C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Membru Corespondent al Academiei Române: ”Obiectivul tranziției a fost doar unul punctual: privatizarea cu orice preț. Prețul îl plătim acum, o economie care a pierdut instituții care ar fi putut fi reformate și relansate, o societate demoralizată și dezagregată.”

Share Button

De ce statul tranziției este de tip neofeudal, de ce nu putem depăși politica statului mic, de ce trăim într-o dictatură a birocrației? Sunt doar câteva din întrebările la care a răspuns Cătălin Zamfir, sociolog, profesor universitar, director al Institutului de Cercetare a Calității Vieții, membru corespondent al Academiei Române.

maxresdefault

Demnitatea persoanei trebuie să fie pusă în centru. ”Dacă nu suntem conștienți de dificultățile pe care le avem și de criza structurilor existente, nu avem nici o șansă ca să ne încadrăm pe un drum solid”. În plus: “Este nevoie de realizarea unei conștiințe colective de ieșire împreună din dificultate şi de realizarea unui anumit consens politic. Or, acest consens politic e foarte greu de obținut și e greu de înțeles de ce.”

Simona Popescu: Domnule profesor Cătălin Zamfir, ce se întâmplă cu comunitatea, cu societatea românească?

Cătălin Zamfir: Societatea românească este în criză. Drama este, însă, că 27 de ani nu am crezut că suntem în criză. De fapt am intrat încă din anii ’80 și nu am reușit să ieșim din ea. Într-un fel am ieșit, dar am ieșit prost. Rațiunea pentru care noi suntem acum în criză se regăsește în primele decizii din anii ’90. Atunci s-a luptat pentru o strategie care s-a dovedit a fi proastă. Economia s-a dezagregat, iar obiectivul tranziției a fost doar unul punctual: privatizarea. Privatizarea cu orice preț. Prețul îl plătim acum, o economie care a pierdut instituții care ar fi putut fi reformate și relansate, o societate demoralizată și dezagregată. Acesta este rezultatul tranziției.

Cum se poate trece peste ruptura dintre cetățeni și clasa politică, cu efect principal, o societate echilibrată social, centrată pe nevoile oamenilor și pe creșterea calității vieții lor?

Eu nu cred că ar trebui să pornim de la ideea vinovăției clasei politice. Nu este o ruptură între clasa politică și populație. Este o ruptură între concepția societății românești și starea socială a populației. În tranziția noastră, bunăstarea populației a fost considerată ca un cost inevitabil. A fost plătit din plin. Dacă vom compara, de exemplu, tranziția din România, cu tranziția țărilor din jur – Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, chiar și Bulgaria – vom constata că tranziția în România a fost cea mai proastă. În celelalte țări a fost o tranziție la un nivel mai bun economic și social.

De ce spuneți că nu există o ruptură între cetățeni și clasa politică? Privit din afară, așa se vede și, dimpotrivă, se vede că această ruptură se adâncește pe zi ce trece.

Îmi place întrebarea aceasta. Este foarte ușor să dai vina în general pe clasa politică. Dar a fost un mix între clasa politică internă și clasa politică externă. Sigur, responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat în România este a factorilor politici. Numai că factorii politici din România au fost de la început extrem de confunzi și au fost subordonați politicii externe. Experții din Occident au fost factorii-cheie în mediul politic. Deci, dacă vorbim de clasa politică, e corect, dar ce înțelegem prin ea? Clasa politică numai internă sau și cea externă? Asta e problema.

Ați enunțat teoria statului tranziției ca fiind de tip neofeudal. Cum se explică situația de criză în care se află în prezent statul?

Cred că, într-adevăr, ar fi cazul să reconsiderăm poziția și responsabilitatea statului. Sunt mai mulți factori. Cred că principalul factor este politica statului mic. Spre deosebire de celelalte țări în tranziție, care au acordat statului un rol similar cu cel din Occident, în România s-a optat pentru concepția statului mic. De unde știm că e statul mic? Se vede imediat prin finanțarea lui. Ca procent din PIB, statul român este cel mai mic din Europa. Când strângi cureaua, asta se plătește. Deci acesta este un factor care explică de ce statul român are un rol, să zicem, departe de ce ar trebui să aibă. În al doilea rând, statul român a fost mereu sub presiuni de toate felurile. Vreau să vă dau un sigur exemplu, ca să vedeți ce se întâmplă cu rolul statului român, pornind de la un caz foarte concret: cercetarea socială. E foarte important ca într-o perioadă de schimbare socială, procesul de schimbare socială să fie susținut și de cercetarea socială, mai ales de sociologie, care, la începutul anilor ’90, a avut un rol foarte important. Sociologia a făcut cercetări sociale extinse și cu un impact important asupra deciziilor politice. Dacă ne uităm la finanțarea actuală a marilor programe de cercetare de interes național, observăm că, dacă în anii ’90 finanțarea a mers către echipele naționale, acum marile proiecte de cercetare de interes național sunt realizate de organizații internaționale: Banca Mondială, UNICEF, și altele. Sunt cercetările instrumentale, făcute de instituțiile active care au nevoie de informație și realizează cercetările care îl susțin. Însă cercetările organizate de acești factori activi au o problemă și anume ele sunt purtătoare ale propriei ideologii. De aceea în momentul actual de criză este cu atât mai mult nevoie de cercetare independentă de politica guvernului și a instituțiilor responsabile de politica actuală. Cercetarea academică are un grad ridicat de independență. Ne putem întreba: de ce ea este foarte puțin susținută financiar?

Transfer de proprietate prin dezagregare

Când și cum credeți că se va face trecerea de la un stat minimal, un stat neofeudal, după cum l-ați denumit dumneavoastră, la un stat orientat definitiv către promovarea dezvoltării social-economice?

Când am ales termenul de stat neofeudal am avut următorul argument: rolul statului în tranziția românească a fost să privatizeze proprietatea statului. Cum s-a realizat acest proces de privatizare? În principiu ea s-ar fi putut face în beneficiul comunității. Dar cum s-ar fi putut face o privatizare în interesul colectivității? Să transferi proprietatea privată, nou constituită, într-un factor activ în dezvoltarea economică și socială a României. Dar transferul de proprietate s-a făcut prin dezagregarea proprietății. Industria a dispărut, resursele financiare n-au trecut în proprietate privată internă care să devină un factor al dezvoltării economice, și, de multe ori, au plecat în afară. Statul a fost exploatat și intern și extern, iar rezultatul a fost minor din punct de vedere economic. Cred că una dintre erorile tranziției a fost obsesia ca nu cumva să ne întoarcem la comunism. Ideea centrală a fost privatizarea cu orice preț. Ne-am despărțit de comunism, dar am reinventat planul de privatizare. În fiecare an am avut un plan de privatizare. Împreună cu experții străini noi aveam în fiecare an aveam o listă de întreprinderi care trebuiau fi privatizate. Problema nu era cât de bună era privatizarea, ci să se facă rapid, cât mai rapid. România a fost mereu obsedată de acuzația că privatizarea nu e suficient de rapidă. Acum, dacă ne uităm istoric, da. A fost foarte rapidă.

Și atunci când credeți că se va face această trecere?

Ca să zic așa, putem fi optimiști, dar e un optimism amar, în sensul că poți să ieși din criză doar dacă ajungi la fundul ei. Am senzația că am ajuns la fundul ei, sau destul de aproape. În mod normal, ca să ieșim din situația dificilă în care ne aflăm, este vitală realizarea unui anumit consens politic. Or, acest consens politic e foarte greu de obținut. Și este greu de înțeles de ce nu putem realiza un minim de consens politic. Sunt oameni politici al căror obiectiv pare să fie distrugerea oricărei șanse de realizare a unui program de ieșire din criză asupra cărora să putem fi de acord. În ultimii ani opoziția politică a fost fie foarte pasivă, neangajată în discuția publică asupra opțiunilor posibile, fie prin ”înjurarea” necompetentă a orice face guvernul. Asta e o mare problemă a crizei noastre actuale.

Ne trebuie o conștiință colectivă de ieșire împreună din dificultate

Poate că mai întâi ar trebui realizată o reconciliere națională?

Nu e vorba de reconciliere națională, ci de realizarea unei conștiințe colective de ieșire împreună din dificultate. Eu cred că e nevoie și de schimbări structurale pentru că, iată, în România a existat o decizie pe care acum o plătim în fiecare an. Noi avem o structură politică netipică pentru Europa. E o structură politică de democrație semi-prezidențială. De la început, din anii 90, conflictul dintre președinte și parlament/ guvern a fost mai degrabă blocant politic decât constructiv. Nu este vorba cine e președinte, ci un sistem cu două capete care prea adesea trag în direcții diferite. Președintelui îi conferim o poziție politică foarte importantă, fără a-i acorda însă un rol în promovarea unei viziuni și program politic. Eu înțeleg frustrarea președinților generate de poziția lor nefirească: autoritate fără în realitate putere. Și de aceea rolul președinților este mai degrabă de a distorsiona procesul democratic. Eu cred că o parte a strategiei ieșirii din criza actuală este să adoptăm cu curaj formula unei democrații parlamentare.

Ați spus în raportul oficial al institutului, raportul care se referă la anul 2017, astfel: refacerea stării sociale a țării trebuie pusă ca obiectiv strategic prioritar. Cum se poate reorienta gândirea noastră politică strategică și cu ce anume ar trebui început?

S-a considerat că societatea, populația, dacă este prea activă, exprimând propriile sale interese, este un factor negativ care blochează obiectivele tranziției. Starea social a populației a fost ținută în perioada tranziției la un minimum de bunăstare doar atât pentru a evita exploziile sociale. A dominat o politică socială minimală. Tranziția noastră a distrus nu doar economia, ci și starea socială României. E nevoie de o reconstrucție a economiei, dar și de o reconstrucție a societății. Starea socială este profund afectată negativ și e nevoie de o reconsiderare a societății ca factor de bunăstare. E nevoie de o nouă politică socială, nu numai economică. Acum este finanțarea socialului este cea mai scăzută din Europa. Ca pondere în PIB, domeniul social este marginal. Care sunt prioritățile? E nevoie ca actorii politici să înțeleagă care sunt prioritățile efective pentru realizarea unui proces sustenabil de dezvoltare social-economică.

Efortul de susținere a copiilor este cel mai mic din Europa

Se vorbește des despre nevoia unei politici sociale centrată pe suportul pentru copii și pentru familii și pentru reabilitarea natalității. INS chiar a dat publicității recent câteva date folosind o sintagmă pur și simplu dramatică: puseu al mortalității remarcat în ultima perioadă. De ce nimeni nu face nimic concret pentru oprirea degradării situației demografice?

Pentru că nu se poate face ceva punctual doar pentru copii. Rolul familiei și al natalității nu pot fi regândite decât într-un alt context de politică socială mai largă. Deși suntem o societate săracă, copii fiind segmentul social cel mai sărac, efortul de susținere a copiilor este cel mai mic din Europa. Toate aceste lucruri trebuie gândite în contextul unei politici sociale mai accentuate. Asta e problema, nu putem să rezolvăm doar dând câțiva bani. Problema este a școlii, a sănătății, dar este și problema ocupării, pentru că dacă membrii familiei nu au locuri de muncă, nu rezolvi problema natalității doar dând ceva mai mulți bani pentru copii. Eu cred că în ultimul timp s-au luat câteva decizii corecte, au crescut în diferite forme alocațiile pentru copii, dar cred că e nevoie de o abordare mult mai globală. Problema copilului este mult mai gravă decât cea a problemelor economice, pentru că dacă populația României se prăbușește, lucrul acesta va prezenta un cost enorm pentru următoarele decenii.

Se adaugă și problema migrației.

Deocamdată, migrația nu trebuie redusă doar la plecarea din România. Unii politicieni au lansat ideea foarte ciudată, că nu e nici un fel de problemă cu migrația, pentru că iată, unii vor pleca, dar sunt alții care sunt interesați să vină. Problema e mult mai complexă și Europa acum se confruntă cu o politică excesivă a încurajării migrației. Ea rezolvă imediat unele probleme ale economiei pentru că vine forță de muncă ieftină. Numai că această migrație activă schimbă profilul unei societăți și generează multe alte probleme. Vreau să dau un simplu exemplu. Migrația din anumite țări din Orient. Au deplasat populații foarte importante care au ieșit din echilibrul lor social, economic și național și au fost brutal transferate în Occident într-un alt context și au devenit zone sărace și dezrădăcinate. Sărăcia a început să coloreze etnic. Este extrem de periculos. Nu e vorba numai că se schimbă structura etnică a populației, dar diferențele sociale iau o cultură etnică care poate să devină explozivă. Sunt multe probleme legate de migrație și noi acum trebuie să o luăm în serios. Cum vrem să arate populația română în următorul jumătate de secol?

Cine ar trebui să-și pună această întrebare și să și răspundă la ea?

Trebuie să ne-o punem cu toții, dar avem niște blocaje politice. Trebuie să discutăm mult mai deschis unele probleme. Restricțiile politice pe care le găsim în conștiința colectivă e un alt preț pe care trebuie să-l plătim.

Administraţia publică, coupată cu conservarea birocraţiei, a ajuns să ignore cetăţeanul

Despre reumanizarea sistemului administrației publice

Aș vrea să vă întreb și despre reforma sistemului public. Cum s-ar putea face în opinia dumneavoastră o reformă reală a sistemului public și care ar trebui să fie prioritățile?

Sistemul public, administrația publică, după părerea mea, trebuie să-și schimbe orientarea politică. Politica tranziției a fost dominată de necesitatea sacrificării populației. Se vede și în atitudinea administrației față de populație. Persoana a fost ignorată, măsurile de administrație publică au fost bazate pe o atitudine de ignorare a intereselor oamenilor. Și aceasta se vede: birocratizarea excesivă. Birocrația a devenit o nouă formă de dictatură. N-aș vrea să o luați ca o vorbă pretențioasă. E nevoie de o reumanizare a sistemului administrației publice. Demnitatea persoanei trebuie să fie pusă în centru. Noi ne izbim mereu de creșterea birocrației. Suntem tot mai speriați de ce se întâmplă în administrația publică. Până acum câțiva ani, eu consideram că dacă sunt bine intenționat și rațional e foarte bine. Acum îmi dau seama că nu este suficient. Trebuie să fiu foarte prudent, să nu încalc nu știu ce reglementări. Până acum semnam orice fel de hârtie pentru că semnam cu bună intenție. Acum nu îmi mai pun problema aceasta, am nevoie și de un jurist care să-mi spună dacă este în conformitate. Dar nici juristul nu știe, deci avem probleme incredibile cu administrația publică. O dictatură a birocratului căruia i se dă prea multă putere în domeniul lui. Există și un fel de preluare a unor forme de dictatură a micilor grupuri care au cucerit administrația publică și care devin un fel de state independente. Avem multe probleme de acest fel, cum este și explozia transferării tuturor problemelor în sfera juridicului. Eu cred că aceasta nu este un indicator de modernizare, ci o nouă formă de patologie. O societate umană nu are nevoie de inflație legislativă și de instituții legislative. Până nu de mult am considerat că sistemul juridic este sistemul solid. Acum ne dăm seama că și el este pătruns și de corupție și de iraționalitate, de grupuri de interese și de lipsă de competență. Este nevoie de o regândire a întregii organizări a societății românești. Poate că eu sunt prea dure în aceste aprecieri. Cred că plătim mult pentru că 27 de ani am fost prea optimiști. Nu! De la sine lucrurile nu se rezolvă. Dacă nu suntem conștienți de dificultățile pe care le avem și de criza structurilor existente, nu avem nici o șansă ca să ne încadrăm pe un drum solid.

Mi-a plăcut că în raportul social, printre cele zece priorități, ați inclus nevoia promovării valorilor morale în viața socială.

Da. Cred că ar trebui cu toții să ne gândim cum creăm o societate care să fie reglată nu numai de sistemul juridic, ci tot mai mult de moralitate. Să ne fie teamă, ca persoane, nu că vom fi prinși de polițiști și băgați la închisoare, ci că pierdem prestigiul personal. Asta e o chestiune foarte importantă. E nevoie de o revoluție morală, nu cred că trebuie să avem rețineri din acest punct de vedere. Nu sunt vorbe mari, ci sunt nevoi urgente.

O stare de confuzie politică

Și cu coeziunea socială cum rămâne, domnule profesor?

Pentru coeziune socială trebuie să schimbăm filosofia tranziției. S-a considerat că un criteriu de performanță al tranziției românești este polarizarea socială. Noi avem societatea cea mai polarizată din Europa. Ăsta este un preț pe care l-am plătit inutil și va fi foarte greu să refacem solidaritatea socială. Trebuie să promovăm comunitatea în cel mai important factor al dezvoltării sociale.

Da, însă pare că nimeni nu vrea asta.

N-aș putea să spun că nimeni nu vrea, ci că mai degrabă că ne confruntăm cu o stare de confuzie politică. Trebuie, în fine, să clarificăm care sunt parametrii realității actuale și fără un anumit consens nu putem să realizăm și o viziune mai practică. Care sunt problemele și care sunt direcțiile în care ar trebui să acționăm împreună ?

Locuri de muncă plătite rezonabil

Tot printre cele zece priorități, referitoare la calitatea vieții, ați inclus și sărăcirea populației care tinde să se cronicizeze. Acum este în jur la 40 % și spuneați dumneavoastră că s-au format adevărate „pungi de sărăcie“ și că asistăm în același timp și la adevărate decalaje din această cauză în societatea românească. Ce este de făcut?

Asta e o întrebare extrem de dificilă pentru că de două decenii și jumătate cu toții am fost obsedați de starea sărăciei. Vreau să revin la o experiență personală a Institutului nostru. În institut în ’91, ’92, am lansat prima cercetare dedicată evaluării stării de sărăcie în România. Am fost șocați de faptul că starea de sărăcie, așa cum am măsurat-o noi, s-a plasat spre în jur de 40%. Colegii politici au strâmbat din nas că exagerăm. Îmi aduc aminte că Stolojan mi-a zis: „Tu ai văzut pe stradă pe cineva care nu se mai ține pe picioare, unde sunt săracii ăia 40%?“. Și noi am avut niște îndoieli: nu cumva am fost induși în eroare de instrumentul nostru? Poate că e exagerat 40 %. Știți ce este interesant? În anii 2000, toate cercetările făcute nu numai de institutul nostru, ci și de alții după metodologia internațională, acum de instituțiile europene, nivelul sărăciei în România este și în prezent tot în jur de 40 %. Sărăcirea ridicată este un efect structural al tranziției noastre. Nu trebuie să ne mire. La începutul anilor ’90 s-a prăbușit numărul locurilor de muncă. De la opt milioane și jumătate de salariați din anii ’90, în doi ani de zile am ajuns la patru milioane și ceva, aproape jumătate. Pierderea locurilor de muncă explică foarte clar sărăcirea populației și aici este de fapt și cheia. Cum poți să rezolvi sărăcia? Singura modalitate este să lansezi economia. Dar un altfel de economie. Să creezi locuri de muncă, dar nu locuri de muncă prost plătite. Locuri de muncă plătite rezonabil din punct de vedere european. Asta este cheia. Sigur, e important să-i ajuți pe cei săraci, dar nu rezolvi sărăcia doar cu aceasta, ci doar îi menții, să zicem, într-o sărăcie suportabilă pentru ei, dar nu-i scoți din sărăcie.

CARTE DE VIZITĂ

Cătălin Zamfir
Profesor universitar, doctor în Filozofie (cu o lucrare de sociologie), 1969
Fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale
Director al Institutului de Cercetare a Calității Vieții – Academia Română
Preşedinte al Asociaţiei Române de Sociologie
Director al Seriei Rapoartele Sociale ale ICCV și Revistei online Inovaţia Socială
Membru Corespondent al Academiei Române

A consemnat: Simona Popescu

Sursa: Cotidianul

Share Button

AMBASADA SUA- TRAFIC DE INFLUENȚĂ PENTRU LULUȚA?

Share Button

Ministrul Justitiei Tudorel Toader a terminat evaluarea sefilor PICCJ si DNA, Augustin Lazar si Laura Kovesi. Coincidenta, cu doua zile inainte sa anunte daca va propune sau nu revocarea lui Kovesi de la sefia DNA, ministrul Justitiei Tudorel Toader este vizitat de ambasadorul SUA la Bucuresti Hans Klemm. Sa fie vizita lui Klemm o incercare de a influenta evaluarea lui Toader pentru a o pastra pe Kovesi la conducerea DNA?

hans-klemm

Mai sunt doua zile si vom afla soarta sefilor PICCJ si DNA, Augustin Lazar si Laura Kovesi. Doua zile pana cand vom sti daca ministrul Justitiei Tudorel Toader a avut curajul sa ia o decizie radicala, dar corecta in opinia noastra, si sa propuna revocarea din functie a sefei DNA. Tudorel Toader a dezvaluit, luni 27 martie 2017, ca a finalizat evaluarea lui Augustin Lazar si a Laurei Kovesi, dar a precizat ca va face public rezultatul abia in cursul zilei de miercuri, 29 martie 2017.

A naibii coincidenta insa, cu doua zile inainte de a anunta daca va propune sau nu revocarea din functie a Laurei Kovesi, ministrul Justitiei va fi vizitat de ambasadorul SUA la Bucuresti, Hans Klemm , unul dintre sustinatorii sefei DNA. Este o vizita care ne face sa ne intrebam daca nu cumva Hans Klemm incearca sa influenteze decizia lui Tudorel Toader si sa o salveze pe Laura Kovesi, astfel incat preferata precupetelor din Piata Obor sa ramana in continuare la conducerea parchetului anticoruptie, chiar daca in mandatele sale procurorii DNA au comis nenumarate abuzuri confirmate de instante si in pofida faptului ca institutia pe care o conduce a calcat in picioare Constitutia Romaniei si principiul separatiei puterilor in stat prin anchetarea Guvernului pentru adoptarea OUG 13/2017, aspecte constatate de CCR. Este acelasi ambasador care in urma cu cateva zile s-a apucat din nou sa o laude pe sefa DNA.

Iata declaratia ministrului Justitiei, Tudorel Toader:

Am facut evaluarile, cele 14 zile s-au implinit chiar de aseara (n.r. – duminica, 26 martie 2017). Voi proroga termenul cu doua zile, dat fiind ca am fost la Bruxelles, astazi voi avea o intrevedere cu ambasadorul SUA, voi pleca din nou la Bruxelles. Miercuri, la orele pranzului, voi organiza o conferinta de presa si va voi da toate amanuntele”.

Intrebat fiind ce va face daca presedintele Romaniei Klaus Iohannis va refuza o eventuala propunere de revocare din functie a sefei DNA, Tudorel Toader a explicat ca rezultatele evaluarii vor fi motivate in scris: „Presedintele si-a exprimat in repetate rfanduri opinia, eu imi voi exprima opinia mea, in scris si prin raspunsurile pe care vi le voi da miercuri”.

Pe de alta parte, ministrul Justitiei a evitat sa spuna daca a avut sau nu vreo discutie cu Laura Kovesi, in conditiile in care exista informatii cum ca sefa DNA ar fi refuzat sa stea de vorba cu Tudorel Toader in timpul evaluarii. Ministrul a facut totusi o precizare extrem de importanta, subliniind ca nu el este cel care se duce la sefa DNA, ci Laura Kovesi este cea care trebuie sa vina la el.

Autor: George Tarata

Sursa: Lumea Justitiei

Share Button

Dacian Cioloş, un produs de marketing politic din categoria „bitter suedez”

Share Button

La începutul anilor `90, bitterul suedez era una din metodele de stingere a setei românilor de miracole occidentale. Reclama la această băutură-minune făcea puncte de rating TV cât suma dezbaterilor din prime-time organizate, azi, de televiziunile de ştiri, plus emsiunile despre starea vremii. O băteau numai adidaşii „Torsion” şi pantofii de cârpă „Gregorio Rizo”.

dacian_ciolos_experiment_69858800

Bitterul suedez, elixirul vieţii lungi şi fără griji, te vindeca de gastrită, de palpitaţii sau de bătături, îţi rezolva necazurile din amor, îţi asigura câştigul la Caritas înainte să fugă patronul cu banii şi avea darul de a creşte încrederea în viitorul democratic-original al ţării. O sticlă costa cam cât o jumătate de salariu mediu pe economie.

Din nenorocire, în scurt timp, băutura-minune a fost detronată, pe caz de ineficienţă în tratarea necazurilor românului, pe de-o parte, de dozatoarele TEC şi, pe de alta, de votca la cutie, cu pai. De ani buni, bitterul suedez s-a refugiat în subsolurile site-urilor cu produse naturiste. Astăzi, a ajuns şi în politică. În acest ultim domeniu, a fost „branduit” sub marca Dacian Cioloş.

După reclama pe care i-o fac organele specializate în ştiri şi opinii „de calitate”, precum Digi 24, Cioloş este bitterul suedez al aşa-numitei drepte. O poţiune grozavă, pe care, dacă PNL şi/sau USR, ar bea-o, li s-ar rezolva instantaneu toate problemele. Procentele din sondaje ar exploda, Alina Gorghiu ar căpăta anvergura lui Margaret Thatcher, Cristian Buşoi, greutatea lui Winston Churchill, iar lui Nicuşor Dan i s-ar umple capul şi discursul de idei salvatoare pentru ţară. Oare chiar o fi persoana Dacian Cioloş înzestrată cu asemenea proprietăţi miraculoase? Nimeni nu poate să răspundă cu certitudine, pentru că, până acum, Dacian Cioloş s-a manifestat exclusiv ca un produs de marketing politic. Sau, mai bine zis, „a fost manifestat” ca un atare produs. Timp de un an, cât a fost prim-ministru, divizii întregi de specialişti în comunicare au trudit din greu la confecţionarea şi proiectarea unui contur de personalitate ideală: băiat simplu, de la ţară, dar doxat, plecat cu traista-n băţ să se şcolească ca să ajungă un mare specialist apreciat de tehnocraţia bruxelleză, şi modest, pe deasupra. Mai ales modest… Însă modestia pe care strategii de imagine i-au ataşat-o a fost atât de grosier confecţionată, încât mai degrabă i-a dăunat. Traversarea regulamentară a străzii, pe la trecerea de pietoni, filmată „din întâmplare” de cetăţeni de bine cu abilităţi de operator TV, sau călătoriile aeriene la low-cost trase „din întâmplare” în poză de pasageri cu talent de fotograf profesionist, au fost percepute de majoritatea publicului ca făcături oarecum simpatice, care însă nu spun mai nimic despre omul real Dacian Cioloş.

Marea problemă a celui mai mare tehnocrat român contemporan aceasta este: nu reuşeşte să transmită nimic substanţial despre el însuşi. Pentru a câştiga încrederea unui alegător, nu sunt suficiente informaţii biografice de tipul „m-am născut la Cuca Măcăii”, „am făcut şcoala în cutare loc” şi „m-au pus ăştia comisar european de bun ce sunt”. Politicianul trebuie să transmită despre sine elemente care conving asupra calităţilor care-l fac eligibil: „sunt priceput”, „sunt cinstit”, „am un plan şi pot să-l duc la îndeplinire” şi, mai ales, „eu sunt şeful”. Dacă în materie de cinste, tehnocratul bruxellez punctează decent, după un an de prim-ministeriat, priceperea a rămas o chestiune conformă CV-ului, dar care mai are nevoie de confirmări. Cât priveşte existenţa unui plan, capacitatea de a-l duce la îndeplinire în ipoteza în care există vreunul, precum şi (mai ales!) abilităţile de lider lipsesc cu desăvârşire din poza pe care o transmite Dacian Cioloş alegătorului român. În comunicarea politică se aplică un test de imaginaţie, în care un grup-ţintă de alegători este chestionat, în eventualitatea în care ar eşua pe o insulă din mijlocul oceanului împreună cu mai mulţi politicieni, pe care dintre aceştia l-ar alege ca şef învestit cu putere de decizie supra mijloacelor de supravieţuire ale grupului. Este un test la care personaje precum Traian Băsescu ar avea puţine emoţii. În schimb, Dacian Cioloș s-ar fi califica, după prestaţia de până acum, cel mult, la rolul tipului pe care îl desemnezi să ţină evidenţa stocului de nuci de cocos. Şi, la această percepţie, contribuţia profilului de milog călător-sacoşar cu low cost, confecţionat de formidabila armada de PR-işti, este minoră. Mult mai convingătoare asupra capacităţii omului de a fi un lider politic sunt propriile sale acţiuni: comportamentul de fată mare a politicii din campania electorală, când a refuzat să se asocieze explicit cu un partid, baletul post-electoral între oengism şi politica adevărată, lipsa oricărui proiect tematic pe palierul socio-economic şi telenovela comică a înscrierii în USR, pe care o joacă, în aceste zile, în cuplet cu Nicuşor Dan.

Prin tot ceea face, personajul real Dacian Cioloş pare să spună, indirect, precum reclama la bitterul suedez, „eu sunt soluţia la toate problemele voastre, numai că sunt prea bun şi prea scump pentru voi”. Din păcate pentru el, abordarea asta merge vreun an-doi, după care oamenii se prind că bitterul suedez e doar o licoare amară, care nu rezolvă nimic, şi care, consumată în exces, dă dureri de cap şi stări de vomă.

Autor: Alin BOGDAN

Sursa: Justitiarul

 

Share Button

Lașii noștri preşedinți

Share Button

Motto: „Dacă văd o nedreptate şi nu fac nimic s-o îndrept, sunt laş”. (Confucius) 

“Absenţa fricii e prima cerinţă a moralităţii; laşii nu pot fi niciodată morali”. (Mahatma Gandhi)

traian-basescu-klaus-iohannis

Nu există risc mai mare pentru o ţară decât să aibă un preşedinte laş. Unii ar numi asta nu risc, ci blestem. Eu, însă,  nu vreau să merg chiar atât de dreptate. Blestemul are în el ceva implacabil. Riscul, uneori, rămâne doar o posibilitate neîmplinită. Ţara poate avea şansa ca, laşului care o conduce, istoria să nu-i pună la încercare temeritatea şi onoarea chiar pe durata mandatului său. Şi atunci, ea, ţara, nu pătimeşte de pe urma laşităţii lui, a preşedintelui.

Când preşedintele e un om laş iar laşitatea lui se manifestă în faţa unei femei, pare a fi de două ori mai grav. Căci imaginea şi amintirea sa ajung de două ori de râsul lumii. Devin, de-a dreptul, caricaturale.

Este cazul ultimilor noştri doi preşedinţi: capitularzi în faţa unei femei.

Dacă găsesc vreun merit Laurei Codruţa Kovesi, acesta este că domnia sa a reuşit să-i dezbrace de aparenţe atât pe Iohannis cât şi pe Băsescu, să le dezlipească glazura aia lucioasă de bărbăţie şi cocoşenie cu care se prezentau, ţanţoşi, poporului, pentru a ni-i devoala aşa cum sunt în lăuntrul lor definitoriu: nişte căcăcioşi!

Traian Băsescu e genul braveur. Şcoala năravurilor de gang şi a porturilor pline de interlopi. El să răcnească cel mai tare, el să lovească primul şi pe la spate, el să-i aibă pe alţii la mână şi să le strângă degetele în uşă până obţine ce vrea de la ei, lui să-i fie bine iar, de restul, poate să se aleagă praful.

Klaus Iohannis a fost şcolit diferit. Să stea la fereală şi să-i lase pe alţii să se murdărească pe mâini în locul lui. Să nu se bage în cafturi deschise pentru că nu ştie nici să dea, nici să încaseze. În schimb, să fie pe fază la împărţirea mălaiului. Astfel a devenit liderul paravan perfect pentru şmecherii de acţiune, cel care asigură protecţie în interior şi încredere în exterior şi care, ca recompensă, primeşte mereu, la superlativ şi fără riscuri, partea leului.

Tipologii diferite de preşedinţi, dar aceleaşi dâre greţoase lăsate în urma mandatelor lor: bale lipicioase de melc, cu inserţii de excremente, expulzate, ca cerneala de sepie, în panica acceselor frecvente de derută şi trădare.

Klaus Iohannis e paralizat de frică în faţa ameninţării pe care o reprezintă Laura Kovesi pentru el şi pentru prima doamnă. Dosarul cu casele de la Sibiu şi cine mai ştie ce altceva, au developat în acest voinic cu picioare în X şi reflexe de iepuraş cu gonacii pe urme, imaginea marionetei perfecte. A rostitorului, fără sentimente şi liber arbitru, de mesaje ale păpuşarilor. Să declari cu atâta senină inconştienţă că un plagiat de 4% nu merită să fie pedepsit şi că tu, personal, eşti mulţumit de procurorii care au încălcat grav Constituţia, trădează lobotomie liber consimţită. Laşitate şlefuită chirurgical. Operaţie, inestetică, pe creier. Înaltă trădare a respectului de sine. Klaus Iohannis nu doar că nu are minima temeritate de a recunoaşte imperfecţiunile unui înalt funcţionar aflat sub autoritatea sa, dar, mai deplorabil, se transformă în avocatul, cu pistolul la tâmplă, al acestuia.

Încât, te întrebi în aceste condiţii: dacă mâine, doamna Merkel îi va cere lui Klaus Iohannis ca, în numele unei Europe reşapate, să cedeze Transilvania ungurilor şi Moldova ruşilor, arătându-i pentru mai multă determinare, după modelul koveşist, pisica neagră a vreunui dosar compromiţător, ce va face sensibilul nostru preşedinte? Va ieşi, cumva, să ne explice beneficiile pentru viitorime ale unei astfel de amputări teritoriale a ţărişoarei? Cum a făcut-o, deja, pentru varianta Europei cu două viteze?

Nici Traian Băsescu nu e mai  breaz, cu toată gălăgia lui vibrantă, de spart, la intimidare, geamurile DNA şi ale Parchetului General. El acţionează pe principiul sopranei care vrea să dea iama în cristalurile amantului infidel, depăşind cu vocea ei amplă frecvenţe de 1000 Hz şi intensităţi de 200 dB.

Laşitatea lui Traian Băsescu, deşi zgomotoasă (în contrast cu cea silenţioasă a lui Klaus Iohannis), ascunde tot atâta risc pentru ţară şi popor. De ce? Pentru că ignoră în egală măsura ideea de patriotism. Pe Traian Băsescu îl interesează, exclusiv, să-şi salveze pielea, şi, eventual, pielea Udrei. În rest, gargară tabagico – propagandistică. Din partea lui, în ceea ce priveşte ţărişoara, n-are decât să vină şi potopul. Puţin îi pasă!

Dacă măcar 10% dintre ideile nobile  cu care Traian Băsescu îşi garniseşte pledoariile demagogice (apărarea drepturilor omului, eliminarea abuzurilor din justiţie etc) ar fi, cu adevărat, cauze cărora să vrea să se dedice, atunci ar aduce la lumină, din arhivele sale de şantajist emerit, acele probe ce  ar declanşa schimbarea şi însănătoşirea. Nu o face, însă!   Căci e riscant, iar el e laş! Le flutură la intimidare, pe la televiziunile prietene, negociază pe baza lor achitări şi clemenţe, şi tremură toată ziulica în aşteptarea succeselor lui meschine. Dar de făcut ceva  concret întru îndreptarea răului, nimic. Se încadrează perfect în definiţia lui Confucius, din motto.

Cum şi Klaus Iohannis, în definiţia lui Mahatma Ghandi.

Doi preşedinţi slabi. Doi preşedinţi laşi. Doi preşedinţi care tremură, fiecare în felul său, în faţa Laurei Kovesi.

Doamne fereşte de vreun război! Doamne fereşte de vreo restartare a Europei pe bază de negocieri dure şi de interes naţional. Dacă de frica lui Kovesi preşedintele României renunţă şi la onoare şi la principii şi la libertatea sa de decizie, putem deduce foarte simplu cam la ce ne-am putea aştepta din partea lui în încleştări cu granzii mondiali. La capitulare necondiţionată.

În acest moment, şansa României este amânarea oricărei decizii majore referitoare la UE. Căci, dacă o decizie majoră se va lua în discuţie, pe noi nu va avea cine să ne reprezinte cu patriotism şi curaj.

Sursa: Contele de Saint Germain

Share Button

MISTER PORTOFEL. “Cum să mai rămâi calm?”

Share Button

Un clovn solemn pretinde că mă reprezintă în Parlamentul European şi mă face de râs. Laitmotivul banilor este tipic pentru acest gen de indivizi „de tip nou”. Pe ei nu-i interesează drepturile cetăţeneşti, ci aşa-zisa eficienţă. Ei sunt pragmatici.

7135


Dacă domnul Liviu Avram ar fi băgat, din greşeală, mâna în buzunarul cetăţeanului constipat de alături, filosoful mitoman, ar fi scos un portofel mai dodoloţ şi ar fi putut, în plus, să ilustreze metafora cu „taxele” mai credibil. Pentru că, încă de la început, invitatul din partea PPE a inserat o imprecizie în scheciul său, aceea că ar fi plătitor de taxe; fiind angajat la o instituţie aflată în insolvenţă, impozitul pe salarii se varsă la buget doar în condiţiile în care aceasta are încasări, altfel transformându-se în datorii (fără dobânzi şi penalităţi). Aşa că mare lucru nu „extrage” domnul Avram, pentru „ceea ce se cheamă bugetul public”, din portofelul pe care-l agita ca pe un tomahawk către camerele de luat vederi.

După farsa cu portofelul, cetăţeanul nostru revoltat abundă în inexactităţi, minciunele ori tâmpenii în penibilul expozeu:

1. „Cui dau eu aceşti bani? Păi îi dau aşa: Parlamentului, Guvernului, primarului şi unei întregi birocraţii de stat” – nimic despre Educaţie, nimic despre Sănătate, ba chiar nimic despre instituţia cu cel mai mare procent din PIB (1,2% – 1.899.747.000 lei) dintre ţările Europei: SRI-ul.

2. „Dar acum aproape două luni, într-o noapte, fără niciun fel de explicaţie anterioară sau ulterioară (!), Guvernul României a făcut un lucru de neînchipuit. Printr-o ordonanţă de urgenţă, act cu putere de lege, a frânt tocmai legea care ne păzea banii” – nu a „frânt”, domnule, nimic, a armonizat doar, pe cât se poate, legislaţia noastră cu cea europeană în privinţa „abuzului în serviciu” (inexistent în multe ţări europene, după cum v-a explicat şi parlamentarul german), în conformitate şi cu prevederile Comisiei de la Veneţia.

3. „A dezincriminat total neglijenţa şi conflictul de interese şi a dezincriminat parţial abuzul în serviciu. Şi mă întreb: cum vine asta? Pe de o parte, pe mine, contribuabil, mă obligi – prin lege – să dau bani la buget, iar pe de altă parte, prin altă lege, te arăţi indulgent şi generos cu cei care mi-i pot fura” – ce-i drept, domnul Avram minte cu ceva mai multă graţie decât filosoful sulimenit. Asta cu dezincriminatul e, oricum, antologică.

4. „O mulţime de români s-au dovedit imuni la manipulări, au înţeles exact ce li se pregăteşte…” Ăia din Piaţă chiar că imuni la manipulare au fost. Imunitate beton!

5. „Curtea Constituţională a reuşit performanţa să nu ne spună absolut nimic despre ceea ce ne interesa pe noi mai mult: dacă ceea ce ne-a făcut Guvernul a fost bine, a fost rău sau a fost altcumva. În concluzie, înţelepciunea Curţii nu ne-a ajutat la nimic” – aici, domnul analist a dat rău de tot cu oiştea-n gard, rolul CCR nefiind nicidecum de a analiza decizii de oportunitate, „să ne spună dacă ele sunt bune sau rele”, ci doar dacă sunt constituţionale sau nu.

6. „Românii din stradă au fost cei care au repus legea în drepturile sale” (!)

7. „Criza s-a mutat în Parlament” – cu alte cuvinte, un complot al Guvernului, Parlamentului şi al CCR este dezvăluit de cetăţeanul responsabil Avram, chiar dacă domnia sa nu înţelege nimic din actele normative respective („Nu v-a plăcut ce a făcut Guvernul? Nicio problemă. Venim noi, Parlamentul, şi facem acelaşi lucru, pentru simplul fapt că putem. Ce-o să mai faceţi?”). Ba, în plus, şi o anumită parte din Opoziţie i-a încercuit perfid pe stâlpii statului de drept Macovei, Liiceanu, Avram şi ceilalţi: „slăbirea legii nu este dorită doar de majoritatea care sprijină Guvernul, ci şi de o parte din Opoziţie” ( !) E clar, în România, multe forţe se opun domnului Avram! „Iar românii nu pot face nimic…”  Auzi, „românii”! …ce farseur!

Mă întreb doar cum s-or fi uitat oamenii ăia la comediantul nostru. Prezentarea în PowerPoint a fost şi aceea una de vis, vă puteţi delecta cu ea în primul comentariu.

Autor: Răzvan Constantinescu

Sursa: Răzvan Constantinescu

Share Button

Klaus Iohannis, acest Tudorel Popa european: „Să trecem la treabă!”

Share Button

România trebuie „să îşi facă treaba” în UE, a spus președintele Klaus Iohannis, fără a preciza nici calitatea, nici cantitatea „trebii” (mică?,  mare?). Și poate că a fost mai bine așa, deși tot de la acest vidanjor talentat al UE aflăm că acest concept de „treabă” este esențial pentru UE însăși: „M-aţi întrebat ce putem să facem concret. (…) Asta înseamnă să ne facem treaba. Asta înseamnă, sigur, să ne facem treaba şi acasă (…) Ca într-o familie, funcţionează cel mai bine dacă fiecare îşi face treaba”.

maxresdefault

„Să trecem la treabă!”, era deviza lui Tudorel Popa, vidanjorul de la «Românii au talent», care imita o motocicletă veche, un vecin care tăia găina, autobuzul sau drujba. „Pe treaba lui” e și Iohannis prin Europa, care imită un președinte de țară. În realitate, această declarație este un alt exemplu elocvent al „aflării în treabă” de care au dat dovadă politicienii români în Europa, nesiguri, depășiți, stingheri și slabi, reprezentanți ai unei țări în numele căreia și-au asumat cu bucurie nedisimulată periferia și poziția de groapă de gunoi a Europei. Această declarație este, de asemenea, un exemplu elocvent pentru modul în care, atunci când un politician nu are nimic de spus, se vede obligat să spună numai lucruri mari, care ascund cel mai bine impostura. O declarație politicianistă a unui aspirant cu puține posibilități de exprimare, dar continuu la un vedetism, bineînțeles, nemeritat. Un Tudorel Popa politic…

Iar practicabilitatea germană se va întâlni cu ”filosofia existențialistă românească” din ultimele decenii (care a produs ample cugetări precum „iarna nu-i ca vara” sau „să fie bine ca să nu fie rău”) în același președinte Iohannis care a anunțat practic că nimeni nu vrea să stea pe loc: „Nu dorește nimeni să facă pași înapoi, toți doresc să facă pași înainte”.
De la Roma, unde a aniversat crearea Uniunii Europene, Iohannis a anunțat, sâmbătă, 25 martie 2017, că va invita liderii politici români la discuţii, în multiple formate, pentru a vedea cum înţeleg viitorul Europei.

„Nu trebuie să-şi imagineze lumea să se aşteaptă de la noi mari filosofii europene şi pe urmă să-i convingem pe toţi”, a ”avertizat” Iohannis.

„Am spus cred că săptămâna trecută. După ce vom termina această festivitate de la Roma voi invita şi voi provoca politicienii de acasă la discuţii în multiple formate pentru a vedea cum vede lumea politică de la noi viitorul Europei. Şi am de gând să fac acest lucru. Dacă se va întâmpla la Snagov sau la Bucureşti sau în altă parte, vom vedea. Dar da, am intenţia să particip la formate şi să încurajez formate de discuţii pentru a avea o energie pozitivă în definitiv în acest demers. Este clar că noi vrem să jucăm un rol pozitiv”.

Pentru a contribui la proiectul european România trebuie „să îşi facă treaba”.

„M-aţi întrebat ce putem să facem concret. (…) Asta înseamnă să ne facem treaba. Asta înseamnă, sigur, să ne facem treaba şi acasă. În primul rând să respectăm ce am convenit cu toţii, bunăoară să nu avem deficit bugetar excesiv. E un lucru foarte, foarte concret pe care putem să-l facem. Însă România poate să facă mult mai mult”.

„Nu suntem în Schengen, acţionăm ca un membru de facto Schengen şi am arătat cum poate o ţară europeană să-şi apere foarte bine graniţele. Poate reuşim să-i convingem şi pe alţii să folosească abordări similare, fiindcă una din preocupările de bază pentru toţi europenii este securitatea graniţelor externe. Nu-şi doreşte nimeni să revenim la situaţia din 2015 când populaţii străine, cred că putem să spunem, au intrat în UE fără niciun fel de control. Aşa ceva nu se mai poate repeta şi nu trebuie să se repete”.

„În domeniul apărării, nu vrem să construim ceva paralel cu NATO, dar cred că exemplul nostru cu 2% pentru înzestrare, pentru apărare este nu doar o promisiune politică sau un exemplu, este un fapt cu care noi, concret, vom contribui la creşterea securităţii în Europa şi multe alte lucruri de acest tip. Nu trebuie să-şi imagineze lumea să se aşteaptă de la noi mari filosofii europene şi pe urmă să-i convingem pe toţi. Ca într-o familie, funcţionează cel mai bine dacă fiecare îşi face treaba fără să vorbească mai mult decât e necesar, dar să muncească mai mult decât trebuie”.

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro

Share Button

E mereu o Înaltă Poartă unde merg fanarioții

Share Button

Cele două Românii sunt din nou în conflict. România noastră și România lor, noi și ei, interesele lor și munca noastră. Pentru că se simțeau stingheri la București, au trimis o delegație la Bruxelles să se plângă despre cum românii sunt prea români și prea puțin europeni, despre cum corupția crește când nu sunt ei la putere și să le vorbească mai ales despre cum #rezistă ei.

gabriel-liiceanu-1024x516

Astfel, au plecat la Bruxelles Gabriel Liiceanu, Mălin Bot, Liviu Avram, Ionel Stoica și Attila Biro, niște oameni absolut reprezentativi pentru România. Doi jurnaliști de la Adevărul, un fost ziarist, în prezent șomer și marele filosof și patron de editură, Gabriel Liiceanu. Dacă ziariștii au făcut ceea ce fac și în editorialele lor, adică au atacat PSD-ul, ceea ce e aproape normal pentru că presa trebuie să critice mai ales puterea, cireașa de pe tort a fost discursul lui Gabriel Liiceanu:

“Nu aș fi venit aici ca cetățean al unei țări de 10 ani membră a UE dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate” – a spus Gabriel Liiceanu în fața Comisiei LIBE din Parlamentul European. Îmi dați voie mai întâi să mă prezint, în 2-3 cuvinte.  Am, ca și dvs, o profesiune dobândită, mai precis, sunt profesor de filosofie la Universitatea din București, sunt scriitor, conduc una dintre cele mai importante edituri de știinte umaniste din România. Mai am o meserie, meseria pe care am dobândit-o din 1990, de la căderea comunismului: meseria de cetățean.  Voi vorbi aici în calitatea mea de practicant al profesiunii de cetățean; de altminteri, din 1990, primul an de la căderea comunismului, sunt membru fondator al Grupului pentru Dialog Social.
Reprezint așadar, prin vorbirea mea, societatea civilă.”

Mai sus este doar începutul discursului glorios al lui Liiceanu, restul poate fi citit aici. Trecând peste inepțiile spuse în restul discursului, mi se pare foarte important de accentuat felul în care Gabriel Liiceanu se descrie. El ne spune din start că este profesor, deci un tip citit, cu pedigree, care modelează mințile tinere. Descrierea continuă cu calitățile sale antreprenoriale, conduce cea mai importantă editură umanistă din România, cumva uită să spună cum a ajuns acolo și cum Editura Politică a ajuns Humanitasul de azi. În final, ne lovim de inevitabil, Liiceanu ne  spune că este cetățean, ba mai mult că este un cetățean model, un super-cetățean care face parte dintre fondatorii GDS, de parcă în această funcție ar fi ceva de lăudat.

Este trist să vedem că cei pe care i-am considerat elită ne dezamăgesc crunt atunci când aleg să-și vadă propriul interes în detrimentul intereselui României. Gabriel Liiceanu, fostul elev al lui Noica, a uitat măsura bunului simț, dar a găsit măsura banilor câștigați fără muncă, compensați doar de pierderea demnității.

De au făcut soroșiștii circ la Bruxelles

Dincole de patetismul afișat de societatea civilă sau mai puțin civilă trimisă la Bruxelles e bine să vedem mai departe de discursul demagogic al lui Liiceanu. Singurul scop al acestei expedinții a fost să ofere Europei un pretext să nu mai cheme România la negocieri. Ce să negocieze o țară în care ”elitele” o critică deschis de la tribuna Parlamentului european, ce să cerem noi europenilor când nu putem nici să ne punem de acord la noi acasă?!

Autor: Alexandru David

 

 

Share Button