C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Avocatul Gheorghe Piperea: ”Americanii or ști cu cine au semnat asemenea documente?”

E tare de tot chestia asta – “ambasadorul” Romaniei in SUA, Maior, fost (si, cel mai probabil, actual) șef al neo-sekurității românești, semnează cu americanii niște acorduri esențiale pentru vasalitatea economică a României față de SUA pe urmatorii 50 de ani. Cu mandat de la guvern. Acel guvern care, cică, se luptă cu statul paralel. Sau se lupta, cândva. 



Maior este suspect într-un dosar penal (care o privește și pe Chioveși). A fost citat de două ori. A refuzat să vină de fiecare, sub pretextul că ar fi bolnăvior. Cam același pretext pe care l-a utilizat si mme Johannis “șase case de sași”.

Reamintesc că, în sensul nouvorbei președintelui Johannis, suspect = penal.

Americanii or ști cu cine au semnat asemenea documente? Domnul ambasador Klemm (de care, iată, România nu a avut noroc să scape) o fi având ceva de comentat față de astfel de acte de sfidare a statului de drept si a “independenței” procurorilor? Nu de alta, dar în discursul său grăbit, Trump a amintit ca treaba cu combaterea corupției nu stă prea bine în România (după care i-a dat o șapca lui Johannis, cam în stilul în care spaniolii le dădeau mărgele de sticla incașilor si aztecilor, la shimb cu tone de aur și argint)…

Doamna premier Dăncilă o fi știind că a dat un asemenea mandat?

Autor: Gheorghe Piperea

Sursa: Gheorghe Piperea Facebook

Creiere achiziționate din UE, în vîrful companiilor rusești. Cine sînt, oficial, ”oamenii lui Putin”

Deși o schimbare de paradigmă pare să fie inerentă, pentru adepții stîngii politice, Rusia lui Vladimir Putin continuă să stîrnească ”îngrijorări”. Banii lui Putin, influența lui Putin, oamenii lui Putin. În lumea politică occidentală, principala acuză adusă celor neînregimentați în tabăra globalistă este că ar fi ”vînduți rușilor”.



”Coșmarul” propagandei mondialiste este că președintele Federației Ruse este ”pe val” oriunde lumea judecă articulat, nevăzînd în Vladimir Putin vreun suveran care numește președinți și guverne, ci un partener de afaceri. Pentru că, pînă la urmă, toate se reduc la bani. Cum, de altfel, Germania se bucură nu doar de piața rusească, fiind prezentă în federație cu majoritatea companiilor de vîrf nemțești, dar exportînd și creiere. Sigur, asta deja este meritul rușilor! Dar cine sunt politicieni de vîrf care ajung să lucreze oficial pentru ruși?

Climatul politic european este împărțit între rusofili și rusofobi. Puțini sînt cei care nu au o opinie în această chestiune. Dacă ar fi să facem o trecere în revistă doar pe continentul european, bulgarii cred că repoziționarea față de Uniunea Europeană nu le-a adus nimic bun în ultimele decenii, dimpotrivă. În plus, nu se simt legați în nici un fel de ucraineni, deci anexarea Crimeei nu îi afectează și, ca atare, apreciază politicile Kremlinului și susțin ridicarea sancțiunilor economice aplicate Federației Ruse. Că tot vorbeam despre Ucraina, rămîne de văzut cum va gestiona noul președinte relația cu Rusia, dar semnele arată că de pe lista chestiunilor insurmontabile, Crimeea riscă să dispară foarte curînd.

Slovenia și Croația nu au nimic împotriva lui Putin și, la rîndul lor, nu sînt mulțumite de sancțiunile împotriva Moscovei. Și pentru aceste țări, schimburile comerciale cu Rusia au rămas în continuare în sfera interesului imediat. Serbia, care aspiră să adere la UE, se identifică deschis cu Rusia și fățiș împotriva NATO și a Statelor Unite. De altminteri, urmele conflictului iugoslav par să se șteargă extrem de greu!

Românii sunt, practic, singuri în aversiunea lor față de Moscova, reprezentînd excepția în Balcani, la fel ca Polonia în Grupul de la Visegrád.

În Cehia, Președintele Miloș Zeman a comparat războiul din Ucraina cu un focar de gripă și a cerut ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. Președintele Zeman este, de altfel, înconjurat de lideri de afaceri cu bune conexiuni rusești. Semn că, evenimentele din 1968 au fost lăsate pe seama istoriei, cum la fel, și la Budapesta s-a trecut peste momentul 1956. Rusia de astăzi, în mod clar, nu mai este Uniunea Sovietică de odinioară și nici nu mai este percepută ca atare.

Fostul prim-ministru slovac Robert Fico s-a pronunțat și el împotriva sancțiunilor UE. Dacă Polonia, statele baltice și România se tem de Rusia, Fico a declarat că vede un pericol mult mai mare în prezența trupelor NATO în Europa de Est. După plecarea lui Fico, noul premier, Peter Pellegrini, avea să continue aceleași relații cu Moscova, participînd inclusiv la Forumul economic de la St. Petersburg din anul acesta. Ungaria a avut o poziție echilibrată: pe de o parte a dezvoltat relații economice cu Federația Rusă, pe de altă parte, a susținut că Polonia și țările baltice, care se simt amenințate, au dreptul la asigurări suplimentare din partea NATO sau chiar din partea americanilor, însă temerile manifestate de aceste țări nu ar trebui să pună sub nici o formă în discuție relațiile pe care le au celelalte țări cu Rusia.

Susținerea politică de care se bucură Rusia, fie și neoficial, cuprinde întreaga hartă europeană. Cele mai pro-ruse partide europene de ”extremă dreapta” sunt AfD din Germania, FPÖ din Austria, Golden Dawn din Grecia, Jobbik din Ungaria, Frontul Național Francez, Liga Nordică a Italiei, Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) și Vlaams Belang (VB) din Belgia. Pe partea stîngă, cele mai pro-ruse partide sunt AKEL din Cipru, Die Linke din Germania, KSCM din Republica Cehă, Podemos și Syriza din Spania. Mișcarea italiană 5 Stele și Partidul Scut Uman (Živi zid) din Croația fac, de asemenea, parte din tabăra pro-rusă.

Toate aceste partide, cu excepția Syriza și PVV din Olanda, se opun și sancțiunilor UE față de Rusia. Toate partidele sunt eurosceptice în grade diferite. Oricît de mult s-a străduit propaganda de la Bruxelles să niveleze creierele de-a lungul și de-a latul Europei, rezultatul pare un adevărat fiasco!

Poziția pro-rusă a acestor partide derivă în mare parte din convingere și dintr-o afinitate ideologică cu Rusia lui Putin. Pe așa-zisa ”extremă dreaptă”, mulți sunt atrași de valorile conservatoare ale Rusiei, de apărarea creștinismului, suveranității naționale și de respingere a internaționismului globalist și a intervenționismului Bruxelles-ului.

La rîndul ei, pînă și Angela Merkel consideră Nord Stream 2 ca fiind ”un simplu proiect comerical”, mai ales că, printre investitori, se regăsesc nu doar Gazprom dar și companii europene precum E.ON și BASF din Germania, Dutch-British Shell, OMV din Austria sau ENGIE din Franța. Dublă măsură, ca de obicei! Să nu uităm șirul de alegații care s-au rostogolit în sfera publică germană privind ”influențarea alegerilor” din Germania de către Putin, continuînd propaganda antirusească ce își avea originile în bătălia politică americană dintre democrați și republicani.

Dincolo de retorică și păruieli politice, există însă și o viață economică ce nu pare să țină cont de cele ce se spun în presă, la TV, la reuniunile politice.

Fostul șef Der Spiegel conduce Camera de Comerț Germania-Rusia

Matthias Schepp a condus ramura de la Moscova a Der Spiegel înainte să fondeze Deutsch-Russische Auslandshandelskammer – Camera de Comerț Germania-Rusia, în 2007.

Aceasta are în prezent un sediu central la Moscova, o filială la St. Petersburg, o serie de agenții regionale în diverse orașe din Rusia, dar și o agenție la Berlin. Potrivit datelor Camerei de Comerț, investițiile germane în Rusia par înfloritoare!

Regăsim aici investiții de multe milioane de euro din partea unor companii precum Volkswagen, BMW care și-a anunțat intenția de a construi o fabrică Kaliningrad, sau Mercedes Benz care se pregătește de lansarea producției chiar anul acesta la Moscova.

Interesul german se leagă de faptul că rubla este slabă,  ceea ce înseamnă costuri reduse la jumătate pentru investitorii germani din Federația Rusă. Apoi, Rusia abundă încă de personal calificat și plătit la nivelul unui muncitor chinez, deși are prestații calitativ superioare.

Există cca. 5000-6000 de companii cu afaceri nemțești în derulare în Rusia. Potrivit Bundesbank, în 2017, companiile germane au investit peste 1,6 miliarde de euro în economia Rusiei. Previziunile pentru următoarele 12 luni arată investiții directe germane ale companiilor prezente pe piața rusească de cel puțin 395 de milioane de euro. Deci, iată că fluxul de bani nu este unidirecțional! Se pot cîștiga bani frumoși în Rusia!

Fostul cancelar german Gerhard Schröder – Lukoil & Rosneft, Nord Stream, Nord Stream 2

După ce a părăsit politica, Gerhard Schröder a lucrat la Banca NM Rothschild & Sons, fiind Membru al Consiliului consultativ european (începînd cu 2006).

În 2009, ajunge membru al Comitetului consultativ internațional al companiei TNK-BP, care a fost o companie petrolieră rusească, cu sediul la Moscova. TNK-BP a fost cel de-al treilea producător de petrol din Federația Rusă și printre cele mai mari zece companii petroliere private din lume. În 2013, a fost achiziționată de către Rosneft.

Schröder a preluat funcția de președinte al consiliului de administrație al gigantului petrolier rus Rosneft, din 2017, companie care s-a confruntat cu sancțiunile occidentale.

Pînă atunci, Schröder a ocupat rolul de șef al comitetului acționarilor companiei Nord Stream, încă din 2005. Începînd cu anul 2016, fostul cancelar joacă același rol în compania Nord Stream 2, care construiește legătura de gaz Rusia-Germania ce reprezintp mărul discordiei cu americanii ce își doresc o felie din piața europeană a energiei.

”Colegii” lui Schröder din Consiliu de Administratie al Rosneft sunt personaje precum Matthias Warnig, fost șef al Stasi (în momentul actual este și CEO al Nord Stream AG), apoi Președintele comitetului executiv Barclays Capital (o bancă Rothschild) – Hans-Joerg Rudloff, ”părintele pieței de eurobonduri”, Alexander Novak – actualul Ministru al Energiei din Rusia, Robert Dudley – fost CEO al BP, un apropiat al democraților americani, Guillermo Quintero, tot de la BP și, desigur, Igor Sechin – fost vicepremier al Federației Ruse pînă în 2012.

Fostul cancelar austriac – Christian Kern – Căile Ferate Rusești RZD

Ex-cancelarul Christian Kern a semnat un contract cu compania rusească RZD, fiind cea mai recentă ”achiziție” pentru un post important la o companie de stat din Federația Rusă.

Rusia a apreciat poziția lui Christian Kern ca oponent față de sancțiunile internaționale impuse în urma crizei din Crimeea. În 2017, cînd era cancelar, acesta a participat la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, unde s-a pronunțat împotriva sancțiunilor Uniunii Europene asupra Moscovei. Kern a precizat că sancțiunile impuse Rusiei prejudiciază Austria cu cca. 0,3 la sută din PIB prin limitarea exporturilor către Federația Rusă.

Kern, care a fost cancelar al Austriei în perioada 2016-2017, va ocupa un loc în Consiliul de Administrație al Căilor Ferate Ruse ca ”director independent”, potrivit unui anunț al companiei ruse feroviare de stat.

Kern a fost înainte de asta CEO al companiei de transport feroviar ÖBB din Austria, începînd cu anul 2010. Se pare că rușii preferă ”precizia nemțească”, căci înaintea lui Kern, tot la RZD a lucrat și fostul șef al Deutsche Bahn, Hartmut Mehdorn.

În timpul mandatului lui Kern a fost inițiat și înființat Forumul austro-rus din orașul Sochi, de la Marea Neagră, destinat să contribuie la consolidarea relațiilor bilaterale dintre cele două țări. Sochi-Dialog a fost lansat oficial în mai 2019.

Шюссель Вольфганг .jpg

Fostul cancelar Wolfgang Schüssel – Lukoil și MTS

Ex-cancelarul Wolfgang Schüssel (ÖVP) s-a alăturat recent consiliului de supraveghere al companiei ruse de petrol Lukoil. În vîrstă de 74 de ani, a fost din februarie 2000 pînă în ianuarie 2007 cancelar al Republicii Austria.

În ultimii ani, Schüssel a ocupat poziția de membru al bordului director al companiei de comunicații mobile MTS (Mobile TeleSystems) care operează în Rusia, Ucraina, Armenia și Belarus, avînd peste 106,5 milioane de abonați și peste 70.000 de angajați.  MTS are cea mai mare cotă de piață – de 31% – în Rusia și este cel mai mare operator de telefonie mobilă din țară, cu 78,3 milioane de abonați.

Schüssel mai ocupă funcții și în DER – Dialog Europe-Russia, fiind membru al Consiliului de Administrație din 2011, dar și în Fundația Konrad Adenauer, unde este președinte al Consiliului de Administrație din 2015.

Esko Tapani Aho, fost premier finlandez – Sberbank

Esko Tapani Aho a fost prim-ministru al Finlandei în perioada 1991-1995 și este cunoscut ca politicianul care a dus Finlanda în UE. Aho a părăsit politica în 2008, cînd a fost ales vicepreședinte executiv și membru al consiliului director al Nokia.

Aho s-a alăturat consiliului de administrație al Sberbank în 2016. Începînd cu 2014, Sberbank a devenit cea mai mare bancă din Rusia și Europa de Est, și cea de-a treia ca mărime din Europa, s-a clasat pe locul 33 în lume și prima în Europa Centrală și de Est.

Doar ca și fapt divers, La Sberbank, îl găsim și pe Martin Grant Gilman, economistul american care a lucrat la OECD și Fondul Monetar Internațional.

Fostul ministru austriac Hans Jörg Schelling – Gazprom, Nord Stream 2

Jörg Schelling este un antreprenor și fost politician al Partidului Popular Austriac, care a ocupat funcția de ministru al Finanțelor din Austria în guvernele cancelarilor Werner Faymann și Christian Kern.

A devenit consultant al gigantului rus de gaze naturale Gazprom. Schelling oferă consultanță cu privire la controversatul proiect al gazoductului Nord Stream 2 dintre Rusia și Germania.

Ex-ministrul a mai făcut parte și dintr-o sumedenie de organismele de reglementare: la Banca Africană de Dezvoltare (2015-2017), Banca Asiatică de Dezvoltare (2014-2017), Banca de investiții în infrastructura asiatică (2015-2017), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (2014-2017), Banca Europeană de Investiții (2014-2017), Mecanismul european de stabilitate (2014-2017), Corporația de Investiții Inter-Americane (2014-2017), Agenția de garantare a investițiilor multilaterale (2014-2017), Banca Mondială (2014-2017).

Pierderile rusești în climatul economic post-Crimeea

Pierderile anuale ale Rusiei în era sancțiunilor economice înseamnă nu mai puțin de 30 de miliarde de dolari anual. Investițiile străine directe (FDI) înseamnă abia 0,2% din PIB pentru perioada 2015-2018, ceea ce situează Federația Rusă sub cele 0,3% ale Nigeriei, 0,5% ale Venezuelei sau cele 2,7% ale Ucrainei în materie de investiții străine directe.

Moscova are nevoie de investiții ca de aer, fără de care, ambițioasele proiecte enunțate de Valdimir Putin – de la investiții în sănătate și pînă la investiții în infrastructură – ar putea să rămînă doar fantasme. Proiectele Kremlinului ar trebui să se încheie în 2024 și ar costa în total 388 de miliarde de dolari, dar peste 115 miliarde s-a prevăzut că se vor încasa din investițiile private rusești și străine.

Iată de ce are Rusia nevoie de figuri proeminente în fruntea companiilor sale! Dar dincolo de personalități, există și evenimentele: Forumul Economic de la St. Petersburg, așa-numitul ”Davos rusesc”. Forumul este prezidat chiar de președintele Putin și strînge anual în jur de 17.000 de participanți, cu toate sancțiunile ce plutesc în aer.

Anul acesta, între participanți s-au aflat președintele chinez Xi Jinping, președintele bulgar Rumen Radev, prim-ministrul slovac Peter Pellegrini, prim-ministrul armean Nikol Pashinyan, secretarul general al ONU – António Guterres. Anul trecut, vedetele forumului au fost șefa FMI și președintele Franței.

După doi ani de recesiune, în 2017, Rusia a reintrat pe creștere economică și federația depune toate eforturile ca să rămînă în continuare pe creștere. Restul, e politică și propagandă.

Autor: Ambrus Bela

Sursa: Samizdat

Sorin Faur: “Aceasta e vîrsta sentimentală și intelectuală a electoratului român de azi!”

Motivul pentru care cred că nu voi intra niciodată în politică ține de infantilismul electoratului român. Retardul nu i se datorează decît parțial, căci în ultimele trei decenii n-a avut parte decît de un lung șir de traume, autentice sau induse. Și asta după 45 de ani de regim cu partid unic.



Mușchiul democratic nu i s-a antrenat deloc. Dovadă stau aspirațiile paternaliste (scuze, doamnă K) și promilițienești ale unei (noi) generații activate politic prin cîteva cascadorii propagandistice de-o ieftinătate dezarmantă și care își exprimă pe potrivită proiectele prin grobianisme cică jmekere. De fapt, nu s-a putut deocamdată mai mult decît muie.

Un astfel de electorat e neîntrebuințabil. Căci nu cere de la politician să gestioneze sfera publică, ci să-l conducă. Dacă se poate, de mînă. Ca un tată. Tată de la care aștepți putere, blîndețe, afecțiune, bunătate, stil, inteligență, expertiză. Aștepți, practic, totul. După prima palmă, îți cade în cap tot universul. Cînd l-ai văzut transpirat în chiloți, te-ai maturizat sexual abrupt. Iar la pubertate îl urăști difuz, dar dîrz pentru că ești convins că ți-a înșelat fiecare bucățică de onestă așteptare. Aceasta e vîrsta sentimentală și intelectuală a electoratului român de azi.

Ce-i drept, în beneficiul unui cît mai eficient control, se lucrează intens la menținerea neștirbită a stadiului infantil. Numai unui imatur îi poți produce artificial stări furibunde de ură patetică. Un imatur pe care îl ții de mînă în parc te crede dacă i-l arăți, de pildă, pe nenea cutare spunîndu-i că e rău. Imaturul te crede. Doar te ține de mînă ca să-l conduci. Să–l ghidezi. Să-i fii far. Și bodyguard. Eventual și bunică tandră, dacă ai naturelu ceva mai fragiluț.

Cu un matur, pe aceeași bancă din același parc, discuți, eventual, performanța plasamentelor financiare, dacă l-ai angajat, eventual prin vot, să-ți gestioneze parte din avere. Îi soliciți proiecte cadru și rapoarte de etapă. Îl schimbi cînd nu performează. De condus, nu te conduce el. De condus, te conduci singur.

Într-o relație politică dintre doi sau mai mulți maturi, tu nu cedezi, nici nu delegi franciza propriei vieți. Deși e foarte psihocomodă convingerea că eșecurile, nefericirea, episoadele acute de ratare nu ți se datorează, ci sînt consecința exclusivă a ticăloșiei, corupției, netrebniciei conducătorilor. A politicienilor. Ei sînt de vină. Numai ei. Tu ești desăvîrșit. Lumea-i rea. Și mai ales conducătorii ei. Răi. Tu, bun. Ei, răi (plîns urlat, dat cu curul de caldarîm, muci, lacrimi, emoție și neapărat consiliere psihologică).

Motivul pentru care probabil nu voi intra niciodată în politică este că eu urăsc onest un singur lucru: să fiu condus. Deci nu vreau să conduc niciodată pe nimeni. Am toată considerația și prețuirea pentru însoțitorii orbilor, dar admit că nu asta ar fi una dintre aspirațiile mele principale.

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur Facebook

Psihosociologul Septimiu Chelcea: Agenda mass-media devine agenda publică, însă cine mai crede azi că mass-media acționează ca un „glonț magic”?!

Influența mass-media: „Ce?” sau „Cum?”



În lumea cercetătorilor influenței mass-media asupra opiniei publice este bine cunoscută teza profesorului Bernard C. Cohen, șeful Departamentului de științe politice de la Universitatea Wisconsin–Madison, despre presă: „Este posibil să nu aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor cum să gândească, dar are un succes surprinzător spunându-le cititorilor la ce să se gândească” (Cohen, 1963, p. 13). Politologul Bernard C. Cohen se referea la relația dintre presă și politica externă a SUA.

Așa a început cariera teoriei „Stabilirea agendei” (Agenda setting theory), menționată pe plan internațional în mii de studii de sociologie a comunicării, de analiză a comunicării sau de politologie și formare a opiniei publice. Este, foarte probabil, cea mai influentă teorie din mass-media. O dovadă în plus: apariția în SUA, în 2017, a unei reviste cu titlul The Agenda Setting Journal: Theory, Practice, Critique, focalizată pe dezvoltarea teoriei, pe aplicațiile ei în mass-media și în alte arii decât în comunicarea socială. Nu cred că există pe mapamond o altă revistă care să aibă ca titlu o teorie mass-media.

Se acceptă cvasiunanim că teoria „Stabilirea agendei” „oferă o explicație de ce în democrație informațiile despre anumite probleme sunt accesibile publicului și despre alte probleme nu; cum este influențată opinia publică; și de ce anumite probleme trimit la acțiune politică și altele nu. Studiul stabilirii agendei este studiul schimbării și stabilității sociale” (Dearing, Rogers, 1996, p. 2).

Ce este agenda?

Înainte de a analiza fenomenul translației de la agenda mass-media la agenda publică, se impune – cred eu – să precizăm conținutul termenului de „agendă”.  În limba română, cuvântul „agendă”, provenit din limba latină, are un înțeles dublu: „1. Carnet de însemnări (organizat calendaristic); 2. Rubrică a unei publicații” (Ciobanu et al., 2009, p. 31). În limba engleză i se asociază un al treilea înțeles: ordine de zi (Levițchi, 1974, p. 14). Unii cercetători de la noi au echivalat sintagma „agenda setting” cu „stabilirea ordinei de zi”. Așa am procedat și eu (Chelcea, 2006). Nu mi se pare greșit, dar prefer acum traducerea „stabilirea agendei” („ordinea de zi” prea amintește de ședințele de partid de altădată). În teoria „Stabilirea agendei”, semnificația termenului de „agendă” are un înțeles neutru, se distanțează de înțelesul lui din limbajul colocvial: semnifică lista de probleme relevante pentru un anumit public (publicul general, jurnaliștii, oamenii politici).

Eugene F. Shaw (1977) a propus să se facă distincție între eveniment (event) și problemă (issue). Un eveniment este un fapt deosebit de important, limitat în timp și spațiu; problema reprezintă un cumul de evenimente cuprinse în aceeași categorie. Evenimentele sunt părți componente ale problemei. Să exemplificăm în perspectiva teoriei „Stabilirea agendei” deosebirea dintre un eveniment și o problemă. Iată evenimentul: la 24 iulie 2019, în orașul Caracal, o elevă de liceu – Alexandra, o adolescentă de numai 15 ani – a fost sechestrată, bătută, violată și în cele din urmă ucisă (analizele biologice efectuate de Institutul de Medicină Legală au confirmat decesul Alexandrei). Victima reușise să sune de trei ori la 112, cerând disperată ajutor și descriind locul unde este sechestrată. Alexandra ar fi putut fi salvată dacă instituțiilor statului nu le-ar fi „trebuit” 19 ore de la implorarea ei de ajutor până la găsirea locației și la intervenția pentru arestarea criminalului.

Mass-media din România a consacrat pagini întregi și multe ore de emisie pentru informarea publicului despre mersul anchetei acestei fărădelegi. Declarațiile oficiale contradictorii și politizate, ca și opiniile divergente ale experților și jurnaliștilor, sau speculațiile unor comentatorilori TV ne avizați, precum și postările emoționante pe rețelele de socializare au făcut ca oamenii să discute intens despre acest caz, acceptând sau contestând știrile vehiculate în mass-media tradițională sau digitală. Acest caz abominabil ce a șocat populația din România constituie un eveniment – tragic, zguduitor –, nu o problemă. Este o problemă incapacitatea instituțiilor abilitate (Serviciul de Telecomunicații Speciale, Poliția, Procuratura) de a apăra dreptul la viață, un drept fundamental, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului (Articolul 3: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale“), în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Articolul 2: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”) și consfințit în Constituția României (Capitolul II, Articolul 22: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”).

Așa cum precizează Clóvis de Barros Filho, profesor de jurnalism la Universitatea din Sao Paulo, stabilirea agendei este un efect social al mass-media, care „prin selecția, plasarea și incidența știrilor determină subiectele despre care publicul va vorbi și pe care le va dezbate” (Barros Filho, 2001, p. 169). De exemplu, la nivelul anului 2019, în România, elementele agendei ar putea fi: corupția, independența justiției, violența în familie și în societate, poluarea ș.a. Mass-media selectează din aceste elemente de agendă, acordă prioritate unora, le scoate în prim-plan sau le diminuează importanța și, chiar mai rău, le omite pe altele, în funcție de partizanatul politic, de organizarea internă a instituției de presă, de legislația în vigoare. Probleme grave, precum criza demografică, incapacitatea statului de a asigura dreptul la viață al cetățenilor, prăpastia dintre bogați și săraci din țara noastră, sau încălzirea globală, pericolul neo-nazismului pe plan mondial, sunt rar abordate în mass-media și pe platformele de socializare. În schimb, gâlceava politică, acuzele reciproce Președinție – Guvern PSD+ALDE, precum și între partidele politice, viața mondenă a divelor, horoscopul și alte bazaconii acoperă agenda mass-media.

Cercetarea empirică fondatoare

Teoria „Stabilirea agendei” a fost prefigurată în lucrarea Television and the Political Image de Joseph Trenaman și Denis McQuail, în care s-a analizat rolul televiziunii în alegerile parlamentare din Marea Britanie: „dovezile sugerează robust că oamenii se gândesc la ce se spune […], dar ei nu gândesc cum li se spune” (Trenaman, Mc Quail, 1961, p. 178,).

Adevărații părinți ai teoriei sunt însă considerați Maxwell McCombs, profesor de jurnalism la Universitatea din Texas, Austin, și Donald Shaw, profesor de jurnalism la Universitatea din Carolina de Nord, Chapell Hill, care în 1968 au realizat prima cercetare empirică pentru a testa ipoteza că „mass-media are influență redusă asupra direcției și intensității atitudinilor, dar că mijloacele de informare în masă stabilesc agenda fiecărei campanii politice, influențând proeminența atitudinilor față de problemele politice” (McCombs, Shaw, 1972, p. 177). Cei doi profesori de jurnalism au pornit de la teza lui Walter Lippman (1922), conform căreia informațiile din mass-media constituie cea mai importantă sursă a percepției publicului despre problemele din societate.

Cercetarea de teren s-a desfășurat în orașul Chapel Hill din Carolina de Nord. Au fost intervievate, în timpul campaniei electorale (18 septembrie – 6 octombrie 1968), o sută de persoane nehotărâte în privința votului. Respondenții au fost selectați aleator din listele de la cinci circumscripții electorale, reprezentative economic, social și rasial pentru comunitatea din Chapel Hill. S-a presupus că persoanele care declarau că nu sunt definitiv decise cum vor vota (întrebare filtru) vor fi mai susceptibile de a fi influențate de mass-media. Totodată, s-a făcut analiza conținutului articolelor din patru ziare locale (Morning Herald, Sun, News, Observer) și din trei publicații cu acoperire națională (Time, New York Times, Newsweek), precum și analiza conținutului știrilor TV ale companiilor NBC și CBS. Informațiile au fost clasificate în 15 categorii, reprezentând problemele-cheie abordate în mass-media în campania electorală. Conținuturile materialelor de presă au fost împărțite în „majore” și „minore”.

Mi se pare sugestiv modul în care au fost clasificate informațiile: „Pentru presa tipărită, clasificarea major/minor s-a făcut în termenii de spațiu și poziție; pentru televiziune s-a luat în considerare poziția și timpul alocat” (McCombs, Shaw, 1972, p. 178). Astfel, la emisiunile TV au fost considerate „știri majore” cele care durau cel puțin 45 de secunde sau care se prezentau printre primele trei într-un buletin de informații. În cazul ziarelor, erau clasificate „știri majore” informațiile de pe prima pagină sau de pe oricare altă pagină, dacă ocupau minimum trei coloane și dacă cel puțin cinci paragrafe erau consacrate problemelor politice. În cazul revistelor, au intrat în categoria „știrilor majore” acele informații care se extindeau pe mai mult de o coloană sau care apăreau la începutul fiecărei secțiuni a revistei.

Rezultatele cercetării au condus la concluzia că există o corelație puternică între importanța acordată de mass-media unor probleme și importanța acordată acelorași probleme de către persoanele intervievate. „Datele arată o relație foarte puternică între accentul pus de mass-media asupra diferitelor probleme ale campaniei (reflectând în mare măsură accentul pus asupra candidaților) și opiniile alegătorilor cu privire la importanța diferitelor subiecte ale campaniei” (Mc Combs, Shaw, 1972, p. 181). Altfel spus, mass-media mai degrabă ne atrage atenția la ce să ne gândim decât ne influențează cum să evaluăm problemele la care ne gândim: oamenii au tendința să aprecieze importanța unor probleme din societate după frecvența cu care sunt abordate în mass-media și după importanța pe care editorii le-o acordă.

Așadar, mass-media nu le spune oamenilor „cum” să gândească, ci la „ce” să se gândească; le arată care este relieful evenimentelor din spațiul public, le stabilește despre ce să discute: agenda mass-media (gradul de atenție acordat problemelor) devine agenda publicului. Chiar și numai prin faptul că dă oamenilor un subiect de discuție, mass-media contribuie la emergența opiniei publice: ne amintim că opinia individuală devine publică prin comunicare în public.

Verificarea teoriei

Din 1972 până în 1996, conform metaanalizei realizate de James W. Dearing și Rogers M. Everett (1996), influența agendei mass-media asupra agendei publice a fost relevată în mai mult de două sute de studii efectuate atât în legătură cu campaniile electorale, cât și în legătură cu alte probleme (sociale, financiare, morale etc.). Astfel, teoria „Stabilirea agendei” a fost dezvoltată prin contribuția unor cercetători precum Roger W. Cobb și Charles D. Elder (1972), care au evidențiat corelația dintre agenda mass-media și agenda politică (discursul oamenilor politici) sau Ray G. Funkhouser (1973), care a analizat comparativ agenda mass-media și importanța reală a evenimentelor (determinată prin indicatori statistici). Ray G. Funkhouser a constatat că există o concordanță între atenția acordată de mass-media unei probleme și importanța conferită acestei probleme de către opinia publică (agenda publică). Cercetătorul american anterior menționat a numărat articolele din ziare și reviste publicate în intervalul 1960-1970, clasificându-le tematic (războiul din Vietnam, revoltele studenților, criminalitatea, conflictele rasiale ș.a.). Procedând la o testare indirectă, luând în calcul răspunsurile la întrebările: „Care sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă SUA?”, „Care sunt problemele pe care guvernul SUA trebuie să le soluționeze cu prioritate?” și „Ce probleme vă preocupă personal?”, Ray G. Funkhouser a pus în evidență faptul că opinia publică reproduce agenda mass-media, dar că între aceasta din urmă și ierarhia stabilită de public a problemelor puse în discuție există o anumită discrepanță.

De aici decurge posibilitatea ca oamenii simpli (îmi displace profund acest adjectiv aociat „diamantului firii” – cum numea William Shackespeare omul), ca și oamenii politici, să fie manipulați de către mass-media. În discursurile și în deciziile lor, este de presupus că politicienii încearcă să țină seama de dorințele și părerile electoratului. Intuind corelația dintre agenda mass-media și agenda publicului, ei vor pune probabil accentul pe primele elemente de pe lista publicului și vor ignora elementele de la sfârșitul ei. Robert M. Entman (1989) a sesizat „că mijloacele de comunicare în masă induc o anumită percepție a factorului politic despre agenda cetățeanului. Ambele agende [a politicienilor și a cetățenilor – n.n.] au ceva deformat în ele, iar sursa acestei deformări este media” (după Dobrescu, Bârgăoanu, 2001, p. 160). De asemenea, este posibil ca să se confunde agenda mass-media cu importanța reală a faptelor și proceselor sociale.

Despre „confuzia jurnalistică” a atras atenția, încă în 1937, Floyd H. Allport. Cred că ar merita să se întreprindă cercetări științifice în această direcție și în țara noastră, pentru că mas-media prezintă de cele mai multe ori opinia unor așa-ziși „formatori de opinie”, nu realitatea așa cum este relevată de cercetările științifice.

Teoria „Stabilirea agendei” a fost verificată prin numeroase cercetări empirice în SUA, ca și în alte țări (cf. Wanta, Alkazemi, 2017). Au fost puse în evidență „condițiile contingente” ale efectului stabilirii agendei. În unele cercetări s-a ajuns la concluzia că această teorie se confirmă în cazul persoanelor cu spirit critic mai redus, nu și în cazul persoanelor bine informate, cu spirit critic dezvoltat, cu nivel de școlarizare ridicat (Hill, 1986). S-a documentat că stabilirea agendei nu are același efect asupra tuturor persoanelor, indiferent de sursa și de conținutul mesajelor. Importanța sursei a fost subliniată de Gladys E. Lang și Kurt Lang (1983), care au utilizat primii termenul de „construire a agendei”, susținând că procesul stabilirii agendei implică trei factori, în strânsă corelație: mass-media, publicul și sursa știrilor.

De asemenea, s-a făcut observația, foarte pertinentă de altfel, că evaluarea evenimentelor de către publicuri nu depinde exclusiv de agenda mass-media. Intervin, fără îndoială, și alți factori, precum relațiile interpersonale, experiența personală, „nevoia de ghidare” resimțită de unele persoane. Noțiunea de „nevoie de ghidare” a fost introdusă în analiza efectelor agendei mass-media de către David H. Weaver (1977). S-a constatat că agenda mass-media are un efect mai mare asupra persoanelor care participă la discutarea problemelor selectate de mass-media decât asupra persoanelor care nu participă la astfel de discuții. Oamenii au nevoie de ghidare, care, conform lui David H. Weaver și Maxwell E. McCombs (1980), constă din combinația variabilelor: interesul major pentru problema pusă în discuție și nivelul de incertitudine ridicat al acesteia. Cercetările recente au relevat că nevoia de ghidare are trei dimensiuni: 1) nevoia de ghidare spre probleme; 2) nevoia de ghidare spre fapte; 3) nevoia de ghidare spre evaluarea jurnalistică (Matthes, 2005, p. 440). Persoanele caracterizate printr-un grad mai ridicat al nevoii de ghidare sunt mai expuse efectelor agendei mass-media.

În mod firesc, cercetătorii s-au întrebat și dacă mass-media are funcție de stabilire a agendei publice în orice cultură sau doar în cultura americană. Studiile făcute în Brazilia, Canada, Germania, Israel, Japonia, Spania, Taiwan ș.a. au probat impactul dintre agenda mass-media și agenda publică. S-a pus și problema: în cât timp o problemă de pe agenda mass-media trece în agenda publică? Gerald C. Stone (1975) a găsit că există o creștere monotonă a corelației dintre cele două agende, în special cu două luni înaintea verificării pe teren a agendei publice.

Comparând pe o perioadă de opt ani emisiunile TV cu rezultatele sondajelor Gallup, Harold G. Zucker (1978) a pus în evidență că agenda mass-media din ultima lună de dinaintea sondajelor constituie un predictor mai bun pentru agenda publică decât conținutul emisiunilor TV mai vechi. James P. Winter și Chaim H. Eyal (1981, p. 376) consideră – pe deplin întemeiat – că variabila timp este crucială în testarea relației dintre importanța acordată problemelor și personalităților de către mijloacele de comunicare în masă și proeminența acestor probleme și persoane în percepția publicului. Cei doi cercetători au studiat agenda publică conturată de rezultatele unui număr de 27 de sondaje Gallup realizate între 1954 și 1976 și agenda mass-media, așa cum a rezultat din analiza articolelor despre drepturile cetățenești, publicate pe prima pagină a ziarului Times, considerat elita presei americane. S-a constatat că „efectul optim se înregistrează în perioada de la patru la șase săptămâni de dinaintea efectuării cercetării de teren pentru aflarea agendei publice” (Winter, Eyal, 1981, p. 381). Conform acestui studiu, agenda mass-media recentă a influențat mai puternic agenda publică. Pe baza cercetărilor empirice, Gerald C. Stone și Maxwell E. McCombs (1981) au ajuns la concluzia că sunt necesare între două și șase luni pentru o astfel de translație.

Și proeminența problemei joacă un rol important – așa cum a explicat Harold G. Zucker (1978). Problemele proeminente, cele de care se izbește cetățeanul zilnic, sunt incluse concomitent în agenda mass-media și în agenda publicului, dar atenția mare acordată de mass-media problemelor mai puțin proeminente contribuie la sensibilizarea publicului. Cercetătorii au investigat și efectele stabilirii agendei pe termen scurt, precum și pe termen lung; efectele pentru știrile difuzate în format tipărit și online; pentru problemele locale și pentru probleme non-locale; pentru conținutul de divertisment; pentru conținutul vizual. „În ciuda robusteții generale a efectelor agenda-setting, au fost identificați factori care diminuează sau amplifică amploarea efectelor. Câțiva dintre acești factorii au efecte mixte, în timp ce alții factori apar în mod mai consistent în cercetările efectuate. De exemplu, comunicarea interpersonală poate îmbunătăți efectele stabilirii agendei” (Moy, Bosch, 2013, p. 295).

Stabilirea agendei în era digitală

În momentul formulării teoriei „Stabilirea agendei”, mass-media însemna presa scrisă, radioul, televiziunea. În prezent, noile media (comunicarea cu ajutorul tehnologiilor digitale) dă posibilitatea informării rapide din surse foarte variate: Google, Groups, MySpace, Facebook, YouTube, Flickr și Twitter. Există o varietate de forme ale noilor media; internet forums, blogs, wikis, podcasts, picture-sharing, music-sharing și video-sharing. Popularitatea noii mass-media se extinde continuu. Nu numai adolescenții și tinerii preferă să se informeze din noile mijloace de comunicare în masă, ci și din ce în ce mai multe persoane trecute de a doua tinerețe. În aceste condiții, cercetătorii și-au pus problema relației dintre vechea și noua mass-media. Mai concret, influențează internetul presa scrisă? Dar blogurile sunt influențate de postările facebook? S-a conturat o nouă temă de cercetare în conexiune cu agenda-setting: construirea inter-agendei (The inter-media building), studiul felului în care o agendă influențează altă agendă. Se apreciază că noile mijloace de comunicare în masă influențează vechea mass-media în stabilirea agendei datorită rapidității transmiterii informațiilor, accesibilității și popularității în rândul consumatorilor de mass-media (Jenkins, 2006; Singer, 2005; Weimann, Brosius, 2016).

Comunicarea online poate construi o agendă alternativă pentru diferite grupuri din societatea civilă, care contestă agenda vechii mass-media. Pe baza literaturii de specialitate,  profesoara de teoria comunicării Barbara Pfetsch și colaboratorii săi de la Universitatea Liberă din Berlin apreciază că noile mijloace de comunicare în masă fragmentează dezbaterea publică și că, în era digitală, datorită multitudinii agendelor mass-media partizane, se produce o polarizare politică acentuată a publicului. În aceste condiții, este necesară revizuirea modelelor clasice ale construirii agendei, în sensul includerii în procesul de construire a agendei atât a comunicării online, cât și a sistemului hybrid media (utilizarea strategică a vechii și noii mass-media pentru a spori eficacitatea comunicării) (Pfetsch, 2016, p. 54).

În prezent, cercetătorii explorează intens cel de-al doilea nivel al teoriei „Stabilirea agendei”: influența cadrajului (framing) obiectelor din agenda mass-media asupra imaginii acestor obiecte în mintea noastră (primul nivel fiind dat de influența proeminenței obiectelor din agenda mass-media asupra agendei publice).

Teoria „Stabilirea agendei” nu a fost scutită de critici, fiind considerată când doar o ipoteză, când un „concept umbrelă”. S-a reproșat cercetărilor o anumită lipsă de rigoare în utilizarea termenilor, o neconcordanță în măsurarea duratei de acțiune a efectului mass-media (unii cercetători au luat în considerare efectele pe termen scurt, alții pe termen lung), neclaritatea metodologiei de alcătuire a listei de probleme, concentrarea asupra campaniilor electorale, neglijindu-se alte subiecte precum sportul, economia, divertismentul (Barros Filho, 2001, p. 181, apud Brum, 2003). Cu toate acestea, teoria „Stabilirea agendei” rămâne una dintre cele mai influente în domeniul mass-media.

În general, cercetările referitoare la stabilirea agendei au găsit o corelație pozitivă între proeminența unei probleme în mass-media și proeminența ei în agenda publică, dar aceasta nu înseamnă că mass-media constituie singurul factor care influențează opinia publică. Așa cum subliniau Charles R. Wright, profesor de jurnalism la Universitatea Indiana, și colaboratorii săi, „Procesele sociale, altele decât comunicarea în masă, afectează părerea publicului despre o problemă sau o persoană dacă sunt importante. Oamenii vorbesc unii cu alții despre problemele sociale și aceste conversații pot juca un rol important în judecățile lor.” (Wright et al., 1986, p. 155, apud Weaver et al., 1992, p. 856). Uneori, în anumite probleme, experiența personală trăită sau experiențele prietenilor, ale persoanelor de încredere, pe care le aflăm prin comunicarea interpersonală ne influențează opiniile mai mult decât informațiile trasmise prin mass-media. Cine mai crede azi că mass-media acționează ca un „glonț magic”?!

Bibliografie

Barros Filho, Clóvis de. (2001). Ética na Comunicação: da informação ao receptor. São Paulo: Moderna.

Brum, Juliana de (2003). „The agenda setting hypothesis: Studies and Perspectives”, Razón y Palabra,
35.  (www.razomypalabra.org.mx)

Chelcea, Septimiu (2006). Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare. București, Editura Economică.

Ciobanu, Elena et al. (2009). Dicționar explicativ al limbii române și enciclopedic de nume proprii. București, Editura Corint.

Cobb, Roger W., Elder, Charles D. (1972). Participation in American Politics: The Dynamics of Agenda Building. Boston, Allyn and Bacon.

Dearing, James W., Rogers, Everett M. (1996). Agenda-setting. Thousand Oaks, CA, Sage.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina (2002). Mass media. Puterea fără contraputere. Bucureşti, Editura All.

Entman, Robert M. (1989). „How the media affect what people think: An information processing approach”, Journal of Politics, 51, 2, pp. 347-370.

Hill, David (1986). „Viewer characteristics and agenda-setting by television news”. Public Opinion Quarterly, 49, 3, pp. 340–350.

Jenkins, Henry (2006). Convergence Culture: Where Old and New Media Collide. New York, New York University Press.

Lang, Gladys E., Lang, Kurt (1983). The Battle for Public Opinion:The President, the Press and the Polls during Watergate. New York, Columbia University Press.

Levițchi, Leon (ed.) (1974). Dicționar englez-român. București, Editura Academiei R.S.R.

Matthes, Jörg (2005). „The need for orientation towards news media: Revising and validating a classic concept”, International Journal of Public Opinion Research, 18, 4, pp. 422-444.

Moy, Patricia, Bosch, Brandon (2013). „Theories of public opinion”, în  P. Cobley, P. J. Schultz (eds.). Handbook of Communication Science. Vol. 1: Theories and Models of Communication (pp. 289-308). Berlin, De Gruyter Mouton.

Pfetsch, Barbara, Miltner, Peter, Maier, Daniel (2016). „Old nad new dynamics of agenda Building in a hybrid media system”, în G. Vowe, P. Henn (eds.). The Evolution Political Communication in the Online World. Theoretical Approaches and Research Designs (pp. 45-58). New York, Routledge.

Singer, Jane B. (2005). „The political j-blogger. Normalizing a new media form to fit old norms and practices”, Journalism, 6, 2, pp. 173-198.

Trenaman, Joseph, McQuail, Denis. (1961). Television and the Political Image. Londra, Methuen.

Wanta, Wayne, Alkazemi, Mariam F. (2017). „Agenda-setting: History and research tradition”, în P. Rössler (ed.). The International Encyclopedia of Media Effects. New York, John Wiley & Sons.

Weaver, David H., McCombs, Maxwell E. (1980). „Journalism and social science. A new relationship”, Public Opinon Quarterly, 44, 4, pp. 477-494.

Weaver, David H., Zhu, Jinn-Hua, Willnat, Lars (1992). „The bridging function of interpersonal communication in agenda-setting”, Journalism Quarterly, 69, 4, pp. 856-867.

Weimann, Gabriel, Brosus, Hans-Bernd (2016). „A new agenda for agenda-setting research in the digital era”, în G. Vowe, P. Henn (eds.). The Evolution Political Communication in the Online World. Theoretical Approaches and Research Designs (pp. 26-44). New York, Routledge.

Wright, Charles R. [1959] (1986). Mass Communication: A Sociological Perspective (ediția a III-a). New York, Random House.

Zucker, Harold G. (1978). „The variable nature of news media influence”, în B. D. Ruben (ed.). Communication Yearbook (vol. 2). New Brunswick, NJ, Transaction Book.

______________________________________________________________________________

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.

Dan Diaconu: ”Adevărul despre noi, despre ţară, despre datoriile pe care le plătim şi despre propria noastră sclavie!”

Andreas Treichl, CEO-ul Erste Bank, ne spune că Mugur Isărescu face o treabă foarte bună acolo, la BNR. Aţi auzit asta? Am uitat să vă reamintesc un lucru elementar: trăim în capitalism! Chiar dacă-mi veţi spune că sunteţi consternaţi de faptul că vă arunc o asemenea banalitate în faţă, vă voi răspunde că am făcut-o pentru a vă demonstra că v-aţi pierdut capacitatea de a raţiona logic. Hai să vedem de ce.



Una dintre valorile de bază ale acestui capitalism e lăcomia. „Lăcomia e o virtute!” – urlau din bojoci eliberatorii postrevoluţionari. Aţi uitat asta? Ei bine, cu cât eşti mai egoist, mai lacom, cu atât eşti mai capitalist. Sper că nu aveţi nimic împotriva acestei afirmaţii bazate pe realitatea timpurilor pe care le trăim.

Să ne întoarcem la problemuţa noastră. Andreas Treichl este CEO-ul unuia dintre cele mai mari conglomerate bancare care activează pe piaţa est-europeană. Este el lacom? E logic să fie lacom, deoarece asta e o virtute şi nu te poţi căţăra în vârful unei asemenea construcţii bancare dacă tu însuţi nu eşti lacom. Ei bine, de la dimensiunea lăcomiei sale, el ne spune că Mugur Isărescu face o treabă bună.

Cam care-ar putea fi treaba bună pe care o face guvernatorul BNR pentru un om ca Treichl? În mod sigur aceea de a-i satisface lăcomia. Aşadar, atunci când unul ca Treichl spune că Isărescu este bun, înseamnă că Isărescu îi satisface perfect propria-i lăcomie. Dar din ce câştigă bani Treichl? Din clienţi, logic, adică din cei care depun bani, se împrumută sau tranzacţionează prin intermediul băncii sale. Fiecare dintre aceşti oameni îi plătesc tribut lui Treichl.

În mod normal, guvernatorul BNR ar trebui să fie undeva la mijlocul acestei relaţii, să guverneze ca interacţiunea dintre client şi bancă să fie una cât se poate de corectă de ambele părţi. Treichl ne spune că guvernatorul BNR face foarte bine ceea ce face. De partea cealaltă clienţii au opinii contrare. Ei însă au această opinie deoarece constată, pe zi ce trece, că sunt captivi în relaţia cu băncile, că ecuaţia bănci-clienţi e una în care singurul câştigător sunt băncile, adică Treichl. Iar când băncile sunt în pericol să piardă – aşa cum era să se întâmple începând cu 2008 – guvernatorul e cel care „creează lichiditate”, adică împrumută ţara la FMI pentru ca cei de teapa lui Treichl să-l aprecieze. Pe scurt, ăsta e circuitul banului în capitalism. Să nu ne mai mirăm că am ajuns cu datorii de trei ori mai mari(în termeni reali) decât cele ale lui Ceuşescu. Să nu ne mai mirăm că din suma aia infimă Ceauşescu a industrializat o ţară în timp ce acum nici drumuri normale nu avem! Să nu ne mai mirăm, să-l ascultăm pe Treichl, căci la el – mai precis în buzunarul lui – e adevărul! Adevărul despre noi, despre ţară, despre datoriile pe care le plătim şi despre propria noastră sclavie.

A durat cam mult demonstraţia, dar am preferat să despic firul în patru pentru ca cei care n-au înţeles încă să înţeleagă de ce unii dintre oficialii noştri ajung să fie apreciaţi „din afară” şi de ce aceste aprecieri se fac pe pogoane întregi de ziar. Poate aşa vor înţelege de ce au fost medaliaţi de către Franţa Coldea şi Koveşi, de ce e Maior atât de apreciat în SUA şi de ce, în general, lumea nu se învârte aşa cum ar vrea ei.

Vă repet, reţineţi: trăim în capitalism şi v-aţi pierdut uzul raţiunii. Iar această pierdere a capacităţii de a raţiona vă va conduce în lumea ideală care vă e servită cu picăturica, lumea pe care-o credeţi extraordinară şi care se va dovedi obsesivă pentru voi: capitalismul comunist. Sau comunismul capitalist că-i tot aia. Şi absolut totul va fi cauzat de adormirea propriilor voastre raţiuni, de aplecarea iraţională a urechii la poveşti, în ciuda realităţii care vă izbeşte fără milă. V-aţi trezit?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice 

Iulian Capsali: ”Junta militară globalistă ucide”

Gheorghe Dincă făcea parte dintr-o rețea care răpea tinere și erau folosite ulterior în rețele de prostituție, inclusiv pentru militarii de la Deveselu – jurnaliștii locali au spus încă din prima zi că era anchetat de DIICOT pentru trafic de carne vie, care includea fete duse în baza americană din apropiere.



Din datele noi care apar, se pare că planul a scăpat de sub control: Alexandra a putut să sune la 112 după ce a fost violată, ceea ce a pus rețeaua în alertă. De aceea vecina care a văzut mai multe mașini și mișcări suspecte CU O SEARĂ ÎNAINTE, iar operatorul a liniștit-o spunându-i să meargă la culcare, a asistat, probabil, la operațiunea de extragere a (cadavrului) Alexandrei Măceșanu, din curtea psihopatului Dincă, cel care răpea fetele cu o mașină despre care se spune că era peste posibilitățile lui financiare, posibil pusă la îndemână de rețea.

De ce a fost violată? Intră în „protocolul” oricărei rețele de trafic de „carne vie”, pentru ca victimei să-i fie complet anulata voința. Ea trebuie supusă printr-o serie de violuri și bătăi, care împreună cu drogurile fac din victimă un sclav sexual din care se scot ulterior mulți bani. Lucrurile însă au scăpat de sub control iar Dincă a trebuit să o ucidă, așa cum probabil a mai procedat cu alte ocazii.

Problema în acest caz este că ar fi fost imposibil ca această rețea să funcționeze, mai ales într-un orășel cum este Caracalul, fără acoperirea șefilor locali ai SRI și ai Poliției, posibil și ai procuraturii județene. Cu atât mai mult cu cât rețeaua care aducea fete care se prostituau în folosul militarilor americani de la Deveselu era una care s-a refăcut după ce s-a încercat destructurarea ei în anul 2012. Presa nota atunci că zeci de eleve din Caracal au fost obligate să se prostitueze de o grupare interlopă, ”pentru plăcerile americanilor și ale unor austrieci aflați în România pentru consolidarea unor hidrocentrale”.

Același modus operandi: elevele între 14 și 18 ani erau șantajate cu imagini video din timpul partidelor de sex consimțit sau care era realizat în urma unui viol și erau scoase frecvent de la ore pentru a fi duse la clienți. Unele au recunoscut faptul că au întreținut 500 de raporturi sexuale pe an. Din 30 de fete, doar două s-au constituit parte civilă și au cerut daune. Clanurile mafiote se bazează pe frica victimelor.

Alexandra însă a vrut neapărat să scape din acel iad și a profitat de faptul că bruta retardată și-a lăsat telefonul în apropierea ei. Toată acea tergiversare arată că s-a dorit să se scape de dovezile incomode. Din nenorocire și complet neprofesionist, Alexandra a fost resunată de operatori pe telefonul asasinului, fapt care a dus la execuția ei rapidă.

Cazul Alexandrei risca să surpe Sistemul. Imediat au fost mobilizate brigazile #rezist, care trebuiau oricum antrenate pentru data de 10 august. Scopul este să abată atenția de la responsabilii rețelei de trafic și de la incompetența crasă a STS și a procuraturii, două pârghii de poliție politică de care Johannis se poate folosi în continuare, STS fiind și instrumentul de control al alegerilor prezidențiale din noiembrie, după ce a performat în alegerile de la europarlamentare, care au fost „influențate” masiv.

Turma revoluționară, hrănită cu ură de ani de zile, are aceeași țintă: PSD-ul și Ministerul de Interne, simboluri ale Corupției cu majusculă și represiunii asupra revoluționarilor globaliști.

Presa cu epoleți a trebuit să muncească și ea: pe lângă scoaterea pavlovienilor în stradă, a început să deplangă protocoalele secrete între SRI și Justiție/Procuratura și să ceară desființarea Secţiei de investigare a infracţiunilor din justiţie. Pentru denunțarea ca neconstituționale a protocoalelor secrete, care au statuat poliția politică în țară, „vina” este a CCR-ului, care mai are și păcatul de neiertat că a dat un verdict categoric în privința referendumului manipulator, imbecil și inutil cerut de USR, intelectualii băsiști (de „dreapta”) etc și organizat de președintele-marionetă Johannis.

Sistemul face orice ca să nu se ajungă la nucleul distrugerii statalității României (nu folosesc deloc cuvinte mari), care sunt serviciile și procuratura/DNA, instrumente ale trădării coordonate din exterior, care nu au ca scop protejarea cetățeanului, cum ar fi normal, ci protejarea investițiilor economice corporatocrate și controlul politic absolut. În schimb, primesc privilegii și/sau bani/afaceri, precum și iluzia puterii.

Lebăda Neagră în tot acest peisaj odios este unchiul victimei, Alexandru Cumpănașu, un apropiat al structurilor de putere. Acesta a înființat acum câțiva ani Academia “Leaders 4 România”, alături de nimeni altul decât George Maior, actual ambasador în SUA și fost șef al SRI, de Vasile Dîncu, Iulian Fota și alte personalități din zona serviciilor. Pe George Maior, cel care a pus SRI la dispoziția Deep State-ului american, deci un pion important în realizarea Statului Paralel, l-a sprijinit vocal atunci când s-a cerut scoaterea trădătorului din post.

Ambasadorul George Maior, spunea el acum o lună și ceva, este “omul cheie”, graţie relaţiilor speciale pe care pe care diplomatul român le are cu “elita Washingtonului” și făcea apel la politicieni să înceteze imediat campania împotriva sa.

Tocmai l-am auzit acum câteva minute pe dl. Cumpănașu, în direct la o televiziune, cum își făcea mea culpa pentru faptul că a susținut în spațiul public instituțiile care formează poliția politică din România, având ca marotă Corupția. A cerut vehement demisia directorului STS și a procurorului care este vinovat pentru moartea Alexandrei. A făcut, de asemenea, o declarație cum că are date că Dincă nu a acționat singur, deci că ar face parte dintr-o rețea cu ramificatii în instituțiile statului.

Al. Cumpănașu, care, după cum declara, a trăit în Caracal două decenii, deci cunoaște orașul bine, ar putea să pună, dacă nu va fi liniștit de Maior sau de alți actuali șefi ai serviciilor, lumină asupra tumorilor care au năpădit Statul Român.

Pentru că aceste excescențe antidemocratice s-au remarcat numai ultimul timp prin faptul că l-au închis, după ce au fraudat alegerile, pe Președintele Camerei, după un proces ridicol, capturând apoi imediat cel mai mare partid din țară, au răpit-o fără milă pe Sorina, care a fost dusă de aici, și au omorât-o, indirect, pe Alexandra.

Autor: Iulian Capsali

Sursa: Iulian Capsali Facebook

Dan Diaconu: ”Pagini din istoria falsificată: Maniu”

După ce m-am apucat să postez realitățile istorice s-au trezit unii și alții să-mi spună că nu-i OK ceea ce fac deoarece prea sună totul ca în anii 90. În primul rând, le-aș reaminti bravilor democrați de azi că ceea ce s-a scris în anii 90 a fost o pospăială ieșită din propaganda comunistă care ocolea cu grijă orice filiație între ticăloșii de dinainte și regimul comunist. În spatele fiecărei afirmații pe care-o fac se află fapte certe, demonstrabile și documentate. A ignora aceste evidențe demonstrează strict prostia celui care nu vrea să înțeleagă.



Pentru azi o să vă aduc în atenție țuțerul absolut, dar, în același timp, și ticălosul absolut: Iuliu Maniu. Câți nu ați fost emoționați de moartea sa? Câți nu ați fost cuprinși de milă atunci când vi s-au descris suferințele sale. Într-adevăr, nu-i bine să te numeri printre devianții care se bucură de suferința unui om, dar când analizezi faptele istorice e bine să înțelegi că, de cele mai multe ori și doar cu mici excepții, oamenii au parte în viață de ceea ce merită.

Probabil vă întrebați ce-i cu Iuliu Maniu? Panoramând o să vă spun că, în orice regim care mimează democrația, în afara puterii trebuie să existe opoziția. Opoziția e un element fundamental al structurii de putere deoarece e supapa prin intermediul căreia se dezumflă balonul emoțiilor populare. Când puterea te calcă pe grumaz, parcă te simți mai bine când vine un mâncător de căcat care urlă la unison cu tine verzi și uscate despre ticălosul asupritor. Numai că, rolul mâncătorului de căcat e acela de a te osteni, de a-ți canaliza energiile în direcția urlatului aiurea și de a-ți distrage atenția de la ceea ce ți se întâmplă, anume înrobirea ta.

În timp ce liberalii reprezentau puterea, țărăniștii, în frunte cu Iuliu Maniu, reprezentau opoziția. Asta nu înseamnă că le mergea rău, doar și ei erau parte a aceleiași puteri ticăloase, pusă mai mereu pe căpătuială. La vârf cu toții erau ghiftuiți suficient, elementele radicale fiind mai pe la baza partidului, acolo unde niciodată nu ajunge nicio fărâmă întrucât legea e făcută de radicalizarea doctrinară numită și spălare pe creier. Cam așa trebuie să-l vedeți pe Iuliu Maniu: veșnicul opozant, veșnicul mâncător de rahat și, în același timp, veșnica nulitate.

În comportamentul său trebuie identificată, în primul rând, o frustrare majoră. Aceasta vine încă de pe vremea Unirii cu țara-mamă, când Maniu și-ar fi dorit un rol de guvernator permanent. Asta deoarece îi plăcea să vadă Ardealul ca feuda sa. Simțindu-i slăbiciunea, Ion I.C. Brătianu a fost de acord cu formarea Consiliului Dirigent al cărui ministru-prezident era Iuliu Maniu. Asta până la Unire pentru asigurarea unei tranziții. După înfăptuirea Unirii, existența Consiliului în care Maniu se visa întronizat pe viață devenise caducă. Nu poți avea o țară cu două guverne. Astfel, la 4 aprilie 1920, Guvernul Averescu desființează Consiliul stârnind furia lui Maniu. Practic aici, în pierderea ciolanului de către Maniu, se află rădăcina întregii retorici a ardelenismului radical de azi. Neavând nimic mai bun de făcut și orbit după funcții, Maniu începe să urle ca din gaură de șarpe că intelectualii ardeleni au fost aruncați într-un con de umbră, că Bucureștiul face și desface s.a.m.d.

Ticălosul de Brătianu, în loc să combată energic aberațiile lui Maniu i-a găsit rolul care i se potrivea ca o mănușă: acela de veșnic opozant. În arhitectura puterii trebuia să existe și-un Gică-Contra și-acela s-a dovedit a fi, cu vârf și îndesat, Maniu. A fost de trei ori prim-ministru, între 1928 și 1933. În 1928, când țărăniștii au venit la putere, toată lumea se aștepta să curgă miere pe străzi. Aiurea, lipsa de pregătire, amatorismul și prostiile făcute i-au aruncat în derizoriu. Absolut orice decizie era anapoda, tot ceea ce încercau să facă ieșea prost. Colac peste pupăză, i-a mai lovit și Marea Criză și-au sfârșit-o în copac.

Există însă numeroase alte fapte de bravură ale lui Maniu. Una dintre ele, probabil cea mai contondentă, este complotarea în vederea readucerii deviantului Carol al II-lea la tron. Brătianu, un ticălos ceva mai cu ștaif decât Maniu, profitase de slăbiciunile regelui-curvar și reușise îndepărtarea sa de la tron. În spiritul său de Gici-Contra, Maniu complotează și-l readuce pe Carol al II-lea. Consecințele dezastruoase pentru țară sunt unanim cunoscute, astfel încât nu mai insist.

O altă faptă – de data aceasta de mare corupție – a fost afacerea Škoda. Sub înțeleapta conducere a lui Maniu se semnează un contract de șapte miliarde de lei pentru înzestrarea armatei române de către Uzinele Škoda. Pentru aceasta sunt falsificate ofertele concurenței și totul se comandă cehilor, în ciuda faptului că, în cazul majorității echipamentelor, aceștia funcționau ca intermediari. Abia în 1931, cu ocazia unor trageri cu vestitele tunuri livrate de Škoda se constată că „aceste tunuri nu folosesc armatei române”. Mai mult, Serbia plătise cu până la 30% mai puțin celor de la Škoda pentru echipamente perfect funcționale și adaptate necesităților țării. Cu alte cuvinte, marele patriot naționale Maniu a dat și el un tun pe spatele bieților țărani pe se lăuda că-i apără. Bani aruncați în vânt, cam la fel cum se face azi cu avioanele F16 sau cu Patriot. În urma realităților constatate se naște un scandal monstru, în urma căruia Maniu demisionează. Culmea, cu toate că sub înțeleapta sa conducere se furase în nesimțire, acesta o face pe victima nevinovată. Tipic, aș putea spune.

Tot Maniu este cel care dă lovitura de stat ducând la arestarea lui Antonescu și întoarcerea armelor. Chiar dacă Antonescu trebuia îndepărtat, aceasta s-a făcut prematur și a detonat negocierile începute de interpușii lui Antonescu cu Alexandra Kollontai în vederea unei capitulări condiționate. Lovitura de stat instrumentată de Maniu a avut ca efect capitularea necondiționată și tratarea noastră ca o cârpă la masa negocierilor, fiind, pentru a doua oară în prima jumătate a secolului XX absolut cu totul sub timpuri.

Pentru mulți comportamentul lui Maniu ar putea părea ciudat. Este însă un detaliu care multă vreme a stat ascuns, cu toate că el era cunoscut: Maniu nu și-a servit niciodată țara întrucât el a fost doar un spion în solda Angliei. Absolut tot ceea ce a făcut a făcut telecomandat, la ordin, astfel încât întreaga sa carieră ar trebui analizată ca un act de trădare. Numele conspirative folosite de Maniu erau „Alecu”, „Miron” și „Tom”. Știm, de asemenea, că pentru serviciile sale era plătit cu vârf și îndesat. Spre exemplu, în timpul Războiului, Maniu a primit prin intermediul turcului Salvet Lufti Tozan suma de 50 000$ în două tranșe, chipurile sub formă de împrumut.

Turcul Salvet Lufti Tozan era un agent cu statut diplomatic recrutat de Special Operations Executive(SOE). Individul avea state vechi de plată, fiind amestecat și în Mișcarea Junilor Turci care a avut ca efect dărâmarea Imperiului Otoman. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost folosit de englezi pe post de cărăuș, pentru a livra leafa spionilor din Europa. Asta între două contrabande cu arme care-i rotunjeau veniturile. Salvet Lufti Tozan a picat în mâna serviciilor secrete maghiare din cauza unei neînțelegeri dintre el și un agent SOE ungur, după care a urmat „decaparea” sa și deconspirarea rețelei sale de agenți de legătură . Acesta este motivul pentru care Hitler i-a cerut lui Antonescu să-l aresteze pe Maniu, însă Antonescu își începuse deja jocul la două capete, astfel încât a întârziat(până a fost prea târziu) cu arestarea spionului.

La ora actuală sunt dovezi irefutabile că Maniu a fost agent activ al englezilor. Mai mult, nu trebuie să uităm că principalul colaborator al lui Maniu pe plan extern a fost lordul Rothermere, un revizionist notoriu care milita în favoarea rediscutării Tratatului de la Trianon și a frontierei româno-maghiare. Lordul era cel care-i publica lui Maniu articole „cu cântec” prin presa londoneză, astfel încât acesta să urle în Parlament că Occidentul ne vede. Vi se pare cunoscută schema? Ia gândiți-vă, după numărul de articole care apar acum, dacă atunci aveam doar un singur ticălos vândut oare câți or fi acum?

Marea problemă a lui Maniu a fost reprezentată de faptul că, în afara englezilor, a mai existat o parte care cunoștea îndeaproape colaborarea sa cu SOE, anume NKVD-ul. În vremea Războiului a existat o colaborare strânsă între SOE și NKVD, cele două părți fiind reprezentate atât la Moscova(George Alexander Hill din partea SOE) cât și la Londra(Ivan Kichaev de la NKVD) cu intenția vădită de a schimba rapid informațiile. În aceste condiții este mai mult decât probabil ca rușii să fi avut documentată foarte bine lista agenților SOE de pe teritoriul României(și al Estului Europei), astfel încât acuzația de înaltă trădare la adresa lui Maniu să nu fi fost chiar scoasă din burtă de vreun comunist frenetic. Istoria ne arată că Maniu fix asta a fost: un trădător cu acte.

Înainte de a încheia, o să spun că simplul act de a te afla pe lista unui serviciu secret străin reprezintă o trădare fără nicio circumstanță. Trădarea e trădare, indiferent de „motivele” pe care le găsesc niște frenetici. Așa cum Maniu a fost un trădător, la fel și Pacepa a fost un trădător. La fel ca și șleahta de kaghebisto-gruiști care-au pus mâna pe România după Revoluție și care, din nefericire, au avut parte de o moarte ușoară, pe perna lor, în loc de cazarea la carceră. Și la fel ca blajinii rezerviști sovietici din zona IOR care-și trăiesc bătrânețile cu prea multă liniște față de ticăloșiile pe care le-au făcut. Dar despre toate acestea într-un alt episod.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Alina Mungiu-Pippidi: ”Să vezi ce mai rămîne din instituțiile statului de drept după ce iau ei puterea!”

Așa după cum era de prevăzut, referendumul lui Klaus Iohannis a fost degeaba. Eu nu am televizor, dar din ce am văzut prin presa electronică, nu am fost singura care să avertizeze că referendumul președintelui Iohannis era neconstituțional; măcar Traian Băsescu, dacă nu și alții, făcuseră această observație elementară.



Se vedea nu numai din stîngăcia neprofesionistă a întrebărilor, care păreau făcute de sociologii de la Academia Națională pentru Securitatea Gradaților Fără Minte, ci și din principiul în sine, promovat și de campania ”Fără penali”, și de un mic grup activ de populiști radicali, aparținînd unei organizații oculte, dar foarte agresive, care se ocupă cu atacul la Constituție și Curtea Constuțională mult mai mult decît cu atacul la PSD.

Principiul sau mai degrabă principiile sunt elementare.

Primul este universalismul, care e la temelia dreptului roman și european. Nu se pot da reguli separate pentru anumite categorii. Corupții nu pot fi condamnați sau amnistiați sau excluși pe alte reguli decît violatorii, pedofilii, criminalii în serie sau masturbatorii în public. Cît de cretin trebuie să fie cineva să nu priceapă chestia asta? Nu trebuie doctorat în drept constituțional.

Un referendum de acest gen nu poate propune lucruri care sunt contra constituției actuale și a principiilor de drept. Cum just subliniază Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România Comitetul Helsinki (APADOR-CH), într-un comunicat de presă remis vineri, poporul a aprobat prin referendum Constituţia României, inclusiv articolul 152, denumit „Limitele revizuirii” (Constituţiei – n.n.). Potrivit acestui articol, Constituția nu poate fi revizuită sau modificată, dacă, printre altele, acea revizuire are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Că mîine poate exista majoritate să se calce în picioare decizia definitivă a justiției în cazul Sorinei, sau să se aprobe pedeapsa cu moartea, sau să-i criminalizăm din nou pe homosexuali. Dar de asta există Constituția ca regula supremă, să fie deasupra tuturor, lideri și popor. Sunt sigură că Moise Guran sau Rareș Bogdan au explicat, ca ziariștii profesioniști în mod imparțial acest lucru, chemîndu-i pe cei mai buni constituționaliști cu publicații internaționale la emisiunile lor, ca nu cumva să scoată lumea din casă de pomană. Sau n-au făcut așa?

Utilitatea referendumului a fost doar să mobilizeze oameni fără nicio înțelegere a statului de drept contra PSD chiar pe pretextul statului de drept. Remarc că acești măncători de integritate pe pîine nu au observat că dna Lagarde, noua desemnată de Emmauel Macron să conducă Banca Cetrală Europeană (primită cu aplauze binemeritate) are și ea o condamnare. Usereplușii din Parlamentul European nu au emis nici o vocală pe tema asta, deși cazul era asemănător cu cel pentru care a fost anchetat Vosganian.

Nu înseamnă că trebuie să alegem oameni condamnați sau să îi lăsăm în funcții. Dar și acum judecătorul îi poate exclude: Adrian Năstase și Dan Voiculescu au asemenea interdicții. O modificare a Constituției era -cum am spus la acea vreme- nu doar imposibilă, ci și inutilă. Ca să avem o practică judiciară mai unitară nu asta trebuie făcut. Ca să avem o practică administrativă în care un manager public cu reclamații de corupție (nici nu e nevoie de plîngeri penale) nu stă în funcție pînă la condamnarea definitivă e și mai simplu. Desigur, nu a pus nimeni în Codul Administrativ un amendament – nu era nevoie de nicio Constituție schimbată… Și, desigur, incitatorii populiști au avut grijă să nu discute căi concrete de realizare, ci doar să pună lemne pe foc și să cheme la petrecere pe toți neavizații, în cap cu actori celebri care au găsit o cale ieftină să-și facă popularitate.

Asemenea grupuri, odată create, persistă. Asistăm la crearea unei partide criptofasciste, care e pe fond contra ordinii constituționale și vrea judecata poporului, nu a legii,  pentru care va fi furnizat de undeva și un lider – Iohannis e doar un vehicul șters, care a mers cu acest referendum populist contra instinctelor lui mai bune, că i-a fost teamă că dacă nu călărește valul îi trece valul peste cap. Să vezi ce mai rămîne din instituțiile statului de drept după ce iau ei puterea – timpurile astea, cînd sub dictatura anecdotică a PSD doar șeful PSD ajungea la închisoare, vor fi cam ca Ungaria sub socialiștii corupți înainte să vină Orban.

Lumea se va întreba cum a fost posibil, cum tot aud lamentări azi cu Ungaria.

Păi e foarte simplu. Vă dau numai un exemplu, Ca parte din antrenamentul lor, această grupare obscur finanțată dar foarte vizibilă și-a făcut o aplicație

Și atunci au mers mai departe.

P.S.: Nu e tîrziu. Dar lucrează vreun partid la ora asta la articolele de lege constituționale și legislația secundară necesară ca să previi corupții în funcții, cu care să se prezinte în ceasul unu după alegerile viitoare pe care le va pierde PSD? Nu.

Autor: Alina Mungiu-Pippidi

Sursa: România curată