C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Unde nu există fum, vor exista moschei

Share Button

Întreprinzători români, fiți atenți. Există o oportunitate economică excelentă în curs de dezvoltare și, dacă acționați rapid, puteți lua un loc de cinste la bairam.

morometii_popescu_rebe_ilie_gheorghe__large

Așa cum era de așteptat, această șansă economică minunată ne este dată de către Uniunea Europeană. Pentru a afla totul despre această oportunitate de aur, citiți doar raportul recent emis către Consiliul European intitulat „Proiectul Europa 2030: Provocări și oportunități”. Este o lucrare fascinantă, și merită a fi citita. Dar ca să vă faceți o idee despre ce este vorba, voi cita un paragraf relevant:

Chiar dacă măsurile interne destinate să sporească participarea pe piața forței de muncă ar putea fi realizate pe deplin, acestea nu vor fi suficiente pentru a compensa în totalitate consecințele schimbării demografice asupra ofertei de forță de muncă. Realitatea este că până în 2050, în absența puțin probabilă a imigrației și la niveluri constante de participare a forței de muncă, forța de muncă din UE se va diminua cu aproximativ 68 de milioane de lucrători. Deoarece nu toți imigranții devin activi din punct de vedere economic, în cele din urmă ar fi necesar un câștig net de 100 de milioane de persoane pentru acoperirea deficitului. În mod realist, un asemenea aport considerabil în următorii 40 de ani nu este nici probabil nici neapărat dezirabil. Cu toate acestea, forța de muncă din migrație va face parte din soluția la viitoarele insuficiențe de forță de muncă și de competențe din Europa, iar UE va trebui să dezvolte o abordare proactivă a imigrației.

Așa că Bruxelles-ul dorește 100 de milioane de nou-veniți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în următorii 30 de ani. Dar, așa cum ei înșiși o recunosc, acesta este un obiectiv nerealist. Cu toate acestea, cu noroc și determinare, Uniunea ar trebui să fie în măsură să atingă cel puțin o cincime din obiectiv. Însemnând: 20 de milioane. Pentru a compensa datele demografice în scădere. Pentru a asigura forța de muncă necesară.

Acum, puteți să mă faceți teoretician al conspirației sau propagator de știri false (mulți o vor face, sunt sigur), dar cred că și cel mai puțin cinic dintre noi trebuie să realizeze că România a fost adusă în Uniunea Europeană pentru a oferi forță de muncă (ieftină).

Integrarea imigranților din acele regiuni în Europa de Vest a fost, să zicem, problematică. Iar statistica muncii din aceste state membre mai prospere ne permite să deducem cu siguranță că nu vor avea locuri de muncă pentru nou-veniți, care vor fi reorientați în direcția noilor frați europeni din răsărit. Bineînțeles că vor accepta unii doctori și ingineri, dar bunul simț sugerează că grosul „noilor europeni„ vor fi muncitori în fabricile germane și franceze situate în statele membre periferice. De aici oportunitatea de aur la care m-am gândit pentru agenții economici progresiști din România: construirea de moschei.

Gândiți-vă un moment, și să nu pierdeți timp. Tot ce trebuie să faci, tânăr întreprinzător, este să începi procesul de depunere de acte la UE și la Fundația Soros pentru primirea de fonduri publice în scopul construirii de moschei în întreagă țara. Cu astfel de sume trecându-ți prin mâini, n-o să fie greu să-ți umpli și buzunarul pe parcurs.

Acum, poate că simți aversiune la risc. Poate ai impresia că această oportunitate minunată, ca atâtea alte, va ocoli România. Lasă-mă să te asigur că nu va fi cazul. De unde știu? Simplu: interzicerea fumatului.

Voi explica, dar să ai răbdare, treaba e un pic mai complicată. Vezi tu, ori de câte ori interzicerea fumatului a fost introdusă oriunde în lume, a fost pusă în aplicare numai după mulți ani de extragere a datelor. Prohibițiile nu sunt niciodată puse în aplicare înainte de clipa în care acestea au deja garanții rezonabile de acceptare. Cam așa stă treaba: după ce se creează un soft de jucat șah, este testat în meciuri cu un mare maestru mondial de șah, ca un test de inteligență a mașinii. În cazul în care programul câștigă, IT-iștii știu că au dezvoltat un soft de inteligență artificială puternic. În cazul în care interzicerea fumatului poate fi introdusă fără manifestații violente de nemulțumire a publicului, inginerii sociali știu că au dezvoltat cu succes un program de control puternic asupra societății.

Urmează căsătoria gay. (Nu este o coincidență faptul că ambele mișcări au început în California, laboratorul ingineriei sociale globaliste și locul de naștere al tuturor „rețelelor sociale” electronice, astăzi de nelipsit în viața proștilor, credulilor și a narcisiștilor.)

A propos de proști, creduli și narcisiști: mai nou, s-au autointitulat „tineri frumoși și liberi”. Cu un an în urmă, umblau încă prin baruri, bucurându-se de țigări și heterosexualitate. Odată ce ingineriile sociale de marcă UE i-au trimis pe trotuar cu țigările lor, nu mai era mare lucru pentru Facebook să-i determine să facă și câțiva pași în stradă.

[Ca o paranteză pentru „tinerii frumoși și liberi”: Soros, comandantul vostru, are un fetiș în a numi revoltele pe care le sponsorizează împotriva „guvernelor corupte” cu culori specifice. Sugestia mea este, tinereilor, sa va numiți revoluția „revoluția infraroșu”, deoarece infraroșu este invizibil ochiului uman, și pentru că este folosit in telecomenzi spre a activa de la distanță obiecte cu care semănați.]

Așa cum Soros a organizat „Women’s March” din Statele Unite după modelul operației „Pussy Riot” organizată de același Soros în Rusia cu câțiva ani în urmă, de asemenea, ce fac acum acești idioți este doar o reiterare a operației „Occupy Wallstreet”. (Șoroșiștii mai greu vin cu o idee nouă.) La vară, deci, Facebook va spune acestor zombies să-și așeze corturile în mijlocul fiecărui oraș important. Oricum, nu prea au de ales, sunt obligați: Vama, zilele astea, a devenit nașpa de tot.

[N.B.: singurul lucru pe care Noua Ordine Mondială îl detestă mai mult decât heterosexualitatea este creștinismul. Le stă în gât de foarte mult timp influența pe care Biserica Ortodoxă o păstrează asupra unei mari parți a populației în România. Introducerea unei minorități mari (unei majorități?) de oameni de altă religie va ajuta în terminarea puterii bisericești asupra populației și reducerea influenței Bisericii în afacerile statului.]

Așa că, nu te teme, întreprinzătorule, o nouă specie de români a pornit pe drum spre noi și va apărea curând la orizont. Aici, nu va fi nicio rezistență populistă împotriva imigrației ca în alte state membre ale Uniunii Europene: „tinerii frumoși și liberi” au renunțat la țigări și s-au inițiat la practici homoerotice (sau o vor face cel târziu la vară în campingul lor „improvizat” #rezist). Nu, nu va fi nicio plângere din partea nimănui; RAND Corporation și SRI International au luat măsuri. Deci grăbește-te, fi primul la coadă pentru a obține fonduri UE / Soros pentru moschee.

Și dacă ești ca mine, dacă ți se pare scârbos mirosul de bere stătută și de trupuri transpirate care umple acum barurile fără fum de tutun, ei bine, doar un pic să mai aștepți. În câțiva ani, noii europeni ne vor aduce mirosul condimentelor arabe și al nitroglicerinei.

Mulțumiri Uniunii Europene și laudă lui Allah!

PS: Camping fericit, copii! Bucurați-vă de vară. Asigurați-vă că și postați o mulțime de fotografii pe Instagram. Nu încetați lupta pentru drepturile transsexualilor. Soros vă iubește! Sau mai bine, duceți-vă naibii. Va fi o vară plină de nori.

Autor: Milo Roth

Share Button

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II)

Share Button

III. Creând „opinia publică”: „Personalitatea autoritară”. Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)
cropped-collapseofindustrialcivilization

Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populaţia a dat naştere pseudo-ştiinţei moderne a sondării opiniei publice în vederea creşterii controlului asupra metodelor pe care aceştia le dezvoltaseră.

Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni ştirilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu ştiinţific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puţin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulţi politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esenţă, sunt lipsite de importantă, dar despre care se ştie că vor arată bine în sondaje, pur şi simplu pentru a-şi întări imaginea şi popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcţie doar de sondaje, ignorându-se votul cetăţenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în acelaşi timp însă trimiţând cecuri grase organizaţiei locale de sondare a opiniei publice.

Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul „Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influenţa acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX şi nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.

Este util să reflectăm puţin asupra conceptului. Credinţa că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minţi individuale raţionale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raţionale, ştiinţifice şi de înţelegerea descoperirilor celorlalţi indivizi. Mintea individuală e unul dintre puţinele „lucruri” ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de ştiinţă ce a făcut descoperirea să fie singurul care să deţină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toţi ceilalţi pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare ştiinţifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea „Armoniei lumii”: 2% pentru, 48% împotriva, 50% nici o opinie.

Aceste tehnici de cercetare psihoanalitice au devenit standardul nu numai pentru Şcoala de la Frankfurt, dar şi pentru majoritatea departamentelor de ştiinţe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Şcolii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Ştiinţifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în populaţia american[. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăţilor, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, ştiinţific planificată pe baza înţelegerii la care s-a ajuns ştiinţific”.

Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – „Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universităţii Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihoanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulţi parametri: „autoritar”, „revoluţionar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihoanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluţionară” în „personalitate democratică” – pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audienţa de după război.

Nouă trăsături de personalitate au fost testate şi măsurate, incluzând:

  • Convenţionalismul – aderenţa rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc;
  • Agresiune autoritară – tendinţa de a supraveghea, condamna, respinge şi pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenţionale;
  • Proiectivitate – dispoziţia de crede că lucruri neobişnuite şi periculoase se petrec în lume;
  • Sex – grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:

  • Scala E – Etnocentrism
  • Scala CPE – conservatorism politico-economic
  • Scala A-S – antisemitism
  • Scala F – fascism

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiţie empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic”-personalitatea autoritară. Înşelăciunea constă, ca în cazul majorităţii studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportametul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acţionează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuşi un motiv ulterior pentru a acţiona ca atare sau persoana este discontinuă în acţiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.

Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populaţia SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei şi suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleaşi rezultate şi demonstra că pogromurile anti-evreieşti şi raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, aşteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică şi nu de natură ştiinţifică.

Horkheimer şi Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăţi, ci de a crea o definiţie a antisemitismului şi a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forţa „reeducarea planificată ştiinţific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiiile şi civilizaţia iudeo-creştină pe care Şcoala de la Frankfurt le dispreţuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer şi Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creştină în sine este sursă a anti-semitismului. Aşa cum Horkheimer şi Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în „Elemente de anti-semitism”, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecţia omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă „proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziţia că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creştinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În acelaşi timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat „Antisemitismul – o boală socială”, că „în prezent, singură ţară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară”, în a sa celebra „Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară „Eichmann la Ierusalim”: chiar şi un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanţe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihoanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalităţii autoritare aparţinând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a „Cult Awareness Network – C.A.N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departametul de Justiţie al SUA şi Liga Antidefăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Şcolii de la Frankfurt, C.A.N identifică grupurile politice şi ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operaţiunile împotriva lor.

Explozia opiniei publice

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Şcolii de la Frankfurt” a devenit dominantă în ştiinţele sociale, rămânând în acest fel şi astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-ştiinţifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociaţie comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universităţii Princeton, condusă de Lazersfeld; în acelaşi timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Naţional de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor şi, până la alegerile prezidenţiale din 1952, agenţiile de advertising Medison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfăşurat pentru prima dată sub influenţa televiziunii, care, aşa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influenţă.

Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenţie de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariţii pentru TV la fel de minuţios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanţilor, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.

Întreaga dezvoltare a televiziunii şi a advertisingului din anii ’50 şi ’60 a fost condusă de oameni „antrenaţi” în tehnicile de alienare în masă ale Şcolii de la Frankfurt.

Frank Stanton avea să devină, începând cu „Proiectul Radio” cel mai important „leader” al televiziunii moderne. Principalul „rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiţie”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-preşedintele reţelei. Carierele lui Stanton şi Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc reţelele de televiziune, agenţiile de publicitate şi organizaţiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate şi trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.

Tehnica mass-media şi advertising-ului dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă şi fricile iraţionale sunt acum identificate de cercetările psihoanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizaţiei actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunităţi fotografice şi bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat şi conţinutul de idei este redus la zero.

Cine este inamicul?

Parte a înşelătoriei personalităţii autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Şcoala de la Frankfurt şi teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniştii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât şi după aceea.

În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj şi operaţiuni sub acoperire, l-a însărcinat pe fostul preşedinte al Universităţii Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare şi Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reuşit să adune un numeros şi prestigios grup de tineri cercetători emigrant, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secţiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acţionat ca şef de secţie Franz Neumann, avându-i ca şi colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran şi Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secţiunea de limbă germană a Biroului Informaţiilor de Război.

Sophie Marcuse, soţia lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informaţii. De asemenea, la Unitatea de Cercetare şi Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 graţie combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversităţii polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărţi cu Marcuse; Gregory Bateson – soţul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Şcolii de la Frankfurt) şi Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administraţiei Kennedy.

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecaţi drept criminali de război după încheierea conflagraţiei, cât şi a celor ce puteau fi lideri potenţiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann şi Kirchheimer au elaborate „Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofiţerilor forţelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceştia în identificarea şi eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistiţiu, Unitatea a trimis reprezentanţi pentru a lucra ca ofiţeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupaţie a SUA, Kirchheimer cu cea a Franţei, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann şi-a părăsit poziţia petru a deveni şeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând şef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informaţii al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea şi implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerinţelor de informaţii a CIA şi ale altor agenţii autorizate”.

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG şi RFG, insistând că aceasta va preveni o alianţă între nou eliberatele partide de stânga şi forţele vechi, conservatoare, industriale şi de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potenţialităţile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potenţialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel aceeptabil, determinând o perioadă de co-existenţă ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicţie, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundaţia Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înfiinţate de universităţile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unităţii de Cercetare şi Analiză. În acelaşi timp, Max Horkheimer avea să-şi aducă o contribuţie şi mai semnificativă. Că parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziţie fonduri discreţionare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat preşedintelui Truman şi Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetăţean cu dublă cetăţenie – americană şi germană.

Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deţinea cele două cetăţenii. În Germania, el a început revigorarea completă şi rapidă a Şcolii de la Frankfurt, la sfârşitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generaţii de bursieri angrenaţi în distrugerea civilizaţiei occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influenţă aşa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâţi în şomaj şi suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Şcolii de la Frankfurt, toţi cu extraordinare „garanţii” ale Cominternului, trăiau vieţi încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai naţiunii în mâna celor mai înversunaţi adversari ai săi.

IV. Erosul aristotelian: Marcuse şi contracultura drogurilor promovate de CIA

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejaţii lui Martin Heidegger şi ultimul din generaţia originală a Şcolii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: „Cineva trebuie să conceapă etica aristoteliană ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogaţiei binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima şi cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenţei pentru Univers, Stat şi sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra „Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu şi mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenţei, presupus a opera în acelaşi fel atât pentru cunoaşterea teoretică, cât şi pentru cunoaşterea practică şi activitatea umană.”

Această afirmaţie nu numai că enunţă succinct filozofia subiacentă a Şcolii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termini simpli, corecţia aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculaţiei, asupra căruia „cunoaşterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” – în cuvintele lui Wilhelm Dilthey – filozoful favorit al Şcolii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra „lumii reale”, aşa cum cum Dilthey, Nietzche şi alţi precursori ai Şcolii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixaţie obiectuală. Universul devine o colecţie de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) şi a interacţiilor reciproce (mecaniciste). Ştiinţa devine deducerea categoriilor specifice ale acestor naturi şi interacţii. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzorial, aşteptând mărul newtonian „să plonjeze” în deducţie, relaţia umanităţii cu lumea (şi viceversa), devine un ataşament erotic legat de obiecte. Înţelegerea universalului – încercarea minţii de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest „universal” fie nu există, fie există incomprehensibil ca „deux ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (superadiționare) la universul fizic – Dumnezeu este că un adevărat Zeus – aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeţi de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă.

Cheia întregului program al Şcolii, începând cu originarul Luckacs, este „eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

Când liderii ICS au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltaţi, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceştia numeau Kulturpessimismus – pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Şcoala a „săpat” multe drumuri interioare în viaţa intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influenţă era în mare parte exercitată în cercuri academice şi la radio; cu toată importanţa sa, radioul nu avea încă influenţa sa covârşitoare asupra vieţii sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război şi victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Şcolii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populaţie ferm convinsă că o republică mobilizată şi susţinută de ştiinţă şi tehnologie putea realiza aproape orice.

Cei 15 ani de după război au cunoscut dominaţia vieţii de familie de către radio şi televiziune, ambele conturate de Şcoala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potenţialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziţie pur negativă la adresa ameninţării reale şi uneori manipulate a URSS. În acelaşi timp, sute de mii de tineri, aşa-numiţii „baby boomers” intrau la colegiu şi aveau să fie expuşi la otrava Şcolii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universităţile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestaţii de protest studenţeşti de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declaraţia de la Port Huron, care a fondat organizaţia Studenţi pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conţinut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. „Sunt o fiinţă umană! „Nu mă încătuşa şi mutila!”, suna un slogan iniţial al Universităţii Berkeley, dar este clar că „problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societăţii.

Revoluţia psihedelică a CIA

Neliniştile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre traumatica „decapitare” a naţiunii prin asasinarea lui Kennedy şi introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliştilor francezi, şi au fost populare în cadrul elitelor boeme europene şi americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul şi serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potenţialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse şi distribuite sub „egida” operaţiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreaţional chiar în cadrul Agenţiei, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanţial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare şi Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci şi nuvelistul Ken Kesey, precum şi membrii iniţiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” uşile percepţiei la US Navy. Guru-ul revoluţiei psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost iniţiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) şi şi-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine şi preocupată de obiecte. Chiar şi cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise iniţial. Victimele devin atemporale şi profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Şcolii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situaţia de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Şcolii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generaţiei Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernităţii, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Şcolii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez şi fost profesor-invitat al Universităţii Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mişcările studenţeşti au găsit în munca sa şi numai în ea formularea teoretică a problemelor şi aspiraţiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunităţile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viaţă „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Şcoala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puţin urbană a cărţii lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbeşti cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur şi simplu, pe materiale deja existente.

Eros şi civilizaţie

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 şi care a adus „mesianismul revoluţionar” al Şcolii de la Frankurt din anii ’20 în contextul şi prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros şi civilizaţie” a lui Herbert Marcuse. Publicată iniţial în 1955 cu finanţare din partea Fundaţiei Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Şcolii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moştenire de gândire Marcuse intenţionat o perverteşte, este identificat ca moştenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaşte două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale şi una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul fiinţei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacţiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranţă de scăpare din monodimensionalitatea societăţilor moderne industriale este eliberarea părţii erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea faţă de „raţionalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă şi democratică lipsă de libertate prevalează în civilizaţia industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greşit identificată de Marcuse cu instinctul de interacţiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carităţii, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidenţă, cu excepţia freudienilor renegaţi, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv raţiunea însăşi, spune Marcuse, acţionează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raţionalităţii tehnologice este ultima transmutaţie a ideii de raţiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realităţile omului: zborurile spaţiale, rachetele şi navetele cosmice, frumoasele maşinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist şi a realizărilor sale, incluzând „raţionalitatea tehnologică” şi „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viaţa într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influenţa lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referinţă, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conţinut.

„Eros şi civilizaţie” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar şi a continuat în câteva ediţii. În prefaţa la ediţia din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până şi folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităţilor în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce loveşte contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite şi definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viaţă împotriva morţii” – 1959 şi „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-şi lepede confortabila „armură” a egoului şi să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrăţişa realitatea instinctuală a perversităţii polimorfice şi va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărţile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luaţi în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Educaţia primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaţionale cereau că elevii să fie învăţaţi să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare şi la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universităţi, devenind astfel una din cele mai influente texte educaţionale ale perioadei, fiind un punct de referinţă pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalţi teoreticieni ai Şcolii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuşi a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda şi, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunţat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, aşa cum Vaticanul obişnuieşte pentru denunţarea formală a indivizilor în viaţă), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” şi a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberaţie a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” şi atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obişnuiţi să se perceapă ca pe nişte obiecte, determinate de natura lor. Importanţa omului ca persoană dăruită cu chip divin şi har creativ, capabilă să acţioneze la nivelul întregii civilizaţii umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă graţie faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mişcării drepturilor civile în mişcări de tipul „puterea negrilor” şi transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forţat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiţei Astarte.

Un rezumat al cărţilor „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) şi „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich şi alţi extremişti freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieţii ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină complet universităţile, învăţând studenţii să înlocuiască raţiunea cu exerciţiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puţine lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moştenirea” datorată Şcolii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranţă represivă” a lui Marcuse – toleranţă faţă de mişcările de stânga şi intoleranţă faţă de mişcările de dreapta, impusă de către studenţii Şcolii de la Frankfurt, numiţi acum profesori de studii feministe şi afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În acelaşi timp, urâţenia, atât de atent cultivată de „pesimiştii” Şcolii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentaţie a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin şi ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poţi cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg şi Beethoven în cadrul aceluiaşi program şi să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Şi, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani şi europeni urmăresc filme precum „Coşmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figure hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe faţă, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni groteşti, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi.

V. Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei şi producţiei artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveţia, între anii 1910-1935. Iniţial, o staţiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elveţiană a devenit „raiul” sectelor oculte, stângiste şi rasiale ale mişcării New Age iniţiale de la începutul secolului XX. La sfârşitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu – un loc plin de magazine healty food, cărţi oculte de tipul „I Ching”, „Naturmenschen”, oameni cu barbă şi părul lung, umblând în sandale şi purtând robe, în vederea „întoarcerii la natură”. Influenţa dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud şi prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice şi, potrivit cuvintelor unui biograf al său, „s-a spus că a adoptat Babilonul şi civilizaţia sa, în opoziţie cu cea iudeo-creştină a Europei… Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanităţii ar fi fost diferită şi mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, „religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; „ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Soluţia lui Gross a fost recrearea cultului Astartei pentru a declanşa o revoluţie sexuală şi a distruge familia patriarhală burgheză. Printre membrii cultului se numărau Frieda şi H.D. Lawrence, Franz Kafka, Franz Werfel, nuvelistul care mai târziu avea să ajungă la Hollywood şi care a scris „Cântecul Bernadettei”, filozoful Martin Buber, Alma Mahler – soţia compozitorului Gustav Mahler (şi, mai târziu, persoana ce asigura legătura cu Walter Gropius), Oskar Kokoschka şi Franz Werfel.

Ordinul ocult „Ordo Templis Orientalis”, OTO, fraternia satanistă a lui Aleister Crowley, avea singura lojă feminină în Ascona. Este revelator să constaţi numărul mare de intelectuali, în prezent idolatrizați ca „eroi culturali” care au fost influenţaţi de nebunia New Age din Ascona, incluzând aproape toţi autorii care au cunoscut o revitalizare majoră în America în anii ’60 şi ’70. Locaţia şi filozofia ei se află la loc de cinste nu numai în operele lui Lawrence, Kafka şi Werfel, dar şi în cea a laureaţilor premiilor Nobel Gerhard Hauptmann şi Hermann Hesse, H.G Wells, Max Brod, Ştefan George, precum şi a poeţilor Rainer Maria Rilke şi Gustav Landauer.

În 1935, Ascona devine cartierul general al Conferinţei anuale Eranos, organizată de Carl Jung pentru popularizarea Gnosticismului. Ascona a fost locul de creaţie a ceea ce numim astăzi dans modern, precum şi cartier general peentru Mary Wigman şi Rudolf von Laban – creatorul celui mai popular sistem de notaţie a dansului. Isadora Duncan a fost, de asemenea, o vizitatoare frecventă. Laban şi Wigman, asemeni Isadorei Duncan, au căutat să înlocuiască geometria formală a baletului clasic cu re-creaţii ale dansurilor cultice, capabile să trezească ritualic memoria rasială primordială a spectatorilor. Când naziştii au venit la putere, Laban a devenit primul oficial de rang înalt al Reich-ului în materie de dans, el şi Wigman creând programul ritualic de dans pentru Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin, filmat de regizorul personal al lui Hitler, Leni Reifensthal, fosta studentă a lui Wigman. Ciudata psihanaliză ocultă, populară în Ascona, a fost, de asemenea, decisivă în dezvoltarea majorităţii artei moderne. Mişcarea dadaistă şi-a avut originea în apropierea Zurich-ului, dar toate figurile sale iniţiale erau de factura mişcării Ascona, în special Guillaume Apollinaire – un adept aparte a lui Otto Gross.

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată „Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienţilor săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai „eliberator” decât cel al vechilor Maeştri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiştii moderni ai momentului, istoricii recenţi numind-o „biblia suprarealismului”.

VI. Schimbarea de paradigmă New Age

Sondajul iniţial din 1930 al Şcolii de la Frankfurt, ce includea „Personalitatea autoritară”, a avut la bază categoriile psihanalitice elaborate de către Eric Fromm. Fromm a dedus aceste categorii din teoriile lui Bachofen – colaborator al lui Nietzche şi Richard Wagner, ce pretindea că civilizaţia umană a fost iniţial „matriarhatul”. Această perioada primordială a „democraţiei genocratice” şi dominaţia cultului „Magnei Mater” – „Marii Mame”, afirmă Bachofen a fost „scufundată” de dezvoltarea „patriarhatului raţional, autoritar, ce include şi religia monoteistă”.

Mai târziu, Fromm a utilizat această teorie pentru a pretinde că sprijinul acordat familiei nucleare era o dovadă a tendinţelor autoritare.

În 1970, la 40 de ani de la prima proclamare a importanţei teoriei lui Bachofer, Şcoala de la Frankfurt, prin intermediul lui Fromm, avea să cerceteze evoluţia lucrurilor. El a listat o serie de şapte „schimbări socio-psihologice”, care indicau avansul matriarhatului asupra patriarhatului.

Printre acestea se numărau:

  • Revoluţia femeilor.
  • Revoluţia copiilor şi adolescenţilor – având la bază munca lui Benjamin Spock şi a altora, revoluţie ce permitea copiilor căi adecvate şi inovative pentru a-şi manifesta rebeliunea.
  • Amorsarea mişcărilor radicale de tineret, care îmbrăţişează în întregime viziunea lui Bachofen, incluzând accentul pus pe relaţiile sexuale de grup, anularea structurii familiale şi însuşirea de comportamente şi vestimentaţie unisex.
  • Creşterea utilizării, de către profesionişti, a teoriilor lui Bachofen, pentru a corecta excesiva folosire a analizei sexuale freudiene asupra relaţiei mamă-fiu, în felul acesta făcând freudismul mai puţin ameninţător şi mai acceptabil pentru marea masă a populaţiei.
  • Viziunea unui paradis al consumatorilor. În această viziune, tehnica asumă rolul şi caracteristicile.

Marii Mame – o „mamă” tehnică în locul uneia naturale, care îşi „hrăneşte” şi „linişteşte” copiii cu neîncetate „cântece de leagăn”, sub forma radioului şi televiziunii. În acest proces, omul devine emoţional şi infantil, simţindu-se sigur, în speranţa că „sânul” mamei îi va furniza din belşug lapte, iar deciziile nemaifiind necesar a fi luate la nivel individual.

VII. Teoria personalităţii autoritare

Şcoala de la Frankfurt a împărţit profilul personalităţii autoritare pentru a fi folosit că armă împotriva inamicilor săi politici. Frauda rezidă în prezumţia că acţiunile personale nu sunt importante; mai degrabă, problema este atitudinea psihologică a autorului, aşa cum e determinată de scientiştii sociali ai Şcolii de la Frankfurt.

Conceptul este diametral opus ideii de lege naturală şi principiilor juridice republicane pe baza cărora SUA au fost fondate. El este, în cele din urmă, fascist şi identic cu ideile „crimăganditului” – descrise de George Orwell în a sa distopie „1984” şi celei de „crimă volitivă”, dezvoltată de judecătorul nazist Roland Freisler la începutul anilor ’30.

Când Şcoala de la Frankfurt s-a aflat în faza deschis pro-bolşevică, teoria sa autoritară a fost menită să-i identifice pe aceia insuficient de revolutionari, astfel încât ei să poată fi re-educaţi. Când însă şi-a extins cercetările după cel de-al Doilea Război Mondial, la ordinul Comitetului Evreiesc American şi al Fundaţiei Rockefeller, scopul ei nu a mai fost să identifice antisemitismul; acesta a fost numai o acoperire. Obiectivul a fost, de fapt, să măsoare aderenţa la valorile fundamentale ale civilizaţiei creştine, astfel încât aceste valori să poată fi etichetate drept „autoritare” şi apoi discreditate.

Pentru conspiratorii Şcolii de la Frankfurt, cea mai mare crimă era credinţa că fiecare individ era dăruit cu o raţiune suverană independentă, care să-i permită să discearnă ce e bine sau rău pentru întreaga societate. De aceea, a spune oamenilor că ai o idee raţională în baza căreia ar trebui să acţioneze este considerat gest „autoritar”, paternalist şi extremist.

După aceste standard, judecătorii lui Socrate şi ai lui Hristos aveau dreptate în a-i condamna.

Măsura actualului colaps al culturii noastre este dată de acceptarea de către majoritatea cetăţenilor a acestei definiţii a autoritarismului, ea fiind liber folosită în operaţiunile politice ale Ligii Anti-Defăimare sau al Cult Awareness Network, pentru a-şi demoniza inamicii politici.

Acaparat de Şcoala de la Frankfurt şi conspiratorii săi, Occidentul se înscrie într-o călătorie urâtă, din care nu i se mai permite să coboare.

Principiile pe care a fost fondată civilizaţia iudeo-creştină nu mai sunt dominante în societatea noastră. Ele supravieţuiesc asemeni unei mişcări subterane de rezistenţă. Dacă rezistenţa este într-un final scufundată, atunci civilizaţia nu va supravieţui şi, în epoca noastră marcată de pandemii şi arme nucleare, colapsul civilizaţiei occidentale va trage şi restul omenirii împreună cu ea în iad.

Ieşirea o reprezintă renaşterea civilizaţiei creştine. Deşi sună grandios, este ceea ce este necesar. Renaşterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului şi a sistemului inuman şi stupid şi întoarcerea la vechile idei ale umanităţii care au permis creşterea în libertate şi bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucţia civilizaţiei.

În final, o nouă Renaştere se va baza pe adevăraţi oameni de ştiinţă, artişti, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obişnuiţi, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu şi raţionalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Şcolii de la Frankfurt şi sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obişnuiţi ce au încredere în raţiune şi spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Sursa: Anacronic.ro

 

Share Button

Scandalul produselor de proastă calitate ia amploare în Europa: ‘Suntem coșul de gunoi al Europei’

Share Button

Scandalul produselor alimentare de proastă calitate i-a amploare în Europa după ce s-a constatat că produse similare au calități total diferite în țări din Vestul Europei față de Centrul și Estul Europei.

europa est

Cehia a anunțat că va presa Uniunea Europeană să interzică vânzarea de produse alimentare inferioare în estul Europei sub același brand ca mâncarea mai bună disponibilă în cele occidentale, a spus ministrul agriculturii de la Praga, potrivit Reuters.

Cehii se alatura astfel Slovaciei si Ungariei, care spun si ele ca multinationalele din domeniul alimentar vand mancare mai proasta pe piata estica – mai saraca si mai putin competitiva.

“In practica, in cazul anumitor produse, suntem cosul de gunoi al Europei”, a spus ministrul ceh al agriculturii, Marian Jurecka.

Organizatiile pentru drepturile consumatorilor din Cehia se plang de multa vreme de slaba calitate a alimentelor vandute de marile companii. Ele nu au parghii de actiune pentru ca aceste vanzari sunt legale in UE cat timp pe eticheta sunt scrise toate ingredientele.

Jurecka spune ca a ordonat un studiu privind calitatea alimentelor, care va fi incheiat in iunie. Datele, impreuna cu cele din Slovacia si alte tari, vor fi folosite apoi pentru efortul de a schimva regulile UE. In studiu vor fi incluse si alte produse in afara de alimente, precum detergentii.

Ungaria a anuntat la finalul saptamanii trecute ca o analiza realizata de o agentie guvernamentala arata ca marile companii obisnuiesc sa comercializeze produse de o calitate inferioara pe piata din estul Europei, chiar daca este utilizat acelasi brand si pret ca in tarile din vestul Europei.

De asemenea, autoritatiile slovace au anuntat in urma cu doua saptamani ca au descoperit diferente de gust, compozitie si aspect in aproape zece produse alimentare vandute local, prin comparatie cu aceleasi produse din Germania si Austria.

O dezbatere similara a existat in Parlamentul European in urma cu cativa ani, cand europarlamentarii au abordat problema intr-o dezbatere referitoare la o intrebare pusa de eurodeputata Elena Oana Antonescu (Romania), de la Grupul Partidului Popular European (Crestin Democrat).

Intr-un schimb de opinii din cadrul comisiei pentru mediu, sanatate publica si siguranta alimentara, reprezentantul Comisiei Europene, Jerome Lepeintre, a aratat ca producatorii schimba ingredientele in functie de puterea de cumparare, gusturile si traditiile din diferite tari (de exemplu, Nutella este mai solida in Germania decat in Franta, deoarece in Franta painea este mai putin rezistenta decat in Germania).

Participantii la dezbatere au cazut de acord ca, desi UE nu poate impune reteta, consumatorii au dreptul de a fi informati despre compozitia produselor.

Parlamentul European si Consiliul au adoptat in 2005 Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale intreprinderilor de pe piata interna fata de consumatori. Tot mai multe state europene se plang ca producatorii de produse alimentare, cosmetice si articole vestimentare incalca aceasta directiva.

Situatia a fost semnalata anul trecut si de europarlamentarii Daciana Sarbu si Pavel Poc (Cehia).

Cei doi au adresat o interpelare Consiliului European, cerand actiuni pentru verificarea si remedierea situatiei. Cei doi europarlamentari au declarat, citand studii comparative, ca exista standarde duble in calitatea alimentelor din UE, care par sa corespunda unei divizari Est-Vest.

Autor: Denisa Miron

Sursa: Stiri pe surse

Share Button

AM PRINS-O PE KOVESI: Iată protocolul secret dintre SRI și Parchet!

Share Button

Are numarul 003064 din 4.02.2009 si a fost semnat cand Procuror General era Laura Kovesi. In baza lui DNA si SRI au instrumentat ilegal, in parteneriat, dosare penale. Ofiterii SRI cereau procurorilor sa nu puna la dosar documentele folosite la anchete. In ianuarie 2017, DNA prostea natiunea: “Nu exista si nu a existat nici un protocol de colaborare SRI-DNA si nici protocol secret Coldea/Kovesi” (Document)

kovesi

Lumeajustitiei.ro va prezinta dovada suprema ca mari dosare de coruptie din Romania au fost instrumentate la nivelul DNA – in mod abuziv – in baza Protocolului clasificat strict secret nr. 003064 din 4.02.2009. Acest protocol este certificatul de nastere al “campului tactic” recunoscut public de generalul SRI Dumitru Dumbrava, care a precizat ca SRI urmarea dosarele penale pana la solutia finala. La data semnarii protocolului dintre PICCJ si SRI, sefii institutiilor erau Laura Codruta Kovesi – Procuror General si George Lazar director al SRI si Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI.

Documentul prezentat mai jos in facsimil reprezinta o adresa strict secreta din 2013, trimisa de SRI conducerii DNA, in care se transmiteau informatii in cadrul unui dosar penal aflat in instrumentarea procurorilor DNA si se specifica in clar ca operatiunea mixta DNA-SRI se efectueaza in baza unor articole din “Protocolul de cooperare intre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Serviciul Roman de Informatii pentru indeplinirea sarcinilor ce le revin in domeniul securitatii nationale nr. 003064 din 4.02.2009”.

Se observa ca titulatura protocolului e mai mult decat aiuristica, intrucat prin lege DNA nu are atributii de cercetare pe fapte de siguranta nationala, iar SRI nu are atributii informative pe fapte de coruptie.

document_protocol_700x

Colaborarea intre magistrati si serviciile de informatii este interzisa prin Legea 303/2004

Mai mult, in document, SRI invoca articole secrete din respectivul protocol si adreseaza la final rugamintea ca “datele prezentate sa fie destinate exclusiv informarii procurorului de caz, potrivit principiului necesitatii de a cunoaste, fara a fi introduse in dosarul cauzei”.

Existenta unui protocol de cooperareare intre SRI si marile parchete pe dosarele penale incalca flagrant Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor care prevede interdictii si sanctiuni severe:

“Art. 7 – (1) Judecatorii, procurorii, magistratii-asistenti, personalul de specialitate juridica asimilat acestora si personalul auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si parchetelor nu pot fi lucratori operativi, inclusiv acoperiti, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informatii.

(2) Persoanele prevazute la alin. (1) completeaza, anual, o declaratie autentica, pe propria raspundere potrivit legii penale, din care sa rezulte ca nu sunt lucratori operativi, inclusiv acoperiti, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informatii.

(3) Consiliul Suprem de Aparare a tarii verifica, din oficiu sau la sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii ori a ministrului justitiei, realitatea declaratiilor prevazute la alin. (2)

(4) Incalcarea dispozitiilor alin. (1) conduce la eliberarea din functia detinuta, inclusiv cea de judecator sau procuror.”

Iata asadar ca impotriva statutului magistratilor si a competentelor date prin lege celor doua institutii, acestea au semnat un protocol intre ele si au cooperat pe dosare, protocol despre care actualul Procuror General al Romaniei Augustin Lazar a declarat in fata CSM ca este “o inginerie” nepermisa, dupa care a sfarsit prin a nega existenta lui.

Dupa ce ca e capra raioasa mai tine si coada pe sus! Cum a mintit DNA natiunea si apoi s-a dat lezata!

Nu dezvaluim inca intregul document, care se refera la un important om politic, dar amintim ca nu mai departe de luna trecuta, mai precis prin comunicatul nr. 106 din 27 ianuarie 2017, DNA a avut o reactie nervoasa la doua articole de presa aparute (aparute in www.evz.ro si www.flux24.ro) si a tras o minciuna cat casa, pretinzand ca “Nu exista si nu a existat nici un protocol de colaborare SRI-DNA si nici protocol secret Coldea/Kovesi”. Cu minciunile DNA suntem obisnuiti demult, insa ca reactie la cele doua articole din respectivele publicatii, prin acelasi comunicat, DNA a anuntat ca a sesizat CSM “sa faca verificari pentru a constata in ce masura, prin informatiile transmise, este afectata independenta sistemului judiciar si prestigiul magistratilor.

Iata fragmente din respectivul comunicat”

27 ianuarie 2017

Nr. 106/VIII/3

COMUNICAT DNA

Cu referire la o serie de informatii vehiculate in spatiul public (informatiile transmise prin intermediul unor articole de presa aparute in perioada 25-27 ianuarie 2017 (in cotidianul „Evenimentul Zilei” – prin intermediul paginii www.evz.ro – si pe pagina de internet www.flux24.ro) prezentate drept dezvaluiri despre “fabricarea ori inscenarea unor dosare penale” ori “urmariri penale la ordine” facute de DNA, la initiativa si/sau cu implicarea unor politicieni si a unor persoane din conducerea Serviciului Roman de Informatii, precum si despre folosirea unor metode care exced cadrului legal, in exercitarea atributiilor de serviciu, de catre procurorul sef al DNA, Biroul de Informare si Relatii Publice este abilitat sa transmita urmatoarele:

Informatiile respective sunt neadevarate, ofensatoare si absurde si au menirea de a discredita activitatea procurorilor DNA, fiind folosite ca o stratagema de catre persoane interesate de a formula aparari in spatiul public si nu in fata unei instante de judecata (…) Informatiile mai sus mentionate sunt in totalitate neadevarate: procurorul sef al DNA nu a participat la videoconferinte organizate de SRI, nici saptamanal, nici ocazional si nu are instalate in birou terminale speciale prin care sa poata comunica instantaneu cu SRI.

Nu exista si nu a existat nici un protocol de colaborare SRI-DNA si nici protocol secret Coldea/Kovesi.

Nu au existat echipe mixte SRI-procurori ori intalniri intre procurori si ofiterii de informatii in case conspirative.

Dosarele penale sunt instrumentate strict prin raportare la Codul penal, Codul de procedura penal si Legea 78/2000 (…)

Nici Codul de Procedura Penala, nici alta lege speciala cu aplicabilitate in urmarirea penala a infractiunilor de coruptie nu prevede implicarea unui serviciu de informatii in modul de obtinere a probelor in dosarul penal. Probele se administreaza de catre procuror si de catre ofiterii de politie judiciara in baza delegarii procurorului. Nici un ofiter de informatii nu participa la audierea de catre procuror sau politist a unui martor sau administrarea unui alt mijloc de proba (…) Prin urmare, a vehicula asemenea informatii neadevarate plaseaza intr-o lumina nefavorabila nu doar procurorii DNA, ci creeaza dubii greu de inlaturat asupra legalitatii si corectitudinii functionarii intregului sistem judiciar.

In paralel, DNA a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii… sa faca verificari pentru a constata in ce masura, prin informatiile transmise, este afectata independenta sistemului judiciar si prestigiul magistratilor.

Lumeajustitiei.ro solicita Comisiei parlamentare de control asupra activitatii SRI sa ceara PICCJ si SRI Protocolul nr. 003064 din 4.02.2009 si sa il faca public, precum si sa solicite institutiilor abilitate sa aplice sanctiunile care se impun. Justitia nu poate fi facuta decat in baza legii, si nu pe protocoale secrete de colaborare.

* Cititi aici integral comunicatul DNA din 27 ianuarie 2017

Autor: Razvan Savaliuc

Sursa: Lumea Justitiei

Share Button

Cenzura pe Facebook

Share Button

Facebook-ul a introdus facilitatea de a raporta știrile false. Un grup de IT-iști din Sibiu lucrează la un soft care să pună în practica această facilitate în maniera pe care o considera ei a fi corectă. De aici o largă dezbatere privind cenzura, cu atitudini pro și contra. Am fost întrebat în ce tabără mă găsesc.

gf

Răspunsul este dificil. Pe de o parte, nu am încredere într-un soft la care nu ma pricep deloc, dar chiar deloc, dar știu că este făcut de un grup care nu este neutru, ci s-a poziționat foarte clar în dezbaterea publică. Pe de altă parte, nu pot să nu recunosc că prin știri false se manipulează în masă. Știu că foarte mulți vor spune că ei nu sunt manipulați, dar tocmai aceasta este regula de bază a manipulării: cei manipulați nu știu și nici nu recunosc că sunt manipulați.

În același timp sunt adversar al unui termen introdus în ultimii ani de către relativiști și globaliști, și anume: corectitudinea politică. Este o formă de ipocrizie și manipulare care te împiedică să spui adevărul și în realitate este o dictatură a minorităților și a birocraților.

Este nevoie de cenzură pe Facebook?

Din scurta mea experiența pe Facebook consider că da. Dar nu o cenzură a știrilor false, cât o autocenzură a modului de comportament, a limbajului și a ideilor.

Câteva exemple:

  1. Îmi manifest îndoiala că participarea copiilor la manifestări politice și îndeosebi la mitingurile din Piața Victoriei este o formă de educație civică. Mai mult, la un miting neautorizat și neasumat există pericol de violențe și copii sunt vulnerabili, iar limbajul utilizat în lozincile pe care le aud copii: Huoo, jos, hoții, la pușcărie, muie…, nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem ca DNA-ul să vă …, etc. nu este cel mai potrivit demers educațional. Care sunt răspunsurile pe care le-am primit (pe peretele meu sau a altora) de la unii: comunistule, putinistule, pesedistule, ciumă roșie, infractorule, penalule, satir bătrân, handicapatule, oligofrenule, idiotule etc.
  2. Nu sunt adeptul limbajului violent și vulgar. Nu gust pamfletul gen Arghezi sau Vadim Tudor. Consider că o ironie poate să producă același efect. Altfel spus, mi se pare mai elegant să utilizeze în loc de topor și ghioagă, floreta. De aceea am avut accente critice cu privire la limbajul așa-zișilor intelectuali (de exemplu, Cărtărescu, Liiceanu, Pleșu) utilizat la adresa unor oameni care nu împărtășesc aceleași idei politice sau au alt statut social. M-am exprimat într-un limbaj civilizat. Nu le-am negat valoarea. Cum au sunat unele comentarii? Comunistule, putinistule, pesedistule, ciumă roșie, infractorule, penalule, satir bătrân, handicapatule, oligofrenule, idiotule etc.
  3. Am vorbit într-un ton relativ neutru despre democrație, fanatism și iresponsabilitate politică. Mi-am argumentat ideile. Care a fost răspunsul: comunistule,putinistule, pesedistule, ciumă roșie, infractorule, penalule, satir bătrân, handicapatule, oligofrenule, idiotule etc.
  4. Scriu câteva rânduri de apreciere pentru Ioan Aurel Pop pe care-l consider un adevărat intelectual, savant și patriot. Comentarii: comunistule, putinistule, pesedistule, ciumă roșie, infractorule, penalule, satir bătrân, handicapatule, oligofrenule, idiotule etc.
  5. Îmi exprim opinia că politica editorială a unui ziar trebuie să fie respectată de toți ziariștii din redacția respectivă. Asta referitor la un “ziarist”care, după ce a mâncat o pâine de la Evenimentul Zilei, a plecat scuipând în fântâna din care a băut. Consider că a respecta politica editorială e normal și așa se întâmplă în toată lumea; libertatea de exprimare trebuie să aibă anumite limite impuse de politica acelui ziar. A fost un comentariu scurt și neutru. Răspunsurile: comunistule, putinistule, pesedistule, ciumă roșie, infractorule, penalule, satir bătrân, handicapatule, oligofrenule, idiotule etc. Și exemplele pot continua.

Prin urmare, am fost obligat ca pe peretele meu sa introduc cenzura. Am șters cel mult 10 comentarii care utilizau termenii de mai sus împotriva altor comentatori, dar nu și pe cele care îmi erau adresate personal. Reacția: un “prieten” pe Facebook (despre care nu știu nimic pentru că nu are nicio dată de identificare) al cărui comentariu l-am șters postează o replică: ați introdus cenzura și ștergeți ce nu vă convine? Răspunsul este da.

Nu numai că am șters astfel de comentarii, repet puține, dar am dat unfriend la o serie de persoane care își manifestau opțiunile insultând o masă mare din societatea noastră, și anume: bătrâni, pensionari, oameni săraci etc. Am făcut acest lucru deoarece nu pot să fiu prieten cu cei care disprețuiesc pe alții și care orbiți de ură nu au îndoieli și nu cred că ar putea și ei să greșească. Nu poți să fii prieten cu cineva care nu îți împărtășește ideile fundamentale privind toleranța, libertatea, democrația. Nu i-am blocat, doar i-am șters. Am păstrat însa pe cei care chiar dacă au opțiuni total diferite de-ale mele și le argumentează și utilizează un limbaj decent. Pentru că ne unește un scop comun și ne despart doar căile și mijloacele utilizate. Și nimeni nu este deținătorul adevărului absolut. Răspunsul meu este clar: da, sunt adeptul cenzurii și autocenzurii pe Facebook. Cenzura bunului simț, al celor 7 ani de acasă și ai educației reale.

P.S.1: Constantin Gane în cartea sa despre Petre Carp ne prezintă și unele aspecte picante. P. P. Carp, conservator, junimist, era cumnat cu istoricul Dimitrie A. Sturdza, președintele Academiei Române, cel mai longeviv Prim-Ministru și șef al PNL-ului. Amândoi erau căsătoriți cu fetele lui Ioan Cantacuzino. Soția lui Ioan Cantacuzino, în fapt stăpâna casei și educată în stil german, și la rândul ei educatoare în același stil, impunea regulile familiei. Potrivit acestor reguli, în fiecare duminică ginerii erau obligați să ia masa în familie. Deci cei doi adversari politici se întâlneau duminică de duminică și erau obligați să își cenzureze modul de exprimare. În momentul în care depășeau limitele impuse de mama soacră primeau de la ea o corecție fizică pentru care utiliza bastonul cu mare eficiență. Deci exista cenzura și în acele vremuri.

P.S.2: Recomand tinerilor IT-iști frumoși și liberi să elaboreze un soft care să mă protejeze de persoane cu profil fictiv, fals, de postaci, troli, de mârlani, mojici, inculți, intoleranți etc. Dacă îl realizează, promit să îl utilizez.

Autor: Vasile Astarastoae

Sursa: Vasile Astarastoae

Share Button

Ilie Șerbănescu: ”Lupul ajuns victimă la stână este prea de tot!”

Share Button

De curând, cotidianul de business „Ziarul Financiar“ punea, sub semnătura directorului său editorial, o întrebare mai mult retorică, dar nu mai puțin interesantă: „Cu cine înlocuim investitorii străini dacă nu-i mai vrem?“.

is

Citind dezvoltarea din titlu, am constatat că întrebarea este sugerată de o intervenție publică extrem de precisă a dlui Karl Sevelda, CEO-ul grupului austriac Raiffeisen Internațional, deținător al rețelei bancare din Europa Centrală și de Est, care consideră că investitorii străini sunt amenințați de „valul de naționalism“ din regiune, fiind făcuți țapi ispășitori pentru greșelile politicienilor locali.

„Noi am venit aici în urmă cu două decenii – spune dl Sevelda –, am adus bani, am făcut investiții, iar acum suntem tratați incorect, suntem expulzați“. Măi, să fie?! Mai în detaliu, referirile sunt făcute la Ungaria dlui Orban, la Polonia partidului Lege și Justiție, în timp ce în România, spune dl Sevelda, „PSD pare a fi mai rezonabil“. Sau, mai degrabă am spune noi, mai coate goale pentru a trece la repreluări sub control național, ca în Ungaria și Polonia, chiar dacă ar gândi așa, deși nu prea pare! Nu cunosc cazul Austria-Ungaria și nici cazul Austria-Polonia, știu bine doar cazul Austria-România. Despre similitudini o ști mai bine dl Sevelda!

Iată ce scriam însă despre acest ultim caz în 2016, când în zonă de luptat se lupta numai dl Orban, când „valul naționalist“ polonez nu pornise, când „rezonabilul“ PSD nu se afla la guvernare și când dl Sevelda nu se văicărise încă: „Unul din culegătorii principalii ai caimacului din România colonială a fost Austria. Ţară înzestrată de Dumnezeu cu inegalabile frumuseţi, administrată minunat de locuitorii ei şi inteligent ghidonată de politicienii ei în meandrele Est-Vest, Austria a înţeles bine oportunitatea oferită de ieşirea din comunism a ţărilor Europei de Est. Putea găsi aici pieţe şi resurse de care nu dispunea. Rapid, a luat sub control o uriaşă parte din economia ţărilor respective. O parte disproporţionat de mare, prin comparaţie cu dimensiunile Austriei şi cu posibilităţile ei financiare. A utilizat pe termen scurt lichidităţi imense, dincolo de aceste posibilităţi obiective, semn că s-a oferit să joace rol de vehicul pentru singurul ban lichid abundent din zonă: cel rusesc! Târgul era reciproc avantajos: ruşii puneau la bătaie banul, iar austriecii interfaţa, la adăpost de resentimentele, copios prezente în zonă, faţă de Rusia.

România a fost o ţintă predilectă, punând pe tavă toate atuurile: resurse şi subdezvoltare. Austriecii au atacat tot ceea ce era important: petrolul şi gazele, băncile, pădurile, asigurările, industria materialelor de construcţie. În curând au devenit adevăraţi stăpâni în România. Nu s-au gândit vreun moment că ar putea alcătui un fel de parteneriat pe termen lung împreună cu România, având în vedere complementaritatea economiilor respective. Au luat România ca servitor. N-au rezistat tentaţiei de a lua România la secătuit pe toate părţile deodată. Au contribuit din plin la transformarea României într-o colonie jalnică, fără şanse nu numai pentru ea, dar, vai!, chiar şi pentru stăpânul de la Viena. În strânsoarea din două părţi opozite – exploatarea secătuitoare a resurselor fără valorificarea lor şi extracţia de câştiguri bancare fără finanţarea economiei –, România a început să crape! Deja băncile austriece nu mai găsesc altă ieşire decât reducerea expunerii pe România. Şi doar forţarea descoperirii unor noi resurse de petrol şi gaze, şi nu cumva vreo valorificare a acestora, mai întreţine interesul austriecilor“ (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vânturilor, pag. 271).

Zău, nu prea înțeleg de ce ar fi supărat dl Sevelda. Dar dacă este cumva supărat pe România, ducă-se pe pustii cu investitorii domniei sale! Am mai rămâne și noi cu ceva petrol și gaze din vechile zăcăminte, până le-ar secătui complet austriecii, și cu niscai păduri, până ce le vor tăia complet austriecii, că doar nu credeți cumva că va ajunge prin România vreo moleculă din gazele românești exploatate de austrieci în largul Mării Negre! Și poate am mai apuca să luăm și noi credite de la noi de acasă, fără penalizarea de risc de țară aplicată de băncile austriece de la noi din țară. Căci oricum câștigurile din secătuirea servitorului român s-au dus de mult pe apa Inn-ului!

Autor: Ilie Serbanescu

Sursa: Cotidianul

Share Button

Doamna Pellea, e adevărat că ați luat un credit preferențial de la Raiffeisen Bank, peste limita obișnuită de aprobare, cu acordul direct al distinsului domn civil von Groningen?

Share Button

“Zice că… o naibă de balaur…” Pe vremuri, așa începea cîntecul celor de la Phoenix. Ce cîntec! Ce album! Ce vremuri! Mama lor. Niște genii. Niște tefelei. Niște artiști. Am zis artiști? Hopa! Bine, bre, că adusei vorba. Păi să vă povestesc despre artiști.

Oana Pellea Raiffaisen CEO _

Zice că… Zice că opinia publică e mereu trează și că, prin intermediul dînsei, am primit, pe surse, o bîrfă proaspătă, recentă despre doamna Pellea. Știți voi, doamna Oana Pellea, doamna aceea principială și cu privirea luminoasă, dar dîrză, cea care apreciază banii komuniștilor retrograzi, mama lor de kaghebiști. Huoo, Puie Monta, Colectiv, Colectiv. Rezist. Rezist.

Pentru cine nu știe sau a uitat. Vă povesteam acum cîteva săptămâni cum distinsa luptătoare principială și deontoloagă doamna Oana Pellea,un artist remarcabil, fără de cusur și fără de prihană, dedicată întru totul cauzei luptei anti-comuniste și anti-pesediste,a luat niște bani – un fleac, un mizilic, niște zeci de mii de euro – de la Guvernul Ponta, pentru un proiect cultural, artistic, poetic, ceva de mare anvergură internațională.

A făcut proiectul, a luat banii, apoi a continuat netulburată și neprihănită să înjure comuniștii. Principii. Mi se pare normal. Principiile e principii, dar totuși, și banii e bani. Chestii separate, nu le încurcăm.

Dar aici intervine noutatea, exclusivitatea, bîrfa proaspătă, știrile senzaționale și CLICK AICI.

Zice că aceleași principii congruente, cele despre bani, ar fi ajutat-o să ia și un credit de la Raiffeisen Bank, peste limita obișnuită de aprobare și cu aprobare direct de la conducere, adică, absolut la întîmplare, de la van Groningen.

Ups. Am zis van Groningen? Am zis Raiffeisen? Am zis Oana Pellea? Am zis bani? Ups. Măi să fie. Ce asocieri. Ce coincidențe. Voi credeți în coincidențe, pufoșii mei dragi? Pe lîngă Moș Crăciun, Harrison Ford și Făt Frumos, voi încă mai credeți în coincidențe?

Oare să fie la întîmplare felul în care toată lumea anti-comunistă și pro-corporatistă din România lucrează împreună, într-o rețea mare, veselă, fericită, dar mai ales și mai ales eficientă și cu vocea la unison, atunci cînd trebuie, întocmai și la timp?

Mai un ban, mai un credit, mai o atitudine, mai un protest, mai un huooo ăia care vor să disciplineze corporațiile sălbatice, alea cu profiturile sifonate în paradisurile fiscale?

Eu, dragii mei corporatiști, nu cred în coincidențe. Mai ales că același zvon îmi spune că doamna Pellea făcea traininguri de-alea corporatiste, tot cam în aceeași vreme, tot la Raiffeisen – ce întîmplare! ce coincidență! – cam pe 3000 de euro ședința de training. Tarif bun, exigent, ca pentru un artist remarcabil.

Ups. Stai așa. Tot de la Raiffeisen?? Măi să fie! Ce coincidență! Cum e Raiffeisen ăsta în toți și în toate, mai ceva ca Brîncuși…

Deci, ca să nu avem discuții, întreb și eu ca tot kaghebistul naiv: e adevărat, doamna Pellea? Poate n-o fi. Poate e doar un zvon nemernic. Poate e doar o bîrfă răutăcioasă și răuvoitoare, un fake news de-ăla nasol, ca la Hotnews și la Digi 24.

Deci, pentru conformitate, să nu creăm confuzii, eu zic să îi adresăm doamnei Pellea niște întrebări simple, elementare, cu DA și NU, ca la referendum:

Doamna Pellea, distins far călăuzitor, e adevărat sau nu că ați luat un credit preferențial de la Raiffeisen Bank, peste limita obișnuită de aprobare, cu acordul direct al distinsului domn civil von Groningen?

Doamna Pellea, artistă remarcabilă și suflet puternic, e adevărat că, tot în acea perioadă, făceați traininguri corporatiste de însuflețire procedural-metodologică cu angajații Raiffeisen Bank, pe modestul tarif de 3000 de euro per ședință de făcut corporatiștii fericiți și eficienți?

Știți Dvs: DA sau NU. Ca la sondaje. Ca la referendum. Simplu.

Aș mai pune și întrebarea dacă e adevărat că guvernul Ponta trebuia să cadă și dacă și guvernul ăsta de acum, Grindeanu, trebuie și ăsta să cadă, să vină dom’le un guvern competent, guvernul MEU, dar la asta știu deja răspunsul. Puie Monta! Rezist! Rezist! Cioloș! Cioloș! Sex pe apucate.

I rest my case. Transmiteți-i voi întrebările mele doamnei Pellea, că pe mine mă bufnește emoția cînd mă gîndesc cîte principii sînt în acțiune zilele astea prin România.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada

Share Button