofițeri ai Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și ai Inspectoratului General de Aviație, salvatori montani. Reprezentând temelia sistemului, acești profesioniști au beneficiat de o bază materială și logistică, de o structură educațională complexă care a fost dezvoltată pe parcursul a 25 de ani pe baza unei matrice de competențe operaționale, de cooperare și comandă.

Anual unul din zece români a beneficiat de intervenția echipelor Serviciilor județene de ambulanță, Serviciului de Ambulanță București-Ilfov și SMURD. Anual unul din cinci români a fost tratat in Structurile de Primire Urgente UPU/ CPU. Aceste date demonstrează faptul că mai mult de 20% din populația României a avut nevoie si a beneficiat, anual, de asistența oferită de Sistemul Medical de Urgență și Prim-Ajutor Calificat prin profesioniști cu experiență care aplică concepte de lucru moderne validate la nivel intern, european si internațional.

Valoarea Sistemului este mult mai mare decât suma valorii fiecăruia dintre oamenii care activează în structura lui. Cu toate acestea, experiența ne-a demonstrat ca acest concept este adevărat doar în condițiile unei coordonări unice si profesioniste. Acest sistem de coordonare trebuie să fie validat atât în situațiile comune, de zi cu zi, dar si în cele majore de criză profundă. România beneficiază deja de un astfel de sistem de coordonare iar acest lucru nu trebuie nici uitat, nici neglijat și nici distrus.

Rolul dr. Raed Arafat a început odată cu lupta pentru implementarea unui concept care crea un sistem de urgență care punea siguranța și viața pacientului în centrul atenției acestui sistem. Ulterior acest rol a evoluat, odată cu dezvoltarea sistemului, către coordonarea integrată a tuturor celor care intervin pentru salvarea celor aflați în suferință.

SITUAȚIA ACTUALĂ

Amenințări constante la adresa sistemului de urgență au început să apară în perioada anilor 2011- 2012, stimulate de avântul deosebit a tot ceea ce se constituia în elemente componente ale sistemului, din punct de vedere legislativ, financiar, resurse umane, resurse materiale. Atracția fondurilor potențial disponibile, mirajul implicațiilor comerciale în sistemul de urgență, încercarea de limitare a unui sistem public puternic pentru a deschide calea unor alternative dubioase, au dus la repetate tentative de atac la adresa conceptului, la adresa structurilor implicate, dar mai ales la adresa celui care a reprezentat unitatea și coeziunea sistemului, dr. Raed Arafat.

Pentru ca acest sistem să funcționeze la randament maxim, a fost necesară nu doar crearea de către dr. Raed Arafat a mecanismelor de dezvoltare în continuare ci și identificarea de căi prin care să se evite obstacolele ridicate pentru atingerea a exact acelor repere care astăzi i se reproșează, și nu numai, pentru că nu au fost atinse. A fost nevoie de o muncă de convingere extraordinară pe care dr. Raed Arafat a trebuit să o ducă, zi de zi, pentru ca și cel mai mic element de dezvoltare să treacă de voința celor care nu au înțeles sau nu înțeleg aceste mecanisme. Practic în ultimii ani sistemul a mai putut să evolueze doar ca urmare a acestui efort colosal pe care el l-a făcut. Aveți dubii? Căutați în sertarele Ministerelor pe care le evaluați, câte propuneri legislative, propuneri de regulamente sau proceduri zac uitate.

Amploarea acestor amenințări, mai mult sau mai puțin mascate, a ajuns la o dimensiune inimaginabilă și la forme de manifestare care ne demonstrează, pe de o parte faptul că este un fenomen concertat, realizat pe mai multe căi, pe de altă parte faptul că cei care orchestrează aceste atacuri nu au nici măcar cunoștințe de bază despre funcționarea a ceea ce încearcă să distrugă. Amenințarea demiterii dr. Raed Arafat înainte de finalizarea unor anchete sau audituri de către neprofesioniști (a rămas celebră acuzația Corpului de Control al Prim-Ministrului, de acum câțiva ani, prin care sunt criticate echipele de intervenție de la Clubul Colectiv pentru că au făcut resuscitarea pe asfalt, deși ghidurile de specialitate si practica exact asta recomandă), realizarea unor auditări a căror teme se modifică de trei ori într-o săptămână, apariția unor pseudo-oferte din domeniul privat cu pseudo-soluții, sunt doar câteva din aberațiile acestor jocuri care au un singur rol: cel de a satisface nevoi economice sau comerciale ale unui grup de oameni care nici măcar nu sunt capabili să ia o decizie, ascunzându-se în spatele unor așa-zise “analize” sau “evaluări”.

Dar, adevărul este că, nici nu înțelegem ce i se reproșează. Care sunt acele lucruri, acțiuni sau nonacțiuni de care se face vinovat și cine sunt cei care i le impută lui Raed Arafat? Unde a greșit dr. Raed Arafat la tragediile din Apuseni, Siutghiol, Colectiv sau Caracal? Să dăm cuvântul specialiștilor să se pronunțe. De ce nu profesioniștii din sistem sunt cei care sunt ascultați ci indivizii care au un unic mandat, compus dintr-o reformă fără cunoaștere și de a schimba fără un fond?

În final, poate că nu este vorba despre OMUL Raed ci despre ce reprezintă el pentru România. De ceea ce a creat în toți acești ani. De toți cei care au fost alături de el în zidirea unui sistem care funcționează exclusiv pentru binele celor aflați în suferință. Și nu suntem puțini cei care, în cursul acestor 30 ani l-au sprijinit pe el dar mai ales conceptul, ideea și funcționarea sistemului. Nu uitați că este atât munca dar și viața noastră.

Stimați domni și doamne cărora nu ne este permis să ne adresăm altfel, acest sistem a fost construit în 30 de ani dar poate fi distrus în 30 de zile. Ce veți pune în loc? Încercați să explicați acest lucru cetățenilor României. Încercați să descrieți prin ce mecanisme va funcționa acest sistem pe care nu l-ați înțeles și nu îl veți înțelege decât dacă îndepliniți una din două condiții: fie faceți parte din el cu trup și suflet, fie beneficiați de el pentru trup și suflet.

Dacă nu puteți, atunci vă rugăm, respectuos, să ne lăsați să ne vedem de treabă alături de Raed. În caz contrar ne rezervăm dreptul la acțiuni de protest care, fără a afecta pacienții care se adresează sistemului de urgență, să sublinieze încă odată faptul că și ceea ce avem noi de spus este important”, se arată în scrisoare.

LISTA SEMNATARILOR ESTE AICI.

Autor: Ionel Dancu

Sursa: Știri pe surse

Petre Caluian: “Minoritatea majoritară…”

Cu fiecare intervenție la rupere impotriva României a guwernerului Johannis, mi se consolidează convingerea, pe care o repet de vreo cincisprezece ani, cu mai mare insistență de la alegerile europene incoace, că și rezultatul ultimelor alegeri prezidențiale a fost stabilit din ocult, nicidecum la urne, astfel incât, toate acțiunile distructive care deja iată, au inceput să vină in cascadă peste noi sau care urmează in programul de demolare a României condus direct de la Cotroceni, să aibă „legitimitatea” dată de votul populației.



E un fel de schizofrenie perversă inoculată populației prin manipularea o dată a emoțiilor colective induse prin frici iraționale virate spre ură impotriva sursei fricii, apoi pe percepția indusă și ea de asemenea, față de o realitate deformată de propagandă, astfel incât, creându-se convingerea generală dar falsă a unei participări masive la urne a românilor grabnic doritori de guvernări „dă dreapta” neo-liberale și de politici de austeritate – anunțate, culmea, de guvern și incepute chiar inaintea prezidențialelor, tot românul – mai cu seamă din zonele cele mai lovite de viitoarele politici, s-a inghesuit la urne ca să-i dea un cec in alb lui Johannis pentru a-i duce incolonați la eșafod in ovațiile și uralele condamnaților la moarte.

Și Johannis nu dezamăgește. Face exact ceea ce trebuie să facă, având această falsă majoritate in spate.
După ce in primul mandat nu a ieșit niciodată la presă in cei cinci ani pentru a explica cetățenilor cam cu ce treabă este el pe la Cotroceni, acum nu mai scapă nicio ocazie, oricât de mică, să nu invoce sforăitor „legitimitatea” dată de rrrooomâââni.
Până și ieri la CSM nu a uitat să le reamintească apăsat magistraților, că el este cel mai votat român.. Hai, să mori tu, că ești român! Că cel mai votat sigur nu ești.

Deci ca să concluzionez: Securitatea, sistemul ilegitim de putere, l-a inventat pe Johannis – un individ absolut insipid, lipsit de personalitate, șantajabil, foarte rău și ranchiunos, plin de ifose și orgoliu prostesc, arogant și suficient ca orice prost și extrem de răzbunător, pe care il folosesc pentru planurile lor oculte. Și ca să nu le mai dea nimeni in cap cu lipsa unei legitimități, i-au făcut rost de una gonflată, demnă de un dictator sud american, pe care nimic nu o justifică, dar pe care Golemul o flutură ca ultim și singur „argument” al incălcărilor de Constituție, a legilor și normelor care stau la fundamentul unei democrații pluripartidiste și a statului de drept. Să fiți numai atenți de câte ori a folosit sau folosește, in funcție de context, această formulă magică aruncată ca un soi mantră cu o satisfacție a bolii de putere dar de fiecare dată ca pe un alibi al oricărei ticăloșii cu care atacă fundamentele statului:

– Rrrrooomâââniii… au dat un semnal foarte clar la urrrne pe-se-de-u-lui, in două rrrânduri de alegeri și un rrre-fe-ren-dum. Sau:

– Romââânii ne-au a-ră-tat ce vor și noi așa vom faceee…

Este exact tipul dictatorului, (in)conștient de goliciunea lui, dar care, pentru a-și justifica orice demență invocă ori voința poporului proiectată in viziunea lui mesianică ori pe cea divină care l-a dat ca pe un dar unui popor care nu-l merită.

Autor: Petre Caluian

Sursa: Petre Caluian Facebook

Academia Română: ”Reducerea teoriei în favoarea deprinderilor practice în şcoală e periculoasă; reducerea orelor de istorie pentru pregătirea viitorilor cetăţeni europeni e absurdă; ideea că memoria nu trebuie cultivată în şcoală, greşită!”

Presiunea prin care se cere eliminarea sau reducerea drastică a teoriei în favoarea susţinerii deprinderilor practice în învăţământul preuniversitar are un grad mare de periculozitate, presiunea prin care se cere reducerea numărului de ore de la disciplinele umaniste şi de ştiinţe sociale este, de asemenea, lipsită de realism şi de previziune pentru viitor, iar ideea reducerii orelor de istorie cu scopul asigurării educaţiei globale şi pregătirii viitorilor „cetăţeni europeni” este absurdă, pentru că identitatea europeană nu se poată obţine prin distrugerea identităţilor naţionale, consideră Academia Română, care propune un set de măsuri care ”să stabilizeze şcoala românească şi să-i confere perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în faţa unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepţie pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană şi lipsită de o analiză profundă şi riguroasă”.



Reprezentanţii Academiei afirmă că deşi digitizarea devine tot mai mult o metodă universală de viaţă şi un mod de a acţiona în toate domeniile, omul modern nu poate trăi şi acţiona în viaţă fără cunoştinţe lingvistice, istorice, geografice, etnografice, filosofice, etice . Ei combat ideea conform căreia memoria nu trebuie cultivată în şcoală şi că elevii nu au nevoie de cunoştinţe, ci de metode de aplicabilitate practică, pe care o consideră complet greşită.

”Recentele constatări date publicităţii, referitoare la procentajul ridicat al elevilor români afectaţi de analfabetismul funcţional, dar şi îngrijorarea produsă de analfabetismul primar (cauzat de neputinţa şcolarizării tuturor copiilor de vârstă şcolară) şi de abandonul şcolar, determină Academia Română să propună un set de măsuri, reieşite din experienţa celui mai înalt for de consacrare a valorilor intelectuale şi de cercetare din România. În plus, în contextul fixării unui număr mai mic de ore pe săptămână pentru învăţământul preuniversitar, există riscul reducerii timpului alocat unor discipline şcolare clasice. Până la adoptarea unei noi legi a educaţiei naţionale, menită să fie stabilă şi să cuprindă, mai mult principii decât date concrete (acestea trebuie să fie detaliate în statute şi regulamente), este nevoie de un set de măsuri care să stabilizeze şcoala românească şi să-i confere perspective bune de dezvoltare, fără a ceda în faţa unor presiuni conjuncturale, derivate dintr-o percepţie pripită asupra schimbărilor din societatea contemporană şi lipsită de o analiză profundă şi riguroasă”, consideră Academia Română.

Măsurile propuse de Academie:

1.Presiunea nejustificată de a introduce noi discipline şcolare trebuie să fie oprită, prin crearea, în cadrul materiilor existente, a noi conţinuturi care să răspundă dinamicii societăţii contemporane. Astfel, protecţia mediului, combaterea poluării se pot studia la Geografie, educaţia financiară şi bancară la Ştiinţe sociale şi la Istorie (în liceu), educaţia civică şi constituţionalismul la Istorie, nutriţia sănătoasă, educaţia igienică şi educaţia sexuală la Biologie, circulaţia pe drumurile publice la Dirigenţie etc. Practic, nu există discipline şcolare actuale în cadrul cărora să nu se plieze temele stringente pentru actualitate. Propunerile de a introduce discipline noi şi de a le elimina sau diminua pe cele vechi – verificate de la Renaştere încoace – sunt lipsite complet de realism şi de spirit pedagogic. De asemenea, ideea de a avea mai multe discipline încheiate cu medii semestriale şi anuale şi derulate în câte o oră pe săptămână este lipsită de orice fel de fundamentare psiho-pedagogică. Disciplinele de o oră pe săptămână au cea mai slabă eficienţă în procesul de predare-învăţare.

2.Presiunea prin care se cere eliminarea sau reducerea drastică a teoriei în favoarea susţinerii deprinderilor practice are, de asemenea, un grad mare de periculozitate. În şcoală, teoria şi practica trebuie să fie îngemănate într-o sinteză armonioasă, fără de care rezultatele ajung să fie dezastruoase. Fără cunoştinţe teoretice temeinice, acumulate în memoria elevilor, deprinderile practice ajung să fie fără fundament. De aceea, ştiinţele fundamentale şi cele ale naturii trebuie să fie studiate în continuare, începând cu bazele lor teoretice. Cercetarea fundamentală rămâne şi ulterior, în învăţământul superior, baza oricărei cercetări aplicative şi tehnice.

3.Presiunea prin care se cere reducerea numărului de ore de la disciplinele umaniste şi de ştiinţe sociale este, de asemenea, lipsită de realism şi de previziune pentru viitor. Digitizarea devine tot mai mult o metodă universală de viaţă şi un mod de a acţiona în toate domeniile, dar omul modern nu poate trăi şi acţiona în viaţă fără cunoştinţe lingvistice, istorice, geografice, etnografice, filosofice, etice etc. Dimensiunea istorică a existenţei noastre individuale şi de grup rămâne esenţială. Nu putem transforma conştiinţa socială în tabula rasa – ştergând întreaga experienţă de viaţă a omenirii –, ca să construim noi identităţi iluzorii. Europa Unită are şanse să existe în continuare şi să se fortifice nu prin încercările de destrămare a identităţilor etnice, ci prin făurirea unui concert al naţiunilor libere şi dornice să trăiască împreună. Pentru aceasta, este nevoie:

-de o cunoaştere aprofundată a limbii şi literaturii române

-de studierea temeinică a gramaticii, inclusiv în anii de liceu, la toate profilurile, în maniere adaptate şi specifice

-de exerciţiul insistent al lecturii, deopotrivă din cărţi tipărite sau pe suport digital; unul din doi elevi se concentrează pe recunoaşterea literelor, a silabelor şi pe reconstituirea cuvântului în sine, fără să-i mai poată percepe semnificaţia

-cultivarea literaturii române în manieră diacronică, pe curente şi mişcări literare, din Evul Mediu până astăzi

-cultivarea serioasă a limbilor străine şi a literaturii universale; combinarea scriitorilor români cu cei străini, pe teme mari, fără nicio pregătire prealabilă a elevilor nu face decât să creeze confuzie şi haos în minţile tinere

-învăţarea literaturii prin prisma istoriei literaturii dă rezultate foarte bune, verificate de sute de ani, iar scriitorii nu trebuie studiaţi după gustul profesorului, ci după necesităţile interne ale disciplinei. Prin urmare, dacă, de exemplu, Nicolae Filimon reprezintă o treaptă în romanul românesc, iar Ion Heliade Rădulescu, prin „Sburătorul“, un reper în poezia românească, ei trebuie studiaţi dincolo de preferinţe, în spiritul canonului. Nici Shakespeare, nici Cervantes şi nici Goethe nu exprimă, prin creaţiile lor, spiritul din „Harry Potter“ ori din „Stăpânul inelelor“ şi, totuşi, creaţia lor nu e repudiată. Creaţia lor conţine valori perene, fără de care nu se înţelege evoluţia literaturii; canonul literar şi operele clasicilor rămân puncte importante de reper pentru studierea literaturii

-separarea studiului limbilor de gramatică şi de literatură este lipsită de sens; comunicarea corectă în societate se face nu prin ocolirea regulilor de gramatică şi prin ignorarea operelor literare în favoarea oralităţii şi a limbajului colocvial, a acelui din reportaje sportive, din texte administrative, jurnalistice; disciplina „limbă şi comunicare“ nu are niciun sens, din moment ce limba română are menirea de bază să asigure comunicarea între români. Comunicarea corectă nu se învaţă punând între paranteze textele literare, ci, dimpotrivă, prin cultivarea, explicarea şi aproprierea lor. Limba română armonioasă se află, în primul rând, în literatura română, care, odată studiată, garantează exprimarea corectă în mass media, în sport, în IT, în tehnică etc.

-ideea reducerii orelor de istorie cu scopul asigurării educaţiei globale şi pregătirea viitorilor „cetăţeni europeni” este absurdă; identitatea europeană nu se poată obţine prin distrugerea identităţilor naţionale, ci, dimpotrivă, prin fortificarea lor; un român care ştie cum şi de ce este român îl va înţelege şi preţui pe un francez, leton sau suedez; diminuarea studiului istoriei înseamnă condamnarea noastră la ignoranţă şi izolare (pe de o parte, va creşte în societate ponderea dacopaţilor, autohtoniştilor şi tradiţionaliştilor, iar pe de alta, a mondialiştilor şi detractorilor, care exhibă nimicnicia poporului român, condamnat – după opinia lor – să rămână la coada lumii); studiul organizat al istoriei conferă cultură generală solidă, care ne ajută, în călătoriile tot mai dese pe care le facem, să înţelegem de ce Nôtre-Dame este o biserică gotică, de ce Constantinopolul se cheamă azi Istanbul sau cum de Praga se cheamă „Oraşul de Aur“; educaţia prin istorie înseamnă educaţie pentru viaţă

-acelaşi rol îl are şi geografia ca disciplină şcolară, pentru că ne ajută să ne plasăm în spaţiu, să nu confundăm meridianele cu paralelele şi să ştim ce deosebire este între Ecuator şi Ecuador!

-limba latină, studiată cel puţin un an, de preferat în clasa a VIII-a, are un dublu rol: mai întâi ne ajută să înţelegem latinitatea căreia îi aparţinem; în toate ţările civilizate, latina a rămas obiect de studiu, iar în Germania, marile universităţi tehnice, care pregătesc ingineri, oferă latina drept curs alternativ (opţional) pentru studenţi; în al doilea rând, gramatica latinei, ca şi gramatica românească, disciplinează mintea elevilor, aduce rigoare şi logică în exprimare. Latina serveşte, în mod direct sau indirect, viitoarelor profesiuni de filolog, de jurist, de inginer, de farmacist, de medic, de informatician etc.; aproape 80% din termenii englezi de pe prima pagină a Word-ului de pe orice computer sunt de origine latină (file, delete, table, insert etc.); din această perspectivă, ar fi de mare utilitate reînfiinţarea unor clase cu profil de studii clasice în liceele (colegiile naţionale) importante ale câtorva oraşe mari din România.

”Pentru ca toate acestea să se poată înfăptui, este nevoie de îndeplinirea foarte multor condiţii, între care profesorii buni şi manualele bune, dar şi schimbarea percepţiei greşite despre şcoală, insinuate tot mai mult în spaţiul public în ultima vreme”, spun reprezentanţii Academiei, care au nişte propuneri şi în acest sens:

-programele şcolare sau curricula (curricula este pluralul de la cuvântul latinesc curriculum, substantiv neutru de declinarea a II-a) – prin urmare, termenul nu se poate folosi ca şi cum ar fi singular feminin! – trebuie să fie, în mod categoric, simplificate, la toate materiile; mulţi profesori preferă încă să predea mult şi neinteligibil, în loc să predea mai puţin şi înţeles de toţi elevii

-manualele trebuie să aibă forme coerente şi să nu se schimbe an de an; manualele digitale vor înlocui, probabil, în viitor, manualele tipărite, dar scrisul de mână are încă un rol important în societate; preocuparea pentru cantitatea mare de informaţie trebuie să fie înlocuită cu preocuparea pentru informaţie clară, echilibrată şi corectă

-elevii nu ajung, totuşi, analfabeţi funcţionali, fiindcă reţin prea multă informaţie şi pentru că sunt copleşiţi de teorie – cum se insinuează în anumite medii actuale – ci, dimpotrivă, pentru că nu reţin mai nimic; ideea că memoria nu trebuie cultivată în şcoală şi că elevii nu au nevoie de cunoştinţe, ci de metode de aplicabilitate practică este complet greşită; ca să aplici cea mai bună metodă, trebuie să ai capacitatea de a compara datele, de a cântări alternativele, iar pentru aceasta cunoştinţele proprii sunt esenţiale; memoria este o componentă fundamentală a inteligenţei, iar necultivarea sa face să scadă drastic gradul de inteligenţă.

-în şcoala contemporană, ca şi în societate, în general, se diminuează în mod îngrijorător cultul muncii şi se impune ideea minimei rezistenţe; o parte dintre elevi sunt supraîncărcaţi, dar nu numai din vina şcolii, ci şi a părinţilor, şi sunt copleşiţi de multe activităţi inutile; matematica, fizica, limbile şi literaturile, chimia, istoria, geografia, biologia etc. nu se pot însuşi fără muncă; nu ajunge nici să-i auzim predând pe profesori, nici să aruncăm o privire pe Google, ci este nevoie de fixare, de recapitulare, de repetate exerciţii etc.

”Şcoala are de secole întregi filosofia ei şi aceasta nu poate fi eludată de dragul modernizării sau al simplificării vieţii. Şcoala nu trebuie redusă la o instituţie de prestări de servicii care livrează ocupanţi de locuri de muncă robotizaţi, limitaţi. Şcoala trebuie să-i dea absolventului sentimentul că viaţa sa are un sens, o motivaţie culturală, care se concretizează într-o armonie a identităţii personale şi a celei naţionale, cu apartenenţa la cultura europeană şi la cea planetară. Şi, din această perspectivă, studierea limbii şi literaturii române, a limbilor străine, a limbii şi culturii latine, a istoriei, geografiei etc. devin extrem de importante pentru viitor. De asemenea, schimbările dese şi mărunte din cadrul sistemului de educaţie din România nu fac decât să creeze dezorientare, instabilitate şi să conducă la o pregătire precară, superficială şi nepotrivită exigenţelor lumii contemporane”, consideră Academia Română.

Instituţia se declară pregătită să colaboreze cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru găsirea celor mai bune soluţii aplicabile şcolii româneşti.

”Convingerea noastră – aidoma mesajului din motto-ul pus la intrarea unui faimoase universităţi – este că o naţiune nu moare în urma atacurilor cu rachete balistice intercontinentale, ci în urma distrugerii sistemului ei de învăţământ, de educaţie în general”, conchid reprezentanţii Academiei.

Sursa: News.ro

Alina Mungiu-Pippidi, avertisment pentru Ludovic Orban: ”Jos labele de pe Arafat!”

În contextul discuțiile din aceste zile, amintim o poziție vehementă a Alinei Mungiu-Pippidi, cu privire la Raed Arafat și încercările Guvernului Orban de a găsi o alternativă la el. 



La sfârșitul lunii octombrie 2019, Alina Mungiu-Pippidi întreba retoric ”de ce, în atâția ani nu a făcut un român ce a făcut Arafat, adică un sistem construit de la zero, pe contribuții voluntare și efort uman, ca să avem o alternativă la el? Poate pentru că nu e așa ușor?”.

A da vina pe Arafat, o prostie! 

Ea atrăgea atenția că doar în sistemul de salvare din București-Ilfov sunt mii de voluntare. Sublinia că ”Arafat a creat o cultură care înainte de el nu exista. A da vina pe el pentru toate relele sistemului de sănătate, create de o combinație de politizare și politici greșite ale statului și Băncii Mondiale din România, e o prostie.”

Conform editorialului publicat pe romaniacurata.ro, Alina Mungiu-Pippidi atrăgea atenția că Raed Arafat ”a fost mereu parte din soluție, nu parte din problemă”. Totodată, Mungiu-Pippidi sublinia: ”Nu ar exista atâtea canalii fără scrupule în România dacă opinia publică nu ar fi regresat atît de mult de cînd cu social media. Sfera publică a devenit gloata publică! Autoritatea e zero! Spune guvernatorul Băncii Naționale că niciodată populația nu a fost mai înstărită și mai plină de depozite în bănci? Nu îl aude nimeni, deși e în sfîrșit un fapt. Toți idioții sunt ocupați să distribuie în schimb că “țara e în flăcări” sau alte anunțuri isterice. Nu mi-aș face griji nici dacă țara ar fi pe bune în flăcări, că aveți voi destul scuipat să le stingeți! Poți face lucruri neobișnuite cu telefonul tău smart, ca să parafrazez reclama Orange din Romană: de exemplu, să te abții trei zile măcar să scuipi un om mai de valoare decât tine”.

Sursa: DCNews

Ilie Șerbănescu: ”Una din cele mai absurde – dar emblematice – expresii ale monopolului străin în economie este dominația străină din piața de carburanți!”

România „europeană”? Da, dar colonie!; Democrație? Noi vorbim noi auzim, ei decid!; Economie de piață? Poate de monopol!



În contextul împlinirii a 30 de ani de la revenirea la capitalism în România, am analizat săptămâna trecută, în articolul „Cele trei basme ale celor trei decenii” (România Liberă, 4 decembrie 2019), cele trei principale realizări trecute în contul postcomunismului românesc care, în confruntare cu realitățile, apar mai degrabă niște povești pentru copii: România „europeană”?  Da, dar colonie!; Democrație?  Noi vorbim noi auzim, ei decid!; Economie de piață? Poate de monopol!

Ultimul basm, cel din economie, reclamă o analiză mai aprofundată, căci din ceea ce s-a întâmplat în economie în decursul celor 30 de ani izvorăsc și celelalte două povești cu democrația și cu primirea  în „lumea europeană”.

Unde în România este concurența pe care o presupune o economie de piață?! Căci România a ajuns un monopol străin pe tot și pe toate. Aproape două treimi din business pe teritoriul României sunt generate de numai 1% din companii, în covârșitoare majoritate străine. De la aceleași 1% din companii provine și mult lăudata creștere economică, în timp ce din rândurile celorlalte 99% doar una din zece a cunoscut o creștere în ultimii 10 ani.

Toate segmentele strategice se află în regim de monopol și sunt gestionate prin abuz masiv de monopol. Întreg petrolul românesc on shore este deținut și exploatat de o singură companie (străină). În cazul gazelor, este vorba de două companii (din care una străină). Toate distribuțiile de energie (care colectează banul de la consumatori și, prin aceasta, controlează sectorul) sunt monopoliste, câteva mari dictând condițiile și prețurile: două la distribuțiile de gaze; trei la distribuțiile de electricitate; patru la distribuțiile de carburanți. Cu o singură excepție, în cazul tuturor acestor 9 companii este vorba de firme străine. Jenanta instituție numită Consiliul Concurenței (care chipurile dă avize pentru asigurarea condițiilor concurențiale) ar trebui să intre în pământ de rușine; n-o face pentru că de fapt apără interesele monopoliste private străine!

În sistemul bancar este aceeași situație: câteva bănci (la fel, aproape toate străine) colectează depozitele și acordă credite dictând dobânzile și comisioanele, abuzul de monopol duduie. În asigurări este la fel. În telecomunicații sunt patru jucători (primii trei străini), iar în industria constructoare de mașini sunt doi (ambii străini). 4-5 traderi (toți străini) controlează piața, prețurile și livrările externe de cereale. Până și în retail, după scoaterea din joc a circa 100.000 de mici jucători români, au rămas doar câțiva străini, care au pus mâna în regim monopolist pe circa 60% din piață. Concurență? Economie de piață? Astea-s în cărți și pe la conferințe. Și nu în practică pe teritoriul numit încă România. Căci țară este greu de a i se spune!

Una din cele mai absurde – dar emblematice – expresii ale monopolului străin în economie este dominația străină din piața de carburanți, unde statul român nu mai are niciun cuvânt de spus din cauza faptului că nu deține în piață nicio companie pe care s-o controleze, România fiind unica țară din zonă care nu are o asemenea companie deși este singura care, culmea!, posedă resurse de petrol.

„Euroatlantizarea” și „europeizarea” României sunt atât de înaintate aici încât capitalul străin și-a construit pe teritoriul românesc o economie proprie, prosperă și fără angarale, și cu impozite de paradis fiscal, în nicio legătură cu economia autohtonă, care, pierzând activele și pozițiile strategice și cu toate angaralele pe cap (apărare, ordine publică, servicii secrete, sector bugetar, pensii, sănătate, educație)  este în mod obiectiv obligată doar să pună pingele și să dea mereu înapoi. Toate acestea sunt în linie cu înaintarea procesului de așezare a României într-o matrice colonială și încă într-una de tip special.

Punând mâna pe activele strategice și pârghiile strategice (resursele subsolului, distribuții de energie, bănci, industrii, telecomunicații, retail și, tot mai mult, păduri și pământuri agricole), capitalul străin a preluat nu doar controlul economic (și deci politic) în România, dar, mai mult și într-o manieră aparte, și-a constituit în România o economie proprie decupată din România și decuplată de România, care funcționează separat de ceea ce a mai rămas la capitalul autohton, respectiv de economia căreia i se poate atribui calificativul de „românească”.

Ceea ce statistica trece ca economie în contul României nu există de fapt în realitate. Economia străină funcționează în paralel cu cea românească, având dinamici și evoluții diferite, total distincte. Economia străină este în legătură cu economiile din care provine și nu cu economia românească. Se aprovizionează preponderent din acestea și lucrează aproape exclusiv pentru acestea. Doar forța de muncă o ia din România. Nici măcar materiile prime și utilitățile nu le ia din economia românească, ci tot de la componente ale economiei străine care au acaparat respectivele materii prime și utilități.

Nici eventual legătura cu populația locală – cum este în cazul retail-ului – nu se face prin intermediul economiei românești, ci prin mijlocirea altor componente tot ale economiei străine. România nu este de fapt o piață (în sens economic), ci doar un teren de lucru (în sens strict teritorial) pentru capitalul străin implantat în România.
Iată bazele celei mai mari realizări după 30 de ani în colonia România: prețuri la 60% din media europeană și salarii la 20% din media europeană. Cu alte cuvinte, prețuri ca în Europa la cele mai mici salarii din Europa! Aceasta este o realitate și nu un basm. Și mai există una: libertatea de circulație. Românii pot circula liber.

Și ei asociază această libertate cu „euroatlantismul” și „europeismul”, proslăvindu-le deopotrivă. Că acestea le-au transformat țara într-o colonie pur și simplu nu contează. Deocamdată, este important doar că ele înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au niciun rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun. Fără asocierea cu o economie de piață reală și cu o democrație așișderea, simpla libertate de circulație golește țara de populație mai ceva decât un război!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Un spectacol de ură și abuz și decizii statale proaste. Vă place cum își iau țara înapoi?

Raed Arafat este de departe cel mai popular om din România. Nu de azi, de ieri, ci de ani buni de zile. La fel cum sînt pompierii în rîndul instituțiilor publice și la fel cum este Hagi în fotbal, o legendă de care nu ai cum să te atingi, așa este Raed Arafat în politică.



Nu poți să te superi pe pompieri. Doar să îi admiri pentru ce fac. Nu poți să te superi pe Hagi. Doar să îl venerezi. La fel și cu Arafat.

Nu o spun eu, că mi s-a năzărit pur și simplu. O spun sondajele. Măsurat în sondajele Sociopol pe tot parcursul acestui deceniu, Arafat se dovedește cea mai rezilientă figură publică.

Nu prezintă evoluții oscilante, care să aibă de-a face cu sezonalitatea ciclurilor electorale. Este acolo sus, în mod constant.

A avut parte de o erodare discretă, lentă, aproape insesizabilă, care vorbește mai degrabă despre atmosfera de comunicare din ce în ce mai acidă și mai otrăvită din spațiul public.

Chiar și cu această erodare, Arafat este în continuare în jur de 55% încredere. A scăzut de la “doar” 70% la “doar” 55%.

Un neverosimil de ridicat nivel la care nici Iohannis n-a ajuns decît meteoric, doar după ce a cîștigat alegerile, nereușind să-și consolideze vreodată cu adevărat acest palier de popularitate de peste 50%.

Dintre toți oamenii publici pe care i-am măsurat vreodată în sondaje, doar Raed Arafat a reușit performanța să stea acolo, semnificativ peste 50%, în mod constant, indiferent ce se întîmpla în jurul său.

Arafat s-a dovedit în 2012 nuca tare care a îngenuncheat tabăra anti-PSD aflată la vremea aceea la conducere. Atacul lui Băsescu la Arafat s-a dovedit a fi fatal pentru fostul nostru președinte alcoolic. După lovitura tăierii salariilor și pensiilor din 2010, conflictul cu Arafat de la începutul lui 2012 a reprezentat bomboana înflorită pe coliva lui Băsescu.

Zilele astea, scenariul se repetă.

Tot o putere anti-pesedistă, pusă pe privatizare și externalizarea resurselor publice, sub masca vrăjelii lozincilor neoliberale privind “eficientizarea” și “competiția” și “economia de piață”. Pur și simplu harneală. Vor să pună mîna pe ditamai halca de resurse publice și să o facă pierdută spre prieteni și alți stăpîni internaționali.

În acest demers, se lovesc din nou de Arafat, cum a făcut-o și Băsescu în 2012.

Cine va ieși cu capul spart din această confruntare?

Va fi Arafat în cele din urmă tras pe dreapta, fără sprijin popular, scos la pensie și SMURD-ul măcelărit elegant de profitorii peneliști?

Sau Orban o să se trezească cu ditamai cucuiul de furie și ură și cu Guvernul destabilizat pentru că s-a luat de cel mai popular om al momentului, care-l depășește inclusiv pe Iohannis în ierarhia simbolică a liderilor publici?

Vom vedea. Pufuleți. Apă plată. Chipsuri. Alune. Floricele. Spectacolul e garantat. Un spectacol de ură și abuz și decizii statale proaste. Ca de obicei, pierde România. Nu mai e demult de mirare. Ne-am obișnuit cu asta.

Vă place cum își iau țara înapoi?

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada Facebook

Alexander Soljeniţin: “Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu; din cauza asta s-au întâmplat toate.”

Aveţi în continuare, ocazionat de opţiunea declarată a elitelor europene pentru comunism, un scurt fragment dintr-un cuvânt al scritorului Soljeniţin, intitulat „Necredinţa: primul pas către Gulag”, prezentat cu ocazia primirii,  în 10 mai 1983 la Londra, a premiului Templeton Prize for Progress in Religion , şi pe care vă îndemn să-l citiţi cu mare luare aminte, rar, încercînd să faceţi tot timpul conexiunea dintre cuvintele lui Soljeniţin şi diversele aspecte ale actualei stări a Vestului. Soljeniţin explică, până la acest fragment, cum au fost facilitate revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti de mentalitatea ateistă şi de un lung proces de secularizare, care a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de morala şi credinţele creştine tradiţionale, iar concluzia lui este că: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu; din cauza asta s-au întâmplat toate.



Fragmentul extras analizează, din aceeaşi perspectivă a relaţiei oamenilor cu Dumnezeu, Vestul, iar stadiul în care ne găsim, la numai 35 de ani de la ţinerea discursului, îndreptăţeşte calificarea acestuia ca deplin previzionar şi, din păcate, nu lasă nicio speranţă că ceva ar putea opri acest proces înainte ca să-şi epuizeze toate rezervele de energie pornite, după cum spune autorul, dintr-o imensă şi iraţională ură.

Vestul trebuie să treacă prin experienţa invaziei comuniste; religia a rămas aici liberă, dar evoluţia istorică a Vestului a fost astfel încât astăzi şi el trece prin experienţa secătuirii conştiinţei religioase. Şi el a fost martorul sfâşietoarelor schisme, războaielor religioasee sângeroase şi răutăţii, ca să nu mai vorbim de valul secularismului care, dinspre sfârşitul Evului Mediu încoace, a inundat progresiv Vestul. Această epuizare a puterii dinspre interior este o ameninţare a credinţei, care este, poate, chiar mai periculoasă decât orice încercare de atac reigios violent din afară.

Imperceptibil, de-a lungul a multor zeci de ani de eroziune, înţelesul vieţii în Vest a încetat de a fi văzut ca ceva mai măreţ decât „căutarea fericirii”, un ideal care a fost garantat solemn prin intermediul constituţiilor. Conceptele de bine şi rău au fost ridiculizate timp de cîteva secole; interzise utilizării zilnice, ele au fost înlocuite prin judecăţi politice sau de clasă cu perioadă de folosinţă scurtă. A devenit stînjenitor să afirmi că răul îşi află locaş în inima fiinţei omeneşti înainte ca aceasta să intre într-un sistem politic. În acelaşi timp, nu este considerat ruşinos să faci concesii zilnice unui rău deplin. Judecând după continua avalanşă a concesiilor făcute chiar numai în faţa propriei noastre generaţii, Vestul alunecă ineluctabil înspre abis. Societăţile vestice îşi pierd tot mai mult esenţa religioasă pe măsură ce, în mod nechibzuit, îşi lasă pradă ateismului generaţia mai tânără. Dacă un film balsfemator despre Iisus este prezentat peste tot în Statele UNite, considerate una dintre cele mai religioase ţări din lume, sau dacă un ziar de mare tiraj publică o caricatură neruşinată a Fecioarei Maria, de ce altă dovadă de necredinţă mai este nevoie?

 Sau, de ce ar mai trebui cineva să se reţină de la ura arzătoare, indiferent dacă baza acesteia este rasa, clasa sau ideologia? O astfel de ură dezintegrează multe inimi astăzi. Profesorii atei din Vest ridică o tînără generaţie în spiritul urii propriei lor societăţi. Prinşi în vîltoarea condamnării,  uităm că defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale naturii umane, permiţând o libertate neîngrădită împreună cu diverse drepturi ale omului; uităm că sub comunism (iar comunismul stă ascuns în orice formă de socialism moderat, care este instabil) aceleaşi defecte se dezlănţuie în orice persoană posedând cel mai mic grad de autoritate; în timp ce toţi ceilalţi din acel sistem obţin cu adevărat „egalitatea” – egalitatea sclavilor în mizerie. Această exuberantă dezlănţuire a urii devine semnul lumii libere a zilelor noastre. Cu adevărat, în mod paradoxal, cu cât libertăţile personale sunt mai mari, cu cât mai ridicat este nivelul de prosperitate sau chiar de abundenţă – cu atât mai vehementă devine această ură oarbă. Vestul dezvoltat contemporan demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că salvarea omului nu poate fi găsită nici în mulţimea bunurilor materiale, nici numai în a face bani.

 Această ură alimentată deliberat se împrăştie peste tot ceea ce este viu, în viaţa însăşi, în lumea cu culorile, sunetele şi formele sale, în corpul omenesc. Posaca artă a secolului 20 moare ca rezultat al acestei uri monstruoase, căci arta fără iubire este stearpă. În Est, arta s-a prăbuşit din cauza faptului că a fost pusă jos şi călcată în picioare, dar în Vest căderea fost voluntară, o prăbuşire într-o căutare nenaturală şi pretenţioasă. în care artistul, în loc să încerce să releve planul divin, încearcă să se pună pe sine în locul lui Dumnezeu.

Întâlnim deci din nou acelaşi produs al unui proces la scara întregii omeniri, Estul şi Vestul ajungând la aceleaşi rezultate, din, o spun din nou, aceeaşi cauză: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu!

Întregul eseu: http://orthodoxnet.com/blog/2011/07/men-have-forgotten-god-alexander-solzhenitsyn/#more-436

Autor: Paul Ghitiu

Sursa: Solidaritatea europeana

Luminița Arhire: ”O POVESTE DESPRE BĂRBAȚI DE STAT ȘI PRIETENIE”

MOTTO 1: „Întrebat dacă ia în calcul retragerea decorației lui Adrian Năstase, Iohannis a răspuns: «Da. Pot să spun chiar că am decis să retrag toate decorațiile tuturor celor care au condamnări penale și se încadrează în prevederile legii care prevede procedură de retragere a ordinelor naționale. Am demarat efectiv această acțiune și ea va fi finalizată în foarte scurt timp și veți primi lista decretelor prin care retrag aceste ordine». Declarația vine după ce prezența lui Adrian Năstase la recepția de Ziua Națională a României de la Cotroceni a fost criticată.” ( DIGI 24, 10 decembrie 2019)



MOTTO 2: „Calitatea de membru al unui ordin SE POATE PIERDE în următoarele situaţii:

a) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa privativă de libertate;

b) pentru fapte dezonorante, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului.” (extras din Legea nr.29 din 31 martie 2000, privind sistemul naţional de decoraţii al României)

Să vă spun o poveste adevărată despre despre bărbați de stat, despre prietenie şi despre frumuseţe, ca să înțelegem exact diferența dintre vremelnicul impostor de la Cotroceni căruia i s-a încredințat puterea de a „ridica” distincțiile și cei cărora le vor fi retrase acestea și cărora posteritatea -această iluzie colectivă- le va face, poate, dreptate.

Pe 20 iunie 2012, un fost premier al unei ţări din Europa de est, a fost condamnat, fără probe, la închisoare cu executare. În aceeaşi seară, într-un gest nemaiîntâlnit de mândrie şi revoltă, acesta a încercat să-şi ia viaţa. Din fericire, încercarea a fost sortită eșecului iar rănitul a fost transportat la spitalul Floreasca.

Aici, un celebru medic cardiolog, în ciuda clănţănelilor şi istericalelor unor Monici Macovei de ocazie, și-a asumat preluarea rănitului, care-i era și prieten, la el în secţie, deşi… deşi… Nu cred că era o taină pentru celebrul medic cardiolog că putea fi socotit complice la „zădărnicirea punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei” … ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toate acestea şi fără îndoială cunoscând cu luciditate maximă posibilele consecinţe, doctorul de inimi și-a asumat riscul. Personal, cred că nu neapărat rana de la gât a încercat el s-o vindece în cele 7 zile în care „pacientul român” a stat în Spitalul Floreasca.

Mai târziu, din închisoare, prim-ministrul condamnat fără probe a deschis acţiune pentru ca și cele 7 zile de spitalizare să i se recunoască drept „perioadă efectuată” iar în final, după o primă respingere, pe 5 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucuresti i-a dat dreptate.

„E doar o chestiune de principiu”, a declarat pe 12 noiembrie 2012 fostul premier, în susţinerea acţiunii sale, arătând că cele 7 zile reprezintă sub 0,1 la sută din perioada efectivă pe care o are de executat. Era, într-adevăr, doar o chestiune de principiu, dar o chestiune de principiu care putea face diferenţa, pentru „bunul ceasornicar de inimi”, între „cu suspendare” şi „cu executare”…

Nu cred că cei doi bărbaţi au vorbit între ei despre lucrurile acestea şi despre deciziile pe care aveau să le ia și unul și celălalt. Nu au vorbit nici în seara dramatică a incidentului, și nici mai târziu, când unul era condamnat iar celălalt era socotit complice. Poate că nici de atunci n-au mai vorbit, cine știe. Dar fiecare a procedat, cu tărie de caracter și noblețe, urmându-și principiile.

În schimb, un castrat sufletește și un incapabil din punct de vedere intelectual de a judeca situația descrisă mai sus, cred că va ridica nu numai distincția lui Adrian Năstase ci și distincția doctorului Șerban Brădișteanu, cel de-al doilea protagonist al povestirii, deși el a fost „condamnat (doar) cu suspendare”. De ce spun asta? Păi nu spun eu, președintele de carton spune că va aplica această procedură „…tuturor celor care au condamnări penale…” fără să facă distincția între „cu suspendare” și „cu executare”… legea îi permite, căci există și încadrarea la „pentru fapte dezonorante, altele decât cele prevăzute la lit. a)”. Deoarece, nu-i așa? ei sunt oricum niște „penali”… Cât trebuie însă să fii de nevolnic, ce afectivitate de vierme cilindric și cât creier de ficus tarat trebuie să ai pentru a lua o astfel de decizie? Și pentru ce să faci asta, prezidente? Pentru că te-a somat un imbecil din diaspora, care nu este în stare să lege câteva cuvinte? Sau, mai curând, pentru că ți-ai ros unghiile la recepția oferită de Ziua Națională a României, văzând că lumea își amintește cine este Adrian Năstase și o comparație, acolo, când erați amândoi în aceeași încăpere, ar fi fost greu de evitat?

Şi iar spun… povestea aceasta despre bărbați de stat și despre prietenie este o secvență cu care nu cred că o să ne mai întâlnim. Lumea care se chinuie să se nască acum nu va mai avea loc pentru astfel de fineţuri… peste un timp oarecare cred că ele vor părea de neînţeles.

De aceea am scris, pentru ca să rămână măcar o mărturie…

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook