Toți liderii fasciști, indiferent de nuanțe, sunt îngrijorați că poporul pe care îl conduc nu e suficient de mândru de identitatea și istoria sa. Toți au ca obiectiv cultivarea mândriei naționale și toți îi acuză de trădare pe cei care îndrăznesc să vorbească despre aspectele prezentului sau trecutului care nu oferă prea multe motive de mândrie. Însă tot ei sunt cei care, prin acțiunile lor, le dau motive conaționalilor lor să se rușineze de ceea ce sunt și fac, motive care vor fi transmise și generațiilor viitoare. Aceiași oameni care au ca principal obiectiv cultivarea mândriei naționale și se plâng cel mai mult de erodarea ei, fac tot ce le stă în putință pentru a o denatura și, în ultimă instanță, pentru a o submina.
De aceea, indivizii ăștia nu își pot extrage legitimitatea decât de la o masă de oameni suficient de proști și / sau degradați pentru a se mândri cu lucruri de care ar trebui să le fie rușine. Ei înșiși au o concepție profund viciată a stimei de sine, considerând că puterea în sine este un motiv de mândrie, iar slăbiciunea un motiv de rușine.
Spre exemplu, în timp ce nu dă doi bani pe respectul unor oameni care s-au învrednicit de o reală autoritate morală cu prețul detașării de puterea politică, financiară sau militară, căci altminteri nu ar face ce face, Putin e foarte frustrat de faptul că americanii, mai puternici decât el, nu îl respectă, și probabil că nici el nu se respectă cu adevărat atâta timp cât nu reușește să demonstreze și să își demonstreze că e la fel de puternic ca americanii, că are și el propria lui sferă de influență, unde poate să taie și să spânzure. D-aia face ce face.
Dar dacă doar Putin ar gândi așa, Putin nu ar fi posibil. Putin e posibil pentru că îndeajuns de mulți ruși consideră că puterea Rusiei, fără alte considerente, e singurul sau principalul lor motiv de mândrie personală.
Într-un astfel de sistem, oamenii decenți și inteligenți se supun de frică, mimează fidelitatea pentru a putea să se fofilezeze, se refugiază în viața privată sau iau calea exilului. În orice caz, se țin cât mai departe de puterea politică, în timp ce, în conformitate cu principiul cine se aseamănă se adună, deținătorul puterii se înconjoară doar cu oameni îndeajuns de proști sau de degradați pentru a se mândri cu lucruri de care ar trebui să le fie rușine sau cu ticăloși cinici care nu cred, de fapt, în nimic.
Dar în timp ce pe cei din urmă nu te poți baza, căci dau bir cu fugiții sau îți înfig cuțitul în spate cu prima ocazie, sfaturile și laudele celor dintâi sunt o rețetă sigură pentru dezastru. Pentru că nu poți fi prea inteligent și lucid atunci când îți lipsește busola morală, iar dacă nu faci parte din această categorie, te ții cât mai departe de puterea politică, în condițiile în care deținătorul puterii politice oricum te vrea cât mai departe de el, căci e mândru de sine nu pentru că știe să asculte și adevăruri care nu îi convin, ci pentru că e temut și lăudat de oameni lipsiți de valoare reală, ale căror laude, drept urmare, nu valorează nimic.
D-aia istoria se repetă și toate aceste sisteme care au la bază o concepție denaturată a valorii de sine, a binelui și a răului, sfârșesc prost și penibil, dar doar după ce au nenorocit îndeajuns de mulți oameni furnizându-le urmașilor îndeajuns de multe motive de a nu fi mândri de înaintașii lor.
Orice educație începe cu conștiința, cu capacitatea de a identifica în mod corect motivele de mândrie, respectiv de rușine și orice sistem politic se duce de râpă cu tot cu țara dacă educația de la temelie e proastă.
Mândria națională nu are nevoie să fie cultivată. Deși strâns legată de memorie – care se dobândește prin educație, nu te naști cu ea – mândria națională se dezvoltă în mod firesc atunci când dispune de motive autentice, în mod patologic când îi sunt furnizate false motive și e inhibată, cu consecințe nefaste pentru psihologia popoarelor, atunci când conștiința e limpede, dar adevăratele motive de mândrie lipsesc.
De aceea, adevăratul patriot nu va încerca să convingă pe nimeni de nimic. Cei care se agită prea mult pe subiect nu sunt adevărați patrioți. Doar va transmite viitoarelor generații memoria integrală, fără decupaje convenabile, va cultiva, prin educație, adevăratele criterii de judecată, capacitatea de a distinge între bine și rău, iubindu-l pe primul și detestându-l pe ultimul, încercând să le ofere generațiilor viitoare, prin faptă, nu prin vorbe mincinoase, motive autentice de mândrie națională.
În fine, valoarea de sine izvorăște din sine. Chiar și atunci când nu mai ai niciun motiv să fii mândru de țara ta, ca germanii în cel de-al doilea război mondial, ai întotdeauna posibilitatea de a fi mândru de tine și de a spăla, pe cât îți este cu putință, rușinea națiunii din care faci parte, prin curajul de a ieși din rând, prin refuzul de a face și de a aplauda ceea ce face majoritatea și conducătorii vremelnici ai țării, începând cu tine opera de reconstrucție a mândriei naționale, care (re)începe întotdeauna cu tine.
Autor: Alexandru Racu
„Mândria națională nu are nevoie să fie cultivată. Deși strâns legată de memorie – care se dobândește prin educație, nu te naști cu ea – mândria națională se dezvoltă în mod firesc atunci când dispune de motive autentice, în mod patologic când îi sunt furnizate false motive și e inhibată, cu consecințe nefaste pentru psihologia popoarelor, atunci când conștiința e limpede, dar adevăratele motive de mândrie lipsesc.”
Încâlcită filozofie ai omule! Mândria națională se dezvoltă în MOD FIRESC atunci când dispune de motive autentice. Însă se dezvoltă în MOD PATOLOGIC când îi sunt furnizate false motive și e inhibată, cu ……. Păi se dezvoltă sau este inhibată și atunci nu se dezvoltă?