Analize și opinii

Cutremura-ne Doamne, dar cutremura-ne tare!

Ce “îmi place” cel mai mult în această ţară este numărul de socialişti pe metrul pătrat. Oriunde te întorci, orice faci, dai de ei. Orice se întâmplă rău în ţara aceasta, apare socialistul şi dă sfaturi propunând “intensificarea măsurilor statului”, “buget mai mare”, “taxe mai mari”, “împrumut mai mare de la FMI”, ”angajaţi mai mulţi care să poată să prevină pe viitor problema”, “măsuri active de eradicare a problemelor”, “amenzi mai mari”, “camere video mai performante”, “servicii de protecţie şi pază mai numeroase”.

Există cel puţin două mari categorii de socialişti: cei periculoşi care sunt socialişti din motive de căpătuială pe spinarea noastră promiţându-ne câte în lună şi stele, care nici nu vor să audă de o mai mică implicare a statului în economie, care luptă cu toate armele şi argumentele să ne convingă că statul e ultima salvare şi că piaţa liberă e plină de ticăloşi şi de lacomi şi cei visători care cred într-o lume în care toţi indivizii sunt egali, în care toţi nu se mai gândesc la bunăstarea proprie ci la ce pune pe masă vecinul lor. Aş mai adăuga şi socialiştii de nevoie sau conjunctură, cei mai săraci sau menţinuţi voit în sărăcie prin impozite şi taxe mari care văd în statul providenţial o iluzie ce aparent le ţine de foame, care sunt cel mai uşor de cucerit cu mesaje subliminale ce îi au în centru pe “antreprenorii ce sug sângele poporului“.

România abundă de socialişti din ambele categorii: prima categorie în care includ politicienii de orice orientare, funcţionarii din vârful ierarhiei instituţiilor publice numiţi pe criterii politice, îmbogăţiţii pe spinarea statului care în piaţa liberă dau faliment şi bancherii (inclusiv pe cei din banca centrală) dar şi din a doua categorie fără de care prima categorie nu ar exista, doar e nevoie de votul lor cu orice preţ (chiar dacă acesta înseamnă o găleată, o PeNeLerină de ploaie, o geacă, un concert cu “muzică de petrecere electorală”, sau o brichetă).

Abia au “calculat” (nici nu se poate aşa ceva) ucrainienii că va fi un cutremur “cutremurător” săptămâna aceasta că au şi apărut socialiştii care au văzut că ar fi miros de ceva ban public din afacerea aceasta. Şi-au trimis răspândacii pe canalele de televiziune care au şi început să hulească statul că nu are nici o politică de renovare şi consolidare a clădirilor vechi din centrul Bucureştiului marcate cu bulină roşie. Au şi început să numere victimele potenţiale şi au scos din nou la iveală hărţile seismice şi alte parascovenii de genul acesta. Lumea pune uşor la suflet astfel de mesaje pline de “îngrijorare” şi de “compasiune” cu cei care locuiesc pe Magheru sau pe Calea Victoriei, sau au spaţii de închiriat în acea zonă. E normal pentru că socialiştii nu completează mesajul lor spunând şi că, dacă statul va accepta acest lucru, o va face din buzunarul fiecăruia dintre noi. Dacă am şti că noi ar trebui să plătim ajutorul pentru acele consolidări, deşi mulţi locuim în zone departe de seisme şi fără a avea un astfel de risc, poate că nu am mai pune la suflet astfel de mesaje care ne fac mai săraci în realitate (s-ar înjumătăţi brusc numărul socialiştilor). Se uită apoi că o chirie pe Calea Victoriei la un spaţiu comercial nu mai mare de o garsonieră în zonă cu vad costă cam 2000 Euro / lună. Se uită că cei din zonă nici nu vor să audă de scăderea chiriilor acum în criză, Magheru şi Calea Victoriei fiind singurele zone mai cu vad pentru cei cu bani sau pentru turiştii străini.

Întrebarea e simplă: de ce nu îşi renovează singuri proprietarii acele clădiri? De ce nu am putea da mai simplu o lege prin care să îi obligăm să plătească din buzunarul lor acele consolidări şi să nu mai apeleze la ajutorul nostru din bugetul local sau de stat? De ce nu se asigură privat acele clădiri contra riscului de cutremur chiar şi aşa degradate cum sunt (dar se pare că foarte profitabile pentru proprietari?

Socialiştii au întotdeauna răspuns la aceste întrebări. În faţă scot şi recită poezia cu “interesul naţional”, “venituri reduse”, “protecţie socială”. În spate însă, se vede de la o poştă cum bălesc pentru a obţine contractele cu statul la a repara, renova şi consolida acele clădiri pe bani care nu au legătură nici cu proprietarul şi nici cu cel care îi plăteşte şi care sunt distribuiţi politic de către stat. Această reţetă de îmbogăţire pe seama contribuabilului este asociată greşit de socialişti cu capitalismul şi generează o critică vehementă împotriva celor care se îmbogăţesc prea mult din relaţia cu statul (e însă relativ termenul de “prea mult” pentru că se pare că pe socialişti îi deranjează socialistul X care din privatizare a obţinut sume “nesimţite” de-a dreptul, dar nu îi deranjează hoţiile mai mărunte de tipul unor licitaţii trucate, deşi natura celor două e identică). Lucrările de acest tip numite pompos “proiecte ale statului care creează locuri de muncă” (la care aş mai adăuga şi exemplul cu izolarea termică) sunt sursă de îmbogăţire facilă şi rapidă pentru socialişti. Ele ridică enorm costul şi bugetul acestora, făcându-le de câteva ori mai scumpe decât dacă lucrarea ar fi fost contractată direct de proprietarul clădirii şi firma de construcţii.

Riscul de cutremur este doar un mic exemplu, socialiştii care roiesc în jurul statului şi a banului public abia aşteptând o criză a gazelor, o criză a grâului, o iarnă grea ca să declanşeze “starea de necesitate” şi să dea drumul la abuzuri şi agresiuni împotriva contribuabililor. Deşi pare periculos ceea ce spun, în momentul de faţă îmi doresc pentru România un cutremur mare, o iarnă cumplită şi alte câteva calamităţi naturale. Poate aşa ne dăm seama cât de mult ne minte statul şi ce jaf de resurse practică. Poate aşa ne scapă de ciuma asta care este socialismul şi ne împinge şi pe noi pe calea normalităţii şi a asumării responsabilităţii individuale pentru tot ceea ce facem acum şi în viitor. Doar un cutremur din temelii ne va arăta că statul nu îi poate salva pe mulţi şi că socialismul este la fel de util ca apa în bocanci.

sursa: cristianpaun.finantare.ro

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Se vede că unii îşi câştigă pâinea mâncând rahat. Rahat de politician. Pentru că scot din discuţie că asta s-ar putea produce de către o fiinţă umană, cred că animalul mâncător de rahat care dă din coadă şi abia aşteaptă să-i vină rândul la rahatul stăpânului, ar putea să fie un câine. Sau la fel de bine o slugă.Câte prostii politicianiste mai trebuie să îndure omul până să se convingă că lumea în care trăim, este rezultatul acţiunilor unor politicieni verali? Că sunt socialişti, că sunt comunişti, că sunt liberali, nu are importanţă. Nu are importanţă pentru că ei, politicienii, sunt singura sursă de generare a problemelor. Dacă nu ar fi probleme în societate, ce nevoie am mai avea de clasa politică? Aşa că trebuie ca în permanenţă unii să creeze probleme, pe care alţii să le rezolve creând alte probleme. Problema fundamentală a câinelui după ce mănâncă rahat nu este dacă-i pute gura, ci dacă nu cumva a înghiţit şi hârtia. Şi pentru unii ziarişti, ar fi mai bine dacă ar înghiţi-o, în loc să o murdărească. Fiindcă este o murdărire a conştiinţei umane sau o dovadă a prostiei, să încurajezi un curent politic în defavoarea altuia. Şi miroase a hoit.

Abonează-te la newsletter