gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale

Archive for Analize

Claude Karnoouh: După circul electoral, realitatea politică revine în galop

Mark_Gertler_-_Merry-Go-Round_-_Google_Art_ProjectValsul marionetelor s-a decis, Johannis a câştigat concursul pentru cel mai sexy dintre prezidenţiabili… Pe de o parte o caricatură de Mickey Mouse, pe de altă parte un Schwarzenegger de provincie, mai aproape de publicitatea la o pastă de dinţi decât de domnul Muşchi-Terminator şi fost guvernator al Californiei. În sfârşit, fiecare ţară generează ce material uman poate, şi nu acela pe care pretinde că-l vrea. Francezii au dat lumii o altă marionetă, Hollande-Flamby – nu este foarte glorios fiindcă noi nu suntem foarte glorioşi. Oricum, aceasta nu are decât o importanţă relativă pentru ceea ce a devenit România după decembrie 1989, o colonie a Washingtonului şi Bruxellesului, politica sa este de acum hotărâtă de către Departamentul de Stat şi FMI în privinţa marilor opţiuni politico-economice, iar de Bruxelles în privinţa jandarmeriei cotidiene.
În schimb, ceea ce apare astăzi în lumina cea mai crudă şi mai violentă este discursul pseudoelitelor, ceea ce numesc lumpenul intelighenţiei, un discurs dezlănţuit graţie binecuvântării pe care i-au acordat-o „telectualii” în vogă de 25 de ani, discurs al rasismului de clasă. Dar altminteri se înşeală cei care vorbesc despre fascism în legătură cu remarcile lui HRP sau Mândruţă şi ai atâtor altora. Fascismul este fundamental etnicist şi rasist, iar discursul lor nu este aşa. Nu i-am auzit niciodată să critice liberalismul de şantaj al UDMR, politica proprietarilor sau antreprenorilor unguri bogaţi, politica băncilor ungare în Transilvania, retrocedările scandaloase acordate fostelor instituţii sau personalităţi maghiare, precum Palatul Bánffy, care adăpostea Muzeul de arte frumoase din Cluj. Este ca şi cum cu ocazia Restauraţiei în Franţa, după Napoleon, Ludovic al XVIII-lea ar fi dat înapoi toate palatele vechilor familii nobiliare. Monarhia le-a despăgubit cu ceea ce s-a numit „miliardul emigranţilor”. Nici Ungaria, nici Republica cehă n-au îndrăznit o asemenea politică a deposedării de valori imobiliare devenite de mult patrimoniu al naţiunii.

Discursul urii s-a generalizat contra persoanelor în vârstă trăind din pensii mici, contra oamenilor săraci de la sate, din oraşele mici, din cartierele abandonate ale oraşelor mari, contra evacuaţilor obligaţi să vieţuiască în stradă, iar în completare ura deversată asupra tinerilor care au devenit conştienţi că mai mult de 50% din populaţia românească nu mănâncă atunci când îi este foame, asemenea discursuri nu sunt nimic altceva decât discursuri de clasă care împroaşcă această ură binecunoscută a burgheziei şi a oamenilor săi de încredere faţă de clasele periculoase. Citind consideraţiile lui HRP, ale celor de la În linie dreaptă, ale lui Tismăneanu şi ale multor altor corifei ai liberalismului economic cel mai dur (corifei care sunt în cea mai mare parte funcţionari sau angajaţi figurând pe statele de plată ale banului public ori semipublic), parcă aud cuvintele versaillezilor pregătiţi să-i înfrunte pe comunarzi și să-i extermine pe toţi, şi anume că o făceau fără nici o stare sufletească.

Totuşi, ceea ce conferă un ton singular acestui discurs în România este că-l promovează nu aceia care ar mai putea supravieţui încă din vechea aristocraţie românească, un Paleologu spre exemplu, al cărui stil distins şi oarecum trufaş îl apreciez. Acest discurs al urii de clasă îl ţin parveniţii postcomunismului, care sunt în cea mai mare parte fie privilegiaţii anilor ceauşişti, fie copiii acestor privilegiaţi. Fostele-noile elite, „ciocoii noi” postmoderni ai căror bunici trăiseră la curul vacilor şi pe care regimul comunist îi promovase prioritar (dosarele bune), ai căror părinţi nu s-au remarcat ca disidenţi înarmaţi cu un curaj neîmblânzit, ci s-au comportat mai curând ca suflete netulburate în laşitatea lor, supuşi dictatelor PCR, cei care rezistau din dormitorul lor sub plapumă sau din bucătărie între ciorbă şi tocăniţă, sau chiar disidenţii cu burse de studii în Republica Federală Germania şi care scriau scrisori de o cuminţenie slugarnică pentru a cere iertare şefului când îşi luaseră din întâmplare vreo libertate de la linia culturală oficială, cei care şi-au obţinut diplomele în România comunistă şi care, după decembrie 1989, urlă că România comunistă nu a fost decât un deşert cultural. Dacă ar fi fost cinstiţi în discursul lor, ar fi trebuit să-şi reînceapă studiile şi să-şi ia din nou diplomele în străinătate, în universităţi a căror calitate e recunoscută de secole câteodată. Întreaga falsitate a oamenilor care cheamă la ură de clasă se măsoară aşadar prin aceea că de fapt ei se tem îngrozitor ca o generaţie tânără ce nu a cunoscut comunismul, pentru care ţara se rezumă în prezent la „No future” în afara emigraţiei, să nu le spună public: „Sunteţi impostori, plecaţi! Regele e gol, nu există în principiu nimic care l-ar putea proteja de mânia populară”. Se ştie, de la Freud încoace, că nu se poate produce negare în permanenţă, într-o zi vine momentul a ceea ce a fost refulat, iar atunci, uneori, acest lucru face rău.

Bucureşti, 25 noiembrie 2014

Autor: Claude Karnoouh

Traducerea:  Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte

Cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), a aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Lansarea acestui volum s-a facut sambata, 22 noiembrie, in cadrul Targului  Gaudeamus 2014, eveniment la care au fost invitati scriitorul Vasile Ernu și Costi Rogozanu, publicist și scriitor.

“Inginerul financiar” Juncker visează la o Europă junk

_75388462_75388461Pasărea Phoenix a renăscut din propria cenuşă. Dincolo de semnificaţia sa mitică, trebuie să remarcăm, totuşi, că renaşterea nu s-a făcut chiar din nimic. Dar acestea sunt doar legende. În zilele noastre, autorităţile europene încă mai speră să ne convingă de realismul renaşterii economice a continentului din nimic.

Cel puţin aşa pare să creadă Jean-Claude Juncker, controversatul preşedinte al Comisiei Europene. Financial Times a scris recent că “Juncker va prezenta un plan de resuscitare a economiei europene, în valoare de 315 miliarde de euro”.

De unde vin banii? Cea mai mare parte, din “inginerii financiare destinate mobilizării capitalului privat”, după cum mai arată FT, în condiţiile în care sursele de la UE se ridică la 21 de miliarde de euro.

Probabil că mulţi ar fi curioşi să afle raţionamentul din spatele acestei propuneri. Cum se va ieşi dintr-o criză financiară şi economică, generată de supraîndatorare, prin noi împrumuturi? Şi de ce ar participa investitorii privaţi?

Datele de la BCE şi Eurostat arată că PIB-ul nominal al zonei euro a crescut de 1,6 ori între 1997 şi 2013, pe fondul unei creşteri de 2,5 ori a creditului guvernamental şi de peste două ori a creditului guvernamental (vezi grafic).

Creşterea creditului guvernamental a încercat să compenseze plafonarea celui neguvernamental, dar rezultatele tot se mai lasă aşteptate. O parte a creşterii creditului guvernamental s-a datorat şi lansării “compactului pentru creştere” în 2012, a cărui valoare a fost de 120 de miliarde de euro, dar ale cărui rezultate au fost nule.

“Oficialii Comisiei cred că de data aceasta va funcţiona”, scrie FT. Oare cum caracteriza Einstein “a face acelaşi lucru de mai multe ori şi a aştepta, de fiecare dată, alte rezultate”? Cuvântul este nebunie.

Dar nu trebuie să ne grăbim cu afirmaţiile, deoarece în spatele noului program al Comisiei Europene se pot afla “oportunităţi” nebănuite.

Tot într-un articol din FT, Peter Spiegel scrie că “planul lui Juncker nu presupune alocarea unor bani de la UE”, ci “European Investment Bank şi bugetul UE vor oferi doar garanţii în valoare de 21 de miliarde de euro”. Adică vom asista la un miracol al ingineriei financiare, prin care nimicul va fi transformat în 315 miliarde de euro.

Un mic obstacol în calea ieşirii Europei din criză l-ar putea reprezenta “obsesia EIB faţă de ratingul său” şi teama că “finanţarea unor proiecte riscante” ar putea conduce la pierderea ratingului AAA, după cum mai arată Financial Times.

Dar şi aici s-a găsit o soluţie. Contribuabili europeni vor prelua pierderile investitorilor privaţi şi ale EIB în cazul eşecului proiectelor pentru care se vor aloca banii, după cum scrie cotidianul german online Deutsche Wirtschafts Nachrichten.

Se pare că autorităţile europene nu au avut timp pentru a căuta răspunsul unei întrebări simple. Dacă există oportunităţi adevărate pentru investitori, adică din acelea care presupun existenţa unei cereri neacoperite din partea consumatorilor, ar avea ei nevoie de “îndrumare” şi garanţii?

În ciuda asigurărilor oferite de autorităţile europene, opiniile, chiar ale susţinătorilor fervenţi ai proiectului european, sunt deosebit de critice.

“Este incredibil. Sectorul privat va “curăţa’ guvernele”, a declarat profesorul Charles Wyplosz, de la Universitatea din Geneva, conform unui articol al lui Ambrose Evans-Pritchard din The Telegraph. Evans-Pritchard compară, ironic, programul lui Juncker cu “New Deal”-ul lui Franklin Delano Roosevelt şi precizează că “totul se bazează pe forme subprime de inginerie financiară”.

“Programul nu este decât o scuză pentru a arăta că se face ceva, va dura prea mult până să apară rezultatele şi vor fi lupte grele pentru aprobarea proiectelor, deoarece fiecare ţară va dori să obţină ceva”, a mai declarat profesorul Wyplosz, care propune, în schimb, trecerea la o “expansiune fiscală reală”.

Adică ceva de genul “experimentului” japonez din ultimele două decenii? Cu mult înainte ca Abenomics să intre în vocabularul disperării economice, guvernele Japoniei au încercat să stimuleze creşterea economică prin politici fiscale şi monetare ultrarelaxate. Odată cu revenirea lui Shinzo Abe la conducerea guvernului, politicile intervenţioniste au urcat pe culmi considerate inaccesibile chiar şi de cei zeloşi propagandişti ai Keynesismului.

Şi totuşi, nimic nu a funcţionat, în afara umflării bulelor speculative de pe pieţele financiare. Şi tot nimeni nu vrea să explice de ce ar avea succes noul program al lui Juncker.

“Este un alt moment trist în istoria managementului deficitar din Europa”, a declarat Charles Grant, director al organizaţiei pro-europene Centre for European Reform, pentru The Telegraph. În opinia sa “germanii nu cred în noua schemă şi nu doresc să aloce noi surse de finanţare”, în condiţiile în care Markus Ferber, membru al Parlamentului European şi al coaliţiei aflate la guvernare în Germania, a declarat că “ideea asumării pierderilor înseamnă creşterea datoriilor pentru statele membre”.

Între timp, Papa Francisc a dovedit că “simte” mai bine de unde vine suferinţa Europei. Într-un discurs din faţa Parlamentului European, Suveranul Pontif a avertizat că “birocraţia este pe cale să zdrobească Europa”, iar UE se confruntă cu “pericolul de a fi percepută ca indiferentă faţă de cetăţeni, dacă nu chiar dăunătoare”, după cum scrie cotidianul britanic The Telegraph.

“Era europeană a filosofiei şi a marilor idei a fost înlocuită cu birocraţia instituţiilor Uniunii Europene”, a mai declarat Papa Francisc.

Dar când a fost Europa continentul marilor idei? Atunci când exista competiţia deschisă între naţiunile sale. Acum, după atâtea lecţii ale istoriei, ar trebui să nu mai fie nevoie de “cămaşa de forţă” a Uniunii Europene pentru evitarea războaielor dintre naţiunile Europei. Sau civilizaţia, mai ales la nivelul marilor puteri, nu include şi acest aspect minor?

Ignorând efectele devastatoare ale uniformizării forţate şi înăbuşirea spiritului antreprenorial, autorităţile europene sunt gata să deschidă, şi prin programul recent anunţat, o nouă etapă, poate ultima, în istoria continentului. După ere de mărire şi decădere, cum au fost Europa Iluminismului sau perioada în care se vorbea de Europa Festung, conducerea actuală pare să urmărească cu înverşunare accelerarea entropiei economice. Şi fiindcă această eră va trebui să poarte un nume, i se va spune Junk Europa.

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

SECRETELE MURDARE ALE PUTERII. Aurel Rogojan despre “revoluţia Facebook” şi reactivarea păpuşarilor diversionişti din decembrie 1989 şi iunie 1990

10338724_883150545042332_2789492310940312560_nChestiunea arzătoare a politicilor guvernamentale pentru românii de pretutindeni, care a dus la demisia a doi miniştri ai Afacerilor Externe, este foarte departe de a fi tranşată cu acest paleativ „de onoare”. Mai bine şi pe mai româneşte spus, miniştrii în cauză au sfeclit-o din cauza unei ruşinoase şi nedemne poziţionări partizane a ministerului, care este exclus servilismului politic.
Din raţiuni politice strict partizane, agenţia guvernamentală pentru românii din străinătate a fost mereu reorganizată, fiind plasată când în aparatul de lucru al prim-ministrului, când ca subsecretariat de stat la Guvern, când cu bugetul la Ministerul Afacerilor Externe, când cu personalitate juridică distinctă şi, pe cale de consecinţă, cu autonomie bugetară.

Bugetul anual al Departamentului pentru românii de pretutindeni este de 100 milioane de euro, aproape jumătate din cât cheltuieşte Republica Federală Germania pentru securitatea internă. În legătură cu cheltuirea acestor bani există şi mult folclor, la propriu, dar şi la figurat.

Un fost ministru delegat la acest departament este, în prezent, subiect penal. Nu are importanţă dacă într-o cauză ce are sau nu legătură cu funcţia deţinută. Îngrijorează năravul. Sub ministeriatul delegat al lui Cristian David s-a întâmplat minunea promovării ca director de programe externe a unei tinere speranţe a dansului la bară, care a fost însărcinată cu dificila şi delicata misiune a organizării Concursului „Miss Diaspora Română”. Finanţarea a fost deschisă, dar despre concurs şi finaliste nu s-a mai auzit nimic…

Un secretar de stat la acelaşi departament, permanent abonat la sinecuri guvernamentale, titrat universitar cu normă didactică şi pe la Academia Naţională de Informaţii şi fost director general şi pe la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, deşi trebuia să părăsească postul, odată cu ruperea USL, nu s-a dat plecat, invocându-i lui Crin Antonescu “nişte programe speciale în derulare la Departamentul românilor de pretutindeni, în zone cum ar fi Ucraina şi altele”.

Da, domnul Stejărel Olaru, deprins cu jargonul serviciilor secrete, căci a cercetat foarte aplicat şi operaţiuni delicate ale Securităţii, nu a plecat de la DPRP fiindcă nu era să lase finanţarea „programelor speciale pe Ucraina şi altele” (mai ales şi „altele”) pe seama a cine ştie ce mâini sparte ori novice pus pe căpătuială, chiar din bugetul alocat înaltei cauze a păstrării vii a fiinţei naţionale risipite în roza vânturilor. Excepţia în cazul acesta poate semnifica şi altceva. Mobilizare pe loc… Dar cu numire politică?! Dacă e un „secret de stat”, înţelegem suprema raţiune, căci „Salus rei publicae suprema lex esto”!

Manelişti şi maneliste în nesfârşite şi bine plătite turnee ţin o permanentă legătură cu românii de pretutindeni. Ei nu primesc asistenţă în materia legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale, nu li se trimit manuale de învăţare a limbii române scrise, mulţumindu-se că pruncii deprind limba în familie, pe cale oral-auditivă. Ei trebui să poarte recunoştinţă Guvernului României, pentru că este generos când le trimite manelişti şi organizează selecţii de „miss diaspora”.

Românii din străinătate înţeleg că ţara nu are bani, că cele 30 de miliarde împrumutate sunt imobilizate la Banca Naţională, într-un morman de bonuri de trezorerie (a căror valoare depinde de sănătatea economică viitoare a statului emitent, dacă se vor mai răscumpăra vreodată!), motiv pentru care concetăţenii decedaţi pretutindeni mai pot fi conservaţi, până cândva, prin depozitele frigorifice mortuare ale municipalităţilor, tot de pretutindeni.

Industria cetăţeniei române funcţionează… Sute de mii de noi cetăţeni români de pretutindeni, dar cei mai mulţi sunt lipsiţi de mijloace financiare şi nu au de unde scoate câte 400 de euro pentru transcrierea actelor de dobândire a cetăţeniei.

Guvernul nu poate duce o treabă până la capăt. Departamentul în discuţie nu este pentru problemele românilor de pretutindeni, căci nu ştie exact nici câţi români sunt dincolo de graniţe şi nici pe unde anume se află răspândiţi, darămite să cunoască problemele acestora. Pe cale de conseciţă, are şi alte priorităţi ale bugetului alocat nevoilor românilor de pretutindeni. Secrete. Nu le ştie decât demnitarul cu pixul puterii între cele trei degete trandafirii, precum cârnăciorii prosperităţii.

Legea nr. 299 2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni,republicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.4.2009, prevede obligativitatea organizării anuale a Congresului Românilor de Pretutindeni. Până în prezent, trebuia să se fi desfăşurat cinci asemenea congrese. Nu a avut loc, încă, nici primul congres, în care să se constituie o serie de organisme şi să se stabilească modalităţile de implemenare a generoaselor prevederi ale legii anterior menţionate. Pe 29-30 noiembrie curent, după îndelungi şi contondente pertractări între Parlament şi Ministerul Afacerilor Externe, ar urma să fie convocat primul Congres al Românilor de Pretutindeni.

Nici că se poate mai bine. Va fi pe ordinea de zi şi o dare de seamă asupra execuţiei bugetului? Ar fi necesar.

Va informa cineva cu ce scopuri anume, înaintea campaniei electorale prezidenţiale, o instituţie anume a scos din rezerva operativă pentru cheltuieli speciale suma de 5.000.000 (cinci milioane) euro cash, pentru a fi pusă la dispoziţia liderilor unor organizaţii din diaspora? Va exista o cercetare pentru a se descifra legătura dintre această sumă şi scandalul alegerilor prezidenţiale la secţiile de votare din străinătate? Ce trebuia să se obţină cu aceşti bani? Prezenţa ori absenţa de la vot?

Operaţiunea a fost „sifonată” din proiect, iar „un grup de patrioţi”, organizaţi de un veteran al diversiunilor din decembrie 1989, ianuarie şi iunie 1990 şi din septembrie 1991, a anihilat-o prin metodele revoluţiei Facebook, dorind să-şi întărească spusele că „nimeni nu a ajuns preşedinte al României dacă eu nu am vrut”. Dacă şi acum, ca şi anterior, a acţionat sub acelaşi ordin, România este în mare pericol. Motiv ca puterea politică să se elibereze de povara secretelor murdare.

SECRETELE MURDARE ALE PUTERII (II)

Guvernele au intotdeauna cateva ceva de ascuns. O lege privind protecţia informatiilor clasificate permite guvernelor să ascundă de spionaj secretele de necesitate natională, apărate de structurile contrainformative din sistemul securităţii naţionale. Acestea sunt secretele oficiale, a căror listă generică se publică periodic ca anexe ale hotărârilor Guvernului prin care se aprobâ categoriile de informatii clasificate in cele trei clase ale secretului de stat : “strict secret de importanţă deosebită”, “strict secret” si “secret”.

Guvernele mai au de ascuns, împotriva legii, deci săvârsind fapte susceptibile a atrage răspunderi de natura penala, administrativă ori contravenţională, după caz, anumite informatii din categoria celor de interes public, a căror aducere la cunoştinţă publică le-ar delegitima actele de guvernământ şi ar favoriza avansul opoziţiei către putere. Acestea sunt secretele murdare ale puterii.

Secretul valorii neadăugate …

Asa de exemplu, auzim că s-ar intenţiona reducerea in trepte, incepând cu anul 2015, a taxei pe valoare adăugata. Guvernul, prin minstrul pentru buget, motivează măsura prin îmbunătăţirea indicelui de colectare… Guvernul ne minte. Prin creşterea T.V.A.-ului la 24 %, colectarea nu a depăşit 55% . Aşa că, o reducere a T.V.A.-ului ar putea sa duca la cresterea incasărilor…

Guvernele ne-au ascuns, insă, si altceva. O parte din T.V.A.-ul care nu ajunge la bugetul public intră fraudulos în alte portofele . Politice .

Secretul statisticilor electorale…

Un alt secret murdar, aparat cu cerbicie de toate guvernele, de toate culorile, priveşte numărul populaţiei României, iar în cadrul acesteia numărul populaţiei cu drept de vot. Motiv pentru care, în statisticile oficiale date publicitatii nu vom gasi indicatorii “populaţie sub sau peste 18 ani”, ci doar pâna la 16 si peste 16 ani. Consecinţa acestui secret : “Câteva milioane de voturi, care pot fi aruncate, cu S.T.S.-ul, dintr-o parte in alta”. Citat din opera de discursuri publice a preşedintelui Romaniei, Trăian Băsescu, rostite în luna iulie a anului 2012.

Secretul miliardelor de euro irosite in proiecte de informatizare nefinalizate

In anul 1989, evidenţa populaţiei Romaniei era informatizata, Integral la nivelul Capitalei, incă de la începutul anilor ’80 şi spre finalizare la nivel de ţară. “Sistemul Informatic al Evidenţei Populaţiei” era conceput ca magistrală a “Sistemului Informatic al Administratiei Publice”, la care se conectau, in etape, planificate şi bugetate pâna in anul 2000, “sănătatea”, incepând cu scorul APGAR ,   primul vaccin,   primul diagnostic de boală si primul tratament; “învăţământul” , de la prima zi de gradiniţă ;“fiscul” ş.a.m.d. Ce s-a ales de acest sistem, realizat sub licenţa si tehnologia I.T. ale I.B.M. ? Praful şi pulberea ! Au apărut o puzderie de sisteme informatice departamentale, “ramuri” ale unui copac doborât, care nu au un numitor comun, nu interactionează si care sunt dependente de mofturile unui furnizor de servicii I.T. cu certă vocaţie de dictator global. Toata “joaca” guvernelor de-a societatea informatică ne-au costat cât acoperirea României cu o reţea de autostrăzi, fără egal în Europa !

Secretele murdare ale scandalului “Microsoft” este doar un mic episod, urmare a unei mişcari greşite a unuia care acum îşi muşcă limba, ca să nu-i mai umble gura, când nu-şi are mintea de mafiot acasă !

Secretul horei “Ca la Breaza” …  

România nu avea motive să se teamă criza economică. A spus-o clar şi răspicat Trăian Băsescu, dar fară să ştie că trebuia să-şi ceară voie de la autorităţile externe cesionare ale suveranităţii financiar-monetare a României.

In urma manipulării statisticilor populatiei, a P.I.B.-ului, a balantei bugetului şi a deficitului, din gaura talpei pantofului şefului delegaţiei F.M.I. a ieşit o comandă de împrumut, sărbătorită cu o petrecere si o horă “Ca la Breaza”, in care, alături de Sorin Blejnar, s-a prins şi şeful delegatiei FMI in România, Jeffrey Franks… De unde pâna unde, seful fiscului la şpriţ cu seful delegatiei F.M.I. ? Ce au pecetluit ?! Pentru ce băură ei aldămaşul ?!

Secretizarea proceselor publice…

Un deputat a făcut o interpelare in legătură cu motivele şi secretul horei de la Breaza. Domnului deputat i s-a inscenat un flagrant, care a eşuat. Dar şi aşa, a fost reţinut ilegal, i s-a pus pistolul în piept şi dus la D.N.A.

Camera Deputatilor, în fata evidenţelor inscenării şi a provocării regizate, a respins cererea de arestare preventivă, cu toată tevatura făcută de ambasadorul Mark Gitenstein in biroul lui Valeriu Zgonea. Chiar aşa, ce interes avea S.U.A. să-şi trimită ambasadorul să se asigure că deputatul Ion Stan va fi arestat ?!

Menţionăm că respingerea cereriii de incuviinţare a arestării nu a venit din partea grupului parlamentar din care făcea parte deputatul, căci ai săi , la ordinul lui Ponta , i-au transmis de seara să vină cu “sacul de voiaj”, căci va fi incătuşat la ieşirea din Cameră…

Deputatul este judecat la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, in condiţiile unui proces vădit inechitabil, cu sistematica eludare a procedurilor legale de cercetare judecătorească in vederea stabilirii adevărului. Pentru ca la proces să nu participe public, acesta are loc numai vinerea după amiaza, sala fiind stabilita si comunicată telefonic, cu două ore înainte, strict părţilor.

Secretul datoriei externe…Acelaşi deputat incomod, l-a interpelat pe guvernatorul Băncii Naţionale in legătură cu destinaţia celor aproape 30 de miliarde de euro împrumut extern şi dacă este adevărată ştirea că , de fapt, în locul banilor, România a primit bonuri emise de trezoreria statului cel mai grav atins de criză. Mai exact, dacă a fost simulat un împrumut pentru a contribui la reabilitarea unor bănci care au provocat criza. Autoritatea interpelată, nu a negat, dar a învederat autoritar să nu se mai aducă problema in spatţiul public.

Dacă doar s-a simulat împrumutul, nu s-ar putea să se simuleze şi plata datoriei ?!

Secretul rezervelor în aur ale Băncii Nationale…Nu avem cunoştinţă de vreo împrejurare similară celei dinaintea ocupării României de către Germania, in primul război mondial, când Tezaurul a fost trimis la Moscova spre veşnică … pomenire. Totuşi, Banca Natională a trimis rezervele de aur ale ţării în depozite străine. Cică ar fi mai sigur şi mai ieftin ! Cine poate crede ?

Cine a dat liber la privatizarea informatiilor strict secrete de importanţă deosebita privind resursele strategice ?

Rezultatele prospectiunilor geologice transpuse pe hărţi şi estimarea rezervelor exploatabile, precum şi a concentraţiei de minereu constituiau informatii cu cel mai înalt de secretizare. Sub loviturile necruţătoare ale războiului presei cu “moştenirile regimul politic abolit”, protecţia secretelor oficiale de necesitate nationala ale statului roman a fost şi ea abolită, iar odata cu acaparea hrăpăreţă a institutelor de prospectiuni si cercetări, întreaga documentaţie clasificată “secret de stat” a fost divulgata către destinari fără drept de a o deţine…

Apoi, cei cu informaţiile precise s-au aşezat la “masa tratativelor” cu statul, ca asasini economici ai poporului român.

Multiplele faţete ale marii trădări nationale neocomuniste, in drapajul înşelător al euroatlantismului, dar cu beneficiari conexati la inamicii dintotdeauna ai României., merită a fi readuse in atenţia opiniei publice, singura putere reală în măsura să impuna clasei politice calea dreaptă.

Pe săptămăna viitoare.

Autor: Aurel I. Rogojan

Sursa: Ziaristi Online

De la falsificare istorică la impostură morală– Despre cazul HRP

Horia-Roman-Patapievici-mic2Ar fi multe de spus despre interviul acordat de Horia Roman Patapievici celor de la Contributors, deoarece multe sunt sofismele, jumătăţile de adevăr şi escrocheriile cu pretenţii savante vehiculate de către distinsul autor. Şi pentru a demonstra că o escrocherie cu pretenţii savante nu este deloc savantă, ci este doar o escrocherie, subsemnatul, care nu am foarte mult timp la dispoziție, ar trebui să scormonesc prin referinţele bibliografice de rigoare pentru fiecare giumbuşluc intelectual vehiculat de HRP. Însă ideea centrală a interviului, asupra căreia aş dori să mă concentrez, este aceea că, spre deosebire de crimele comise de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale occidentale, într-atât de mult încât iată, odată cu integrarea noastră în lumea occidentală către care ne-au călăuzit reperele intelectuale de la Humanitas, ne-am pricopsit şi noi, din nefericire, cu nişte stângişti autohtoni care, asemeni unor celule canceroase, riscă să ducă România în metastază dacă nu se iau urgent măsurile de rigoare. În plus, aceștia din urmă și fasciștii sunt reduși la numitorul comun al urii față de capitalism combinată cu democrația directă pe care, chipurile, ar fi implementat-o atât Lenin în Rusia, cât și Mussolini și Hitler în Italia și respectiv Germania.

Să începem, așadar, cu adevărul pe a cărui parazitare se bazează manipulările patapieviciene. Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală vizavi de crimele comunismului, iar asta se datorează, cred eu, într-o mare măsură, faptului că marxismul este o filozofie amorală, cam ca piața liberă a lui Patapievici. De aceea, dincolo de importanța instrumentelor de analiză marxistă (în multe cazuri fascinante și complet necunoscute de marea majoritate a cititorilor clasicilor în viață de la Humanitas), per ansamblu, marxismul nu m-a atras niciodată. Dar stânga nu înseamnă numai marxism, la fel cum nici marxismul nu înseamnă numai marxism-leninism. Orwell, spre exemplu, a putut să înfățișeze răul reprezentat de totalitarismul comunist cu o claritate morală de care Patapievici și ai lui nu o să fie niciodată în stare, și a putut să facă asta deoarece, dincolo de critica totalitarismului, a prezentat și capitalismul așa cum a fost, adică în toată oroarea lui, nu ca pe o poveste idilică ce nu are nimic în comun cu realitatea. Din acest punct de vedere, în loc să bată câmpii precum generalul dement din Doctor Strangelove cu privire la celulele canceroase care au pătruns în sângele națiunii, Patapievici ar putea să pună mâna și să recenzeze critic o serie de cărți serioase pe care „comuniștii” le-au tradus la Tact, în timp ce Humanitas nu ne mai scoate din clasicii în viață și din cafeluța Reginei Maria și bastonul lui Caragiale. Printre aceste cărți și Marea Transformare de Karl Polanyi, cea mai percutantă analiză a civilizației de secol XIX potrivit lui Louis Dumont, de unde aflăm și cum s-a ajuns de la Anglia lui Ricardo la Germania lui Hitler, și ce rol a avut statul în instituirea și menținerea sistemului capitalist, și cât de consecvenți au fost liberalii cu propriile lor principii și multe dintre ororile cauzate de utopia pieței libere pe care sunt singur că Monsieur Patapeivici le poate discuta cu foarte multă claritate morală. Din astfel de lecturi, mai putem deduce și că ideea de a-l repeta la nesfârșit pe Milton Friedman (adevăratul substrat al intervenției patapieviciene), după ce așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi nu povestea de adormit copiii pe care ne-o spune Patapievici, ci privatizare a profiturilor și socializare a pierderilor, nu e cu nimic mai puțin ideologic-utopică decât ideea de a-l repeta pe Lenin, după ce socialismul real a dovedit că nu are prea multe în comun cu socialismul pe hârtie.

Revenind, dominația stângii în mediile intelectuale occidentale nu ține, așadar, numai de impuritate morală, ci are în spate și niște rațiuni istorice, ocultate de Patapievici, și ca atare, mult mai puțin ilegitime decât ar vrea acesta să ne facă să credem. Mai mult chiar, dacă am avut ocazia să cunosc cel puțin câțiva marxiști, mai mult sau mai puțin ortodocși, care mi s-au părut, atât cât am putut să-i cunosc, niște oameni destul de morali (altminteri stânga își are și martirii ei laici), am avut ocazia să cunosc, atât la nivel personal, cât și prin intermediul execrabilei prestații publice, și cât de mizerabile sunt caracterele multora dintre cei care, în România postdecembristă, au făcut carieră pe baza moralismului anticomunist. Paradoxal, dacă unii își refuză teoria care să dea seama de practica lor, ceilalți compromit teoria prin ceea ce practică zi de zi. Oricum ar fi, claritatea morală nu se poate sprijini pe mistificarea istorică și pe jumătățile de adevăr capitalizate în conturile anticomunsimului de uz băsist. Lipsa clarității istorice nu poate să ducă decât la impostură morală[1]. De aceea, în măsura în care avem de-a face și la noi în țară cu o bagatelizare a crimelor comunismului și cu un reviriment al diverselor revizionisme imorale (eu însumi am criticat astfel de atitudini în repetate rânduri), fenomenul se datorează în bună măsură și imposturii morale anticomuniste a „intelectualilor civici” care au transformat anticomunismul într-un mijloc de promovare a intereselor de grup și de asfixiere a oricărui reflex de apărare al organismului social în fața agresiunii capitalismului real care, după cum am spus, nu are foarte multe în comun cu teoria mirifică pe care o tot repetă HRP.

Cât despre ideea că spre deosebire de ambiguitatea morală referitoare la comunism, cea referitoare la fascism este inacceptabilă în zilele noastre, pot să confirm că așa stau lucrurile în majoritatea mediilor intelectuale (cu toate că asistăm la un reviriment al extremei drepte în diferite țări europene), însă nu și la Humanitas, unde discipolii lui Gabriel Liiceanu pot să discute despre fascism în termeni cât se poate de ambigui (to say the least), asta în condițiile în care aceeași clică, grupată în jurul editurii căreia statul român i-a șters datoriile pe care nu putea să și le plătească (curat libertarian coane Horică!), a delegitimat instant prin etichetarea ca fascistă orice critică la adresa neoliberalismului venită din zona conservatorismului clasic, a personalismului comunitar sau a socialismului creștin.

Ar mai fi multe de spus, spre exemplu cu privire la sofismul periculos conform căruia Stalin și Hitler n-ar fi fost oponenți ai democrației [2], dar cred că mi-am pierdut deja destul timp cu un impostor intelectual care, alături de ceilalți tovarăși ai lui, nu e băgat de nimeni în seamă în afara periferiei culturale numită România, și chiar și în România este tot mai puțin băgat în seamă, și asta nu datorită faptului că este anticomunist, ci datorită faptului că scamatoriile țin doar în fața unui public care, inevitabil, a ieșit din comunism nu doar afectat fizic, așa cum se plânge Patapievici, ci și dezorientat mental și profund dezinformat. Cât despre lamentațiile lui Patapievici referitoare la faptul că n-a beneficiat de un tratament medical decent în comunism, ce ar mai fi de spus, în condițiile în care în timp ce în ianuarie 2012 unii se luptau în stradă pentru accesul tuturor la asistență medicală, camarazii lui din diverse funcții “birocratice” ne scuipau semințe în cap de la înălțimea statutului lor de bugetari de lux ai regimului băsist.

[1] Vezi în acest sens și critica lui Mircea Platon, din volumul A Treia Forță, la adresa tezelor patapieviciene care, la fel ca și alte critici documentate și argumentate, a rămas complet ignorată de către distinsul autor.
[2] Am discutat despre această chestiune cu câteva luni în urmă într-o replică dată unui învățăcel de-al lui Patapievici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alexandru-racu-pensare-pericolosamente-105713.html

Autor: Alexandru Racu

Sursa: Argumente si fapte

Dosarul penal care arunca-n aer presa romaneasca. 700 de ziaristi sunt cercetati de procurori

cat-de-mult-se-clatina-fotoliul-lui-adrian-sarbuAutorităţile au declanşat o anchetă de proporţii, cel puţin 700 de foşti sau actuali angajaţi ai grupului de presa Mediafax fiind interogaţi la Inspectoratul General de Poliţie din Bucureşti. Oamenii se tem pentru viitorul lor şi al familiilor, angajaţii picând la mijloc între interesele financiare ale lui Sârbu şi legislaţia statului român. Aceasta este informatia pe care o prezinta site-ul Activenews si care daca se adevereste va arunca-n aer societatea romaneasca.

“Un nou dosar este pe cale sa arunce în aer lumea politică din România. Protejat ani la rând de catre toate guvernele care s-au perindat la conducerea ţării din anul 1995, Adrian Sârbu se confruntă în aceste zile cu mari probleme. Omul de afaceri este suspectat de evaziune fiscală, după ce ar fi eludat statul prin mai multe firme.”, spun ziaristii citati.

Dosarul instrumentat este unul complex. Procurorul de caz i-a chemat la audieri pe toţi cei care au semnat, în calitate de beneficiari, contracte cu cateva firme, printre care se află SC RETAIL EUROPE CONSULT SRL, SC EASTFIELD PROD SRL sau PRODUKTIV COMPLET MANAGEMENT SRL. Chiar dacă oamenii scriau pentru publicatiile Mediafax acest lucru nu era specificat pe contractul de Drepturi de Autor, însă atât ziariştii cât şi anchetatorii ştiu că în spatele acestor firme de apartament se află Adrian Sârbu. Se pare că mogolul media nu a platit niciun impozit sau taxă pentru aceste contracte timp de mai mulţi ani, prejudiciind bugetul statului cu câteva milioane de euro, se scrie pe Activenews.

În urmă cu câteva luni Adrian Sârbu a încercat să scape de aceste probleme, dorind să obţină o scutire de taxe chiar de la Victor Ponta, şeful Guvernului României. A mers personal la Palatul Victoria, gest facut doar în cazuri de maximă importanţă. Sârbu a fost refuzat şi îndemnat să îşi achite toate taxele, chiar dacă patronul media i-a spus primului ministru că îl face Preşedintele României! Nu este vorba de nicio exagerare, acestea au fost cuvintele celui care adoră să i se spună „Dumnezeu”. A fost momentul declanşării furiei lui Sârbu, care a pus la bătaie toate instrumentele media pentru a-l discredita pe Victor Ponta. In luptă au fost folosite toate publicatiile trustului, de la agentia de presă Mediafax, la Gândul.info şi siteul Prosport.

Iată doua derapaje grave din trustul Mediafax, care îi discreditează pe autori:

Agenţia de presă Mediafax aruncă în piata, pe 13 noiembrie, cu trei zile înaintea turului 2 al alegerilor prezidenţiale , o adevărată bombă. Momentul a fost ales pentru că sociologii arată că o mare parte din nehotărâţi înclină balanţa într-o parte sau alta cu 2-3 zile înainte de alegeri. Sub semnătura lui Ovidiu Tempea, singura agenţie de presă privată din România, la care sunt abonate toate publicatiile/televiziunile/radiourile/siteurile din ţară, anunţă că guvernul condus de Victor Ponta ar putea renunţa la cota unică de impozitare de 16% şi, totodată, ar putea mări impozitele pe case şi terenuri. Adică unde îi doare mai tare pe români. Se dau, sub formă de exclusivitate, şi niste documente. Efortul lui Ponta de a nega informaţia chiar în acea noapte a fost fără folos, forţa de propagare a Facebook fiind infinit mai mare. Subiectul a fost „îngropat” imediat după alegeri.

Pe siteul Prosport, sub semnatura redactorului-sef Costin Ştucan, au fost publicate timp de mai multe săptămâni o serie de articole care încercau să arate legăturile unei obscure fime de automobilism cu, bineînţeles, Victor Ponta. Autorul articolelor nu a reuşit să demonstreze implicarea Guvernului României sub nicio formă, totul a fost scris pe baza unor supoziţii, dar mesajul discreditării lui Ponta impus de Sârbu pentru toate produsele din trust a fost atins. Subiectul fusese discutat în presă încă din primăvară, iar părţile implicate au negat atunci oficial orice implicare.

Problemele lui Adrian Sârbu sunt departe de a se fi încheiat. Alegerea lui Klaus Iohannis în funcţia de preşedinte al României nu îl poate scăpa de răspundere în faţa justiţiei. Mergând pe un scenariu foarte posibil în viitorul apropiat, plecarea lui Victor Ponta din fruntea Guvernului României şi venirea unui alt prim-ministru, este foarte greu de crezut că Adrian Sîrbu poate scăpa nepedepsit în acest uriaş caz de evaziune fiscală, cu toată forţa pe care o are trustul său media. Ancheta este în derulare şi toate probele de până acum indică fără echivoc vinovăţia omului de afaceri care s-a folosit de mai multi interpuşi pentru a fenta fiscul.

Adrian Sârbu a mai beneficiat de o scutire masivă de taxe. În anul 2001, în perioada guvernării Adrian Năstase, trustului PRO i s-au şters datorii de miliarde de lei. Problemele pentru Adrian Sârbu au început în iarna acestui an când a fost debarcat de la şefia CME şi, implicit, a Pro TV. Imediat, noua conducere a postului din România a declanşat un audit fără precedent în trust. După ce au fost îndepărtaţi toţi oamenii de încredere ai lui Sârbu, mai multe contracte încheiate de fosta conducere au fost date pe mâna Poliţiei. Prima victimă de amploare a fost Vlad Panaitescu, fost director al Pro TV, care a fost arestat pentru evaziune şi spălare de bani.

Cum funcţiona reţeaua evazioniştilor din Pro TV

O firmă încasa legal bani de la PRO TV, însă sumele uriaşe, de ordinul milioanelor de euro, nu rămâneau în aceste conturi. Banii luau rapid drumul unor societăţi-fantomă sub forma de plăţi pentru diverse servicii care fuseseră, chipurile, prestate (consultanţă, publicitate, asigurări, construcţii etc).Tranzacţiile apăreau doar pe hârtie, iar pentru serviciile făcute cei care controlau firmele-fantomă implicate în afacere îşi opreau un comision stabilit de comun acord cu evazioniştii pentru care lucrau. Ingineriile financiare făcute prin firmele care aveau relaţii contractuale cu PRO TV au “produs” ilegal în jur de opt milioane de euro, conform anchetatorilor.

„Revoluţia” lui Adrian Sârbu

De ce este Adrian Sârbu un protejat al sistemului? Pentru acest lucru trebuie sa aruncăm o privire în timp, în urmă cu aproape 25 de ani. În împrejurari neelucidate încă, Adrian Sârbu, un regizor de duzină angajat la Sahia Film, ajunge în decembrie 1989 în clădirea Comitetului Central al PCR, unde filmează evenimentele care au schimbat România pentru totdeauna. Mai mult, devine membru al Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organismul care în 23 decembrie a preluat conducerea ţării la acea vreme. Adrian Sârbu a fost cel care a filmat aşa-zisul “proces al soţilor Ceausescu”, caseta care a stârnit controverse când a ajuns să fie difuzată de anumite posturi străine de televiziune. Cei care au participat la Revoluţie spun că Sârbu era un apropiat al lui Silviu Brucan, care l-a introdus pe regizor în sediul CC, unde a înregistrat întâlnirile din 22 decembrie 1989 şi zilele de după.

Aşa a făcut primii săi bani, vânzând către posturile TV internaţionale înregistrările. Se spune că imunitatea sa în faţa legii vine din acele vremuri, Sârbu având încă în posesie mai multe filme care ar putea face lumină în legatura cu ceea ce s-a intamplat în 1989 şi, totodată, ar putea compromite mai multe persoane cu mare greutate in viaţa publica din România. Dovada ca a fost un apropiat al lui Saul Bruckner, cunoscut maselor drept Silviu Brucan, este faptul că fostul propagandist comunist, agent KGB şi conducător al defunctului „Scânteia”, a realizat timp de 10 ani, între 1996 si 2006, emisiunea „Profeţii despre trecut” la Pro TV.

O altă pată neagră din trecutul celui supranumit şi „Shogunul” a avut loc în timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990. Atunci Adrian Sârbu a cerut Armatei Române dinamită pentru a arunca în aer balconul Universităţii, unde protestau studenţii! Pe această temă, în anul 2005, a fost chemat ca martor în dosarul „Mineriada”. Potrivit unor articole de presă de la acea vreme, citând surse autorizate, Adrian Sârbu a chemat câteva trenuri cu mineri la Bucureşti. Ce a urmat, este binecunoscut, zeci de oameni au murit, studenţii au fost bătuţi, sediile partidelor istorice devastate, iar imaginea României a fost grav afectată. Vinovaţii nu au fost pedepsiţi nici până azi.

În curând, Adrian Sârbu urmează să îşi lanseze, tot printr-un interpus, o nouă televiziune cu care speră, probabil, să îşi mai cumpere câţiva ani de libertate. Omul din acte este Lucian Mândruţa, cel care a revenit sub aripa lui Sârbu dupa un periplu la trustul Intact. Acesta va conduce televiziunea „La Ştiri”, cu sediul în clădirea Mediafax Group din strada Aurel Vlaicu 62-66.

Sursa: Ziua News

Ilie Șerbănescu: “Vestul Europei, adică cele 5-6 puteri foste coloniale strânse laolaltă în cadrul UE, de cel puţin două-trei secole, nu-şi datorează prosperitatea decât extracţiei sistematice şi masive din teritoriile coloniale.”

descărcareDestrămarea Uniunii Sovietice şi a conglomeratului ei satelitar din Euroapa centrală şi de est a oferit Vestului Europei oportunitatea istorică a unor surse de aprovizionare şi pieţe de desfacere aproape neaşteptate în cvasiproximitate şi de cvasigratuitate – un adevărat balon de oxigen pentru cel mai în vârstă dintre centrele de putere economică ale lumii şi, oricum, cu cel mai costisitor model social, devenit handicap în faţa ascensiunii noilor concurenţi mondiali din Asia. Vestul Europei s-a repezit pe Centrul şi Estul Europei oferite pe tavă de istorie. S-a dovedit a fi fost luat pe nepregătite, nearătând vreo strategie pe termen lung. De fapt, a făcut atât cât l-a dus capul! Probabil, nu puteau imagina altceva cele 5-6 puteri foste coloniale strânse laolaltă în cadrul UE, care de cel puţin două-trei secole nu-şi datoraseră prosperitatea decât extracţiei sistematice şi masive din teritoriile coloniale. Ceea ce era nou acum era doar faptul că trebuiau să pună în operă un sistem colonial în comun, un fel de „colonialism colectiv”. Regulile şi constrângerile aveau să fie stabilite în comun în cadrul UE, iar colonialismul propriu-zis urma să fie practicat de capitalul privat occidental, în frunte cu marile lui multinaţionale. A fost o politică statală de tip colonial!

In condiţiile concrete existente, a fost de-ajuns să se stabilească de la centru premisele, apoi totul a venit de la sine. In spiritul libertăţii de mişcare şi acţiune propovăduite, s-a trâmbiţat nevoia unei liberalizări rapide şi depline a circulaţiei produselor, serviciilor şi capitalurilor, a schimburilor comerciale, valutare şi de investiţii. Ce însemna acest lucru?! Că de la sine cei puternici şi deja aşezaţi în piaţă, adică cei din Vest, vor acapara tot, întrucât în mod obiectiv nou veniţii din Est nu puteau fi decât slabi şi fără potenţe tehnologice şi financiare. Fără de mirare, circulaţia forţei de muncă nu avea să beneficieze de acelaşi regim, liberalizarea ei urmând să fie făcută treptat, pentru ca Estul să nu profite cu ceva, iar Vestul să nu fie afectat cu ceva. Dar, era de ajuns ca principiul călăuzitor proclamat să fie transferul economic de la stat la privat pentru ca piesele de forţă şi importanţă strategică din economia estică să treacă automat în mâna capitalului vestic, în măsura în care capitalul privat autohton estic era inexistent la început şi oricum fără vlagă pe parcurs.

Invazia vestică în Est s-a soldat cu acaparări masive şi la viteze istorice. Ca în scenariul clasic colonialist, capitalul vest-european s-a înfipt de la început în ceea ce constituie rulajul banului într-o economie: exploatarea resurselor naturale, distribuţiile de energie (cele care colectează banii din asigurarea cu energie) şi băncile. Restul – industrii, servicii, comerţ – s-a prăbuşit aproape implicit în braţele „eliberatorilor” vestici. Esenţială a fost implementarea cât mai rapidă a mecanismului de extracţie de sevă economică din Est, care operează în principal şi masiv prin menţinerea în Est a salariilor mici, dar generalizarea (impusă) aici a preţurilor din Vest. (va urma)

Autor: Ilie Serbanescu

Sursa: Jurnalul.ro

Domnul Goe face revolutie

goeDaca metafizica vremurilor noastre este progresivismul, atunci elogiul tineretii si dispretul senectutii sunt atitudini rationale. Pe scara evolutiva, cine se afla mai in fata isi castiga a priori superioriatea. In societatile traditionale, batranii conduc comunitatea, asigura coeziunea polisului si incarneaza principii morale. In societatile moderne, batranii fac temenele in fata tinerilor, isi proclama incapacitatea si asteapta mantuirea sau moartea din mainile lor. Experienta, istoria sau traditia nu valoreaza cat o ceapa degerata (Henry Ford), deoarece lumea se misca in mod necesar ascendent, asa ca modelele, oricum rare, simbolizeaza inutilitatea. Pentru liderii oricarei miscari a tinerilor conteaza doar intuitia inflexiunii timpului, pentru a putea urca pe valul schimbarii. In literatura politica, “Demonii” lui Dostoievski exemplifica magistral noua ideologie. Stepan Trofimovici, batran intelectual romantic si patronul spiritual al revolutiei, se trezeste marginalizat de generatia nihilista, ai carei lideri sunt copiii sai (unul biologic, celelalt spiritual). Insa, asa cum aflam din roman sau din istorie, de la idealul roz al raiului pe pamant e doar un scurt pas pana la casapi sinistri si anarhie sangeroasa.

Urmarind, in ultimul an, tribulatiile generatiei noi, am asistat la ecloziunea deplina a constiintei revolutionare. Din universitati si cafenele au rasarit avantatii Romaniei. Dichisiti, cosmopoliti, incrancenati si radicali, ai nostri tineri nu mai au rabdare cu timpul. Vremea trece fara sa le aduca paradisulul promis, iar haul din ei se labarteaza inspaimantator afara. Lipsa de sens a vietii (lor) nu o pot extirpa decat prin actiune politica. In esenta, nu sunt altceva decat niste rasfatati ajunsi la maturitate fara sa fi deprins nimic temeinic, dar vina lor nu trebuie supralicitata. Asa cum remarca Richard Weaver, “copilul rasfatat nu poate vedea legatura dintre efort si recompensa. Vrea lucruri, dar considera costul drept un impozit sau o expresie a rautatii celor care ii refuza acele lucruri”. Astfel cocolositi de parinti, iar apoi prinsi intr-un sistem de educatie diabolic, sansele de a scapa nevatamati erau minime. Parintii le-au spus ca lumea li se cuvine (Disney, anyone?), iar scoala i-a invatat ca reprezinta speranta noastra de mai bine. Intoxicati apoi cu lecturi decadente, adapandu-se din filozofia lui Crowley, transpusa in muzica, tinerii nostri se inchipuie arganghelii vremurilor noi, ca doar nu degeaba il citeaza pe Urmuz.

Unde au esuat batranii, ei vor razbate, pentru ca nu exista probleme la care sa nu aiba solutie. Le sunt suficiente pasiunea revolutionara si sufletele imaculate. Nu au nevoie de mai mult. Vor doar moralitate si o lume mai dreapta, insa la nivel colectiv sau mondial. In plan personal, regula de baza ramane “fara reguli”. Stanga sau dreapta, nu conteaza, caci partidele clasice au murit, dupa cum ne-a amintit recent Monica Macovei. “A venit tavalugul peste ei, lumea se schimba, s-a schimbat si viitorul este al tinerilor. Acum tinerii trebuie intrebati, eu asta fac: Cum vrei tu sa arate un partid pentru secolul viitor si pentru tine?”.

Problemele acestui tip de gandire sunt legiune. In primul rand, omoara persoana, fiind in intregime totalitare; pun in centrul ideologic o clasa (de varsta, in cazul acesta) si exclud, astfel, pe oricine se intampla sa fie in afara categoriei respective. Ceilalti probabil vor fi corupti, adica balastul social de care trebuie sa purificam societatea. Din perspectiva metafizica, “partida tinerilor” proclama determinismul si, pe cale de consecinta, abolesc responsabilitatea individuala. Nu trebuie prea multa imaginatie ca sa descoperi continuarea… Mai mult, daca ii intrebi pe tineri ce vor, asa cum se presupune ca face doamna Macovei, ei nu vor putea raspunde decat ceea ce au invatat in ultimii 25 de ani. Indopati cu socialism, vor tanji dupa redistribuire si nationalizare. Hraniti cu un dispret visceral pentru Biserica, vor dori impozitarea sau demolarea ei. Pacaliti ca scoala de stat ii invata ceva bun, vor fredona “6% pentru educatie” sau gratuitate. Cu patimile stimulate, vor racni din toti rarunchii: libertate sexuala.

Obiectivul suprem al revolutiei tinerilor, nedeclarat explicit, dar implicit in toate manifestele, il reprezinta modelarea tuturor celor care nu adera la dogma; instrumentul ales: statul. In sensul acesta, orice proclamatie sau actiune publica a “generatiei eu” nu face decat sa intareasca observatia luiDavid Bradshaw ca “oamenii folosesc statul pentru a-si potoli patimile”. Doar statul poate scapa tara de corupti, opri discriminarile, majora salariile, etc. Asta vor tinerii nostri si nu trebuie sa ne miram.

E oarecum comod sa ne gandim ca revolta actuala a aparut natural, insa ne-am insela. Cand blockbuster-uri ca Hunger Games, reclame la Coca Cola, documetare “alternative” sau staruri mondiale recomanda revolutia, ceva e putred. Cand tot ceea ce finanteaza fundatiile de pe langa banci sunt proiecte de transformare sociala si crestere a constiintei civice (revolutionare), indoiala capata consistenta. Datele nefiresti ale unei generatii in fierbere sunt accentuate grosolan de papusari iscusiti in rele. In revolutie, li se spune tinerilor, “imposibilul devine posibil”, dar in realitate ceea ce li se pregateste esafodul pe care vor fi si ei sacrificati. Un satrap cinic probabil ar spune ca oricum nu merita ceva mai bun. In fond, obiectivul revolutiei e “sa nu ramana piatra pe piatra” (Neceaev).

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Karamazov.ro

Claude Karnoouh: “Cum se fabrică omul providențial”

Raport-asupra-postcomunismului-Claude-KarnoouhLa nici o lună de zile de la alegerea lui Barack Obama, după momentele de entuziasm vecine cu delirul colectiv, de exaltare cvasi-mesianică înaintea primului cetățean negru devenit președinte al Statelor Unite, după frenezia europeană, îndeosebi franceză și germană, venită din toate mediile și clasele sociale, de la Frontul Național la fostul viitor candidat al Partidului Socialist și până în coloanele cotidianului L’Humanité; după mai multe profesiuni de credință proslăvind virtuțile democrației americane, după îmbătarea cu apă rece a tinerilor „negri” din așa-zisele periferii „încinse”, care delirează în extaz identificându-se cu tiparul noului ales și în timp ce populația hipnotizată de propaganda etnicistă preamărește încă această „surpriză divină”, exultând în fața mândrului Obama și a primei First Lady de culoare, trebuie regăsită totuși justa măsură. La urma urmelor, n-avem de-a face cu un rock star charismatic, ci cu un om politic, chiar dacă uneori ne putem îndoi de asta, noului ales nefiindu-i străine manierele glamoroase și foarte people, într-o combinație fericită de Harry Belafonte și Oprah Winfrey.

O simplă privire aruncată asupra echipei de campanie a candidatului Obama, o trecere în revistă a biografiei primelor persoane nominalizate pentru ocuparea unor posturi importante de consilieri prezidențiali și de secretari de stat în viitoarea administrație demitizează însă perspectiva. Felul în care au fost făcute nominalizările confirmă, o dată în plus, vorba prințului Salina din Ghepardul: „Trebuie să schimbăm totul pentru ca lucrurile să rămână cum au fost”.

Alegerea lui Barack Obama în funcția de președinte al Statelor Unite este, după mine, una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de marketing politic organizat, cu succes, în Statele Unite, de clasa conducătoare. Știu că afirmația mea va șoca multe suflete de bună credință ale social-democrației (fără a mai vorbi de sicofanții de serviciu) sau pe naivii (unii chiar prevăzuți cu diplome universitare) atinși de „obamanie”, care-l confundă pe omul politic – fie el și metis, și totuși numai un câștigător al unui parcurs electoral banal –, cu omul providențial erijat în mare strateg politic. O analiză amănunțită a modului în care senatorul Obama a ajuns la putere devoalează natura exactă a acestei ascensiuni: conceptul de democrație a maselor a fost folosit în scopul redobândirii puterii pierdute – nu atât prin războaiele neocoloniale declanșate în Irak și Afganistan, cât prin disfuncțiile profunde ale propriului sistem economic, adică prin criza producției, crahul bursier, deflația și depresiunea economică globală din toamna lui 2008.

Barack Obama, un tânăr senator de Illinois, recent ales în Congres, era aproape necunoscut în viața politică a Statelor Unite. Nu se făcuse remarcat prin poziții radicale; votase, e drept, împotriva intervenției americane din Irak, dar, exprimând o opinie minoritară, nu fusese totuși singurul. Brusc apoi, în urmă cu doi ani, se propune candidat la președinția Statelor Unite. Dacă, din principiu, se presupune că cel care țintește această poziție dispune de oarece resurse de megalomanie, sistemul politic american „la două capete” nu favorizează totuși candidaturile spontane, neîndelung preparate, fiindcă donatorii trebuie organizați din timp pentru a pune la punct o campanie eficientă în toate mediile audiovizuale (care, cu acest prilej, își multiplică profiturile).

Pentru a nu-și pierde tot sprijinul necesar politicii sale imperiale, Statele Unite aveau cu siguranță nevoie de o nouă imagine asupra sistemului lor politic. Și mai mult: dacă nu doresc să devină un stat neguvernabil și măcinat de revolte, stârnite nu numai în ghetourile negrilor sau ale hispanicilor, dar și în rândurile populației albe atinse de sărăcie, trebuie să miște puțin lucrurile, chiar fără a periclita sistemul politico-economic. Astăzi, aproape nimeni nu mai crede însă în valorile americane clasice: democrație, welfare, apărarea libertăților. Dar cum să rezolvi acest complex de probleme numai prin imagine, când realitatea e atât de crâncenă, traversată de marasme aproape insolubile, implicând grave disfuncții și sacrificii care duc de regulă la mișcări sociale violente ce vor trebui, la rândul, lor reprimate cu violență? Ce imagine, ce simulacru să mai oferi în atari condiții? Trebuia găsit omul providențial… Lucru deloc ușor. Era nevoie de un tip-fațadă, care să nu aparțină clasei politice curente, aflată la putere de trei decenii. Un personaj cu necesitate nou, un produs al meritocrației, și nu al aristocrației, descins, de preferință, dintr-un segment social foarte modest. A fost găsit – iată omul! Toate speech-urile dlui Obama, începând cu convenția din 2004 și cu discursul în favoarea lui John Kerry, reiau placa „Visului american” atât de scump conaționalilor săi, așa cum altădată Kennedy le împuiase capul cu mirajul unei „New Frontier” [noi frontiere] de atins. Era, apoi, imperios ca acest nou personaj să nu se fi compromis prin decizii belicoase în cadrul fostei administrații Bush, dar, în același timp, să facă pandant guvernării anterioare, care îi inventase deja pe Colin Powell – primul secretar de stat de culoare din istoria Statelor Unite și, mai mult încă, pe prima femeie de culoare secretar de stat – Condoleezza Rice (fostă consilieră pe probleme de securitate națională între 2001 și 2005).

Multiculturalismul, ca formă degradată a recunoașterii alterității și reducere a politicii la spectacolul „culturalist”, a triumfat sub republicanii neoconservatori, care au înțeles și ei că ambalarea politicului în multiculturalism este o manieră eficientă de a neutraliza economicul și economia politică prin absorbirea tuturor curentelor aparent opuse modului de producție capitalist[1]. Căci „[c]e este istoria capitalismului dacă nu lunga poveste a unei structuri ideologico-politice dominante mereu aptă să concilieze (aplatizându-le caracterul subversiv) mișcările și pretențiile ce păreau să-i amenințe viitorul?”[2] (Iată ceva ce comuniștii, ca moștenitori de drept ai Aufklärung, n-au înțeles din pricina încăpățânării lor prostești de a respinge teoriile lui Nietzsche asupra nihilismului inerent culturii academice și culturii de masă.) Pe scurt, democrații nu puteau să facă mai puțin decât făcuseră republicanii, mai întâi pentru a menține economia politică în afara discuțiilor relevante și apoi pentru a capta voturile alegătorilor de culoare, mai ales ale negrilor și ale hispanicilor. Ce mai rămânea însă după postul de secretar de stat, deja atribuit unui bărbat de culoare și apoi unei femei de culoare? Nici mai mult nici mai puțin decât acela de președinte… Conform acestei logici anti-politice a concurenței culturale, dl. Obama, impecabil în toate celelalte aspecte, s-ar fi potrivit și în acela de președinte al unei republici renăscute. Fără să se fi uzat politic, fără se fi pretat la compromisuri cu vechea gardă, el era, în plus, un cetățean „de culoare”, însurat cu o negresă charismatică și bun tată de familie. Iată cum se construiește o imagine fără reproș, capabilă să reflecte America de mâine, un stat care știe, la momentul fast, să întoarcă pagina și să o ia de la capăt spre „zorii viitorului” – cu un tip de orchestrație lozincardă a speranței pe care, iată, nu numai sovieticii l-au pus la treabă, fiind comun tuturor sistemelor politice doritoare de schimbare fără schimbare. Pentru o mai bună guvernare, se pretinde schimbarea politicii, iar uneori, în cazuri urgente, schimbarea unei părți a clasei politice și chiar a sistemului de reprezentare politică[3] – fundament al idealismului politic, nu al realismului. De când a fost delimitat politicul ca domeniu autonom, se repetă, în fond, aceeași paradigmă: Machiavelli vs. Spinoza, Clausewitz vs. Kant, Carl Schmitt vs. neokantieni, Mao vs. marxismul academic etc. Se înțelege, așadar, de ce clasa conducătoare, oameni precum venerabilul senator Ted Kennedy și nepoata sa Caroline, fiica lui John, magnați ai finanțelor ca deja pomeniții G. Soros, W. Buffet, multimiliardari ca B. Gates sau celebrități de talia lui George Clooney și a lui Oprah Winfrey l-au susținut cu toții pe Obama, și nu pe Hillary Clinton… Obama a fost ales pentru a face uitate administrația Bush și catastrofele succesive cauzate de aceasta. Să le facă uitate, nota bene, nu să le repare. Nu să schimbe cu adevărat ceva. Obama a devenit, prin urmare, cel mai în vogă neuroleptic colectiv de pe piața americană, o nouă versiune de prozac.

O dovadă a faptului că președintele proaspăt ales nu-i decât interfața unei elite care îl instrumentează ca pe un simplu gadget este și compoziția cabinetului său de campanie – reprezentat majoritar de consilieri racolați din jurul clanului Clinton, în logica lui Brzezinski (strategul președintelui Carter) și a principiilor de bază ale dominației imperiale abil expuse în Marea tablă de șah[4]. Pot fi găsiți aici și „buni” republicani, ca secretarul Apărării, Gates, păstrat în postul său, despre care s-a pus întrebarea dacă nu lucra pentru Obama încă de la după nominalizarea sa din al doilea mandat al lui Bush, când l-a înlocuit pe incompetentul delirant Rumsfeld. Li se adaugă secretarul Trezoreriei, președintele FED New York, Timothy Geithner, care va face tandem cu Lawrence Summers, pus în fruntea National Ecomnomic Council, acesta din urmă fiind fost secretar al Trezoreriei, sub Bill Clinton, și fost rector la Harvard. Toți aleși pe sprânceană. Iar Madeleine Albright era deja reprezentanta președintelui la Reuniunea G20 din noiembrie 2008, de la Washington. Intră apoi în schemă și câțiva republicani moderați – unii i-au văzut deja la guvernare pe Colin Powell și pe Arnold Schwarzenegger. Și să nu-l uităm pe Emanuel Rahm, experimentatul lobby-ist de la Washington (fost consilier al falimentarului, astăzi, „Freddie Mac”), un ins dotat și cu cetățenie israeliană, sionist radical, numit secretar al Casei Albe (i.e. șef al administrației prezidențiale), care promovează din răsputeri războiul contra Iranului și protejarea necondiționată a  Israelului. (Cu asemenea predici la căpătâi, nu văd totuși cum ar putea SUA să-și determine principalul aliat din Orientul Mijlociu să semneze o pace, dacă nu justă, măcar onorabilă, cu palestinienii.) Oricum, în momentul în care scriu aceste rânduri, s-ar părea că Hillary Clinton negociază cu noul președinte postul de secretar de stat – și cercul, iată, se închide. Ca Ronald Reagan la vremea lui, pentru republicani, Obama se dovedește acum omul de paie al democraților americani și, aș zice, al întregii planete. În ciuda sloganelor și a fanfaronadei, în ciuda laudelor ipocrite sau tâmpe de peste tot, schimbarea atât de trâmbițată nu pare să se profileze. Cu un pic de securitate socială pentru săraci și cu puțină toleranță pentru criticile benigne, trecem senini peste catastrofe… Un lucru însă e cert: Barack Obama nu este produsul unui curent social care să-l fi propulsat spre candidatură ca ultimă soluție în fața unei crize insolvabile prin metodele tradiționale. Entuziasmul a venit dimpotrivă, a posteriori, ca efect al unei publicități agresive într-o țară cuprinsă de o criză economică fără egal în ultimii șaptezeci de ani. Obama a apărut pe piață ca ultimul volum din Harry Potter sau așa cum apare cea mai recentă versiune de iPod Mac: imediat ce se anunță ieșirea lui pe piață, încep să se formeze cozi la poarta supermarketului. Dovadă că, prin repetare intensivă și conform legii lui McLuhan, mesajul s-a instalat deja în creiere, cu efectele scontate.

Dl Obama a ales să-și așeze discursul sub aripile protectoare și aducătoare de prestigiu ale lui Abraham Lincoln. Știm, este președintele care a abolit sclavia (refuzând totuși negrilor dreptul de a vota!), dar, așa cum am subliniat anterior, în calitate de agent al capitalismului din Nord și Est și de protector al căilor ferate și al cuceririi piețelor din Sud, el a asistat nașterea unui proletariat numeros și fără forță politică în fața angajatorilor săi. În epoca sa, Lincoln a fost expresia celui mai radical modernism. Așa cum dl Obama este astăzi expresia unui capitalism care – reducând esența diferențelor comunitare la pseudo-diferențe culturale (multiculturalism), iar esența diferențelor biologice și a comportamentelor sexuale la pretinse diferențe socioculturale – încearcă de fapt să eludeze antagonismul explicit sau implicit al unei țări hiper-moderne, anume diferența dintre bogați și săraci, chiar dacă primii îi instrumentează pe ultimii în termeni de cultură. Prostia crasă și josnicia albilor din Sud au reînviat, în campusuri sau la intrarea în micile orașe din Sud, datele vechiului rasism abject. Doar că astăzi ar trebui să li se explice calm acestor oameni că nu mai există nicio speranță pentru ei, că au pierdut războiul, că acest capitalism mondializat al albilor pe care i-au ales (clanul Bush, de exemplu) i-a scos cu totul din joc. Căci pentru un Bush, un Blair, un Brown sau un Sarkozy, arabul putred de bogat, indonezianul, chinezul, indianul sau africanul potent financiar sunt și vor fi întotdeauna mai importanți decât albul amărât care-și duce zilele în străfundurile Alabamei, în Midlands sau Corrèze. Dl Obama a venit să facă cunoscută această nouă ordine a lucrurilor, întâi prin imagine, apoi, dacă asta nu ajunge, și prin forță. El este noua față a capitalismului planetar, fața suplă, surâzătoare și multiculturală a imperialismului american. Cu riscul de a-i stupefia pe unii, mărturisesc că dl. Obama îmi pare exact genul de individ pe care eroul negru al unui admirabil roman sociografic, Cruciada lui Lee Gordon, al scriitorului american de culoare Chester Himes, îl critică violent numindu-l „negrul alb”[5] (sic!). Da, dl. Obama conține toate ingredientele de servitor al elitei politico-financiare americane dominate fără îndoială de albi. Date fiind consecințele dereglementărilor din timpul administrațiilor Clinton și Bush, care au condus statul în marasm și în faliment economic, dl Obama a fost tuns de publicitari pentru a semăna cu „the right man at the right place at the right moment” – cu omul potrivit la locul potrivit. Entuziasmul lumii occidentale[6] și a unei părți din Africa față de alegerea lui nu poate decât să dea dreptate mentorilor săi și să le răsplătească eforturile.

În presa cotidiană, abia în Italia găsim o perspectivă lucidă și cinică, în sens etimologic, adică aptă să rostească adevărul, fără economie de ironie și sarcasm. În La Stampa din 13 noiembrie 2008, sub titlul Nonostante Obama, Enzo Bettiza scria: „De acum înainte, Obama va trebui să-și lase deoparte masca de rock star în concert și să înfrunte realitatea fără machiaj, să abordeze altfel relațiile cu Europa, lăsând deoparte trucurile și capcanele din recuzita fostei administrații. […] Odată demascat, Obama va fi nevoit să abandoneze și o parte dintre promisiunile făcute în timpul campaniei electorale, în special pe cele prea curajoase sau prea naive, dar care i-au fasonat acest look de Messia al vremurilor noi”.

Realitatea se întrevede totuși destul de clar dacă ne uităm la persoanele din echipa sa. Vom avea o confirmare în plus a teoriei conform căreia, în democrația reprezentativă a colectivelor postmoderne, promisiunile politice și economice nu-i angajează decât pe cei care cred în ele. Când victimele crizei își vor da seama că nu există altă soluție pentru ele, vor începe revoltele. Atunci va fi momentul adevărului; atunci masca de rock star, surâzătoare și suplă, a dlui Obama se va preschimba în obrazul crâncen și pietros al samuraiului aflat pe picior de luptă.

În concluzie:

Dacă elitele americane ar fi dorit cu adevărat să impună o reformă substanțială măcar la nivel simbolic (să nu vorbim de o schimbare de sistem, fiindcă numai o revoluție ar putea-o genera), ar fi ales nu un mulatru al cărui tată nici măcar nu descinde din sclavii negri din America, ci un indian, o „piele-roșie” – cum se spunea prin albumele de benzi desenate din copilăria mea. Negrii din SUA sunt un efect al cuceririlor europene și, deci, al puterii albe. Faptul e transpus fără ocol de cineastul John Ford în Sergeant Rutledge (tradus în franceză Sergentul negru). El a arătat, într-o epocă în care corectitudinea politică nu era încă o ideologie dominantă, că la cucerirea Vestului au participat și companii de soldați negri din Armata Federală (obiect, de altfel, al rasismului dur și explicit al soldaților și al ofițerilor albi), fără să fie măcinate vreun moment de grija genocidului pregătit populației amerindiene din teritoriile vizate[7].

Dacă elita americană conducătoare ar fi dorit să etaleze simbolul unei Americi conștiente de reparațiile datorate populației autohtone, pe care albii cuceritori au privat-o și de teritorii, și de cultură și de civilizație, atunci un (amer)indian ar fi trebuit, deci, să fie propus pentru Casa Albă! Ar fi fost un gest salutar, după atâtea secole de crime și de nedreptăți[8]. Dar, în același timp, și unul care ar fi probat, implicit, ilegitimitatea puterii albe și, prin ricoșeu, ilegitimitatea oricărei pretenții a populației negre pe acest teritoriu.

[1] Cf. Claude Karnoouh, „Un Logos sans ethos. Considérations sur les notions d’interculturalisme et de multiculturalisme appliquées à la Transylvanie”, în Postcommunisme fin de siècle: Essai sur l’Europe du XXIe siècle, L’Harmattan, Paris, 2000.

[2] Slavoj Žižek, op. cit., p. 93.

[3] Aș putea să înmulțesc exemplele. Iată: capii armatei imperiale germane l-au forțat pe împăratul Wilhelm II să abdice după ce îi juraseră cu toții loialitate, pentru a instala la Weimar o Republică în scopul evitării unui dezastru total și a pericolului bolșevic iminent în preajma revoluției din 1918-1919. Sau, mai aproape de noi: implozia puterii comuniste în țările din Estul Europei, care, chiar sub forma democrației reprezentative clasice, au încăput – cu câteva excepții numai – pe mâna vechilor aparatcici comuniști, reconvertiți în nesmintiți apărători ai economiei liberale. Cf. La Grande braderie à l’Est ou le    pouvoir de la kleptocratie [Marea lichidare de stocuri din Est sau puterea kleptocrației], coordonat de Claude Karnoouh și Bruno Drweski, Le Temps des Cerises, Pantin, 2005.

[4] Zbigniew Brzezinski, The Great Chessboard, Basic Book, New York, 1997.

[5] Chester Himes e cunoscut și pentru romanele sale polițiste a căror acțiune se petrece în Harlem și ai căror eroi sunt doi polițiști negri. Cel mai citit dintre acestea, The Five Cornered Square, un roman bine prizat de generația mea, conține o redare dintre cele mai adecvate a vieții cotidiene din acest ghetou newyorkez între anii 1950-1960.

[6] Dacă ar fi să mă iau după presa românească și ungară, în aceste două țări alegerea lui Obama n-a făcut furori ca prin alte părți.

[7] Pentru a sesiza amploarea acestui masacru, vezi o lucrare bine întocmită, de ținută academică: David E. Stannard, American Holocaust (The Conquest of the New World) [Holocaustul american (Cucerirea Lumii Noi)], Oxford    University Press, New York, Oxford, 1992. Mărturii și mai cutremurătoare, reconstituind experiența de viață a cohortelor de cerșetori albi folosiți de autoritățile statului sau de companiile private pe post de vânători de scalpuri și de urechi ale indienilor din Vestul Statelor Unite, vezi în teribilul roman al lui Cormac McCarthy Blood Meridian or The Evening Redness în the West [Meridianul sângelui], Random House, New York, 1985. Aș aminti aici și faptul că indienii (sau „pieile roșii”, cum le ziceam în copilărie) se refereau la negri ca la „oameni albi în piele neagră”. – O etichetă fericit exploatată în filmul Little Big Man al lui Arthur Penn, unde Old Lodge Skins, jucat de actorul indian Chief Dan George, îi explică lui Jack Crabb, jucat de Dustin Hoffman, că negrii și albii sunt din același aluat, spre deosebire de indieni care sunt singurele „ființe cu adevărat umane”.

[8] Scriind rândurile de față, îmi vine în minte un film dedicat curajului și determinării neîndoielnice ale indienilor – Cheyenne Autumn (1964), regizat de John Ford –, unde sunt descrise acțiunile de exterminare a acestei populații indiene, din care au mai rămas astăzi, conform Wikipedia, numai 3 664 de indivizi (în ajunul bătăliei de la Little Big Horn (1876) mai erau în viață cca 10000, după pierderile masive suferite în masacrul de la Sand Creek (1864) și în lupta de la Washita River (1868)).

Autor: Claude Karnoouh

Fragment din cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), volum aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Lansarea acestui volum s-a facut sambata, 22 noiembrie, in cadrul Targului  Gaudeamus 2014, eveniment la care au fost invitati scriitorul Vasile Ernu și Costi Rogozanu, publicist și scriitor.

Comanda online acest volum AICI.

Deficitul ideologic

imagesDupă numai câteva zile de la alegeri, ipotezele explicative riscă să fie hazardate. Cu toate acestea, se poate susţine cu destulă îndreptăţire că hotărâtoare a fost prezenţa cu cca. 10% mai mare în turul al doilea, care a înclinat balanţa în favoarea lui Klaus Iohannis. Ce a determinat însă prezenţa respectivă, de ce nu a reuşit Partidul Social-Democrat să contracareze fenomenul? Sunt întrebări care trimit la chestiunea discursului hegemonic şi a identificărilor politice autohtone, angajând experienţa teoretică şi practică  a ultimelor două decenii.

Echipa lui Victor Ponta a încercat toată campania să evite plasarea confruntării pe terenul opoziţiei doctrinar-programatice dintre dreapta şi stânga. S-a concentrat pe tema antibăsismului, în spiritul opţiunii transpartinice din 2012, pentru a atrage pe această cale susţinerea electoratului liberal nemulţumit de alianţa lui Klaus Iohannis cu Vasile Blaga & co. Tactica a funcţionat cu destul succes până aproape de final, când afacerea exercitării votului în străinătate a basculat întreaga dispută în zona ideologică.

Nu ştim dacă strategii Alianţei Creştin-Liberale au anticipat lucrurile, sau dacă pur şi simplu au sesizat oportunitatea şi au folosit-o. Cert este că au făcut dintr-o problemă strict administrativă una moral-politică, în aşa fel încât să transforme iritarea prozaică a statului la rând în faţa secţiei de votare într-o sfântă mânie contra abuzurilor şi un elan cu pretenţii principiale. Oamenii trec relativ uşor peste o disfuncţie sau chiar o incompetenţă birocratică, dar se inflamează dacă li se pare că sunt dispreţuiţi de autorităţi sau că li se încalcă un drept. Tocmai această radicalizare diseminată pe diverse canale a reuşit să mobilizeze împotriva lui Victor Ponta un segment de public altminteri indiferent, care a făcut acum diferenţa.

În climatul recriminatoriu s-au reactivat temele şi prejudecăţile caracteristice ale dreptei extreme, de la anticomunism şi rusofobie, la ostilitatea faţă de asistaţi, pensionari şi oamenii fără pregătire superioară, acuzaţi, nu-i aşa, că votează prosteşte cu stânga şi compromit în mod culpabil viitorul tineretului inteligent, întreprinzător, exponent unic al Binelui conceput în cheie capitalist-atlantistă. Încărcătura emoţională tinde să se deverseze astfel într-un darwinism social regresiv botezat liberalism, deşi manifestările sale agresive şi exclusiviste ar fi de natură să provoace nelinişti postume lui Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill.

Partidul Social-Democrat nu a fost în măsură să compenseze atacul dreptei printr-o mobilizare ideologică analoagă, aşa cum făcea Frontul Salvării Naţionale în 1990. (Nu evaluăm acţiunile Frontului, numai le delimităm operativ în raport cu situaţia actuală). Explicaţia conjuncturală ţine de lipsa de pregătire: în condiţiile în care s-au concentrat pe critica ilegalităţilor şi aranjametelor băsiste, dar nu a băsismului ca expresie sistemică a dreptei, comunicatorii săi nu au avut replică la acuzaţiile cu semnificaţie generală colportate mai ales pe Internet.

Există însă şi o cauză structurală: Partidul Social-Democrat a încetat să mai fie de stânga. A devenit o formaţiune centristă, reprezentantă mai curând a îmbogăţiţilor postrevoluţionari ca Ioan Niculae decât a salariaţilor; o formaţiune mai preocupată de satisfacerea intereselor clientelare decât de relaţia cu sindicatele şi organizaţiile civice, în care puţini mai au habar de concepte precum economia socială de piaţă (germană) ori socialismul autogestionar (francez). Cu excepţia senatoarei Gabriela Creţu, nu am şti să indicăm vreun alt social-democrat capabil de o polemică doctrinară. Or pentru a entuziasma oamenii, pentru a-i motiva să meargă la urne sau să manifesteze în stradă nu e suficient să enunţi constatator că ai mărit pensiile, trebuie să-i capacitezi afectiv, ceea ce nu e posibil decât în jurul valorilor, adică printr-un mesaj încărcat ideologic.

Cum ar putea fi credibil şi convingător în calitate de om de stânga un politician ca Victor Ponta, atâta timp cât declară că statul nu are a se amesteca în rezolvarea situaţiei de la Oltchim, sau cât îl ia de sfătuitor pe Mugur Isărescu – exponentul autohton al marii finanţe internaţionale, în interesul căreia s-au adoptat măsurile de austeritate? Ion Iliescu a greşit în multe privinţe, dar cel puţin a fost, până către sfârşitul anilor 1990, un astfel de om de stânga. Ne amintim scandalul pe care l-a provocat atunci când a susţinut eficienţa formulei asociative în agricultură, dar să ne gândim totodată cum electriza la un moment dat masele, spre deosebire de Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta, inexpresivi în pretinsul lor pragmatism, a căror forţă rezida esenţialmente în aparatul de partid şi susţinera potentaţilor locali, nicidecum în simpatia şi largul sprijin popular.

În ultimii douăzeci de ani cu aproximaţie, Partidul Social-Democrat şi-a însuşit referinţele discursului liberal, care a devenit astfel hegemonic. Să nu ne înşele controversele personale sau politicianiste dintre lideri şi partide, cărora numai abuzurile comise de Traian Băsescu le-au imprimat un sens instituţional! Aşa-zisa stângă invocă iniţiativa particulară, criteriul unic al eficienţei şi tehnocraţia mai mult decât interesul colectiv, nevoile persoanelor defavorizate şi democratizarea deciziei în politică şi economie. În aceste circumstanţe, social-democraţii nu aveau cum să mai contrapună dreptei darwiniste argumentele solidarităţii, compasiunii, umanităţii, susceptibile să angajeze emoţional populaţia şi să o determine să-l voteze pe candidatul lor. Le-au lăsat să cadă în desuetudine, să-şi piardă legitimitatea, surclasate în mentalul public de vulgata libertariană spre uzul coloniilor. Au facilitat astfel alegerea ca preşedinte a unui băsist disimulat cu aer de gauleiter, susţinător declarat al „disciplinei bugetare” merkeliene, aşadar al sacrificării oamenilor pentru profitul băncilor.

Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că Partidul Social-Democrat a cules ce a semănat: fructele mâniei unui segment generaţional individualist până la egoism, acaparat de aşteptările consumeriste şi obstinaţia vindicativă a unui anticomunism rămas de fapt fără obiect; un segment suficient de vocal şi agresiv încât să creeze presiune psihologică, influenţând inclusiv persoane moderate, care ajung să-şi transfere nemulţumirea faţă de partid asupra principiilor stângii. Cu alte cuvinte, social-democraţii au primit ceea ce meritau. Întrebarea este însă cu ce am greşit noi, ceilalţi?!

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte

Ţara este din nou în pericol!

web-isarescu-basescu-mediafax-fotoSă nu care cumva să întăriţi Leul, domnule Guvernator! Cele peste patruzeci de instituţii de cămătărie de pe teritoriul Ţării, care au ca obiect de activitate şi fraudarea clienţilor, băncile pentru care v-aţi poziţionat de atîtea ori împotriva propriului popor, ar rămîne orfane dacă Leul n-ar mai fi acelaşi pisoi de maidan zgribulit şi speriat de propria inflaţie, ca de umbra lui. Ţinînd isonul guvernelor postdecembriste, observăm că vă pricepeţi de minune să aliniaţi doar taxele şi preţurile la cele din U.E. Salariile românilor, însă, stagnează la cota celor de lumea a treia! E mai indicat să avem salarii de Guineea, sărăcie, şomaj, comisioane şi clauze de furat clienţii băncilor şi preţuri de Bruxelles! Nu-i aşa! Pentru prosperitatea corupţilor!

În 25 de ani de hoţie instituţionalizată sub umbrela guvernelor nefaste şi a guvernatorului trilateral, unul din celebrii artizani ai colonizării României, delegat permanent al licuricilor planetari, traiul cetăţeanului român a intrat la apă. Niciunul din preşedinţii pe care i-am votat n-au făcut politici naţionale, ci politici criminale împotriva României. Fie că ne preia Ponta sau Iohanis, Ţara este din nou  în pericol! Pentru români tot rău va fi! Niciunul nu-i mai breaz ca să urnească Ţara din loc! Ambii se ocupă acum cu acuzaţii de „secesionism şi cretinism”. Metoda dezbină şi stăpîneşte funcţionează de minune, mai ales acum în circul dinaintea turului doi, pe care îl consider o regie de Oscar! Nici veşnicia aceluiaşi personaj în funcţia de guvernator nu mai cade bine la inima românului.

După alegeri, tot două Românii vom avea: România celor peste 80 la sută de săraci şi exploataţi, care trăiesc pe caietul de datorii de la lună la lună şi Romafia Puterii, Justiţiei, clanurilor interlope, evazioniştilor cu sau fără dosare penale, ştiuţi sau încă  acoperiţi, afacerişti necuraţi cu statul. Niciunul dintre cei doi nu reprezintă o şansă pentru poporul român. Niciunul nu va fi preocupat de smulgerea lui din sărăcie şi din foamete, pentru că aceasta este realitatea din Ţară la ora actuală, ci mai întîi de aservirea totală în faţa Occidentului. Oare de ce nu-şi amintesc din istorie că sute de ani Vestul ne-a trădat cu orice prilej, iar din 1990 încoace am acceptat să fim containerul lor de gunoaie, taraba lor de desfacere a mărfurilor eurizate şi modificate genetic, gazda mollurilor, farmaciilor, băncilor, cămătarilor, escrocilor, dezaxaţilor-sexual, furnizorilor de corupţie şi droguri, după modelul cosmopolit occidental. Noi avem nevoie de demnitate, solidaritate, concurenţă loială, egalitatea şanselor, fraternitate, justiţie, religie, cultură şi tradiţii, avem nevoie de locuri de muncă, şi cel mai mult, de un trai omenesc şi civilizat. În mod sigur vom fi minţiţi în continuare şi îndopaţi cu politici de austeritate, în timp ce găştile Puterii vor cumpăra şi stăpîni, ca şi pînă acum, în regim de proprietate privată, oraşe, păduri, dealuri, cîmpii, ape şi sate ale României. Aleşii nu au niciun interes să îndrepte Ţara spre normalitate! Haosul, sărăcia şi supunerea populaţiei reprezintă alchimia necesară exercitării profesiei de hoţi cu înalte funcţii statale şi politice. Guvernele au avut întotdeauna destui bani, dar i-au risipit pe afaceri personale, pe obţinerea unui statut social favorizat, acumulare de averi nemuncite, adică, trai-neneacă şi, fireşte, pe clientelism.

Un proaspăt exemplu de hoţie instituţionalizată, care se adaugă sutelor de dosare penale amplasate pe harta jafului naţional, o reprezintă schema prin care statul a fost păcălit, potrivit procurorilor, cu 5 milioane de euro, schemă pusă la cale de renumiţi oameni de afaceri din Braşov, printre care şi o directoare de bancă (auziţi domnule Isărescu, este al nu ştiu cîtelea director de bancă autor de fraude ticăloase!), un fost angajat de la fisc şi fratele unui fost europarlamentar. Ca să nu mai plătească dări la stat, aceştia racolau oameni ai străzii din Braşov, oameni fără adăpost şi deschideau pe numele lor afaceri  de sute de mii de euro. Aşa s-au trezit oamenii străzii ridicaţi de poliţie pentru evaziune fiscală şi-au aflat că au firme cu mii de euro în cont. Întreg mecanismul de fraudă şi spălare de bani a fost pus la cale de soţul unei grefiere de la Tribunalul Braşov. El racola boschetarii pe numele cărora au fost deschise 19 firme fantomă. Patronii care înregistrau cheltuielile fictive făceau plăţi către firmele oamenilor străzii. Banii erau preluaţi de capii reţelei, cu complicitatea directoarei de bancă. Şefii grupării îşi păstrau între 15 şi 20 la sută din sumele încasate şi dădeau restul patronilor evazionişti. Firmele boschetarilor emiteau facturi pe sume uriaşe de care se foloseau alte zeci de firme reale din Braşov, care activau în diverse domenii: dezvoltări imobiliare, bunuri de larg consum, materiale de construcţii sau hoteluri. Ca să vedeţi pînă unde s-a ajuns cu hoţia!

Aşadar, americanii îşi vor schimba în curînd marioneta de la Cotroceni, dar lanţul corupţiei nu se va rupe, bancherii-cămătari vor juca ţonţoroiul în continuare în ograda noastră, iar viitorii chiriaşi ai Puterii nu vor rezista prea mult şi vor construi alte reţele şi tunele sofisticate. Noi vom fi băgaţi în seamă în Europa şi în lume abia atunci cînd hoţii, mafioţii şi vînzătorii Ţării vor fi, pînă la unul, după gratii, iar averile obţinute fraudulos confiscate. Cum noi, ca popor, nu vrem să ne mai trezim anticorpii utili neutralizării acestor „microbi canceroşi”, vom aştepta mult şi bine ca să trăim omeneşte în propria ţară, ca să-i trezim la realitate pe corupţii Puterii intraţi în transă, care de 25 de ne tot bagă mîna în buzunar şi nu luăm atitudine nici acum, cînd  România este sufocată de hoţie şi sărăcie, de cele mai multe şi groase taxe din U.E., de jocurile mizerabile ale valutelor şi de împrumuturile uriaşe girate de bancherul nemuritor, aflat de un sfert de veac în vîrful piramidei B.N.R, inexpugnabil şi în graţiile bilderbergilor, care l-au vizitat recent pentru noi ordine. Nu străbătea vicontele Étienne Davignon, liderul Grupului Bilderberg, atîta drum doar că să dea mîna cu unealta de la Bucureşti. A venit să ceară alte resurse naturale ale Ţării pentru a contribui la creşterea bogăţiei unui grup de auto-aleşi, a căror lăcomie este fără de sfîrşit. Astfel de paraziţi scrobiţi la minte decid soarta popoarelor în democraţia implementată cu rachete şi drone.

Autor: Maria Diana Popescu

Sursa: Ziarul Natiunea

Rezultatul alegerilor este victoria serviciilor. Nu neapărat româneşti

6867443-mediafax-foto-octav-ganeaRezultatul alegerilor prezidenţiale nu este unul determinat de nemulţumirea populară şi nici de modul dezastruos de guvernare din ultimi ani, atât din „Epoca Boc”, dar şi din „Repriza Ponta”. Votul popular nu a fost determinat nici măcar de propunerile legislative aberante pe care le-a propus tabăra aflată vremelnic la guvernare. Nu, acestea existau de mult timp şi erau vizibile pentru cei care ştiu să traducă gesturile politice ale conducătorilor noştri în registrul corect. Realitatea este că a fost o uriaşă victorie a serviciilor secrete, nu neapărat româneşti, care s-au priceput de minune să manipuleze masele de alegători prin intermediul reţelelor sociale.

Strategii de campanie ai lui Klaus Iohannis, unii dintre ei urmând să apară în lumina reflectoarelor abia în perioada următoare, după „sesiunile de pregătire” ale proaspătului preşedinte cu Traian Băsescu, au înţeles faptul că manipularea tinerilor a devenit foarte uşor de realizat prin folosirea reţelelor sociale, despre care Vladimir Putin spunea, nu demult, că ar fi implementate special de serviciile occidentale pentru manipularea maselor. Pe fondul nemulţumirii populare, agitatorii cibernetici şi cei din mass-media au avut un succes nesperat chiar şi de ei, într-o societate unde capul este folosit şi la altceva, în afară de a susţine pălăria.

În spaţiul virtual nu partidele politice deţin controlul mediatic, ci indivizii care îşi dau cu părerea despre politică şi care, printr-o simplă postare, pot multiplica acum de milioane de ori o informaţie pe care nimeni nu mai are timp să o verifice. În acest mecanism, un rol esenţial îl are comunicarea interpersonală şi relaţia mai apropiată între cetăţenii politici online şi membrii grupurilor lor sociale. În acest mediu nu se aplică principiile din comunicarea mediatizată clasică. La televizor sau în publicaţiile scrise, dezbaterea este controlată de anumite reguli stricte şi deontologia îi obligă, măcar din punct de vedere moral, pe autori, să verifice mesajul pe care îl transmit, şi vorbim aici de actorii principali ai comunicării clasice cu care ne-am obişnuit, adică politicienii şi jurnaliştii. În mediul virtual mesajul nu mai poate fi controlat, feedback-ul este mult mai puternic, dar corectitudinea
informaţiilor nu. Politicienii şi jurnaliştii au din ce în ce mai mică influenţă în acest mediu.

Grupul de interese aflat în spatele lui Klaus Iohannis a înţeles cum poate fi mobilizat mediul online şi cât de important este să-i laşi pe fani să devină vectorii tăi de imagine. Datorită acestui lucru, rata angajamentului a fost una foarte mare, tradusă în numărul foarte mare de voturi. Numărul de fani ai noului preşedinte a depăşit un milion în campania electorală. De cealaltă parte, Victor Ponta nu a reuşit să-i mobilizeze pe fanii paginii sale de Facebook (peste 700.000) să descentralizeze mesajul politic, astfel încât acesta să ajungă în toate nodurile reţelei, rata de angajament fiind pentru acesta una destul de mică, aşa cum s-a întâmplat şi în anul 2012. Se dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, că PSD este deficitar în privinţa comunicării cu propriul electoral, alta decât prin comentarii aride, făcute la televizor, sau prin conferinţe ţinute în limbaj de lemn. Din păcate, în mediul
virtual se observă o scădere drastică a calităţii discursului, iar limbajul folosit este în mare parte colocvial, temele folosite de actorii politici în reţelele sociale fiind în mare măsură nepolitice, în timp ce temele politice sunt prezentate de aceştia sub formă de ştiri scurte, pentru amuzamentul vorbitorilor. Manipularea în masă prin acest procedeu face, însă, pentru prima dată, să nu ştim nici după validare dacă actualul preşedinte are vreo idee despre funcţia pe care o ocupă, dacă intenţionează să schimbe cu adevărat ceva sau se limitează la indicaţii populiste la adresa guvernului speriat de eşec al lui Victor Ponta.

Interesant este şi faptul că opoziţia nici măcar nu a mai făcut apel la subiectele cu adevărat „grele” în campanie prezidenţială, ale cărei ecouri nu s-au stins însă, şi abia acum apar la suprafaţă subiecte importante despre cei doi candidaţi, cum ar fi cele despre procesul soţiei lui Iohannis sau cel despre intenţia lui Victor Ponta de a gira o finanţare de zeci de milioane de euro pentru o aşa-zisă echipă de formula 1. „Serviciile” din spatele candidaţilor au considerat, pe bună dreptate, că mulţi dintre alegători sunt prea puţin evoluaţi pentru a putea disemina cum se cuvine asemenea subiecte. Aşa că s-au limitat la banalităţi, cum ar fi cozile de la secţiile de vot, de exemplu. Fenomenul „coada” a dat preşedintele, iar fenomenul reţelelor sociale a dat startul unui nou mod de manipulare în masă, foarte periculos, şi care a fost testat acum pentru prima oară cu adevărat asupra poporului român.

Autor: Mirela Manu

Sursa: Express Magazin

Diaspora între sursă și resursă

diasporaMotto: “…întotdeauna este mai usor sã mobilizezi oamenii împotriva a ceva decît pentru ceva.” (George Soros)

De ce nu este necesar să fii solidar cu „diaspora„ ?

Dacă ești solidar cu fratele tău plecat în Spania sau cu vreun văr stabilit în Canada, nu înseamnă că „ești solidar cu diaspora„, ci pur și simplu că practici solidaritatea familială, că ești un european de factură modernă spre premodernă (în niciun caz postmodernă) și de cultură creștină (asumată ca atare, sau trecută prin filtrul deformant al socialismului, care tot creștinism este) – într-un cuvânt: că ești român (sau ungur din România), deci un om din Eurasia (a nu se confunda cu eurazistul, el având și conștiința tetică a acestei identități culturale, ceea ce la români este încă rarisim).
Ca să fii solidar cu unul plecat în țara X cu care n-ai nicio legătură personală, familială sau regională, doar pe baza unei cetățenii comune, înseamnă solidaritate civică – o virtute modernă, naționalist/burgheză, exact virtutea de care o mare parte din așa numita „diaspora„ (prezumabil tocmai cea mai implicată în lupta anti-Ponta…) NU dă deloc dovezi, emigrația, în cazul celor diplomați, fiind un act anticivic prin excelență. Oricâte eforturi ar face acești emigrați economici pentru a se preface într-o „diaspora„ de refugiați politici (cum ar fi kurzii sau afghanii), nu au cum să ne păcălească: da, poți trăi ca medic în România, dovada fiind zeci de mii de medici lucrând zi de zi în România. Argumentul adus de emigrații, evocând mizeria morală a mitei ca un motiv valabil pentru a vinde în Occident cunoașterea dobândită prin universități din România, este foarte interesant, fiindcă arată foarte clar structura lor ideologică, tipic neoliberală: e nasol să iei plicul de la pacient (un individ), dar e ok să furi mai multe generații ale societății românești – generațiile care, prin sacrificii enorme, au dotat această țară cu spitale, universități etc.. Fiindcă, cum spunea răspicat profetesa lor M. Thatcher: „societatea nu există„.

De ce să fii solidar cu oameni pentru care societatea (paradigma civică, etc.) nu există?

De ce să lăsăm „diaspora„ să voteze?

În timp ce globalismul ne promite statul mondial (prefigurat de Uniunea Europeană – adică de o structură nedemocratică girată oficial de „experți„ și de facto de corporatocrația occidentală prin structurile sale de lobbying), globalizarea distruge de facto, nu doar statele naționale (cum se plâng de dimineață până seară șovinii și alți dacopați), ci pur și simplu statele. Statul este modelul de organizare socială telurocratică per excellentiam: dincolo de certurile legate de cenzitarism, de democrația directă sau de ius soli/ius sanguinis, trebuie înainte de toate să remarcăm trăsătura fundamentală a statelor europene: faptul că au o bază și o definiție teritorială. Dacă tolerează sau nu diferite limbi în administrația publică, și indiferent de caracterul „deschis„ sau „rasist„ al politicilor de naturalizare adoptate de un stat anume, el se află definitoriu în slujba unui popor definit ad minimum ca un grup mare de oamenii stabiliți pe un teritoriu comun, care garantează comunitatea lor de interese, atât materiale, cât și imateriale.

Faptul că un „cetățean„ român care stă mai puțin de o lună/an pe teritoriul național, își realizează mai mult de 80% din venitul anual în străinătate, nu are copii înscriși în școli de pe teritoriu, nici apropiați îngrijiți în sistemul român de sănătate etc., poate vota (și anume nu doar la alegeri locale în zona unde eventual mai posedă pământ sau imobile, ci chiar și la prezidențiale) transformă de facto conceptul de cetățean. Cetățenia devine un privilegiu tribal, o adeverință identitară care – în mod ciudat – conferă și drepturi de decizie (sau iluzia unor drepturi…) asupra administrării banilor publici pe un teritoriu situat la 1000, 2000 sau 5000 de kilometri de domiciliul „cetățeanului„, și pe care „cetățeanul„ identitar petrece trei săptămâni pe an, atât cât stă în medie în fiecare an vreun milion de nemți în Thailanda.

De fapt, procesul prin care, în postmodernitate, cultura (un fenomen pozitiv, înrădăcinat în viața materială a comunităților istorice) se preschimbă în „identitate„ (o caracteristică individuală, deci negativă, despre care se presupune că ar fi creatoare de solidarități sentimentale între indivizi în situații de discontinuitate geo-socială) este perfect complementar de disoluția statului, înlocuit de corporatocrația (cosmopolită și de facto cenzitară) în toate prerogativele sale socio-economice; statul crupion pe care neoliberalismul este încă dispus să-l tolereze este tocmai un stat „al societății civile„, unde categoria identitară „român„ sau „francez„ își găsește o reprezentație pseudo-sindicală, așa cum categoria „homosexual„ este (în teorie) „reprezentată„ de ONG-urile LGBT, țiganii de ONG-urile de profil, etc.. Din aceleași motive, alianța dintre extrema dreaptă etnicistă și stângismul societal al „societății civile„ – așa cum am remarcat-o recent în guvernatoratul NATO de la Kiev sau în axa Tismineanu-Macovei-ILD – nu este una circumstanțială sau accidentală, ci propagarea în Europa centrală a unui model socio-politic implementat de mult în lumea anglosaxonă și în Israel, singura țară occidentală oficial rasistă, unde totodată „comunitatea LGBT„ internațională își recunoaște una dintre capitalele sale mondiale.

Diaspora ca a cincea coloană atlantistă în România

Întorcându-ne la „diaspora„, indiferent de justificările morale aduse sau nu în favoarea votului nerezidenților, constatăm ușor că orice țară în care corpul electoral include o minoritate procentual neneglijabilă de nerezidenți își pierde automat din suveranitate, în proporția exactă a minorității respective, care, mai ales când trăiește concentrată pe teritoriul unei singure puteri (așa cum „românii din străinătate„ sunt concentrați în vestul spațiului Schengen și în America de Nord), poate fi transformată oricând în a cincea coloană, în virtutea unei complicități implicite, unei comunități obiective de interese cu puterile sub administrația cărora trăiește. De pildă, nu este nevoie de nici un complot, de nici o intervenție a vreunui serviciu secret pentru a face din „românii din UE„ și din „românii din SUA„ aliați obiectivi ai proiectelor de „integrare euro-atlantică„. În acest context, politicile anti-naturalizare implementate în Occidentul „reacției anti-imigraționiste„ nu prezintă doar avantajul economic de a menține un sector semnificativ din forța de muncă de pe piața muncii a țărilor respective într-o situație de dependență sporită față de angajator, ci și avantajul geopolitic de a întări influența diplomatică a țărilor respective (occidentale) în viața politică internă a periferiilor lor neocoloniale (de pildă în Europa de Est), prin pârghia „diasporilor„.

Să nu ne lăsăm înșelați de aparentul conservatism cultural al românilor din diaspora. Acest habitus nostalgic-identitar e o trăsătură generală a comunităților de imigranți în Nordul bogat, legat de faptul că, pentru membrii lor, cultura se reduce la identitate: faptul că se duc uneori la o biserică ortodoxă, că au icoane acasă etc., și mai ales manifestările lor ideologice (pe Facebook etc.) sunt singurul lucru care îi mai diferențiază de vecinii lor de bloc (autohtoni sau membri ai altor diaspori) de la Paris sau Berlin, care produc și consumă pe aceleași piețe ale muncii/alimentației/distracției etc.. Trăind în Stockholm, te poate durea simbolic faptul că UE extermină scrupulos agricultura tradițională din România, dar dispariția laptelui autohton, sănătos și ieftin, de pe piața agroalimentară informală din Cluj nu are cum să te afecteze obiectiv, fiindcă oricum nici un litru din laptele respectiv nu are cum să ajungă vreodată la tine sub o formă proaspătă și la un preț rentabil. În schimb, oricât de mult, din Paris, deplori imperialismul economic al capitalului francez în România, profiturile impozabile realizate în România de grupurile comerciale franceze sunt o contribuție obiectivă la stabilitatea welfare-state-ului francez, de care, obiectiv, beneficiezi. Iată de ce diaspora este structural naționalist-șovină pe plan ideologic, și de facto anti-patriotică și complice cu imperialismul occidental. Diaspora vrea steaguri românești la Chișinău, dar nu prea comentează faptul că engleza a devenit limba per default în majoritatea restaurantelor și hotelurilor scumpe din București, Cluj etc.. Vrea represiune anti-separatistă la Ciuc, dar tolerează stoic faptul că prim ministrul țării, la București, poate oricând fi chemat la raport de ambasada SUA, ca un elev repetent.

Șantajul exercitat fățiș de SUA pe diaspora rusească (bogată) prin pârghia vizelor în fiecare perioadă de tensiune geopolitică Washington-Moscova este deci doar partea vizibilă din aisberg, forma cea mai caricaturală a unui fenomen care afectează potențial toate țările periferice și (potențial) dușmănite cu Imperiul.

„Diaspora„ ca identitate victimară și revoluția-sinucidere a sufletelor frumoase

Membrii (mai ales cei educați și bogați) ai diasporei au de fapt conștiință de acest lucru – o falsă conștiință pe care o raționalizează sub forma unei identități victimare: țara lor de origine nu este victima imperialismului economic străin, ci responsabilă de „lipsa ei de normalitate„ (însemnând, de fapt: standarde de consum scăzute în comparația cu metropola colonială) care îi „obligă„ la emigrație. Sectoarele „progresiste„ din societățile occidentale, adepte ale unui imigraționism care este cel mai bun complice al politicii neocoloniale de brain drain practicat de elitele lor economice, aderă ușor la acest mit și îi recunosc căpșunarilor (mai ales căpșunarilor de lux: cei diplomați, care nu fură nimic în Occident) acest statut victimar. Deși este evident că, din 1990 încoace, în pofida declarațiilor obraznice ale unui T. Băsescu, nici un român n-a fost obligat prin constrângere să-și părăsească țara, mitul „normalității„ operează confuzia căutată între dictatura totalitară izolaționistă din perioada pre-1990 și dictatura economică heteronomă de după 1990, ocultând disimetria între o România în curs de dezvoltare unde drepturile civice nu erau garantate deloc și o România sărăcită și jefuită din afară unde, totuși, nimeni nu face pușcărie pentru delicte de opinie, și libertatea de circulație nu este îngrădită de stat, ci tocmai de puterile străine paternaliste care își rezervă dreptul de a selecționa grijuliu sclavii cei mai utili pentru economia lor.

Tocmai cu prilejul cruciadei atlantiste împotriva PSD-ului „totalitar„ s-a arătat, prin rezultate, potențialul confuzionist inerent acestui mit, așa cum fusese girat de intelectualii „dreptei inteligente„, ca Mircea Platon. Conceptualizarea fenomenului CHEVRON ca „lipsa de normalitate„, în apolitismul ei, părea inocentă, ba chiar isteață, în contextul agitației ecologiste transpartinice din ultimii ani; de fapt, comporta și atunci riscul – devenit între timp realitate – al ocultării faptului elementar că lumea a treia este afectată universal de această „lipsă de normalitate„, iar concentrându-te pe acest simptom, medicalizezi politica – un pic ca și cum, în cazul unui viol, am distrage atenția de personalitatea și responsabilitatea – juridică – a violatorului prin focalizare excluzivă – morală – pe trauma femeii violate. Învinuirea victimelor este enfance de l’art pentru orice rețea a crimei organizate – o strategie cu atât mai rentabilă, încât merge pe principiul „puterii pasive„, fiindcă victima tinde să se învinuiască singură. Parodiind ușor analiza marxistă, am putea spune că prioritatea teoretică acordată atunci contradicției secundare (Bucureștiul „corupt„ VS România profundă „normală„ sau „cu pofte de normalitate„) era deja o piedică în calea necesarei lupte împotriva contradicției primare (România VS superstructura colonială, drept condiție de rentabilitate a tuturor fanariotismelor autohtone).

Personal, am fost atunci de acord cu Mircea Platon pentru a recunoaște necesitatea unei depășiri subiective a conceptelor obiectiv depășite de „dreaptă„ și „stângă„ în contextul „liberalismului rămas singur pe scenă„ (A. Dughin). Problema apare în clipa în care depășirea respectivă, în loc să fie sintetică, deci progresivă, devine analitic-regresivă, și conduce la anarhism de facto. Anarhistul analitic este un revoluționar cu suflet frumos, care, luptându-se cu radicalism puritan împotriva consecințelor liberalismului, întărește cauzele liberalismului. Vrea să moară și să fie liber. Ei bine, de fapt cu toții vom muri și vom fi liberi, mai devreme sau mai târziu. Specificitatea problematicii politice este considerarea nemistică a relațiilor sociale în vigoare pe această perioadă care încă ne separă de inevitabila eliberare, fiindcă „există două adevăruri de care [referitor la cele pământești] toate celelalte sunt derivate: 1. ne-am născut; 2. încă nu suntem morți.„ (A. Dughin) În Toronto și în alte orașe apusene, cel puțin o parte din diasporă pare a fi uitat cel puțin adevărul nr. 2…

Autor: Raoul Weiss

În căutarea sentimentului de apartenență

romanian-girl-in-traditional-costume-31Astăzi am reușit să citesc proiectul de autonomie propus de UDMR și, așa cum am intuit, liderii maghiari vor să obțină cât mai mult. Nu mă îngrijorează un eventual succes al proiectului, conștient fiind că nu are sorți de izbândă. Mă îngrijorează faptul că cei din UDMR au sesizat, precum un rechin care depistează sângele, vulnerabilitatea românilor – lipsa sentimentului de apartenență, absența coerenței în promovarea patrimoniului național și în conservarea tradițiilor și a identitității naționale, haosul care domină în cultură. Nu degeaba UDMR își dorește de fiecare dată portofoliul Ministerului Culturii.

UDMR a exploatat această vulnerabilitate ignorată de partidele care s-au perindat în arcul guvernamental. Maghiarii au observat inexistența coeziunii comunităților locale, absențalegăturii cetățeanului român cu locul în care s-a născut. Vulnerabilitatea românilor a fost transformată în oportunitate pentru partea maghiară, astfel au apărut elemente de manifestare a culturii maghiare/secuilor în spațiul denumit HARCOV – steaguri, însemne, tradiții. Liderii maghiari au reușit să creeze sentimentul de apartenență în rândul cetățenilor din regiunea HARCOV. Chiar dacă sărăcia bântuie în județele respective, mândria de a fi secui, maghiar este prezentă și se manifestă.

Consider că avem de lucrat la capitolul identitate națională și este nevoie de un plan coerent de difuzare a elementelor de cultură autohtonă. Cultura și civilizația unei națiuni reprezintă elemente esențiale pentru crearea sentimentului de apartenență a cetatenilor la o comunitate. Mai mult reprezintă etichetele de identificare a unei națiuni pe o scenă globală din ce în ce mai pestriță. Cred că trebuie pornit de la nivel de comunitate locală. Din ce în ce mai puțini români cunosc tradițiile, specificul locului în care s-au născut. Iar această ignoranță ne-a adus în situația actuală – lipsa unui brand național, propuneri lipsite de diplomație ale liderilor maghiari, fenomenul manelizării etc. Nu știm cu ce ne identificăm, uităm că limba română este o limbă latină și că latinitatea intră în aluatul culturii și civilizației autohtone. Nu ne cunoaștem valorile, nu știm ce vrem să transmitem în exterior.

Chiar termenul tradiție, care provine din limba latină și semnifică transmitere ne oferă indicii despre ce trebuie să facem, ne îndeamnă la acțiune, nu la pasivitate. Iar cetățenii maghiari, în special liderii acestora au înțeles foarte bine acest aspect. Sper să vină și momentul în care vom fi conștienți de necesitatea unui plan de branding național. Un plan care implică efort pe termen lung și nu rezultate imediate.

Autor: Andrei Stoian

Sursa: Expres national

Noua dezordine mondială și însingurarea Americii

dom-debtNoua ordine mondială, dirijată de Statele Unite, a fost și încă mai este un concept care a antrenat deopotrivă aspirații și conspirații. Situația internațională actuală contestă însă viabilitatea acestui concept, în timp ce analiști reputați, între care Henry Kissinger, intuiesc nevoia unei recalibrări a principiilor occidentale care stau la baza geopoliticii moderne.

Geopolitica a ajuns într-un punct critic, în care globalizarea, deși funcțională economic, dă puternice rateuri politice, e de părere fostul consilier american de securitate națională Henry Kissinger. Într-un material publicat de Wall Street Journal, Kissinger contestă capacitatea principiilor occidentale de guvernare de a face față provocărilor pe care le ridică mediul internațional.

Cu Libia în plin război civil, cu armatele islamiste construind califate în Siria și Irak, cu un Afghanistan în cădere liberă și o Rusie aflată într-o ofensivă văzută ca un reviriment al politicii sale expansioniste, Statele Unite se află în poziția de a-și reevalua capacitatea de a face pace și de a-i asigura durabilitatea.

Greșeala americană

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, economia și siguranța națională care caracterizau SUA puteau susține această capacitate, în timp ce liderii americani făceau demersuri pentru a-și permanentiza poziția de superputere internațională. Politica bazată pe exaltarea capitalismului și a democrației pe care au practicat-o intern cu succes Statele Unite s-a ciocnit însă de reticența statelor cu alte forme de guvernare care valorizează alte principii de securizare.

Potrivit lui Kissinger, geopolitica occidentală a greșit pentru că nu a încurajat statele să își construiască legitimitatea pe baza unor strategii solide, dar și pentru că cei mai puternici lideri nu comunică eficient între ei (în ciuda celor câtorva reuniuni regulate ale marilor puteri).

În anul 2002, același Kissinger nota într-un editorial publicat în New Perspectives Quarterly că amenințarea din partea terorismului la scară globală pretinde soluții și abordări radical diferite de tot ce a existat până atunci în câmpul relațiilor internaționale. Sfidarea principală a momentului se referă la capacitatea sistemului internațional de a se adapta noilor condiții.

Reconfigurarea traseului

Aceasta deoarece aspirațiile Statelor Unite nu reușesc să se reflecte și într-o creștere a indicelui de atractivitate a politicii internaționale americane, așa cum observa prof. Paul Dobrescu în revista Geopolitica. Referindu-se la pericolul ca SUA să cadă în extrema „super-puterii singuratice” (concept introdus de Samuel Huntington), Dobrescu subliniază dependența succesului american de dezvoltarea unui „magnetism” politic internațional: „oricât de puternice ar fi, SUA nu pot conduce singure lumea. (…) A fi lider incontestabil nu înseamnă a fi hegemon.”

Însă intervenționismul american, perceput negativ la nivel internațional, așa cum remarca Samuel Huntington, supune Statele Unite riscului de însingurare.

Miza, spune Dobrescu „se află în relația SUA cu opinia publică internațională și cu opinia publică internă”, o concluzie pe care o reiterează și analiștii the Atlantic, care contestă victoria democrației asupra oricărei alte forme de guvernare, așa cum o anunțase în urmă cu 25 de ani Francis Fukuyama.

Autor: Alina Kartman

Sursa: Semnele timpului

Jocurile sunt masluite, va rugam sa pariati !(partea a doua)

images1Mitul bunastarii occidentale

Am scris in urma cu o luna un articol in care aratam cam care este  principalul motiv pentru care lumea este in criza  – sistemul financiar mondial condus de elita bancara mondiala. Din pacate despre acest subiect nu veti auzi vorbind, in  Romania, analisti celebri  si nici jurnalisti sau personalitati de succes.

In continuarea acelui articol vreau sa largesc putin subiectul si   sa ating un alt aspect, mult mai sensibil si  aproape inexistent pe net sau la tv si anume sa vorbim despre mitul bunastarii occidentale. Mai intai vreau sa va marturisesc ca eu nu ma consider occidental dupa cum niciun occidental nu mi-ar spune mie in mod sincer ca sunt occidental. Huntington trasa in Ciocnirea Civilizatiilor limita Occidentului pe linia Carpatilor. Occidentul, spunea el, se termina acolo unde incepe ortodoxia si islamul. Si cum eu  ma declar un ortodox practicant si sunt mandru ca am stramosi viteji  si sfinti care au pus mai presus de burta neamul si credinta stromoseasca, inseamna ca nu sunt occidental.

In Occident este frumos ca la cazino. Cazinoul este construit  cu banii altora.

Se spune ca Occidentul este o civilizatie care are in cel mai inalt grad un nivel de trai ridicat si stiinta de a raspandi aceasta bunastare si altora.  Este binecunoscut faptul ca civilizatia occidentala si-a castigat aceasta superioritate materiala prin forta armele ( colonizare – de unde au obtinut resursele care i-au facut pe ei atat de bogatii) si din superioritatea tehnologica. Tot Huntington spunea ca „ Occidentul a cucerit lumea nu prin superioritatea ideilor, a valorilor sau a religiei sale ( la care putini membri ai altor civilizatii au fost convertiti) ci  mai degraba, prin capacitatea lui superioara de a folosi violenta organizata. Occidentalii uita adesea acest lucru, nonoccidentalii, niciodata”.

Noi avem cheia bunastarii

Principala lozinca in marketingul occidental este : Noi avem cheia bunastarii. Daca vrei sa ai bunastare trebuie sa fii ca noi. Pentru asta mai intai trebuie sa te modernizezi, dar ca sa te poti moderniza trebuie sa te occidentalizezi. Lumea moderna si modernitatea sunt produse ale civilizatiei occidentale.  Incercand sa te occidentalizezi, de fapt tu cumperi un produs, esti consumator, desi ei  incearca sa te faca sa crezi ca tu cumperi o afacere. Beneficiul tau este confortul castigat in urma consumului de tehnologie sub iluzia ca aceasta tehnologie e foarte eficienta, iar costurile sunt relativ mici  – insa costurile cresc dupa primii ani de folosinta, exact ca in strategia cu dobanda fixa preferentiala  in primii  2-3 ani la credite. Cel mai bun argument pentru a demonstra falsitatea acestui marketing, care ne indeamna sa facem ca ei si vom deveni instariti si bogati ca ei,  este traiul nesabuit al americanilor de exemplu, care reprezinta 5% din populatia globului si consuma 25% din resursele planetei. Va dati seama de cate planete am avea nevoie pentru ca restul lumii sa traiasca in stilul propovaduit de occidentali.

Un alt truc al marketingului occidental este ca el beneficiaza de subventii pentru a sustine acest nivel de trai dincolo de resursele pe care le detine. Ei „ importa” permanet resurse pe care le distribuie subventionat in interiorul  patriei mama occidentale.

Alt truc:   superioritatea nivelului de trai obtinuta in principal prin puterea de cumparare datorata monedei proprii si a unor salarii mari. Smecheria consta in a avea venituri mari corelate cu taxe si impozite mari si in general cu cheltuieli mari.  Practic de cele mai multe ori  occidentalul este invidiat de altii pentru bunastarea lui aparenta iar el isi plange de mila fiind aproape in pragul colapsului. Acest lucru se obtine si il experimentam si noi acum prin ridicare pe baze arbitrare a salariului minim pe economie. Este de neinteles cum guvernul forteaza angajatorii sa plateasca un salariu in crestere   de 900 lei pe luna, cand veniturile in general au scazut si chiar si salariul mediu este in scadere. Este usor de inteles ca aceasta majorare se va regasi in pretul produsului si salariatul o va pierde din cauza costului mai scump al vietii.   In felul asta profitul bancherilor care intermediaza banii este mult mai mare. Ganditi-va cat de interesat era un bancher strain de un credit dat pentru cumpararea unei garsoniere in 2002, atunci cand pretul unei garsoniere era de 6000$ si cat de interesat este de o piata romaneasca occidentalizata in care o garsoniera este 30.000 euro si a fost si 60.000 euro. In  esenta bancherii imping societatile spre costuri din ce in ce mai ridicate de trai  comisionand o suma mai mare si  beneficiind de  o rata de colaps crescuta a debitorilor.

Omul este singura specie care plateste ca sa traiasca

Cineva spunea ca omul este singura specie care plateste ca  sa traiasca. Oamenii au trait mii de ani fara sa aiba nevoie de imprumuturi. Un stil de viata sustenabil pe termen lung este acela care are cheltuieli minime cat mai mici. Nu conteaza cat castigi, conteaza cat cu cat pleci pe minim la inceputul lunii. Unii au neaparata nevoie de 300 E, altii de 500 E, iar altii de 2000 de E. Care vi se pare ca este mai bogat si care vi se pare ca este in pericol sa fie executat de banca sau de stat sau de partenerii de afaceri?  Cel care are cheltuieli de 2000E si venituri de 2500 E sau cel care are cheltuieli de 300 E si venituri de 800 E?

In Occident la fel ca la cazinou sunt multe lucruri gratis cu toate astea e bine sa te tii tare de buzunare

Cand intri intr-un cazinou ai sa vezi ca mancare si bautura sunt gratis, formatia care canta e gratis, animatoarele sunt gratis, cateodata chiar si jetoanele sunt gratis,  in plus de asta toate aranjamentele se vede ca au costat foarte  scump. Cum este posibil? Occidentalul iti raspunde cel mai bine la nedumerirea asta – Nimic nu este pe gratis, stai linistit. Ia ce ti se ofera, ai platit alta data pentru ce ti se ofera acum gratis sau un altul plateste pentru tine sau chiar tu vei plati maine si poimaine. Cand occidentul ataca o piata in dezvoltare intra usor si ofera foarte multe gratuitati cum se intampla acum cu asa zisele fonduri europene insa dupa o perioada suficient de lunga de timp nimeni nu ramane pe plus, iar cei mai multi raman faliti. Cu toate astea senzatia este ca societate merge mai departe – dar in spate bogatia, usor –usor, exact ca la cazinou prin comisionare si taxare si prin indemnul la consum compulsiv, trece din mana oamenilor in mana bancherilor si este trimisa in patria-mama occidentala.

In primul rand sa vizati oamenii cu avere dintr-o tara si foarte rar clasa de jos, decat daca ei consuma nesabuit cum s-a intamplat la noi. Aici este pericolul la noi ca sunt in executare foarte multi din cei care au venit din comunism cu ceva proprietati si averi ramase din familie dar si foarte multi dintre  cei saraci. De obicei saracul este foarte precaut si nu este supus acestui risc de a intra in colaps dat fiind ca el nu prea este vizat de marketingul bancherilor.   La cazinou sunt cateva mese cu mize mici pentru patura de jos sa spunem 1$ si marea majoritate cu mize mai mari de 5$ si 25$ si chiar 100$. Un cazinou devine eficient si este considerat de lux atunci cand are cat mai multe mese cu mize mari, dar intodeauna va pastra cel putin o masa cu miza sociala pentru ca orice cazinou are nevoie de saraci pentru a umple spatiul si pentru a face atmosfera. In Occident de obicei nonoccidentalii ajung si traiesc la nivelul asta social, la mesele de 1$ unde bancherii  nu se baga sa-i comisioneze pentru ca au nevoie de ei. Bancherii ii jumulesc pe cei din clasa medie si clasa de sus,  adica pe cei de la mesele cu miza mai mare. Cand spun bancheri spun si statul care se supune strategiei bancherilor si tinde sa scumpeasca intodeauna nivelul de trai spre beneficiul bancherilor. Mai retineti un lucru – cum se tem bancherii de deflatie si cum iubesc inflatia.

In concluzie atunci cand penetreaza o societate nonoccidentala  Occidentul, cazinoul, bancherii, spun: Pariati, jucati, castigati, uneori mancati si  beti pe  gratis, dar pe termen lung toti banii vor ajunge la noi.

Sursa: Colaps.ro

Copyright ©2014 gandeste.org