Archive for Septembrie, 2010
World gripped by ‘international currency war’
The world is in the midst of an “international currency war” according to Brazil’s finance minister as governments force down the value of their currencies to boost their struggling economies.
The comments are the first public admission made by a senior policymaker about a practice which has become increasingly widespread since the global economic downturn.
Many countries, notably China, have been deliberately weakening their currencies by selling them on foreign exchanges or keeping interest rates artificially low to make their exports cheaper.
Economists fear that such moves are resulting in increasing currency volatility and instability. Increasing competition among individual countries to devalue also makes it harder to mount a co-ordinated policy response to the economic downturn, particularly amid fears of a renewed slowdown.
The issue is likely to be high on the agenda at the upcoming G20 meeting in November in South Korea. China has resisted pressure from the US to allow the value of its currency, the yuan, to rise. Many countries in Asia, including the host, are reluctant to raise the issue for fear of antagonising China, a major trading partner. Switzerland also began selling Swiss francs on foreign exchanges last year to weaken its currency.
Brazilian finance minister Guido Mantega made his comments in a speech in Sao Paulo last night to Brazilian industrial leaders ahead of presidential elections on Sunday.
“We’re in the midst of an international currency war, a general weakening of currency. This threatens us because it takes away our competitiveness,” he said.
Brazil’s economy is booming following economic reform and on the back of rising oil production. Foreign investors have flocked to the country because of high interest rates and new investment opportunities such as the $67bn (£42bn) share offering by state-controlled oil company Petrobras last week. According to investment bank Goldman Sachs, its currency, the real, is the most overvalued major currency in the world.
Tim Webb
sursa: guardian.co.uk
Se desfiinţează România?
Mulţi politicieni privesc România ca pe o simplă SRL (debite, credite, active, pasive), care poate să falimenteze sau să fie falimentată.
Totul se discută în cifre - nu există oameni, nu există suferinţe, există doar interese. Şi când vin serile cu spectacole gratuite la mai toate televiziunile, îmi dau seama cu tristeţe că găinile din bătătura (a se interpreta curtea) copilăriei mele făceau mai puţin zgomot în relaţiile cu raţele, gâştele şi curcile decât politicienii de toate culorile care-şi scot rufele la vederea poporului, care nu mai înţelege nimic.
Aici nu mai e vorba de lipsă de respect. Este de multe ori vorba de nesimţire şi lipsă de educaţie. Ciuma din perioada lui Caragea Vodă a făcut mai puţin rău decât invazia oportuniştilor din ultimii 20 de ani. Nu există stânga, centru, dreapta în politica românească. Există doar un grup de interese care şi-a vopsit faţada în mai multe culori: în stânga, în centrul şi în dreapta „gardului“. Acest grup a propus poporului să se aşeze în faţa gardului. Şi ştiţi cum e treaba cu poarta nouă. De vreo 20 de ani ne uităm ca… la poarta nouă.
Ce-or spune, acolo unde sunt, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Carol I, când văd ce faună le continuă opera? Stop Cadru…amintiri. Bunicul meu a făcut Războiul Balcanic (pe la 1913) şi Primul Război Mondial. A venit acasă la 1918, trecut de tinereţe, şi s-a însurat. Avea corpul plin de alice şi aşa a trăit toată viaţa. Spunea că România e viaţa lui şi ar putea să mănânce câte un cartof, zilnic, timp de un an, dacă ŢARA ar cere asta. Erau în el trăire, suferinţă şi speranţă. Mi-a transmis speranţa. Ar fi prea simplu să credem că se pregăteşte desfiinţarea STĂRII DE SPIRIT numită ROMÂNIA. Mai curând, punerea în scenă ţine de lăcomia şi prostia multora dintre cei care decid. Este momentul când românii trebuie să treacă la acţiune pentru a salva ţara. Este mai mult decât o contabilitate simplă. Nu gestionăm cifre, ci suferinţe şi speranţe. România este a tuturor cetăţenilor săi şi trebuie apărată de toţi. În 20 de ani, au fost educaţi destui oameni cărora le este, adeseori, lene să respire. Au fost alimentaţi cu iluzii şi pomeni sociale în preajma alegerilor, de toate partidele politice. Fiecare guvernare a mai depus câte un strat de incompetenţă în instituţiile statului, iar acum încearcă să ne convingă că ar fi bine să stăm în fund şi să împărţim sărăcia. Unde e îndemnul partidelor la acţiune, la coeziune, la efort susţinut? Lipsa de reacţie poate pregăti un viitor dezastru. Când vorbim de România, trebuie să ne plecăm în faţa trecutului, să judecăm cu severitate prezentul, plin de inepţi şi inepţii, şi să pregătim viitorul. Copiii noştri trebuie să suporte greşelile lor, nu greşelile noastre.
Paul Marinescu, Prof.univ. dr. Univ. din Bucureşti
sursa: capital.ro
Asa da restructurare: dati afara persoanele competente dar pastrati pilele politice!
Marturisesc ca desi am primit numeroase opinii, ironii sau argumente venite din partea unor prieteni sau persoane de buna credinta de cativa ani de zile ma tot incapatanez sa sustin ca Romania poate fi salvata prin educatie si prin impunerea unui sistem meritocratic care sa iti permita sa te realizezi profesional aici, acasa, pe ceea ce ai tu in cap, cum spunea bunica mea.
Stiu ca multi veti sari sa acuzati ca vorbesc in lozinci. Nici nu va condam (pe cei de buna credinta nu pe postacii platiti doar ca sa ma injure!) tocmai pentru ca ideile bune au fost atat de mult abuzate de atat de multi politicieni incat este greu sa mai crezi ca poate sunt si unii care chiar cred ceea ce sustin. Indraznesc sa spun ca sunt suficient de multi care cred si care au curajul sa si sustina, cu consecventa nu oportunist, aceste idei care pot fi transformate in proiecte daca toti care gandim cat de cat apropiat, daca toti care avem sperante apropiate si de ce nu vise si idealuri asemanatoare, am intelege ca vocea noastra poate fi mult mai puternica daca nu am ramane insule izolate, cum spun eu. Incurajator este faptul ca sunt multi si pe zi ce trece devin tot mai multi, cei care s-au saturat de non valori, de non modele, suparati poate si din cauza ca visele pentru care multi dintre noi (ma refer in primul rand la generatiile apropiate mie) am fost in strada acum 20 de ani.
Romania poate fi salvata prin eliminarea dictaturii non valorilor care sufoca aceasta societate de mult prea multi ani. Modelul smecherului, al tupeistului, al proastelor maniere, modelul celui care nu da doi bani pe scoala, in sensul de a studia, modelul “lasa ca se poate si asa”, “lasa ca ne descurcam noi, important este sa stii pe cine trebuie”, modelul vulgarului, al mitocanului, al non-talentelor a ajuns reteta de succces in orice domeniu din aceasta tara.
Citeam astazi un alt exemplu, din miile pe care le cunosc, al unui tanar care dupa ce si-a terminat un master, in cazul de fata la o universitate din afara beneficiind de o bursa in valoare de 70.000 euro platita de statul roman, s-a intors acasa si, conform obligatiilor contractuale de la acordarea bursei, s-a angajat in sectorul public. Mai are sens sa va spun ca a fost printre primii dati afara urmare a restructurarilor din sectorul bugetar? Nu, nu mai e nevoie pentru ca si voi stiti ca raspunsul este da. Mai este nevoie sa spun ca asemeni lui sunt mii de tineri care fie au invatat in tara, fie au invatat afara, pe banii statului roman, s-au intors acasa, si, cu buna credinta, s-au angajat in sectorul public dornici sa puna in practica ce au invatat? Nu, nu mai este nevoie pentru ca si voi stiti ca raspunsul este da.
Sigur, pentru unii dintre ei reprezinta o sansa de a scapa de obligativitatea clauzelor contractuale de a se angaja la stat, nefiind astfel obligati sa returneze banii, si pot foarte frumos sa mearga in privat sau “afara”.
Este o solutie? Care este ratiunea care sta in spatele unor asemenea concedieri? Una simpla: se restructureaza competentele, sunt dati afara oamenii profesionisti, educati si sunt pastrate pilele politice!
Felicitari! Asa da restructurare,pe spatele calitatii serviciilor publice si asa slabe!
Normal ar fi ca cei care dau afara bursierii guvernamentali ar trebui sa suporte costul acestor burse acordate din banii publici! Se va intampla acest lucru? Sigur ca nu, pentru ca, nu-i asa, lasa ca la noi se poate!
Este vremea ca fiecare dintre noi, indiferent unde suntem, indiferent in ce domeniu activam, sa incepem sa spunem un nu hotarat dictaturii non-valorilor. Sa incepem sa impunem un nou model de societate, un nou model politic, un nou model economico-financiar, care sa reprezinte o fundatie, solida, de dezvoltare a societatii romanesti. Este pana la urma o datorie a fiecaruia dintre noi. Asa cred eu. Si aceste vise au fost parte componenta in decizia de a ma intoarce acasa. Refuz sa cred ca aceasta tara nu are puterea de a nu se lasa ingenunchiata de dictatura non-valorilor!
Înfruntarea găștilor
Este tot mai clar că România a devenit o țară a găștilor. Și a confruntărilor pe măsură. O țară în care interesele cetățeanului nu mai sunt prioritare, ci lupta pentru supremație. Se construiesc scenarii, se înfiripează intrigi, se manevrează populații și se dispută puterea. Modificându-se permanent scorul!
Aceasta este realitatea pentru faptul că atât se poate! Acestea ne sunt limitele, fiindcă aceștia sunt politicienii. Predispuși să stimuleze o psihologie a speculării împrejurărilor, nu una a fair-play-ului, cu un comportament meschin și nu unul cavaleresc. Obsedați de a nu le scăpa șansa care li se ivește și de a nu puncta decisiv contra adversarului. Care, de cele mai multe ori, este din aceeași tabără (vezi meciul Blaga-președinte)!
Pescuind în ape tulburi, demonstrează o mentalitate specifică unei clase politice care nu întotdeauna joacă la cacealma. Programându-și din timp următorul pas, lovesc sub centură, anihilând pe cei care îndrăznesc să mai aibă verticalitate.
Scenariul de prost gust desfășurat zilele acestea subliniază rivalitatea de gașcă - inițiată chiar de la nivel prezidențial – într-o țară care este tot mai aproape de faza stingerii luminii. Definitiv!
Lupta pentru putere a devenit nocivă, iar lipsa de caracter a celor care ne decid soarta își pune amprenta și pe viitorul nostru.
În perioada interbelică, considerată model de dezvoltare a societății românești, Tudor Arghezi caracteriza în mod plastic clasa politică cu care era contemporan, considerând-o infantilă și meschină. O clasă despre care nu avea rețineri în a o identifica ca fiind compusă din “oameni de stat mijlocii care știu numai să guverneze prost, nu să și moară prost“.
Practic, asistăm la perpetuarea unui tipar comportamental al politicianului român, incapabil de a înțelege spiritul vremurilor, de a așeza corect prioritățile și de a manifesta disponibilitate față de interesele cetățeanului. Oameni de stat care știu doar să guverneze prost și să se comporte în acord cu acest nivel. Iar când unii dintre aceștia ajung în poziția cea mai înaltă în stat, rezultatele nu au cum să fie imprevizibile. Gașca trebuie să învingă, iar cetățeanul să privească. Oferindu-se un spectacol penibil cu actori pe măsură.
Ceea ce nu putea anticipa Arghezi e faptul că spectacolul continuă. Cu aceleași maniere, aceleași măști și reprezentări de prost gust. Singura diferență e faptul că spectatorii sunt tot mai săraci…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro
Cutremura-ne Doamne, dar cutremura-ne tare!
Ce “îmi place” cel mai mult în această ţară este numărul de socialişti pe metrul pătrat. Oriunde te întorci, orice faci, dai de ei. Orice se întâmplă rău în ţara aceasta, apare socialistul şi dă sfaturi propunând “intensificarea măsurilor statului”, “buget mai mare”, “taxe mai mari”, “împrumut mai mare de la FMI”, ”angajaţi mai mulţi care să poată să prevină pe viitor problema”, “măsuri active de eradicare a problemelor”, “amenzi mai mari”, “camere video mai performante”, “servicii de protecţie şi pază mai numeroase”.
Există cel puţin două mari categorii de socialişti: cei periculoşi care sunt socialişti din motive de căpătuială pe spinarea noastră promiţându-ne câte în lună şi stele, care nici nu vor să audă de o mai mică implicare a statului în economie, care luptă cu toate armele şi argumentele să ne convingă că statul e ultima salvare şi că piaţa liberă e plină de ticăloşi şi de lacomi şi cei visători care cred într-o lume în care toţi indivizii sunt egali, în care toţi nu se mai gândesc la bunăstarea proprie ci la ce pune pe masă vecinul lor. Aş mai adăuga şi socialiştii de nevoie sau conjunctură, cei mai săraci sau menţinuţi voit în sărăcie prin impozite şi taxe mari care văd în statul providenţial o iluzie ce aparent le ţine de foame, care sunt cel mai uşor de cucerit cu mesaje subliminale ce îi au în centru pe “antreprenorii ce sug sângele poporului“.
România abundă de socialişti din ambele categorii: prima categorie în care includ politicienii de orice orientare, funcţionarii din vârful ierarhiei instituţiilor publice numiţi pe criterii politice, îmbogăţiţii pe spinarea statului care în piaţa liberă dau faliment şi bancherii (inclusiv pe cei din banca centrală) dar şi din a doua categorie fără de care prima categorie nu ar exista, doar e nevoie de votul lor cu orice preţ (chiar dacă acesta înseamnă o găleată, o PeNeLerină de ploaie, o geacă, un concert cu “muzică de petrecere electorală”, sau o brichetă).
Abia au “calculat” (nici nu se poate aşa ceva) ucrainienii că va fi un cutremur “cutremurător” săptămâna aceasta că au şi apărut socialiştii care au văzut că ar fi miros de ceva ban public din afacerea aceasta. Şi-au trimis răspândacii pe canalele de televiziune care au şi început să hulească statul că nu are nici o politică de renovare şi consolidare a clădirilor vechi din centrul Bucureştiului marcate cu bulină roşie. Au şi început să numere victimele potenţiale şi au scos din nou la iveală hărţile seismice şi alte parascovenii de genul acesta. Lumea pune uşor la suflet astfel de mesaje pline de “îngrijorare” şi de “compasiune” cu cei care locuiesc pe Magheru sau pe Calea Victoriei, sau au spaţii de închiriat în acea zonă. E normal pentru că socialiştii nu completează mesajul lor spunând şi că, dacă statul va accepta acest lucru, o va face din buzunarul fiecăruia dintre noi. Dacă am şti că noi ar trebui să plătim ajutorul pentru acele consolidări, deşi mulţi locuim în zone departe de seisme şi fără a avea un astfel de risc, poate că nu am mai pune la suflet astfel de mesaje care ne fac mai săraci în realitate (s-ar înjumătăţi brusc numărul socialiştilor). Se uită apoi că o chirie pe Calea Victoriei la un spaţiu comercial nu mai mare de o garsonieră în zonă cu vad costă cam 2000 Euro / lună. Se uită că cei din zonă nici nu vor să audă de scăderea chiriilor acum în criză, Magheru şi Calea Victoriei fiind singurele zone mai cu vad pentru cei cu bani sau pentru turiştii străini.
Întrebarea e simplă: de ce nu îşi renovează singuri proprietarii acele clădiri? De ce nu am putea da mai simplu o lege prin care să îi obligăm să plătească din buzunarul lor acele consolidări şi să nu mai apeleze la ajutorul nostru din bugetul local sau de stat? De ce nu se asigură privat acele clădiri contra riscului de cutremur chiar şi aşa degradate cum sunt (dar se pare că foarte profitabile pentru proprietari?
Socialiştii au întotdeauna răspuns la aceste întrebări. În faţă scot şi recită poezia cu “interesul naţional”, “venituri reduse”, “protecţie socială”. În spate însă, se vede de la o poştă cum bălesc pentru a obţine contractele cu statul la a repara, renova şi consolida acele clădiri pe bani care nu au legătură nici cu proprietarul şi nici cu cel care îi plăteşte şi care sunt distribuiţi politic de către stat. Această reţetă de îmbogăţire pe seama contribuabilului este asociată greşit de socialişti cu capitalismul şi generează o critică vehementă împotriva celor care se îmbogăţesc prea mult din relaţia cu statul (e însă relativ termenul de “prea mult” pentru că se pare că pe socialişti îi deranjează socialistul X care din privatizare a obţinut sume “nesimţite” de-a dreptul, dar nu îi deranjează hoţiile mai mărunte de tipul unor licitaţii trucate, deşi natura celor două e identică). Lucrările de acest tip numite pompos “proiecte ale statului care creează locuri de muncă” (la care aş mai adăuga şi exemplul cu izolarea termică) sunt sursă de îmbogăţire facilă şi rapidă pentru socialişti. Ele ridică enorm costul şi bugetul acestora, făcându-le de câteva ori mai scumpe decât dacă lucrarea ar fi fost contractată direct de proprietarul clădirii şi firma de construcţii.
Riscul de cutremur este doar un mic exemplu, socialiştii care roiesc în jurul statului şi a banului public abia aşteptând o criză a gazelor, o criză a grâului, o iarnă grea ca să declanşeze “starea de necesitate” şi să dea drumul la abuzuri şi agresiuni împotriva contribuabililor. Deşi pare periculos ceea ce spun, în momentul de faţă îmi doresc pentru România un cutremur mare, o iarnă cumplită şi alte câteva calamităţi naturale. Poate aşa ne dăm seama cât de mult ne minte statul şi ce jaf de resurse practică. Poate aşa ne scapă de ciuma asta care este socialismul şi ne împinge şi pe noi pe calea normalităţii şi a asumării responsabilităţii individuale pentru tot ceea ce facem acum şi în viitor. Doar un cutremur din temelii ne va arăta că statul nu îi poate salva pe mulţi şi că socialismul este la fel de util ca apa în bocanci.
sursa: cristianpaun.finantare.ro
De ce austeritatea este un nonsens
“Austeritate” este un cuvânt de care am auzit cu toţii şi am început să-i trăim realitatea pe propria piele. Ce este austeritatea şi cum s-a ajuns aici? Explică Mark Blyth, de la Universitatea Watson.
Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte cum s-a ajuns şi de ce trebuie să suportăm austeritatea, spune Blyth, care arată faptul că în urmă cu doi ani, economia şi finanţele erau într-o adevărată petrecere. În momentul în care sistemul financiar a explodat, băncile au fost salvate cu ajutor guvernamental care s-a ridicat la sume de ordinul miliardelor de dolari sau euro. Aceşti bani au fost scoşi din bugetele de stat, adică din buzunarele oamenilor de rând.
Pentru ca statele să poată supravieţui după o cheltuială atât de mare, aveau nevoie de o serie de măsuri: fie să crească taxele, fie să reducă din cheltuieli.
Problema este căstatul şi mediul prvat se află într-o conexiune, astfel că în cazul în care şi mediul privat şi statul îşi doresc măsuri de austeritate, se creează haos.
Economistul mai punctează faptul că problemă de echitate: cine plăteşte şi cine nu. Asta pentru că cei care au plătit pentru salvarea băncilor sunt şi cei care suportă austeritate. De aceea, austeritatea este un nonsens.
sursa: capital.ro
Cea mai proastă combinaţie economică: România se îndreaptă spre stagflaţie
Cel mai urât vis al economiştilor e pe cale să se împlinească: dilema pe care nici o politică economică n-o poate rezolva.
Managerii se aşteaptă, pentru această toamnă, la scăderea numărului de angajaţi, stagnarea activităţii şi creşterea preţurilor, potrivit anchetei de conjunctură a Institutului Naţional de Statistică pentru lunile septembrie-noiembrie, prima făcută după majorarea Taxei pe Valoarea Adăugată. Activitatea din construcţii şi comerţ urmează să scadă, în timp ce activitatea din industrie şi servicii va fi stabilă, precizează INS. Practic, managerii se aşteaptă la ceea ce manualele de economie definesc drept „stagflaţie”.
Ce e stagflaţia
Stagflaţia, care înseamnă creşterea preţurilor şi a şomajului pe fondul stagnării sau scăderii economice, este cel mai rău deznodământ pentru o economie în criză pentru că nici o politică economică nu poate rezolva toate problemele în acelaşi timp. Astfel, dacă banca centrală ridică dobânzile pentru a tempera inflaţia trimite economia în colaps, iar dacă o reduce pentru a stimula economia face ca preţurile să intre într-o spirală de creştere. Ieşirea din această situaţie apare după ani de agonie sau, în cazul economiilor bolnave, după reforme de tipul terapiilor de şoc.
Când s-a mai întâmplat
România s-a mai aflat într-o situaţie de recesiune însoţită de hiperinflaţie în perioada 1997-1999, însă atunci structura economiei era complet nefuncţională. La nivel mondial, cel mai recent exemplu de stagflaţie generalizată a fost în anii ‘70, după ce SUA au renunţat la standardul aur şi au început să tipărească dolari pentru a putea cumpăra petrolul scumpit de OPEC. Însă mulţi economişti avertizează că stagflaţia este pe cale să reapară, din cauza trilioanelor de dolari pompate de guverne pentru salvarea băncilor şi a economiilor. În mod normal, scăderea economică duce la scăderea preţurilor iar apariţia unei situaţii cum este stagflaţia poate apărea doar atunci când economia are probleme structurale sau când politica economică a statului este greşită.
Care sunt cauzele
În România, cauza creşterii de preţuri nu e politica băncii centrale, care practică o dobândă relativ mare de 6,25%, ci de inerţia inflaţionistă a ultimilor 20 de ani peste care s-a suprapus decizia Guvernului de majorare a TVA. Rata inflaţiei a crescut de la 5,86% în iunie la 7,14% în iulie şi la 7,58% în august. Creşterea preţurilor a fost mai mică decât aşteptările iniţiale, însă a devenit limpede că ţinta BNR de maximum 4,5% pentru sfârşitul anului este compromisă. Pe de altă parte, faptul că economia întârzie să iasă din recesiune ţine consumul la niveluri scăzute, mărind astfel şomajul. Iar măsurile de austeritate bugetară şi plata cu întârziere a datoriilor statului către firme accentuează această situaţie.
România trebuie să lupte cu toate problemele în acelaşi timp: creşterea şomajului, creşterea preţurilor şi blocajul economiei.
Analiştii avertizează că fenomenul stagflaţiei ar putea apărea şi în alte state europene.
LUCIAN DAVIDESCU
sursa: romanialibera.ro
Global Cooling and the New World Order
Bilderberg. Whether you believe it’s part of a sinister conspiracy which will lead inexorably to one world government or whether you think it’s just an innocent high-level talking shop, there’s one thing that can’t be denied: it knows which way the wind is blowing. (Hat tips: Will/NoIdea/Ozboy)
At its June meeting in Sitges, Spain (unreported and held in camera, as is Bilderberg’s way), some of the world’s most powerful CEOs rubbed shoulders with notable academics and leading politicians. They included: the chairman of Fiat, the Irish Attorney General Paul Gallagher, the US special representative for Afghanistan and Pakistan Richard Holbrooke, Henry Kissinger, Bill Gates, Dick Perle, the Queen of the Netherlands, the editor of the Economist…. Definitely not Z-list, in other words.
Which is what makes one particular item on the group’s discussion agenda so tremendously significant. See if you can spot the one I mean:
The 58th Bilderberg Meeting will be held in Sitges, Spain 3 – 6 June 2010. The Conference will deal mainly with Financial Reform, Security, Cyber Technology, Energy, Pakistan, Afghanistan, World Food Problem, Global Cooling, Social Networking, Medical Science, EU-US relations.
Yep, that’s right. Global Cooling.
Which means one of two things.
Either it was a printing error.
Or the global elite is perfectly well aware that global cooling represents a far more serious and imminent threat to the world than global warming, but is so far unwilling to admit it except behind closed doors.
Let me explain briefly why this is a bombshell waiting to explode.
Almost every government in the Western world from the USA to Britain to all the other EU states to Australia and New Zealand is currently committed to a policy of “decarbonisation.” This in turn is justified to (increasingly sceptical) electorates on the grounds that man-made CO2 is a prime driver of dangerous global warming and must therefore be reduced drastically, at no matter what social, economic and environmental cost. In the Eighties and Nineties, the global elite had a nice run of hot weather to support their (scientifically dubious) claims. But now they don’t. Winters are getting colder. Fuel bills are rising (in the name of combating climate change, natch). The wheels are starting to come off the AGW bandwagon. Ordinary people, resisting two decades of concerted brainwashing, are starting to notice.
All this, of course, spells big trouble for the global power elite. As well as leading to food shortages (as, for example, it becomes harder to grow wheat in northerly latitudes; adding, of course, to such already-present disasters as biofuels and the rejection of GM), global cooling is going to find electorates increasingly angry that they have been sold a pup.
Our fuel bills have risen inexorably; our countryside, our views and our property values have been ravaged by hideous wind farms; our holidays have been made more expensive; our cost of living has been driven up by green taxes; our freedoms have been curtailed in any number of pettily irritating ways from what kind of light bulbs we are permitted to use to how we dispose of our rubbish. And to what end? If man-made global warming was really happening and really a problem we might possibly have carried on putting up with all these constraints on our liberty and assaults on our income. But if it turns out to have been a myth……
Well then, all bets are off.
The next few years are going to be very interesting. Watch the global power elite squirming to reposition itself as it slowly distances itself from Anthropogenic Global Warming (”Who? Us? No. We never thought of it as more than a quaint theory…”), and tries to find new ways of justifying green taxation and control. (Ocean acidification; biodiversity; et al). You’ll notice sly shifts in policy spin. In Britain, for example, Chris “Chicken Little” Huhne’s suicidal “dash for wind” will be re-invented as a vital step towards “energy security.” There will be less talk of “combatting climate change” and more talk of “mitigation”. You’ll hear enviro-Nazis like Obama’s Science Czar John Holdren avoid reference to “global warming” like the plague, preferring the more reliably vague phrase “global climate disruption.”
And you know what the worst thing is? If we allow them to, they’re going to get away with it.
Our duty as free citizens over the next few years is to make sure that they don’t.
Al Gore, George Soros, Bill Gates, Carol Browner, John Holdren, Barack Obama, David Cameron, Ed Miliband, Tim Yeo, Michael Mann, Ted Turner, Robert Redford, Phil Jones, Chris Huhne, John Howard (yes really, he was supposed to be a conservative, but he was the man who kicked off Australia’s ETS), Julia Gillard, Kevin Rudd, Yvo de Boer, Rajendra Pachauri….The list of the guilty goes on and on. Each in his own way – and whether through ignorance, naivety idealism or cynicism, it really doesn’t matter for the result has been the same – has done his bit to push the greatest con-trick in the history of science, forcing on global consumers the biggest bill in the history taxation, using “global warming” as an excuse to extend the reach of government further than it has ever gone before.
It is time we put a stop to this. In the US, the Tea Party movement is showing us the way. We need to punish these dodgy politicians at the ballot box. We need to ensure that those scientists guilty of malfeasance are, at the very least thrown out of the jobs which we taxpayers have been funding these last decades. We need to ensure that corporatist profiteers are no longer able to benefit from the distortion and corruption of the markets which result from green regulation.
We need a “Global Warming” Nuremberg.
James Delingpole
sursa: blogs.telegraph.co.uk
The New World Order
Tribal ties—race, ethnicity, and religion—are becoming more important than borders.
Illustration by Bryan Christie
For centuries we have used maps to delineate borders that have been defined by politics. But it may be time to chuck many of our notions about how humanity organizes itself. Across the world a resurgence of tribal ties is creating more complex global alliances. Where once diplomacy defined borders, now history, race, ethnicity, religion, and culture are dividing humanity into dynamic new groupings.
Broad concepts—green, socialist, or market-capitalist ideology—may animate cosmopolitan elites, but they generally do not motivate most people. Instead, the “tribe” is valued far more than any universal ideology. As the great Arab historian Ibn Khaldun observed: “Only Tribes held together by a group feeling can survive in a desert.”
Although tribal connections are as old as history, political upheaval and globalization are magnifying their impact. The world’s new contours began to emerge with the end of the Cold War. Maps designating separate blocs aligned to the United States or the Soviet Union were suddenly irrelevant. More recently, the notion of a united Third World has been supplanted by the rise of China and India. And newer concepts like the BRIC nations (Brazil, Russia, India, and China) are undermined by the fact that these countries have vastly different histories and cultures.
The borders of this new world will remain protean, subject to change over time. Some places do not fit easily into wide categories—take that peculiar place called France—so we’ve defined them as Stand-Alones. And there are the successors to the great city-states of the Renaissance—places like London and Singapore. What unites them all are ties defined by affinity, not geography.
1. New Hansa
Denmark, Finland, Germany, Netherlands, Norway, Sweden
In the 13th century, an alliance of Northern European towns called the Hanseatic League created what historian Fernand Braudel called a “common civilization created by trading.” Today’s expanded list of Hansa states share Germanic cultural roots, and they have found their niche by selling high-value goods to developed nations, as well as to burgeoning markets in Russia, China, and India. Widely admired for their generous welfare systems, most of these countries have liberalized their economies in recent years. They account for six of the top eight countries on the Legatum Prosperity Index and boast some of the world’s highest savings rates (25 percent or more), as well as impressive levels of employment, education, and technological innovation.
2. The Border Areas
Belgium, Czech Republic, Estonia, Hungary, Iceland, Ireland, Latvia, Lithuania, Poland, Romania, Slovakia, U.K.
These countries are seeking to find their place in the new tribal world. Many of them, including Romania and Belgium, are a cultural mishmash. They can be volatile; Ireland has gone from being a “Celtic tiger” to a financial basket case. In the past, these states were often overrun by the armies of powerful neighbors; in the future, they may be fighting for their autonomy against competing zones of influence.
3. Olive Republics
Bulgaria, Croatia, Greece, Italy, Kosovo, Macedonia, Montenegro, Portugal, Slovenia, Spain
With roots in Greek and Roman antiquity, these lands of olives and wine lag behind their Nordic counterparts in virtually every category: poverty rates are almost twice as high, labor participation is 10 to 20 percent lower. Almost all the Olive Republics—led by Greece, Spain, and Portugal—have huge government debt compared with most Hansa countries. They also have among the lowest birthrates: Italy is vying with Japan to be the country with the world’s oldest population.
4. City-States
London
It’s a center for finance and media, but London may be best understood as a world-class city in a second-rate country.
Paris
Accounts for nearly 25 percent of France’s GDP and is home to many of its global companies. It’s not as important as London, but there will always be a market for this most beautiful of cities.
Singapore
In a world increasingly shaped by Asia, its location between the Pacific and Indian oceans may be the best on the planet. With one of the world’s great ports, and high levels of income and education, it is a great urban success story.
Tel Aviv
While much of nationalist-religious Israel is a heavily guarded borderland, Tel Aviv is a secular city with a burgeoning economy. It accounts for the majority of Israel’s high-tech exports; its per capita income is estimated to be 50 percent above the national average, and four of Israel’s nine billionaires live in the city or its suburbs.
5. North American Alliance
Canada, United States
These two countries are joined at the hip in terms of their economies, demographics, and culture, with each easily being the other’s largest trade partner. Many pundits see this vast region in the grip of inexorable decline. They’re wrong, at least for now. North America boasts many world-class cities, led by New York; the world’s largest high-tech economy; the most agricultural production; and four times as much fresh water per capita as either Europe or Asia.
6. Liberalistas
Chile, Colombia, Costa Rica, Mexico, Peru
These countries are the standard–bearers of democracy and capitalism in Latin America. Still suffering low household income and high poverty rates, they are trying to join the ranks of the fast-growing economies, such as China’s. But the notion of breaking with the U.S.—the traditionally dominant economic force in the region—would seem improbable for some of them, notably Mexico, with its close geographic and ethnic ties. Yet the future of these economies is uncertain; will they become more state–oriented or pursue economic liberalism?
7. Bolivarian Republics
Argentina, Bolivia, Cuba, Ecuador, Nicaragua, Venezuela
Led by Venezuela’s Hugo Chávez, large parts of Latin America are swinging back toward dictatorship and following the pattern of Peronism, with its historical antipathy toward America and capitalism. The Chávez-influenced states are largely poor; the percentage of people living in poverty is more than 60 percent in Bolivia. With their anti-gringo mindset, mineral wealth, and energy reserves, they are tempting targets for rising powers like China and Russia.
8. Stand-Alones
Brazil
South America’s largest economy, Brazil straddles the ground between the Bolivarians and the liberal republics of the region. Its resources, including offshore oil, and industrial prowess make it a second-tier superpower (after North America, Greater India, and the Middle Kingdom). But huge social problems, notably crime and poverty, fester. Brazil recently has edged away from its embrace of North America and sought out new allies, notably China and Iran.
France
France remains an advanced, cultured place that tries to resist Anglo-American culture and the shrinking relevance of the EU. No longer a great power, it is more consequential than an Olive Republic but not as strong as the Hansa.
Greater India
India has one of the world’s fastest-growing economies, but its household income remains roughly a third less than that of China. At least a quarter of its 1.3 billion people live in poverty, and its growing megacities, notably Mumbai and Kolkata, are home to some of the world’s largest slums. But it’s also forging ahead in everything from auto manufacturing to software production.
Japan
With its financial resources and engineering savvy, Japan remains a world power. But it has been replaced by China as the world’s No. 2 economy. In part because of its resistance to immigration, by 2050 upwards of 35 percent of the population could be over 60. At the same time, its technological edge is being eroded by South Korea, China, India, and the U.S.
South Korea
South Korea has become a true technological power. Forty years ago its per capita income was roughly comparable to that of Ghana; today it is 15 times larger, and Korean median household income is roughly the same as Japan’s. It has bounced back brilliantly from the global recession but must be careful to avoid being sucked into the engines of an expanding China.
Switzerland
It’s essentially a city-state connected to the world not by sea lanes but by wire transfers and airplanes. It enjoys prosperity, ample water supplies, and an excellent business climate.
9. Russian Empire
Armenia, Belarus, Moldova, Russian Federation, Ukraine
Russia has enormous natural resources, considerable scientific-technological capacity, and a powerful military. As China waxes, Russia is trying to assert itself in Ukraine, Georgia, and Central Asia. Like the old tsarist version, the new Russian empire relies on the strong ties of the Russian Slavic identity, an ethnic group that accounts for roughly four fifths of its 140 million people. It is a middling country in terms of household income—roughly half of Italy’s—and also faces a rapidly aging population.
10. The Wild East
Afghanistan, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Pakistan, Tajikistan
This part of the world will remain a center of contention between competing regions, including China, India, Turkey, Russia, and North America.
11. Iranistan
Bahrain, Gaza Strip, Iran, Iraq, Lebanon, Syria
With oil reserves, relatively high levels of education, and an economy roughly the size of Turkey’s, Iran should be a rising superpower. But its full influence has been curbed by its extremist ideology, which conflicts not only with Western countries but also with Greater Arabia. A poorly managed economy has turned the region into a net importer of consumer goods, high-tech equipment, food, and even refined petroleum.
12. Greater Arabia
Egypt, Jordan, Kuwait, Palestinian Territories, Saudi Arabia, United Arab Emirates, Yemen
This region’s oil resources make it a key political and financial player. But there’s a huge gap between the Persian Gulf states like Saudi Arabia and the United Arab Emirates and the more impoverished states. Abu Dhabi has a per capita income of roughly $40,000, while Yemen suffers along with as little as 5 percent of that number. A powerful cultural bond—religion and race—ties this area together but makes relations with the rest of the world problematic.
13. The New Ottomans
Turkey, Turkmenistan, Uzbekistan
Turkey epitomizes the current reversion to tribe, focusing less on Europe than on its eastern front. Although ties to the EU remain its economic linchpin, the country has shifted economic and foreign policy toward its old Ottoman holdings in the Mideast and ethnic brethren in Central Asia. Trade with both Russia and China is also on the rise.
14. South African Empire
Botswana, Lesotho, Namibia, South Africa, Swaziland, Zimbabwe
South Africa’s economy is by far the largest and most diversified in Africa. It has good infrastructure, mineral resources, fertile land, and a strong industrial base. Per capita income of $10,000 makes it relatively wealthy by African standards. It has strong cultural ties with its neighbors, Lesotho, Botswana, and Namibia, which are also primarily Christian.
15. Sub-Saharan Africa
Angola, Cameroon, Central African Republic, Congo-Kinshasa, Ethiopia, Ghana, Kenya, Liberia, Malawi, Mali, Mozambique, Nigeria, Senegal, Sierra Leone, Sudan, Tanzania, Togo, Uganda, Zambia
Mostly former British or French colonies, these countries are divided between Muslim and Christian, French and English speakers, and lack cultural cohesion. A combination of natural resources and poverty rates of 70 or 80 percent all but assure that cash-rich players like China, India, and North America will seek to exploit the region.
16. Maghrebian Belt
Algeria, Libya, Mauritania, Morocco, Tunisia
In this region, spanning the African coast of the Mediterranean, there are glimmers of progress in relatively affluent countries like Libya and Tunisia. But they sit amid great concentrations of poverty.
17. Middle Kingdom
China, Hong Kong, Taiwan
China may not, as the IMF recently predicted, pass the U.S. in GDP within a decade or so, but it’s undoubtedly the world’s emerging superpower. Its ethnic solidarity and sense of historical superiority remain remarkable. Han Chinese account for more than 90 percent of the population and constitute the world’s single largest racial-cultural group. This national cultural cohesion, many foreign companies are learning, makes penetrating this huge market even more difficult. China’s growing need for resources can be seen in its economic expansion in Africa, the Bolivarian Republics, and the Wild East. Its problems, however, are legion: a deeply authoritarian regime, a growing gulf between rich and poor, and environmental degradation. Its population is rapidly aging, which looms as a major problem over the next 30 years.
18. The Rubber Belt
Cambodia, Indonesia, Laos, Malaysia, Philippines, Thailand, Vietnam
These countries are rich in minerals, fresh water, rubber, and a variety of foodstuffs but suffer varying degrees of political instability. All are trying to industrialize and diversify their economies. Apart from Malaysia, household incomes remain relatively low, but these states could emerge as the next high-growth region.
19. Lucky Countries
Australia, New Zealand
Household incomes are similar to those in North America, although these economies are far less diversified. Immigration and a common Anglo-Saxon heritage tie them culturally to North America and the United Kingdom. But location and commodity-based economies mean China and perhaps India are likely to be dominant trading partners in the future.
Kotkin is a Distinguished Presidential Fellow at Chapman University of Orange County, Calif., and an adjunct fellow with the Legatum Institute in London. Legatum provided research for this article.
sursa: newsweek.com
La ce e bună învăţătura
Când ni s-a urat să trăim bine, ne-am lăsat amăgiţi. Iată-ne acum pe cealaltă pantă a lui să trăiţi bine, acolo unde e valabil exact contrariul. Că nu trăim bine ştie acum orice copil, dar, în plus, şi că nici vorbă nu mai poate fi de aşa ceva, mulţi ani de acum înainte. Ani mulţi şi răi, când cetăţeanul român va coborî treptele mizeriei, una câte una, ori chiar sărind câte două-trei, într-un ritm ameţitor. Iar ameţeala aceasta nu e aceea de la ringispiel sau tiribombă, ci una mai degrabă provocatoare de suferinţe nebănuite încă.
Ne putem întreba la infinit de ce e la noi mâncarea mai scumpă decât în celelalte ţări ale Uniunii Europene, când aici veniturile sunt de zece ori mai mici decât în oricare dintre aceste ţări. Şi de ce costă, pentru noi, kilometrul de autostradă cât cinci sau zece prin vecini şi, în plus, aici construcţia aia scumpă nici nu avansează altfel decât cu viteza celui mai lent dintre melci. Forget it, cum ar spune un american realist. De ce un politician care, în primii ani de mandat în Parlament, se bucura la milionul cu care era retribuit atunci e acum un ciocoi îmbuibat?
Iar noi visăm să ne putem întreţine onorabil din plata pentru treburile pe care le îndeplinim, la stat, la particulari. Ni se dă peste bot când nu ne vedem de treabă şi mai întrebăm cum te poţi îmbogăţi dintr-o leafă de parlamentar când aceasta nu e una generatoare de mari averi. Ni se dă peste bot cu faptul că aceşti oameni au abilităţi speciale pentru afaceri şi astea ar fi o garanţie, atunci când sunt votaţi, că vor fi în stare să ne apere interesele cel mai bine. E evident - şi ne-am plictisit şi să o mai scriem - că ei ştiu toţi, dar absolut toţi, să-şi chivernisească propriile averi, să se ocupe cu atenţie maximă de propriile interese, dar devin dezinteresaţi şi, în consecinţă, inabili când e vorba de interesul public, adică tocmai acela pe care se presupune că îl au în centrul preocupărilor sau, cum se spune azi, pe fişa de post. Am spus parlamentari? Scuzaţi. Trebuia să spun parlamentari, miniştri şi slujitori mai mărunţi prin administraţia publică.
Nu mai idealizez de mult timp nici sistemul capitalist, cum nu l-am idealizat niciodată nici pe cel opus. Totuşi, mă întreb cu cât le creşte averea congresmenilor americani sau deputaţilor din ţările cu sistem democratic mai vechi? Sau chiar din alte ţări care au împărtăşit o vreme aceeaşi soartă cu noi. Citeam, nu demult, în ziar cred, că suma cifrelor de afaceri ale tuturor constructorilor de şosele din Bulgaria e egală cu aceea a unuia singur de la noi, e drept, a celui din fruntea listei. Şi, cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea?), în Bulgaria s-au construit, de bine, de rău, câteva sute de kilometri de autostrăzi, iar la noi câteva zeci. Ce reiese de aici? Că a nu lucra aduce, în unele cazuri, bani frumoşi în România de azi. Păi, dacă e aşa, nu vom mai lucra nici noi, o să vă grăbiţi dumneavoastră să ziceţi. Staţi, că afacerea nu e la fel pentru toată lumea. Egalitatea, spunea fabulistul de demult, nu e pentru căţei. Or, noi ce altceva suntem în ochii lor decât căţei? Din ăia cărora le dai peste bot de câte ori nu stau la locul lor şi ridică pretenţii, să fie şi ei egali cu dulăii. Ne-am grăbit, era să zic „ca proştii”, dar renunţ, că nici ca înainte nu mai era de trăit, la democraţie, fără să ne mai amintim fabulele din copilăria uitată a fiecăruia dintre noi.
Sunt mulţi cei care, trecuţi ca gâsca prin apă (o altă frumoasă vorbă românească de pe vremea primelor clase, uitată azi) prin şcoli, multe sau mai ales puţine, se întreabă de ce atâta învăţătură, la ce e bună ea? Păi, uitaţi, de pildă, să stabilim cum stăm, cine suntem din punctul de vedere al celor pe care chiar noi îi desemnăm să ne reprezinte şi să ne conducă spre culmile binelui comun. Am şti dinainte, dacă ne-am mai aminti ce am învăţat cândva, că aceste culmi o să fie unele ale bunăstării doar pentru ei, iar pentru noi doar mizeria organizată de ei va rânji triumfătoare până pe la sfârşitul veacurilor.
Mă întreb dacă învăţătura la care am făcut aluzie mai sus e totuna cu învăţătura de minte. E şi nu e, ba, aş spune că ea, cea dintâi, ţi-o furnizează pe a doua mult mai repede decât dacă ai aştepta să te dai cu fruntea de pragul de sus de nu ştiu câte ori. Numai că nouă nu ne vine să credem, mereu, ce vedem, ce ni se întâmplă şi o luăm iar de la capăt, iar îi votăm, iar blestemăm că ne-am înşelat, ca şi cum ne-a pus cineva. Votul nu e obligatoriu şi, chiar dacă ar fi, nu e obligatoriu să votezi pe cineva, când ştii că toţi sunt o apă şi-un pământ, aşa cum s-a organizat încă de pe vremea Securităţii travestite şi a dlui Ion Iliescu. Căci aceasta e problema noastră: că vechea pătură de ticăloşi a continuat să facă jocurile chiar după ce, teoretic, trecuse vremea lor.
A păţit ceva Iulian Vlad, a păţit ceva toată liota de ofiţeri care a recrutat şi dirijat informatorii Securităţii? Aş, tot cei din urmă, mulţi şantajaţi, ispăşesc pentru ei. Trebuia respectată ordinea: întâi condamnaţi ofiţerii, de la cel mai de sus până la ultimul ticălos, şi abia după aceea să le vină rândul uneltelor lor. În schimb, au fost pedepsiţi drastic profesorii şi învăţătorii, iar asta nu va face decât ca manipularea oamenilor să reuşească tot mai bine şi binele particularilor de la conducerea ţării să crească. Şi ei să trăiască bine.
NICOLAE PRELIPCEANU
sursa: romanialibera.ro
Începe să plouă iar cu bani: China falsifică dolari în tiparnițele americane
SUA trebuie să pornească un război, să inventeze repede fuziunea nucleară la rece sau să dea drumul unei inflaţii cum nu s-a mai văzut de 40 de ani. Doar aşa poate scăpa de datorii.
Pentru primele două scenarii, încă n-a transpirat nicio informaţie. Pentru al treilea, numele de cod este QE2: a doua ediţie a relaxării cantitative. Ce se ascunde în spatele acestei metafore financiare? Ideea că atunci cînd eşti cu dobânzile la zero e acceptabil să treci la tipărirea directă de bani. Singurele incertitudini sunt acum momentul exact: la toamnă? la anul? Şi suma care va fi aruncată pe piaţă: 1 trilion? 2? 3? 4?
Ce înseamnă asta? Mai multe lucruri: Inflaţie generalizată (inclusiv creşterea pieţelor de capital), în interiorul şi exteriorul SUA, deprecierea dolarului – muncă mai multă pentru bani mai puţini pentru americani, dar şi ştergerea unei părţi din datoria externă şi din cheltuielile interne. La QE1 nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, dolarul chiar s-a întărit. Acum, lucrurile s-au schimbat.
Nimeni nu mai este dispus să finanţeze – cu dobânzi mici – guverne care nu se mai opresc din cheltuit. O vreme, atenţia s-a îndreptat către porcuşorii europeni, Ţările cu deficite mari. Însă Grecia a fost salvată, Irlanda s-a dovedit prea inteligentă iar Spania a părăsit grupul cu totul. Portugalia nu poate, singură, să distrugă euro.
În schimb, SUA e un porc de la un cap la altul. Are un deficit bugetar de peste 10% din PIB doar la nivel federal, iar asta înseamnă cheltuieli cu 50% mai mari decât încasările. Datoria publică se apropie de 100% din PIB. Dar cu dobânzi care coboară spre zero – asta nu prea contează. Cât timp oricine altcineva îşi doreşte dolari, dolarul e o marfă şi toată lumea se va bate în a cere dobânzi cât mai mici.
Partea perversă a poveştii este că odată ce-ai intrat în această piaţă nu mai poţi ieşi. A simţit-o pe pielea ei China, care oficial încă este cel mai mare deţinător de titluri de stat americane: Dacă începi să vinzi, scazi preţul şi odată cu el valoarea a titlurilor de stat pe care încă le mai ai.
Dar asta nu poate dura la nesfârşit. China a găsit metode să scape de o bună parte din dolari. De exemplu, cumpărând yeni, woni, reali, franci, australieni, canadieni, şi forţând astfel o parte din băncile centrale respective să-şi devalorizeze la loc monedele cumpărând dolari şi astfel să ţină preţul dolarului sus. Alte bănci centrale au cumpărat dolari din solidaritate cu SUA, de exemplu cea din Anglia sau din micuţa România (vezi grafic). Însă când tot acest proces se va termina, cine să mai împrumute SUA la dobânzi mici? Dacă SUA ar trebui să plătească 5-7%, la fel ca porcuşorii europeni sau ca România, deficitul bugetar ar sări brusc la 15-20%.
Şi aici devine evident de ce criza datoriilor suverane a fost de fapt o găselniţă facilă. Nu contează, de fapt, nivelul datoriei publice. Nici măcar deficitul bugetar actual nu e atât de important cum pare. Ceea ce contează cu adevărat este cât de sustenabile sunt cheltuielile în viitor. Sau mai exact, până când un Vestic va putea să mănânce degeaba doar pentru că zece chinezi încă mai rabdă. Europa încearcă să iasă din situaţia asta prin austeritate. SUA pare să fi ales calea inflaţiei
În scenariul în care Europa va rezista tentaţiei de-a intra în cursa de-a devalorizarea, putem să ne-aşteptăm ca – în doi-trei ani – un euro să cumpere doi dolari. Care deja îşi vor purta renumele de “dolari chinezeşti”: ieftini, proşti, dar mulţi.
sursa: standard.ro
Oameni care nu mai au televizor
I-am auzit pe mai mulţi compatrioţi povestind despre prieteni de-ai lor din Germania sau din Spania care n-au televizor, nu citesc ziarele şi nu discută despre criză şi despre problemele ţării fiindcă le au pe ale lor, iar acestea le sunt de ajuns.
Din toată lista de abţineri de la grijile şi obiceiurile secolului, ai noştri, povestitorii, par foarte impresionaţi de faptul că unii oameni trăiesc şi încă foarte bine fără televizor. Au avut televizor şi l-au aruncat la pubelă. Indiferent de condiţia socială a celor care au avut de a face cu vesticii fără televizor, în glasul lor e şi admiraţie, dar şi o undă de teamă. Până unde poţi duce această detaşare de chestiunile zilei? Nu cumva detaşarea, indiferenţa te fac vulnerabil şI, pe măsură ce trece timpul, chiar condamnabil?
Răspunsul l-ar putea avea dacă s-ar întreba în ce măsură grija pentru alţii, pentru colectivul din care fac parte şi pentru ţară schimbă ceva. Nu numai televizorul e o pacoste, dar oricare din înlesnirile tehnologice moderne pot deveni un calvar şi pot da un gen de dependenţă, mai periculos decât drogurile.
Comunismul nu numai că a promovat, el chiar a impus ca mecanism de control social iscodirea reciprocă. Ca să fii gata oricând să-i ajuţi pe alţii, trebuia să le cunoşti îndeaproape vieţile. Să-ţi bagi nasul în treburile lor, să nu mai existe intimitate şi viaţă personală. Televiziunea uniformizează la fel ca şi comunismul preocupările mulţimilor. Îi aduce pe indivizi la acelaşi numitor. Cetăţenii, care se rup de televizor, au conştientizat procentul masiv de abuz, de atentat la intimitate, de control al familiei prin reţelele tv mondiale. Nu mai vor să fie manipulaţi nici direct, prin “formatorii de opinie”, nici indirect, prin emisiuni cu pretext ştiinţific sau educaţional.
De mulţi ani observ frecvenţa tot mai agresivă la tv a documentarelor despre rechini, monştri marini, animale de pradă, insecte ucigaşe şi tot felul de stăpâni şi învingători în lupta pentru existenţă şi dominaţie. Aceste documentare nu se înmulţesc la întâmplare şi pentru că publicul ar cere-o. Ele nu sunt realizate de mici studiouri şi de independenţi, ci de trusturi media, care investesc enorm în producţia lor. Investiţiile în filmele despre dreptul natural al celor mari şi puternici - fie că e vorba de balene sau de lei - de a-şi impune legea şi de a-i înghiţi pe cei mici trimite cu ideea la dreptul mondializat al bancherilor de a jefui, de dreptul marilor puteri statale şi al giganţilor din industriile militare de a decide asupra soartei celor mulţi.
Nu o să vedeţi la canalele tv cu acoperire planetară nici un film despre legitimităţile găinilor, ale peştilor nerăpitori şi ale tuturor făpturilor lui Dumnezeu, care ar avea dreptul, ca şi rechinii ori caracatiţele uriaşe să moară de moarte bună, nu mâncate. Nu vom şti niciodată ce-i în sufletul iepurilor, cum de fapt nu vom şti niciodată cum gândesc guvernanţii, când decid măsuri economice traumatizante. Le pasă cât îi pasă şi lupului de suferinţele mielului pe care-l devorează.
Tudor Octavian
sursa: jurnalul.ro
Crizele financiare se vor tine lant in urmatorii zece ani
Economia globala va suferi “cateva” crize financiare in urmatorii zece ani, din cauza faptului ca reformele financiare nu merg in directia buna si nu se avanseaza destul, a avertizat economistul Nouriel Roubini, unul dintre putinii care au avertizat ca va urma o criza mondiala.
Potrivit lui “Dr. Doom”, care si-a capatat porecla in urma estimarilor sumbre pe care le-a facut de-a lungul anilor si care s-au si indeplinit, problema economiei mondiale este ca nu s-a schimbat nimic fundamental in urma recesiunii din ultimii doi ani.
Astfel, chiar daca se reuseste evitarea unei noi recesiuni, efectele cresterii economice foarte lente se vor face resimtite.
“Deja ne aflam intr-o situatie pe care o resimtim ca pe o recesiune, desi nu suntem propriu-zis in recesiune”, a declarat Roubini pentru CNBC.
“Statisticile economice vor fi revizuite in scadere, vor exista corectii pe piata de capital, se vor majora costurile pentru creditare si volatilitatea va creste aversiunea la risc, ceea ce va conduce la un adevarat soc pentru economia reala”, a explicat economistul.
Potrivit spuselor sale, pietele internationale au fost deja “inundate” cu lichiditati in exces. “Din cauza banilor obtinuti usor, deja observam ‘baloane’ ale activelor si de creditare in unele parti din lume, in special in pietele emergente”, a spus Roubini.
In SUA, bancile au deja rezerve in exces in valoare de 1 trilion de dolari si, totusi, nu dau drumul creditarii. “Problemele economiei sunt legate de solventa, creditare, piata imobiliara, companii si banci, nu de lichiditate”, a adaugat Roubini, care este profesor de economie la Universitatea New York.
In privinta somajului, economistul ii sugereaza presedintelui american, Barack Obama, sa ofere reduceri de taxe si impozite pentru plata salariilor, pentru cel putin doi ani. Daca aceste scutiri vor fi cumulate cu taxarea suplimentara a persoanelor cu venituri foarte mari, efectul asupra bugetului ar fi neutru, insa ar exista un impact pozitiv asupra consumului, avand in vedere ca mai multe persoane ar avea locuri de munca.
SUA si Japonia pun in pericol redresarea economica globala
Faptul ca Statele Unite se apropie de o noua recesiune si economia Japoniei este “anemica” pune in pericol redresarea globala, este de parere Nouriel Roubini.
Daca Europa si SUA vor inregistra cresteri economice scazute, China, tara cu cea mai rapida dezvoltare in ultimii ani, s-ar putea confrunta cu mari turbulente, a adaugat Roubini, in cadrul unei conferinte sustinute in Kuala Lumpur.
Economistul a adaugat ca prognozele pe produsul intern brut al Statelor Unite pentru al doilea trimestru ar putea fi revizuit in scadere, dupa ce luna iunie a fost “dezastruoasa” pentru domeniul imobiliar.
Dr. Doom este de parere ca masurile de austeritate luate de cele mai multe state dezvoltate pentru a reduce datoriile scad increderea consumatorilor si a oamenilor de afaceri, ducand la limitarea cheltuielilor. Astfel, tarile emergente, care, pana acum, se bazau mult pe export, vor fi nevoite sa supravietuiasca pe seama consumului intern.
“Stim ca a doua parte a acestui an va fi mai proasta decat prima jumatate, din cauza efectelor transformarii masurilor de stimulare economica in masuri de austeritate”, a spus Roubini, citat de Bloomberg.
“Scenariul principal este o redresare anemica, dar nu scot din discutie o a doua recesiune in Statele Unite”, a adaugat economistul.
In SUA, consumul este grav afectat si de o rata a somajului ridicata, care nu a scazut sub 9 la suta in nici o luna din acest an.
De altfel, chiar banca centrala americana, Federal Reserve, a anuntat, saptamana trecuta, ca, pe termen mediu, cresterea economica va fi “modesta”. Pentru a sprijini redresarea, oficialii Fed au anuntat ca sunt pregatiti sa reduca rata dobanzii de politica monetara si mai mult.
In SUA, cea mai mare economie mondiala, PIB s-a majorat cu o rata anuala de 1,6 la suta, potrivit statisticilor Departamentului de Comert de luna trecuta. Insa Roubini crede ca o crestere de 1 la suta in Statele Unite este resimtita ca o recesiune.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
Neghiobie şi mârlănie
Traian Băsescu s-a supărat ca văcarul pe sat, pedepsind toată Poliţia Română şi împingându-l pe Vasile Blaga să demisioneze.
Când un copil face o boacănă, nu-i urechezi pe toţi.
Preşedintele a procedat corect neacceptând să discute sub presiune. Chiar dacă s-ar fi aflat în Bucureşti, tot nu trebuia să le facă pe plac unor spălaţi pe creier care strigau, cavernos, „Ieşi afară / Javră ordinară!”.
A greşit însă grav transformând un conflict banal într-o criză majoră. Vineri după-amiază, ruşinea apăsa pe umerii poliţiştilor. De două ori: pentru marşul ilegal şi pentru scandările scabroase. Sâmbătă, şeful statului a reacţionat disproporţionat, transformând Poliţia într-un duşman al poporului. Duminică, Emil Boc - în dubla sa calitate, de prim-ministru şi de ecou - a dat şi el un brânci odioasei instituţii cu caşchetă şi pulan. Şi uite-aşa, cei doi corifei şi-au procurat o nouă belea.
Şeful statului şi cel al Guvernului au vrut să dea un exemplu, să-i aducă la ordine pe cei cu tendinţe anarhiste. Dar au ajuns la retrogradarea unei întregi categorii profesionale. Şi pentru că e la modă cuvântul suspendare, se poate spune că anumite atribuţii ale Poliţiei au fost suspendate. Fără somaţie şi fără drept la recurs.
Continuând cu această ţâfnă, Traian Băsescu ar putea suspenda, rând pe rând, toate instituţiile care-i vor „cânta” sub zidurile Palatului. Dacă ies şi SPP-iştii la o manifestaţie de neam-prost? Ori militarii, profesorii, medicii? Că şi ei au pierdut 25% din leafă. „Divorţează” preşedintele şi de ei? Iar premierul le scoate miniştrii din Palatul Victoria, să-şi facă guvern în exil?
Unde-şi va plăti impozitul domnul Băsescu, dacă se va supăra pe funcţionarii protestatari? Pe cine va chema domnul Boc dacă-i ia foc casa? Are cumva pompieri privaţi?
În tot acest balamuc, hop şi-un sindicalist de la Penitenciare! Individul, pe nume Sorin Dumitraşcu, a comis un comunicat de neam-prost, în care i se adresează şefului statului astfel: „Ne bucură prudenţa Preşedintelui României şi semnalul de stabilitate dat pentru sistemul penitenciar. O decizie politică lăudabilă şi care dovedeşte că domnul Traian Băsescu se gândeşte serios la viitor. Constatăm cu deplină satisfacţie că domnul preşedinte nu respinge serviciile penitenciarelor. Apreciem sincer această atitudine şi îl asigurăm pe viitor de calitatea serviciilor noastre”. Precizare: sublinierea finală îi aparţine autorului comunicatului.
Asta-i culmea: a ajuns liderul sindical al puşcăriilor să-i pregătească şefului statului un loc în arest! Comunicatul mârlănesc al lui Dumitraşcu este un alt fel de a striga „Ieşi afară / Javră ordinară!”.
Grigore Cartianu
sursa: adevarul.ro
Scrisoare deschisă către preşedintele Traian Băsescu
Pe Internet circulă o scrisoare care i-a fost atribuită lui Cristian Tudor Popescu. Jurnalistul precizează că scrisoarea nu îi aparţine. Luând act de precizarea lui CTP publicăm scrisoarea anonimă pentru câteva din ideile sale.
Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă. Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor.
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta.
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale.
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine.
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării.
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor.
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie.
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi.
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri.
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi.
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea.
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete.
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul!
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te!
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.
sursa: cotidianul.ro
