Archive for Analize

Eminescu: „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa”

eminescu1Prezentăm viziunea lui despre socialism analizată în studiul nostru „Socialismul în viziunea lui Eminescu”,  Sociologie Româneascã, volumul IV, nr. 1, 2006.   Eminescu, un atent cercetător al culturii şi doctrinelor occidentale, nu a consemnat idei şi teze marxiste nici măcar în manuscrisele sale.

În ce-l priveşte pe K. Marx nu există mărturii că poetul ar fi citit scrierile lui Marx. O simplă însemnare găsită într-un manuscris eminescian ce menţiona Das Kapital nu ne îndreptăţeşte a-l bănui ca fiind un cititor al operei întemeietorului doctrinei comuniste. De altfel, Eminescu aminteşte foarte rar de Marx: ,,…socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului” (Opere X, 155); ,,şeful socialiştilor din Londra” (Opere XII, p. 153); ,,Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaţionalei roşie, trăieşte Marx, generalisimul partidului şi nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta” (XII, p. 160). Acestea sunt toate referirile la Marx în publicistica eminesciană. Cu siguranţă concepţiile socialiste, el le identifică din alte izvoare decât cele marxiste.

În schimb, Eminescu a discutat despre socialism, nici despre acesta de foarte multe ori, fiind interesat nu atât de mişcarea politică socialistă din Apus cât de evenimentele declanşate de nihiliştii comunarzi din Imperiul ţarist. El nu a acceptat doctrina socialistă fiindcă datorită concepţiei sale sociologice. În viziunea sa, orice societate trebuie să parcurgă, în mod organic, toate etapele evoluţiei sale, şi nu să ,,ardă etapele”, pentru că astfel societatea ar pieri. Doctrinele socialiste şi comuniste propovăduiesc schimbarea pe cale raţională şi revoluţionară a societăţii. Ideea eminesciană asupra evoluţiei organice nu avea cum să admită socialismul.

Eminescu nu acceptă socialismul deoarece acest sistem social ,,încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat”, ceea ce ar însemna distrugerea culturii, adică a întregii moşteniri a omenirii: ,,Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind”(Opere X, 91). Respingerea socialismului este motivată de consecinţele nefaste ce le-ar avea instaurarea lui, şi să recunoaştem experimentele politice teribile din secolul XX l-au confirmat pe deplin pe autorul Luceafărului.

Dacă Marx şi Engels afirmau că stafia comunismului bântuie în Europa, gânditorul român crede că ,,o serioasă turburare socialistă ameninţă Europa”, ameninţare explicată prin deformarea ce ar produce-o socialismul în raporturile sociale dintre oameni. Mai precis, s-ar naşte relaţii artificiale dincolo de modul natural de funcţionare a societăţii  de către o masă incultă ,,pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie.” Această imagine asupra comunismului parcă ar fi decupată din realităţile României din anii’50 ai secolului al XX-lea, când, în numele luptei de clasă şi al clasei muncitoare, numericeşte nesemnificativă, au fost distruse elitele ţării. În viziunea lui Eminescu, mulţimea dirijată de conducătorii socialişti se recrutează din rândul lumpenproletariatului urban şi ,,mai niciodată la ţară, între ţărani”, ,,ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor”.

Eminescu găseşte o diferenţă între socialismul oraşelor industriale, după el ,,esplicabil, deşi nu justificat”, şi cel agrar care nu are nici un rost. ,,Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică” deoarece noul sistem social preconizat nu are cum să asigure condiţii de existenţă egale pentru toţi oamenii conform principiului de a oferi fiecăruia după propriile nevoi. Nu există remediu, scrie poetul, în a înmulţi ,,mijloacele prime de existenţă”. Transferul avuţiei claselor bogate la cele sărace, sau un alt mod de a organiza munca nu duc la îmbunătăţirea condiţiei sociale şi economice a tuturor indivizilor. Existenţa biologică este întreţinută de toţi oamenii şi ea se poate realiza numai prin ,,muncă aspră”. Clasele avute au, faţă de restul populaţiei, o cultură şi creează cultura, or, înlăturarea lor ar duce la erodarea temeliei culturii.  Ceea ce îl preocupă pe Eminescu este răspândirea iluziilor economice socialiste în state, cum este Rusia, ,,în care n-au raţiune de a fi”. Foarte bun cunoscător al politicii şi societăţii ruseşti, el întrezăreşte pericolele pentru întreaga cultură şi civilizaţie a lumii instaurarea unui regim socialist în ţara vecină României (Opere, X, 91).

Gânditorul discută comunismul prin rolul politicului, anume acela de a armoniza interesele statului cu cerinţele libertăţii individuale. Numai că pentru comunismul internaţional acţiunea politică nu are alt scop decât de a distruge statul. Este sesizată aici o contradicţie a ideologiei comuniste rezultată din accentul pe individ în raport cu statul, dar în realitate este promovat spiritul gregar al maselor ce trebuie să se opună prin orice mijloc elitelor, recte burgheziei: ,,Între acestea două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mînile individului, asta e problema pe care mulţi s-a încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei şi pînă la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.” (Opere, X, 148).

Nu este lipsit de sens faptul că Eminescu, întrucât a argumentat cum ţăranul român întreţine întregul stat român cu pleiada lui de funcţionari şi de demnitari, a fost etichetat ca socialist: ,,Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci când am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice. O reorganizare socială având de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.” (Opere, XII, 323-324).

Răul în România este generat de cheltuirea neproductivă a banilor câştigaţi de lucrători prin muncă, de către postulanţi care prin activitatea lor nu aduc un cât de mic surplus la bogăţia ţării. Deci poetul vede limpede diferenţa dintre capitaliştii autentici şi pseudocapitalişti. Primii îşi orientează profitul spre investiţii, spre crearea de noi venituri, ceilalţi sunt doar consumatori ai venitului creat de masele muncitoare, care nu beneficiază în nici un fel de pe urma lor. De aceea, Eminescu îi îndeamnă pe socialiştii români să cerceteze căile prin care este consumat bugetul de către grupuri parazite.

Eminescu nu găseşte că proprietatea şi capitalul sunt vinovate pentru mizeria suportată de clasele de jos, idee care-l desparte indubitabil de socialişti şi de marxişti, şi mai mult, îl scuteşte de eticheta pusă cu superficialitate concepţiei sale, anume de gândire antimodernă, anticapitalistă. Eminescu identifica dezvoltarea capitalistă a României pe altă cale, dar cu aceleaşi valori cum sunt capitalul şi proprietatea.

Însă pentru Eminescu, în România nu se justifică în nici un fel socialismul întrucât nu există condiţia sine-qua-non a acestui sistem social – industria. Se poate accepta socialismul ca un alt mod de organizare a relaţiilor sociale numai într-o societate industrială. Într-adevăr, socialismul în datele lui originare este un sistem social imaginat ca formă de organizare pentru una din clasele fundamentale ale societăţii industriale – proletariatul. Cum România era un stat eminamente agrar, socialismul ar fi un transplant care nu are cum să supravieţuiască: ,,În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporţie între numărul chilometrilor patraţi ai ţării şi numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor ţări, se-nţelege că munca industrială va fi supusă legilor unei concurenţe universale, că, nefiind destul de ieftenă sau neaflând vînzare, acel prisos de populaţie va căuta să sufere sau să emigreze.

La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic şi ca evoluţiune de idei nu-i decât aceeaşi jucărie cu abstracţii străine pe cari şi-au permis-o predecesorii d-nilor Nădejde: C.A. Rosetti, Serurie, Pătărlăgeanu ş.a.” (Opere, XII-212)

Eminescu stabilea corect stadiul de dezvoltare economică al ţării, axată pe agricultură, industrie casnică şi pe un comerţ bazat mai mult pe import. El recunoaşte că statele industriale sunt mai bogate pentru că acolo mare parte din populaţie produce şi-şi duce existenţa din ceea ce produce, pe când în România capitalismul a stimulat parazitismul social, adică un câştig fără muncă. De aceea, socialismul nu are cum să-şi găsească un corespondent real în România, în lipsa unei burghezii şi a unui proletariat implicaţi în activităţi productive.

Autor: Constantin Schifirneț

Sursa: Foaie Națională, preluare după Adevărul

ILUZIA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI

romania-steagFăcând referire la teoria centru – periferie, H.R. Patapievici argumenta poziția României la periferia lumii civilizate sau după cum spunea C-tin. Noica despre sufletul românesc, eternul țăran al Europei (ceea ce dacă e să ne raportăm față de unde-am ajuns astăzi, chiar n-ar fi rău).

Este evident că această poziționare poate fi privită din dublă perspectivă: dinspre exterior oși dinspre România. Nimeni nu poate nega că România aparține culturii și civilizației europene, chiar dacă decalajele de dezvoltare și moștenirea istorică, discutând aici de o întreagă perioadă de stagnare culturală, politică și balcanizare instituțional-administrativă, au menținut România undeva în anticamera modernității europene.

De 25 de ani, România și-a declarat apartenența la lumea occidentală. Ce înseamnă totuși după 25 de ani modernizarea României? Unde o regăsim? Dacă ne raportăm la societate, la nivelul de trai, la ceilalți indicatori socio-economici, la dezvoltarea instituțională, la dezvoltarea locală, la infrastructură, la politica externă, comerțul exterior și prezența României în lumea occidentală pe care o clamează, toate acestea ne ridică mari semne de întrebare.

România a rămas repetentă la toate capitolele care pun în valoare modernizarea. Ar fi cel mai simplu să acuzăm statul, împreună cu toate instituțiile sale pentru că nu și-au îndeplinit rolul, nu au furnizat oamenilor, cetățenilor acestei țări, acel minim de servicii publice de calitate necesare pentru a câștiga în modernizare, am putea să acuzăm toate guvernările că nu au urmărit cu predilecție obiectivele de dezvoltare, că nu au urmărit reforma instituțională, administrativă și juridică, să acuzăm parlamentul că a făcut legi speciale, cu dedicație și protecție pentru grupuri de interese, că nu s-a orientat către spiritul Constituției și nu a forțat îmbunătățirea legilor organice sau a codurilor care ar fi condus la o reală modernizare a statului. Am putea aduce aceste acuzații și am avea dreptate. Și cu toate acestea, la ce folosesc?

Ce este societatea românească astăzi, care este civilizația occidentală pe care o clamăm? O mahala, un amalgam de incultură, grobianism, bășcălie și prost gust, cosmetizate cu milionari de carton, opulență, prostituție și vedetism fals, o mocirlă infectă pe care plutesc insule de indivizi prea lași, prea bătrâni, prea aroganți ca să se mai uite în jurul lor și să mai încerce să schimbe ceva. Cu toții suntem vinovați pentru ce este România astăzi!

Clamarea modernizării și a apartenenței la civilizația occidentală ne-a distrus educația, ne-a măcinat valorile reale pe care le moștenim, ne-a sărăcit moral și psihic, iar toate acestea s-au repercutat asupra stării de sănătate. Societatea românească e bolnavă. Nu există modernizare fără educație. Civilizația occidentală s-a clădit pe sute de ani de cultură, de valori dezbătute și comentate, pe oameni de valoare, pe o experiență universitară critică. Da, România are și a avut oameni de artă, are o cultură cu care se poate lăuda și identifica, dar ce au făcut ei pentru societatea românească, ce a făcut școala pentru a-i poziționa ca valori și ca repere morale? Absolut nimic, au rămas niște insule într-o mocirlă infectă.

România ca societate nu a câștigat absolut nimic în urma aderării la Uniunea Europeană, statul s-a șubrezit, economia a fost căpușată, oamenii profesioniști și oamenii calificați au emigrat sau s-au retras pe insula lor, educația e la pământ, sănătatea e la pământ, armata e la pământ, justiția e la pământ.

Să fie un blestem, să fie o neșansă istorică, să fie o generație ratată? Modernizarea României e o iluzie construită prin reclamă, printr-un mecanism mincinos de marketing, printr-un consumerism deșănțat de prost gust, printr-un sistem bancar fraudulos, o cămătărie instituționalizată de școala economică occidentală, alături de o schemă ponzi (piramidală) de deposedare a avuției naționale. Iată radiografia modernizării!

Societatea românească trebuie reclădită prin instigare la cultură, prin abuz de educație, prin impunerea unor repere morale, prin școală gratuită de bună calitate, prin reconstruirea instituțiilor statului și prin afirmarea unui stat puternic, dacă nu în Europa, cel puțin în regiune. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, nu trebuie să ne mai comportăm ca niște insule, trebuie să ne scufundăm în mocirlă și să începem curățenia!

Autor: Cristi

Sursa: Initiative Pentru Romania

OBAMA – MESIA STATULUI POLITIENESC. Pregatirea pentru REGIMUL TOTALITAR

October 28, 2013Intr-un discurs sustinut vineri, 17 ianuarie, in cadrul Departamentului de Justitie,presedintele Barack Obama si-a declarat sprijinul pentru supravegherea de catre Agentia Nationale de Securitate (NSA) si guvernul american a populatiei americane si a nenumarate alte milioane de oameni din intreaga lume.

Discursul a fost un exercitiu de minciuna si falsificari istorice. Insusi faptul ca un astfel de discurs a putut fi sustinut fara a provoca proteste masive si cereri de punere imediata sub acuzare a presedintelui este un indice a cat de mult au inaintat clasa conducatoare si stabilimentul politic in instaurarea unui regim totalitar. Pe parcursul celor 45 de minute, Obama nu a mentionat niciodata cel de-al 4-lea Amendament, care interzice in mod explicit “perchezitiile si confiscarile” arbitrare si fara mandat – adica exact ceea ce fac NSA si alte agentii de spionaj, la o scara care nu ar fi putut fi niciodata imaginata de catre Parintii Fondatori ai Republicii Americane. In schimb, cuvantarea a fost marcata de imnuri de multumire repetate inchinate aparaturii militare. “Tipii de la NSA sunt vecinii nostri, prietenii nostri si familia noastra”, a declarat Obama.

“Comunitatea noastra de spionaj respecta legea si este compusa din patrioti”, a adaugat acesta, afirmand ca agentii NSA “urmeaza protocoale concepute pentru protejarea intimitatii oamenilor obisnuiti”. Obama si-a aratat sprijinul pentru programele de supraveghere “nu doar pentru ca simt ca ne-au sporit siguranta, ci si pentru ca nimic din revizuirea initiala [a programelor NSA] sau din ce am aflat ulterior nu mi-a indicat ca s-ar urmari incalcarea legii sau ignorarea libertatilor civile ale cetatenilor”.

Mintind inca o data cu seninatate, presedintele a afirmat ca arhiva de inregistrari a apelurilor telefonice ale rezidentilor americani “nu implica examinarea de catre NSA a convorbirilor telefonice ale cetatenilor obisnuiti”. “NSA nu face abuz de putere pentru a forta autoritatile sa-ti asculte convorbirile telefonice private sau sa-ti citeasca email-urile.” “Statele Unite nu spioneaza oamenii obisnuiti care nu le ameninta securitatea nationala.”

Din iunie anul trecut, atunci cand fostul contractor al NSA, Edward Snowden, a inceput sa dezvaluie informatii cu privire la activitatile agentiei, revelatiile s-au succedat, detaliind confiscarea inregistrarilor telefonice, a email-urilor, a mesajelor scrise, a listelor de contacte, a activitatii financiare si a multor alte informatii private a intregii populatii americane si a o buna parte din restul lumii. Au iesit la suprafata rapoarte despre urmarirea placutelor de inmatriculare si monitorizarea scrisorilor cetatenilor obisnuiti, fara legaturi cu terorismul sau alte activitati ilegale.

Guvernul american a fost demascat drept cel mai mare hacker global, atacand comunicatiile indivizilor, guvernelor si companiilor din intreaga lume, purtand razboaie cibernetice atat impotriva dusmanilor, cat si a prietenilor aparenti. Au fost scoase la iveala programe de acaparare a tuturor comunicatiilor electronice prin racordarea la arterele principale ale Internetului.

Obama a luat apararea acestor infractiuni si a celor care le supravegheaza. Si-a inceput discursul prin compararea eforturilor revolutionarilor americani de a urmari miscarile de trupe britanice cu Fratele Cel Mare NSA care spioneaza poporul american astazi. A uitat insa sa mentioneze ca una dintre nemultumirile principale ale colonistilor americani fata de tirania britanica era emiterea de mandate generale de catre Coroana, care permiteau trupelor ocupante sa intre cu forta in casele oamenilor si sa le confiste hartiile personale.

Pentru a preveni acest abuz din partea noului guvern american, fondatorii au alcatuit cel de-al 4-lea Amendament. Limbajul Amendamentului este neechivoc. Nu include nicio derogare din motive de oportunitate sau “securitate nationala” a interzicerii violarii intimitatii.

In cuvantarea sa, Obama a invocat, iarasi, 9/11 si “razboiul impotriva terorii”pentru a justifica supravegherea de catre statul politienesc a cetatenilor sai. A repetat mitul discreditat ca imensul “navod” de spionaj este motivat in intregime de dorinta de protejare a cetatenilor americani impotriva atacurilor teroriste. Nu a avut nicio incercare de a explica de ce aceasta presupusa lupta impotriva teroristilor necesita spionarea de catre guvern a convorbirilor telefonice ale liderilor externi, inclusiv ale aliatilor.

Nu a incercat nici sa alinieze pretextul “razboiului impotriva terorii” cu realitatea sprijinului financiar si militar acordat teroristilor islamisti cu legaturi Al Qaeda, care au servit drept forte americane delegate in razboaiele de schimbare a regimului din Libia si Siria. In timp ce a garantat fara rezerve pentru co-conspiratorii sai de la conducerea NSA si a altor agentii de spionaj americane – in ciuda faptului ca au fost prinsi in mod repetat mintind catre Congres si catre public -, Obama a lansat un atac vicios impotriva lui Snowden.

Daca orice individ care se opune politicilor guvernamentale poate sa isi ia lumea in cap si sa faca publice informatii clasificate”, a declarat acesta, “atunci nu vom putea sa asiguram securitatea cetatenilor nostri sau sa facem politica externa”. Mai departe, a implicat ca Snowden se face vinovat de “dezvaluirea metodelor noastre adversarilor”, altfel spus, tradare. Daca Snowden nu ar fi luat decizia curajoasa si principiala de a demasca operatiunile de spionaj ale statului politienesc, publicul ar fi inca in intuneric. Tot ce a facut Obama de cand au inceput dezvaluirile lui Snowden – inceperea vanatorii oficiale de vrajitoare si instituirea acuzatiilor de razvratire care l-au fortat pe tanarul denuntator sa caute azil politic in Rusia -, a fost dedicat limitarii prejudiciilor aduse agentiilor de spionaj si dezamorsarea indignarii publice prin discursuri false depre “reforme” si “transparenta”.

Discursul de vineri reprezinta culminarea de pana la aceasta data a acestor eforturi. Scopul sau esential a fost de a anunta cateva schimbari cosmetice a unora dintre programe, intr-o incercare de a le legitima si institutionaliza. Asa numitele“reforme” includ cerinta temporara ca adunarea de metadate ale convorbirilor telefonice sa fie aprobata de Tribunalul secret de Spionaj Extern (FISA – Foreign Intelligence Surveillance) – in 34 de ani de existenta, FISA a refuzat doar de 11 ori astfel de cereri de supraveghere -, iar cautarile in bazele de date ale NSA sa fie limitate doar pana la cunoscuti de gradul doi ai persoanelor vizate. El a mai propus ca bazele de date cu apeluri telefonice sa fie scoase de sub controlul NSA si sa fie stocate in alta parte, iar la deliberarile FISA pe anumite aspecte nedefinite sa participe si un comitet guvernamental din exterior.

Dupa cum aproape a recunoscut si Obama, aceste schimbari lipsite de importanta au fost declansate din considerente de PR (relatii cu publicul), nu din dorinta de a limita puterea NSA. Ele sunt necesare pentru “mentinerea increderii poporului american si a natiunilor lumii”. Publicul va fi tinut in continuare in intuneric cu privire la operatiunile secrete ale NSA si ale tribunalului marioneta FISA, iar toata puterea va ramane in mainile birocratilor fascisti, care vor continua sa minta dupa bunul plac, cu sprijinul Congresului, a tribunalelor si a mass-mediei, stiindu-se imuni in fata urmaririlor penale pentru infractiunile savarsite impotriva drepturilor democratice ale cetatenilor.

Bush-Obama-surveillance-programMotivul existential al acestor pregatiri pentru statul politienesc este cresterea accelerata a inegalitatii sociale in America. Democratia este incompatibila cu un sistem social in care cei mai bogati 1% dintre cetateni controleaza 35% din intreaga bogatie nationala, cei mai bogati 20% controleaza 85%, iar cei mai saraci 40% controleaza 0.2 procente; iar cei mai bogati 400 au o avere mai mare decat jumatate din intreaga populatie americana.

Mai mult, Administratia Obama este varful de lance al actiunii, in numele aristocratiei financiar-corporatiste, de impovarare a clasei muncitoare si de transfer a si mai multa bogatie catre varf. In aceeasi zi in care a sustinut discursul despre NSA, Obama a aprobat un buget bipartizan care taie si mai mult cheltuielile sociale, mai mult de 50% dintre fonduri fiind directionate in scopuri militare. In acelasi timp, beneficiile somerilor pe termen lung au fost desfiintate, iar Democratii si Republicanii se pregatesc sa mai taie inca 9 miliarde de dolari din programul bonurilor de masa.

Clasa conducatoare si reprezentantii ei politici sunt terifiati de perspectiva unei revolte masive a clasei muncitoare impotriva contra-revolutiei sociale pe care ei o efectueaza. Se pregatesc pentru inevitabil prin construirea puterii politienesti necesare represiunii si conducerii dictatoriale. Dupa cum a subliniat discursul lui Obama, pentru elita conducatoare a SUA, Constitutia si Carta Drepturilor sunt maculatura. Pregatirile pentru dictatura sunt foarte avansate, iar drepturile democratice ale clasei muncitoare sunt intr-un mare pericol.  (autor: Eric London, Barry Grey, sursa: globalresearch.ca / razbointrucuvant.ro)

Mara Verheyden-Hilliard si Carl Messineo: Discursul despre NSA al lui Obama: “Costumul constitutionalitatii”. Reformele de vitrina constituie adeziunea presedintelui la spionarea ilegala

    In loc sa dezmembreze programele neconstitutionale ale NSA de supraveghere in masa, sau macar sa le stavileasca substantial, presedintele Obama si-a aratat astazi (17 ian. – n.n.) sprijinul pentru ele. Ceea ce acesta numeste “reforme”, sunt mai degraba schimbari cosmetice, de vitrina, ce lasa acest sistem neconstitutional intact si, chiar mai mult, ii acorda ratificare prezidentiala.

    > on July 27, 2013 in Berlin, Germany.Discursul de astazi (17 ian. – n.n.), plin de minimalizare si tagaduire fatisa a bine-documentatei supravegheri masive a populatiei de catre NSA, a servit drept anunt oficial asupra intentiei de a implementa o retea de supraveghere nationala si colectare a datelor, cu caracter permanent.Fiecare apasare de tasta va fi in continuare urmarita, fiecare apel telefonic inregistrat. Crearea unei comisii care sa reprezinte aparent interesele de confidentialitate ale cetatenilor in FISA si necesitatea primirii aprobarii din partea acestuia nu reprezinta decat un costum de constitutionalitate. FISA duce lipsa de caracteristicile unui tribunal veritabil, in care putem gasi deschidere, opinii publice, un proces echitabil.

    Propunerea infiintarii comisiei este o incercare cosmetica, fara substanta, de a masca aparentele. Urmarirea obtinerii aprobarii din partea acestui tribunal nu intruneste in niciun caz cerintele constitutionale pentru un mandat. Discursul de azi a fost unul “istoric” in cel mai rau sens. Reprezinta un esec istoric al unui presedinte de a stapani ilegalitatea masiva a guvernului si violarea drepturilor fundamentale. In anii ’20 si mai apoi in anii ’70, divulgarea programelor secrete de supraveghere a declansat proteste populare masive si a fortat presedintii sa reduca activitatile neconstitutionale ale agentiilor de spionaj.

    In acest caz, in loc sa intoarca pendulul inspre respectarea intimitatii si a Constitutiei, presedintele Obama a validat supravegherea in masa si a trecut de partea NSA. Cuvantarea lui Obama era gandita sa opreasca protestele. Folosind tactici de distragere a atentiei, presedintele a incercat sa reorienteze discutia catrecine ar trebui sa gazduiasca colectia masiva de date a cetatenilor nevinovati, in loc sa trateze adevarata problema, si anume ca supravegherea, colectarea si stocarea acestor informatii trebuie sa inceteze.

    Acest discurs nu va reusi sa opreasca opozitia masiva a poporului american si a lumii intregi, care refuza sa traiasca sub un stat politienesc. Discursul de azi demonstreaza ca presedintele Obama nu are curajul sau dorinta de a sta impotriva agentiei militare de spionaj care a actionat ilegal si in secret, agregand o putere indecenta si periculoasa de monitorizare a comunicatiilor unui intreg popor, de a intra in casele lor si de a le rapi sau distruge pretioasele drepturi de oameni liberi. Presedintele Obama ar fi trebuit sa anunte sfarsitul programului NSA de colectare a datelor a miliarde, daca nu chiar mii de miliarde de convorbiri telefonice si email-uri a cetatenilor nevinovati a acestei tari si a celor din intreaga lume.

    Trebuia sa fi recunoscut neconstitutionalitatea programului NSA de stocare a comunicatiilor si tranzactiilor online a cetatenilor asupra carora nu exista nicio suspiciune de comportament infractional. Trebuia sa le fi cerut agentiilor de spionaj sa obtina ordine judecatoresti inainte de a cere companiilor private informatii financiare sau de telecomunicatii ale indivizilor. Nu a facut nimic din toate acestea. Fost profesor de lege constitutionala, Obama nu a recunoscut ca drepturile noastre fundamentale includ dreptul mentionat de al 4-lea Amendament de a beneficia de intimitate in absenta unor banuieli incriminatorii. Stand in fata Departamentului de Justitie, a carui avocati au faurit interpretari secrete pentru a justifica comportamentul fatis neconstitutional al guvernului, el si-a declarat sprijinul pentru continuarea acestor abuzuri.

    Presedintele Obama nu a anuntat nici publicarea interpretarilor juridice ale FISA. Astfel, este lasata in pace o structura care creeaza legi in secret, fara cunostinta publicului sau vreo dezbatere. Clientela caruia Obama pare sa-i faca cel mai mult pe plac nu este poporul american, ci guvernele aliate si marile corporatii de telecomunicatii. Aceste companii au refuzat gazduirea depozitelor de date ale guvernului, conform propunerii comisiei de revizuire a lui Obama, deoarece ar fi daunat afacerilor si imaginii publice.

    Nici corporatiilor, nici guvernului nu ar trebui sa li se permita sa colecteze si sa stocheze aceste informatii. Presedintele a vorbit abia acum, la mai mult de jumatate de an dupa ce Edward Snowden a dezvaluit dimensiunile programelor de supraveghere ale NSA, gratie crizei politice crescande cauzate de aceste dezvaluiri. Obama a decis ca“reforma” de top din cadrul NSA este aceea de a impiedica alti patrioti ca Snowden sa razbata. Prin criminalizare, amenintari si pedepse crunte, administratia a sperat sa impiedice aflarea adevarului de catre poporul american. Insa exista milioane de oameni cu o constiinta si este imposibil sa-i opresti pe fiecare. Aceasta lupta de oprire a programului de supraveghere este inca in fasa. Rezultatul ei va determina destinul democratiei in SUA. (…)

    sursa: razbointrucuvant.ro

    TESTAMENTUL POLITIC al lui EMINESCU: “Faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei!”

    eminescu“Ce să vă spun? Iubesc mult acest popor blând, pe spatele căruia diplomaţii croiesc hărţi şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc acest popor care nu serveşte decât de cataligi acelora care se înalţă la putere. Popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă pe care i le aşezăm pe umeri.

    E mică ţărişoara noastră, îi sunt strivite hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o, dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e Ţara Românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Noi o iubim aşa cum este, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea înnădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

    Tocmai de aceea trebuie să schimbaţi opţiunea publică! Daţi-i o altă direcţiune! Răscoliţi geniul naţional, spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme. Faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei în care ideea de “românesc” să fie mai mare decât “uman”, “genial”, “frumos”. “

    Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 164 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu. După aproape două secole, textele publicistului Mihai Eminescu rămân încă actuale. Iată câteva fragmente preluate din articolele publicate în Timpul care demonstrează acest lucru.

    Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”

    (Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)

    “Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege

    (De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

    „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase”

    (Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,
    Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)

    Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”

    («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

    „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”

    (Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)

    “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”

    (E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)

    La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.

    (Fraţii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).

    Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”

    (…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)

    Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”

    (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)

    “Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”

    (Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)

    Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi,  sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare”.

    («Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)

    “Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”.

    (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

    „Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”

    (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323).

    Testamentul politic complet, AICI

    Surse: Bucovina profunda si Starea Natiunii

    Dovezi ale impactului fracturării hidraulice asupra apei, aerului şi sănătăţii în SUA

    APTOPIX Fracking A Closer LookCu ocazia protestului împotriva fracturării hidraulice din Albany, capitala statului New York, cetăţenii din statul New York (New Yorkers against Fracking) care militează pentru interzicerea fracturării hidraulice în statul lor, au prezentat guvernatorului Cuomo ultimele studii şi dovezi de necontestat care impun interzicerea fracturării hidraulice. Noi am tradus aceste dovezi şi le punem la dispoziţia presei şi factorilor de decizie relevanţi. Necunoaşterea celor mai noi studii care arată clar cât de periculoasă este exploatarea gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice nu îi va absolvi pe guvernanţi şi autorităţile competente de responsabilitatea penală când aceleaşi catastrofe se vor produce şi în România.

    Iată cele 5 teze susţinute cu argumente ştiinţifice puternice de grupul de activişti împotriva fracturării hidraulice din New York, New Yorkers Against Fracking:

    1. 1. Forajul şi fracturarea hidraulică contaminează apa.

    Titlu din 5.01.2014: Patru state confirma contaminare apei datorită fracturării hidraulice

    Statistici de ultimă oră ale autorităţilor privind protecţia mediului din 4 state din SUA au confirmat faptul că apa a fost poluată din cauza fracturării hidraulice. Peste 110 cazuri de contaminare a apei datorită extragerii gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice au fost confirmate în 3 din statele analizate. De menţionat este faptul că, datorită vidului legislativ din SUA, persoanelor afectate le este foarte greu să dovedească în mod legal legătura dintre fracturarea hidraulică şi contaminarea apei. Cu toate acestea, în ciuda afirmaţiilor industriei, care susţine că nu există niciun caz dovedit de contaminare a apei datorită gazelor de şist, statisticile oficiale de ultimă oră indică contrariul.

    E suficient un singur puţ de gaze nocive pentru distrugerea ireversibilă a mediului acvifer. Conform propriilor statistici ale industriei, 5% dintre sigiliile de puţuri cedează imediat, această rată crescând foarte mult odată cu vechimea puţului[1]. Multe studii recente demonstrează impactul nociv cauzat de fracturarea hidraulică râurilor şi puţurilor din SUA. Iată o parte din acestea:

    -          Un studiu al Universitatii Duke[2] a făcut legătura dintre fracturarea hidraulică şi contaminarea[i] pânzei freatice din zonă, coroborând descoperirile unui studiu anterior, care a identificat “dovezi repetate ale contaminării apei potabile cu metan cauzată de extragerea gazelor de şist”.[3]

    -          Studiul Universităţii din Texas a făcut legătura dintre fracturarea hidraulică şi contaminarea apei potabile cu arsenic.[4][5]

    -          Departamentul de Protecţia Mediului din Pennsylvania a înregistrat 161 de cazuri în care apa a fost poluată din cauza fracturării hidraulice în intervalul 2008 şi toamna lui 2012.[6]

    -          Studiile Universităţii din Colorado au demonstrat ca apele subterane au fost contaminate în peste 350 de cazuri din cauza a peste 2.000 de scurgeri de gaze şi petrol de şist în ultimii 5 ani[7], depistând substanţe chimice ce provoacă dereglări hormonale în apa din apropierea siturilor de foraj, inclusiv in râul Colorado[8].

    Cercetările ştiinţifice demonstrează clar că fracturarea hidraulică este în mod inerent periculoasă pentru apă şi nu poate fi efectuată în condiţii de siguranţă.

    1. 2. Poluarea atmosferică cauzată de operaţiunile de forare şi fracturare otrăveşte aerul

    Titlu din 10.12.2013. Departamentul de Sanatate, preocupat de emisiile de benzen din apropierea siturilor de foraj

    Operatiunile de forare şi fracturare, împreună cu infrastructura asociată lor – camioanele, staţiile de compresie, conductele, multitudinea de supape de combustie a gazului -  produc smog şi poluatori atmosferici periculoşi ce predispun la astm, atacuri de cord, scăderea greutăţii la nou-născuţi şi cancer. Iată dovezile susţinute de studiile recente:

    -          Şcoala de Sănătate Publică din Coloradoidentificat poluanţi atmosferici în apropierea staţiilor de forare şi fracturare hidraulică la concentraţii ce prezintă risc de cancer, tulburari neurologice şi probleme respiratorii.[9]

    -          Testele Departamentului zonal de sănătate de la staţiile de fracturare hidraulică din Virginia de Vest au identificat concentraţii periculoase de poluatori atmosferici, determinându-l pe directorul Departamentului de Sănătate să avertizeze: “Concentraţiile de benzen sunt extrem de mari….Îngrijorările populaţiei sunt justificate”.[10]

    -          Medicii unei singure clinici rurale din Pennsylvania au înregistrat în evidenţele lor 20 de persoane cu probleme medicale cauzate de expunerea la emisiile din apropierea operaţiunilor de fracturare hidraulică.[11][12]

    -          Datele Asociaţiei Americane de Pneumologie indică faptul că aerul este mai poluat în zonele rurale în care operaţiunile de fracturare hidraulică sunt mai intense, comparativ cu zonele urbane.[13]

    1. 3. Fracturarea şi evacuarea apelor uzate sunt tot mai des asociate cutremurelor.

    Titlu din 12.12.2013: Specialistii sunt cu ochii pe companiile de gaze si petrol odata cu aparitia cutremurelor ce zguduie Oklahoma

    -          Cotidianul The New York Times a scris despre mii de cutremure in Oklahoma apărute în urma fracturării hidraulice şi a injectarii de ape uzate în puţuri. “Oficialităţile îşi exprimă îngrijorarea, iar locuitorii obişnuiţi cu tornade şi grindină discută acum despre asigurările în caz de cutremur”.[14]

    -          Un studiu realizat de Observatorul Geologic al Universităţii Columbia a indicat că injectarea apelor uzate în sol pune presiune pe falii, făcându-le vulnerabile roiurilor de cutremure.[15]

    -          Oamenii de ştiinţă au făcut legătura în 2011 între un roi de cutremure şi evacuarea apelor uzate, inclusiv şi cu un cutremur cu o magnitudine de 5,7 grade pe scara Richter, care a rănit două persoane, a distrus 14 case şi a fost simţit în 17 state.[16][17]

    -          În 3 seturi de comentarii asupra propunerii setului de Linii Directoare privind Fracturarea Hidraulică, Departamentul pentru Protecţia Mediului din New Yorka manifestat îngrijorări serioase asupra impactului unor potenţiale activităţi seismicecauzate de operaţiunile asociate fracturării hidraulice asupra apei şi a reţelei de aprovizionare cu apa a oraşului New York.[18][19][20]

    Concluzia este că fracturarea hidraulică şi injectarea de ape uzate în sol – o problemă fără soluţii[21] -, erodează stabilitatea geologică şi prezintă riscuri de cutremure, punând în pericol apa potabilă şi locuinţele oamenilor.

    1. 4. Locurile de muncă şi promisiunile de ordin economic asociate exploatărilor prin fracturare hidraulică sunt nerealiste. În realitate, această metodă aduce numai praf şi pulbere.

    Titlu din 21.11.2013: Studiu: numarul locurilor de munca este foarte exagerat

    Un extras din studiu:

    -          Conform unui raport emis de Consorţiul multistatal de Studiu al Şisturilor, afirmaţia conform căreia se creează  31  de locuri de muncă este exagerată de 8 ori. De fapt, fiecare puţ creează numai 4 locuri de muncă. Frank Mauro, director executiv la Institutul pentru Politică Fiscală: “Cei care sprijină industria au exagerat impactul creării de noi joburi pentru a micşora sau evita în totalitate taxele, normele şi chiar examinarea atentă a acestei activităţi.[22]

    -          Într-un titlu din septembrie 2013, “Philadelphia. Industria gazelor de sist se prăbuşeşte”, ziarul The Philadelphia Inquirer relatează” “numărul locurilor de muncă ramane constant în perioada de boom,   scăzând odată cu producţia şi plata redevenţelor”[23]

    -          The New York Times vorbeşte despre cresteri alarmante ale criminalităţii legate de foraje în statele Montana şi Dakota de Nord, inclusiv cresteri ale crimelor violente, şofat în stare de ebrietate, tâlhărie şi violuri[24], alături de alte studii din SUA.[25]

    Aceste noi dovezi întăresc temerile deja existente despre impactul fracturării hidraulice asupra valorii proprietăţilor, scăderea numărului de locuri de muncă în agricultură, turism şi afaceri imobiliare.

    1. 5. Fracturarea hidraulică exacerbează schimbarile climatice

    Titlu din 25.11.2013: “Conform studiilor, emisiile de metan din SUA depasesc estimarile

    -          Un important studiu condus de Universitatea Harvard a indicat că Agenţia de Protecţie a Mediului a subestimat masiv nivelul scurgerilor de metan de la producţia de petrol şi gaze.[26]

    -          Ultimile masuratori  ale Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbari Climatice au indicat faptul că metanul este chiar mai nociv pentru mediu decât se crezuse iniţial: într-un interval de un secol, metanul este de 34 de ori mai nociv în atmosfera decât dioxidul de carbon; într-un interval de 20 de ani, de 86 de ori mai nociv.[27]

    -          Un nou studiu amplu condus de Forumul de Cercetare Energetică  a Universităţii Stanford a concluzionat  că exploatarea gazelor de şist nu aduce beneficii climatice pe termen lung.[28]

    -          Două studii ale Administraţiei Naţionale a Oceanelor şi Atmosferei  privind emisiile de metan de la forajele de petrol şi gaze din Colorado şi Utah au identificat niveluri dăunatoare pentru climă.[29]

    Departe de a fi o soluţie energetică, gazele de şist conţin garanţia unei catastrofe climatice.

    Sursa:

    http://nyagainstfracking.org/wp-content/uploads/2014/01/NY-SOS-Recent-Fracking-Science-Handout.pdf

    Un studiu mai detaliat realizat de New Yorkers Against Fracking:http://nyagainstfracking.org/new-york-state-of-the-state-recent-fracking-science-handout/

    În România, prima sondă pentru explorare-dezvoltarea şi exploatarea gazelor de şist va fi ridicată în Pungeşti, o comună din judeţul Vaslui, unde oamenii protestează împotriva lipsei de transparentă şi brutalităţii cu care compania Chevron a pătruns în comună. În tot acest timp, autorităţile şi reprezentanţii politici tratează cu aroganţă şi dispreţ indignarea oamenilor şi voinţa acestora, declarând zona una specială de siguranţă publică, pentru a justifica autoritatea discreţionară şi abuzurile jandarmilor în sate. Informaţia ştiinţifica şi faptică justifică însă îngrijorările oamenilor.

    Harta poluărilor, accidentelor şi îmbolnăvirilor asociate cu operaţiuni de fracturare hidraulică în SUA

    Sursa  http://earthjustice.org/features/campaigns/fracking-across-the-united-states

    Referinte:

    1 Claudio Brufatto et al. From Mud to Cement – Building Gas Wells, Oilfield Review, Autumn 2003, at 63.

    2 Robert Jackson et al., Increased stray gas abundance in a subset of drinking water wells near Marcellus shale gas extraction, PNAS EARLY EDITION (Jun. 3, 2013),available at http://catskillcitizens.org/learnmore/dukedocument_ew_01.pdf.

    3 “Methane Levels 17 Times Higher in Water Wells Near Hydrofracking Sites.” DUKE UNIVERSITY NICHOLAS SCHOOL OF THE ENVIRONMENT. (May 9, 2011) https://nicholas.duke.edu/cgc/pnas2011.pdf

    4 Brian Fontenot et al., An evaluation of water quality in private drinking water wells near natural gas extraction sites in the Barnett Shale Formation, ENVIRONMENTAL SCIENCE AND TECHNOLOGY (Jul. 25, 1983), available at http://blogs.star-telegram.com/files/uta-water-study.pdf.

    5 Id.

    6 Laura Legere, Sunday Times review of DEP drilling records reveals water damage, murky testing methods, THETIMES-TRIBUNE.COM (May 19, 2013), http://thetimes-tribune.com/news/sunday-times-review-of-dep-drilling-records-reveals-water-damage-murky-testing-methods-1.1491547.

    7 Bruce Finley, Drilling spills reaching Colorado groundwater; state mulls test rules, THE DENVER POST (Dec. 9, 2012), http://www.denverpost.com/environment/ci_22154751/drilling-spills-reaching-colorado-groundwater-state-mulls-test#ixzz2EihHU2fg (“Oil and gas have contaminated groundwater in 17 percent of the 2,078 spills and slow releases that companies reported to state regulators over the past five years”).

    8 Banerjee, Neela. “Hormone-disrupting chemicals found in water at fracking sites.” LOS ANGELES TIMES. (December 16, 2013) http://www.latimes.com/science/la-sci-fracking-health-20131217,0,5154343.story#ixzz2nkllq6TS.

    9 Colorado School of Public Health, Study shows air emissions near fracking sites may have serious health impacts, @THEFOREFRONT (Mar. 19, 2012), http://attheforefront.ucdenver.edu/?p=2546&utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+theforefront+%28%40theForefront%29.

    10 Junkins, Casey. “Health Dept. Concerned About Benzene Emissions Near Local Gas Drilling Sites.” THE INTELLIGENCER. (December 10, 2013) http://www.theintelligencer.net/page/content.detail/id/593209/Health-Dept–Concerned-About-Benzene-Emissions-Near-Local-Gas-Drilling-Sites.html?nav=510.

    11 Lindsay Abrams, Fracking’s real health risk may be from air pollution, SALON (Aug. 26, 2013), http://www.salon.com/2013/08/26/frackings_real_health_risk_may_be_from_air_pollution/.

    12 Larysa Dyrszka et al., Statement on Preliminary Findings from the Southwest Pennsylvania Environmental Health Project Study, Concerned Health Professionals of NY (Aug. 27, 2013), available at http://concernedhealthny.org/statement-on-preliminary-findings-from-the-southwest-pennsylvania-environmental-health-project-study/.

    13 2013. Environmental Defense Fund. “Clean Air Report Card: CO, WY Counties Get F’s Due To Oil And Gas Pollution” (April 29, 2013) http://blogs.edf.org/energyexchange/2013/04/29/clean-air-report-card-co-wy-counties-get-fs-due-to-oil-and-gas-pollution/#sthash.FXRV6Nxi.dpuf

    14 Fountain, Henry. “Experts Eye Oil and Gas Industry as Quakes Shake Oklahoma.” NEW YORK TIMES. (December 12, 2013) http://www.nytimes.com/2013/12/13/science/earth/as-quakes-shake-oklahoma-scientists-eye-oil-and-gas-industry.html.

    15 Sharon Begley, Study raises new concern about earthquakes and fracking fluids, REUTERS (Jul. 11, 2013), http://www.reuters.com/article/2013/07/11/us-science-fracking-earthquakes-idUSBRE96A0TZ20130711.

    16 Mark Drajem & Jim Efstathiou Jr., Quake Tied to Oil-Drilling Waste Adds Pressure for Rules, BLOOMBERG (Mar. 27, 2013), http://www.bloomberg.com/news/2013-03-26/oklahoma-earthquake-in-2011-tied-to-wastewater-wells-in-fracking.html.

    17 Michael Behar, Fracking’s Latest Scandal? Earthquake Swarms, MOTHER JONES (Mar./Apr. 2013), http://www.motherjones.com/environment/2013/03/does-fracking-cause-earthquakes-wastewater-dewatering?page=1.

    18 The City of New York, New York City Comments on dSGEIS for Oil, Gas, and Solution Mining Regulatory Program, 47 (Dec. 22, 2009), available athttp://www.nyc.gov/html/dep/pdf/natural_gas_drilling/nycdep_comments_final_12-22-09.pdf.

    19 New York City Department of Environmental Protection, Comments on the Revised Draft Supplemental

    Generic Environmental Impact Statement on the Oil, Gas and Solution Mining Regulatory Program (September 7, 2011) (Jan. 11, 2012), available athttp://www.nyc.gov/html/dep/pdf/natural_gas_drilling/nycdep_comments_on_rdsgeis_for_hvhf_20120111.pdf.

    20 New York City Department of Environmental Protection, Comments on the Revised High-Volume Hydraulic Fracturing Regulations (November 30, 2012) (Jan. 7, 2013),available athttp://www.nyc.gov/html/dep/pdf/natural_gas_drilling/revised_high_volume_hydraulic_fracturing_regulations_comments_letter_010713.pdf.

    21 NRDC, In Fracking’s Wake: New Rules are Needed to Protect Our Health and Environment from Contaminated Wastewater (May 2012), available athttp://www.nrdc.org/energy/files/fracking-wastewater-fullreport.pdf.

    22 Campbell, Jon. “Report: Industry-backed studies exaggerate fracking job estimates.” POLITICS ON THE HUDSON. (November 21, 2013) http://statepolitics.lohudblogs.com/2013/11/21/report-industry-backed-studies-exaggerate-fracking-job-estimates/?utm_source=dlvr.it&utm_medium=twitter

    23 Will Bunch, Pa. fracking boom goes bust, PHILLY.COM (Sep. 12, 2013), http://articles.philly.com/2013-09-12/news/41974274_1_fracking-boom-penn-state-marcellus-center-marcellus-shale.

    24 Jack Healy. “As Oil Floods Plains Towns, Crime Pours In.” NEW YORK TIMES. (November 30, 2013) http://www.nytimes.com/2013/12/01/us/as-oil-floods-plains-towns-crime-pours-in.html?smid=tw-share&_r=0

    25 Brendan Gibbons, Environmental groups calculate social cost of natural gas boom, THETIMES-TRIBUNE.COM (Sep. 25, 2013), http://thetimes-tribune.com/news/environmental-groups-calculate-social-cost-of-natural-gas-boom-1.1558186.

    26 Michael Wines. “Emissions of Methane Exceed Estimates.” New York Times. (Nov. 26, 2013) at A14. http://www.nytimes.com/2013/11/26/us/emissions-of-methane-in-us-exceed-estimates-study-finds.html?_r=0

    27 Joe Romm. “More Bad News For Fracking: IPCC Warns Methane Traps Much More Heat Than We Thought.” THINK PROGRESS. (October 2, 2013) http://thinkprogress.org/climate/2013/10/02/2708911/fracking-ipcc-methane/.

    28 Hillard Huntington. “Changing the Game? Emissions and Market Implications of New Natural Gas Supplies.” Energy Modeling Forum. (October, 2013) http://emf.stanford.edu/publications/emf_26_changing_the_game_emissions_and_market_implications_of_new_natural_gas_supplies/

    29 Jeff Tollefson. “Methane leaks erode green credentials of natural gas.” NATURE. January 2, 2011) http://www.nature.com/news/methane-leaks-erode-green-credentials-of-natural-gas-1.12123.

    30 Jeff Tollefson. “Air sampling reveals high emissions from gas field.” NATURE. (February 7, 2012)

    Sursa: Stopfracturare.ro

    Adevărul despre cum a murit Mihail Eminescu, ucis la comandă

    eminwescuTreptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

    Zoe Dumitrescu Buşulenga

    Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

    Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

    Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

    Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.


    „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

    „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

    Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.

    „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

    Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

    Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

    De ce era atât de incomod Eminescu?

    Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

    În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

    Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

    La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui,să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.

    Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.

    Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

    În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

    Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

    Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

    Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

    Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

    Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

    „Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

    Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

    La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

    Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

    Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decâtVentura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

    Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

    În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici.Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

    Omorât lent prin otrăvire cu mercur

    De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

    Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

    În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

    Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

    Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

    Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

    Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

    Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

    Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

    De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.

    La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

    Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

    Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

    Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

    „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

    Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.

    „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

    Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice,vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

    Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

    Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

    „Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
    Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
    Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
    Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
    Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
    Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
    Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
    Ei vor aplauda desigur biografia subţire
    Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
    C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
    Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
    Şi le umflă orişicine în savante adunări
    Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
    C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
    Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
    Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
    Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
    Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
    Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
    Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
    Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
    Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit
    Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

    (Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

    Bibliografie:

    1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
    2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
    3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″

    Autor: Mircea Pușcașu

    Sursa: Bucovina Profundă

    Baciu, LAPAR: ”E secetă deja! Opt litri pe metru pătrat în 120 de zile! Autoritățile să spună adevărul!”

    secetaLaurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), spune că în acest moment 40% din suprafețele agricole de mare cultură ale României sunt în pericol din cauza căldurii excesive din această perioadă.

    ”Toate pământurile însămânțate în toamnă sunt în pericol. Dacă vine un îngheț și nu ninge va fi prăpăd. Asigurări pe secetă și îngheț nu putem face. Suntem la mila lui Dumnezeu. În acest moment estimez că 40% din terenuri sunt însămânțate deja cu culturi de toamnă. La pomi și viță de vie e și mai rău” spune Baciu.

    Președintele LAPAR precizează că și în cazul în care vom scăpa de îngheț, seceta deja face pagube: „În toată Moldova, dar și în Sud-Vest (Dolj, Mehedinți), au căzut doar 8 litri pe metru pătrat de precipitații în 4 luni. Atenție, în 4 luni!”.

    Laurențiu Baciu a adăugat că în acest moment cel mai important lucru este ca autoritățile să spună adevărul.

    A doua tranșă din subvenție, așteptată de fermieri

    Președintele LAPAR a dat ca exemplu situația subvenției directe: ”De la începutul anului nu a intrat nici un leu în conturile noastre, ale fermierilor. Am primit la sfârșitul anului trecut avansul de 50%, 60 de euro și un pic. De atunci, nimic, deși am primit promisiuni că vom avea toți banii la începutul acestui an.”

    Autor: Vlad Macovei

    Sursa: Agrointel

    Mitul „independenţei energetice“ a României şi scopul alianţei politicieni-petrolişti împotriva populaţiei

    ro-energyO ştire mică-mică apărută într-un colţ de pagină economică la sfârşitul lunii aprilie ne anunţa că Exxon şi Petrom studiază posibilitatea de a nu aduce la ţărmul românesc hidrocarburile pe care le vor extrage din perimetrele concesionate pe platforma continentală a Mării Negre. În felul acesta, conform Legii Petrolului, statul român ar rămâne doar cu redevenţele (care se pot încadra în marja 3,5-13%) şi taxele de producţie.

    De aici, de la informaţia înghesuită în aceste 3-4 rânduri pitite într-un colţ de coloană tipărită (informaţie trecută sub tăcere complet de televiziuni şi de politicieni) trebuie să înceapă discuţia despre beneficiile României în exploatarea resurselor naturale ale ţării. Un enunţ repetat obsedant Politicienii români şi agenţii de influenţă ai companiilor petroliere fac eforturi să convingă opinia publică de faptul că ţara va deveni independentă energetic dacă s-ar porni exploatarea gazelor de şisturi. În cazul de faţă, cei care susţin acest lucru mizează pe tendinţa naturală spre superficialitate a publicului, căruia îi livrează concluzia fără să-i expună, fie şi succint, argumentaţia.

    Propoziţia „România şi-ar obţine independenţa energetică“ nu este urmată, în niciunul din cazuri, de explicaţii. Un enunţ şi atât. În fapt: a) Exploatarea gazelor de şisturi NU ar aduce independenţa energetică a ţării noastre pentru simplul motiv că resursele nu vor fi exploatate de companii autohtone. Concret: România nu va mai cumpăra gazul rusesc, ci pe cel aflat în proprietatea firmelor străine care-l vor extrage din subsolul autohton. Chevron, Exxon, Petrom-OMV, LukOil, Gazprom şi celelalte companii care au luat în concesiune perimetre şi urmează să exploateze resursele de gaze şi petrol din România vor dispune, conform legii, după cum doresc de cantităţile extrase. Singura companie de stat care participă la aceste operaţiuni este Romgaz. Conform articolului 47 din Legea Petrolului, titularul contractului de concesionare „are dreptul să dispună asupra cantităţilor de petrol ce îi revin, conform clauzelor acordului petrolier, inclusiv să le exporte“. De menţionat că gazele naturale sunt incluse, din punctul de vedere al legii, în noţiunea „petrol“ şi li se aplică aceleaşi reglementări. Aşadar, „independenţa energetică“ va consta în faptul că banii plătiţi până acum către Rusia le vor fi viraţi altor companii străine. Sau, altfel spus, România va cumpăra propriile resurse naturale de la americani, ruşi, austrieci şi alţii. Iar pentru această „independenţă energetică“ nu există nicio pârghie legală să se obţină un tarif preferenţial.

    Nimeni şi nimic nu poate obliga moştenitoarele imperiului lui Rockefeller (Exxon şi Chevron sunt două dintre companiile rezultate din fragmentarea trustului Standard Oil al lui Rockefeller, ca urmare a unei decizii a Curţii Supreme a SUA care a stabilit, în 1911, că respectivul trust a conspirat împotriva intereselor poporului american) să le vândă românilor gazul la preţuri mai bune. Iar un cartel cu Gazprom (de care OMV a şi fost acuzată) ar duce la situaţia extremă ca România să-şi cumpere propriile gaze la preţuri mai mari decât cele mondiale. Sigur că, din perspectivă economică, pentru companiile care vor exploata gazul românesc va fi preferabil să-l vândă în ţară sau în apropiere (transportul prin reţeaua de conducte la distanţe mari ar mări preţul gazului). Dar, legal, statul n-are nicio posibilitate să împiedice firmele care vor scoate gazul românesc să-l exporte în totalitate către – de exemplu – Ungaria, Ucraina, Bulgaria sau Serbia. b) Pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte, interval măsurabil măcar în decenii, România nu are capacitatea de a consuma şi gazele de şisturi (a căror exploatare se estimează că va începe în 2018). Potrivit ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei), anul trecut producţia internă de gaze a României a asigurat 75,68% din consumul ţării, diferenţa de 24,32% fiind asigurată de importurile din Rusia.

    În luna aprilie, Petrom a anunţat că din perimetrul Neptun, de pe platforma continentală a Mării Negre aflată în apele teritoriale româneşti, ar putea extrage anual, împreună cu Exxon, circa 6,5 miliarde metri cubi de gaz, ceea ce înseamnă 50% din consumul României în acelaşi interval. Producţia se aşteaptă să înceapă în 2017. După cum lesne se poate observa din cifrele prezentate mai sus (şi care sunt furnizate oficial chiar de autorităţi şi de firmele implicate), necesarul de gaze al României va fi satisfăcut chiar cu excedent, începând din 2017, prin exploatarea convenţională. Dacă intenţiile Exxon-Petrom despre care am vorbit la început nu se vor concretiza, iar conducta de gaze din perimetrul Neptun va fi direcţionată spre malul românesc (şi nu cel turcesc, de exemplu), atunci pe teritoriul României va ajunge, din extracţiile convenţionale, o cantitate de gaze mai mare decât putem noi consuma acum. Pentru că guvernul României nu a făcut, nu face şi nici nu se întrevede că ar fi capabil să facă, într-un orizont de timp oarecare, un proiect viabil şi coerent de dezvoltare a economiei, creşterea acestui consum de gaze naturale nu are cum să „explodeze“ peste noapte. Cel mai probabil, presupunând (optimist) că firmele româneşti vor depăşi pe cont propriu criza mondială, consumul de hidrocarburi va creşte şi el lent în deceniile următoare, odată cu dezvoltarea „naturală“ a ţării.

    Aici se devoalează falsitatea expresiei „independenţă energetică“ repetată metodic de Traian Băsescu, Victor Ponta şi, în cor cu ei, de politicienii şi agenţii de influenţă disimulaţi în societatea civilă şi plătiţi de firmele interesate. România va avea soluţii alternative la gazul rusesc înainte de 2018 şi fără să fie nevoie de exploatarea gazelor de şisturi. Conform datelor oficiale, piaţa internă va fi incapabilă să absoarbă surplusul de materie primă care va proveni din exploatările prin metoda fracturării hidraulice – metodă controversată, interzisă ferm în Franţa, prin lege, chiar luna trecută. În aceste condiţii, devine evident că scopul real pentru care preşedintele ţării, premierul şi toată clasa politică se arată hotărâţi să încalce legile şi să reprime chiar prin violenţă opoziţia populaţiei nu este cel de a obţine „independenţa energetică“.

    P.S.1. În ultimele luni, problema resurselor de hidrocarburi a fost prezentată obiectiv şi explicit de colegii de la departamentul economic al ziarului „Adevărul“. Iată câteva linkuri: Cum poate pierde România în mod stupid toate gazele din Marea Neagră România nu ştie ce să facă cu gazele din Marea Neagră OMV şi Exxon confirmă descoperirea din Marea Neagră. Jumătate din consumul de gaze al României ar putea fi asigurat din resursele din perimetrul Neptun P.S.2. Pe 26 octombrie, la 3 zile după ce am publicat textul de mai sus, doamna Adriana Gorga a afişat, pe site-ul contributors.ro, un articol, din punctul meu de vedere, lămuritor asupra mai multor chestiuni, inclusiv a „independenţei energetice“ a României şi a comportamentului politicienilor care ar trebui să apere interesele statului român.

    Autor:Matei Udrea
    Sursa: Adevarul.ro

    FOAMEA CARE VA SALVA ROMÂNIA

    sclavi_romaniÎn aceste vremuri de decadenţă, de lâncezeală, de lipsuri, de criză de sistem şi de valori ne întrebăm ce va fi, ce vom facem? Încotro vom purcede?

    Dacă în editorialul „România încotro?” semnalam o viziune istorică asupra ultimilor 20 de ani şi a viitorilor 10, acum cred că este cazul să analizăm ce anume poate schimba România şi mentalitatea românilor?

    Românii sunt o naţie inferioară, care prin acest fel de a fi a reuşit să existe şi să-şi continue viaţa în istorie. Suntem un soi de neam ce aspirăm numai cu gura la un fel de recunoaştere a altor neamuri şi ne place să credem că suntem importanţi, deştepţi chiar dacă în realitate nu suntem şi nici nu depunem efort pentru a fi cu adevărat ceea ce afirmăm că suntem!

    E un stadiu de complezanţă al unei popor care printr-un fel de laşitate a reuşit să supravieţuiască în istorie… Ne place să ni se spună că „românul e bun, harnic, îndurător, solidar, victorios, etc.” deşi în realitate suntem destul de răi, leneşi, neiertători, egoişti şi laşi… Ne recunoaştem în intimitate, dar nu avem curajul de a spune pe faţă acest lucru.

    Ne-a lipsit dintotdeauna acest curaj de a ne afirma ca şi corp social şi de a avea ambiţia structurală de a fi cineva în istorie, de aceea spun că suntem o naţie inferioară.

    Orice popor inferior reacţionează la stimuli puternici, asemnea unei terapii de şoc. Înghite, înghite până când explodează… acum suntem la nivelul de a ajunge la un maxim al înghiţirii. Chiar dacă îl afirmăm, încă nu îl asumăm. E un fel de a ieşi la o cafea şi a nu recunoaşte că aceia sunt ultimii bani pe care îi ai…

    Criza de valori a adus cu sine criza de speranţă, iar speranţa reprezintă stadiul indisolubil al fiinţei umane. Ea dispare pentru a exploda cu o mai mare putere şi pe ultimii metri înainte de explozie se manifestă prin foame.

    O foame în cel mai larg sens al cuvântului de la cea structurală la cea fizică. Înfometarea fizică face ca românul să pună puctul pe i, indiferent cu ce consecinţe. E tipic popoarelor inferioare reacţia la stimuli puternici…

    Supraîncălzirea economică atât în România cât şi bunăstarea relativă a românilor din noua diasporă au fost punctul de maximă ascensiune al ultimilor 20 de ani. Defapt pe o coardă a regresului era o ultimă convulsie, un ultim urcuş pentru ca decadenţa să se accelereze.

    Punctul de inflexiune care va aduce cu sine schimbarea şi începutul urcuşului trece prin nihilismul speranţei şi adâncirea foamei fizice.
    Încă nu am ajuns la această treaptă dar conjunctura internă şi internaţională face ca timpul să nu mai aibă răbdare.

    Se simte în aer neliniştea, freamătul, nedumerirea dar încă egoismul este generalizat. Până când egoismul nu se relativizează în foame, el rămâne ultimul stindard în nimicirea speranţei.

    În conul decadenţei există o piramidă a egoismului care este invers proporţională cu ierarhia economico-socială. Influxul de nivelare al piramidei are maxima forţă în pătura socială cea mai defavorizată.

    Actorii înfometării sunt stăpânii egoismului. Un egoism care în setea de exclusivitate se autodisturge. Foamea e o îmbuibare a unui spectru social redus care în prăpastia egoismului se autoanihilează.

    Treptat egoismul în accelerarea foamei se relativizează şi apare „solidaritatea înfometatului” care în alte cuvinte e renaşterea speranţei. Atunci se petrece explozia de conştiinţă, atunci apare schimbarea, atunci lumea se reîncarcă cu speranţă şi românii o iau de la capăt…

    Prin urmare, foamea este cea care va schimba mentalitatea românilor şi în acelaşi timp va salva soarta acestui popor din a-şi irosi timpul prin prelungirea unei spirale de decadenţă. Şocul foamei va aduce cu sine revenirea în sine, adevărata schimbare de la care începe urcuşul.

    Până când nu va veni foamea, până când actorii egoismului nu-şi vor pierde răbdarea, până atunci România nu se va schimba. Cei ce stau în aşteptarea schimbării stau în umbra foamei…

    Autor: Prof. Florin I. Bojor

    Sursa: Dambovita.net

    Asigurarea necesităţii în schimbul libertăţii

    eliberare-sclavieMotto: „Criza intervine atunci când elita nu mai poate să guverneze aşa cum e obişnuită, iar supuşii nu mai suportă să fie conduşi aşa cum au fost până acum” (Lenin)

    În general, popoarele care nu au cunoscut, din cauza nefericitului context istoric, nici bunăstarea materială, dar nici o înaltă educaţie filozofico-literară, au fost printre victimele favorite ale sistemului totalitar-comunist.

    Pentru ele, modelul de dezvoltare socio-politică era total opus pluralismului. Se ştia de un şef. Fie că era „Vodă”, fie că era „Dictatorul”, fie că era un tătuc improvizat.

    După cum observă câţiva eseişti de substanţă, printre care Emil Cioran, Petre Pandrea sau I.D. Sîrbu, şi în România, esenţa populară sau a masei ar renunţa în orice clipă la libertăţile individuale precum libertatea de exprimare, a presei, de a călători, de a alege sau de asociere, în favoarea unui partid unic, care să-i ofere în schimb un loc de muncă sigur şi ceva de mâncare.

    Ce este democraţia într-o realitate istorică “măgărească”? Ştefan Zeletin a descris-o la mijlocul anilor ’20 şi este mecanismul care formează şi democraţia de astăzi, unde “cel energic şi fără scrupule se ridică fără nici o piedică legală la vârful piramidei sociale, iar cel cu prejudecăţi de sânge sau scrupule de morală este dat la o parte, ca o piesă de antichitate. Aceasta este democraţia; numele ei, de «putere a poporului», are cel mult un sens ironic” (Neoliberalismul). Apoi, care dintre vechii şi actualii „democraţi” români „au avut tăria de suflet să spună maselor muncitoare adevărul că democraţie înseamnă muncă, ordine şi sacrificiu pentru societate? Ne temem că atunci masele ar face democratului aşa o manifestare de simpatie încât i-ar trece pentru totdeauna dorul de a se mai întoarce între ele. Dimpotrivă, democraţii noştri spun muncitorilor – fie aceştia proletari sau ţărani – că dacă vor să trăiască mai bine, să vină la ei. Şi oricine ştie că în mintea întunecată a muncitorului român a trăi mai bine înseamnă a trăi fără muncă. Ei da, dacă muncitorii români vor da sprijin democraţilor, atunci toate cele trebuincioase se vor produce de la sine, fără nici o osteneală: grădinile de pe mândrele noastre văi vor face numai pere mălăieţe, care să cadă coapte gata în gura lui nătăfleaţă, democratul român de carieră”.

    Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”. Mai departe, foamea, frigul, frica – iată valorile reale şi primordiale ale lumii noastre, ele sunt o uriaşă inovaţie socială (şi socialistă), fiindcă disciplinează, înfricoşează şi, mai ales, fac să se şteargă din memoria conştiinţei noastre politice nevoia de libertate, democraţie, egalitate de şanse.

    Această teorie a renunţării la libertate, foarte vehiculată de „înţelepţii” absolvenţilor Academiei Ştefan Gheorghiu, a îmbrăcat în „Epoca Ceauşescu” forma unei lozinci repetate zilnic. Renunţarea la libertate pentru asigurarea necesităţii. Cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul fundamental uman de a fi o fiinţă liberă în schimbul unei mese la cantina întreprinderii. Timpul nu a mai lăsat să se finalizeze aberantul proiect al cantinelor muncitoreşti enorme, care au început să fie construite în anii ‘80 şi numite în derâdere „circuri ale foamei”. Acest proiect intitulat „asigurarea necesităţii” a fost susţinut de tovarăşi, care au servit ideologic sub mai mulţi stăpâni. Printre aceştia vreau să enumăr câţiva, în frunte cu tovarăşul Vladimir Tismăneanu, care se dă campion al liberalismului politic. Lăudându-l frenetic pe Ceauşescu, Tismăneanu a trecut apoi cu laudele în tabăra tovarăşului Iliescu, iar azi se dezbară cu cinism de foştii săi colegi, vorbind cu un tupeu demn de un ideolog de mâna a doua, de „trădarea intelectualilor”.

    În continuarea acestei idei, de a folosi foştii tovarăşi ca propagandişti ai democraţiei, cu oarecare succes, post-comunismul a profitat din plin de lipsa de memorie a electoratului de extracţie rurală. PCR s-a metamorfozat rapid în FSN-PSD, având un extraordinar sprijin în zonele provinciale, unde libertatea invidivduală de tip urban şi occidental nu valora aproape nimic.

    Deci masa votantă a acceptat mult mai repede un program colectivist. Aşa au apărut şi celebrele lozinci: „Nu ne vindem ţara”, „Moarte intelectualilor”, „Noi muncim, nu gândim”. Pentru a susţine astfel de lozinci nesimţite era nevoie de nişte propagandişti la fel de nesimţiţi, care şi-au schimbat pielea ideologică în funcţie de noul stăpân al bucatelor.

    Au fost dejişti, ceauşişti sau iliescieni. Iar când le puneai în faţă textele lor semnate în anii ‘60-’80, le negau senin, că nu le-au scris ei, sau au fost exerciţii impuse şi semnate fără voia lor! Însă niciodată PCR nu a pus pistolul la tâmplă nimănui iar toate adeziunile au fost semnate de bunăvoie. Nu e de mirare că şi astăzi observăm că intelectuali care l-au girat pe Băsescu, când era în plină glorie, se dezbară de el, precum penibilul Cărtărescu, având pretenţie de „independent”. Or, acest submediocru personaj a servit cu abnegaţie şi în perioada revistei „Convingeri Comuniste” din timpul „Epocii Ceauşescu”, în anii ‘80!

    Binecunoscuţi ca servitori ai băsismului, Patapievici, Pleşu, Liiceanu şi Cărtărescu au început să vireze ideologic văzând că stăpânul lor este în pierdere totală de viteză. Nu ne-ar mira să-i vedem în aceeaşi postură în banca viitorului preşedinte!

    Iar sondajele de opinie ne sprijină teza exprimată. Între Ponta şi Crin Antonescu, câştig de cauză are Ponta. Nu fiindcă ar fi mult mai bun decât Antonescu, ci fiindcă structura PSD-ului e mult mai eficientă ca propagandă. Aceste structuri din teritoriu sunt conduse de un demagog experimentat precum Tata-Socru, care dă ordine dictatoriale, cine să rămână sau să iasă din PSD, celebrul Ilie Sîrbu. Nu este de mirare că un electorat atât de slab informat şi de sărac să voteze iarăşi cuvinte goale, lozinci fără realitate în fapt economic.

    Fiindcă tragedia de azi a României e născută dintr-o logodnă nefirească: între o clasă politică mincinoasă şi o masă credulă votantă, cu puternice simpatii de stânga.

    În articolul său interbelic, numit „Renunţarea la libertate”, Emil Cioran enunţa realitatea politică românească de azi: „Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. Când vor şti că există un om, unul singur, care gândeşte, suferă şi se agită pentru ei, cu condiţia să renunţe la ideea individualităţii lor, nici unul nu va sta pe gânduri să sacrifice această iluzie. Mulţimea istorică nu are decât un ideal: renunţarea la libertate!” (Emil Cioran).

    P.S. „Toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane” (I.D. Sîrbu).

    Autor: Adrian Majuru

    Sursa: Cotidianul

    Minutul 45

    breaking_free_by_dilarosa-d5mmjbvDe ceva timp, tot mai multe şi diferite categorii de oameni au obosit din cauza modului cum se descurcă la moment statul (sistemul)cu gestionarea posibilităţilor din viaţa noastră, exprimându-și ura şi nemulţumirea în diverse forme tot mai frecvent.

    Să vedem, însă, această situaţie din perspectiva parcursului istoric al omenirii, să constatăm că de-a lungul istoriei oamenii erau organizaţi în diverse forme, influenţaţi de diferite doctrine şi aspiraţii pentru viitor. Permanent aflată în dinamică, trecând dintr-o stare-n alta, având atribute corespunzătoare locului şi timpului, societatea a ajuns la un prag, unde trebuie să ia o atitudine, care ar duce la încheierea firească a unei etape de dezvoltare şi trecerea la alta.
    Trecând prin mai multe stări de ură faţă de ordinea lucrurilor dimprejur, ne dăm seama că aranjarea relaţiilor politice, financiare, religioase, administrative în general, relații care conduc felul nostru de exprimare unul faţă de altul, apelează la fragmentarea conştiinţei globale, regionale, naţionale în funcţie de înclinările personale, adunate în grupuri omogene şi apoi confruntate una cu alta cu scopul de a ne ocupa timpul cu ceva benefic lor.

    Conducerea şi ceea ce serveşte mass-media atrag atenţia segmentelor în parte, rezultate din fragmentarea conştiinţei, menţin această joacă de ping pong a atenţiei colective asupra a ceva care să creeze reacţii emotive, căci un fenomen îşi are loc atâta timp cât este hrănit energetic de atenţia cuiva. Ritmul căruia, la un moment dat, începe să trezească în individ (care începe să-şi pună întrebări) un simţ de disconfort şi neîmpăcare sufletească cu tot întregul.

    Însă, mecanismul politic şi politicienii în sine aşa cum sunt astăzi, ajunşi să fie menţionaţi nu în cele mai plăcute circumstanţe în discuţiile populare, îndeplinesc o misiune practic sfântă, extrem de benefică şi importantă pentru noi. Acum, aceşti oameni au rolul de a ne inspira un sentiment din ce în ce mai dezgustător faţă de ei înşişi şi faptele manifestate de ei. Fiţi de acord că se execută excelent, scopul final fiind starea noastră de a renunţa în ansamblu la serviciile lor, la acest sistem de programare a comportamentului nostru, ei servind oglinda acestei programări.

    Acceptând această experienţă a dualităţii şi însuşind lecţiile oferite, se aşteaptă trecerea la următoarea etapă în dezvoltarea umană bazată pe asumarea responsabilităţii depline colective faţă de realitatea  din care dorim să facem parte, decizia venind de sine stătătoare. Şi această hotărâre este cultivată, intenţionat, de aşa-zisa elită către toţi cei a căror atenţie este atrasă într-un curent sau altul de acest joc manipulativ, fiindcă, pur şi simplu, acest pas îşi aşteaptă rândul imediat următor pentru depăşirea condiţiei actuale. Şi „piciorul” deja s-a ridicat să-l facă, doar depinde de cât de repede se vor conecta toate părţile componente acestei acţiuni planetare, între timp „iubiţii” noştri conducători şi tehnicile de servire a mass-media n-au decât să pelungească la maxim, cu perseverenţă exemplară, rolul lor aparent spurcat, încât sunt atât de aproape de realizarea obiectivului final în maturarea conştiinţei planetare în abandonarea ciclului expirat.

    Suntem favorizaţi în sensul ăsta, fiindcă ordinea sistemului a ajuns practic total distorsionată şi lipsită de încredere, astfel încât trebuie să avem un impuls motivaţional amplu şi determinat în canalizarea responsabilă a atenţiei şi restructurarea relaţiilor omeneşti.

    Autor: Roman Namașco

    DRUMUL LEMNULUI ROMÂNESC ÎN LUME. Topul statelor în care România a exportat cea mai mare cantitate de lemn în ultimii 11 ani

    combo1Fie în stare brută, fie prelucrat sau sub formă de obiecte decorative, de mobilier pentru uz casnic sau pentru spaţii de birouri, lemnul românesc ajunge în cantităţi din ce în ce mai mari în străinătate.

    Doar în ultimii 11 ani, peste 32,66 milioane de tone de lemn, de la rumeguş, butuci, vreascuri sau placaje şi până la lână de lemn, foi de furnir şi alte produse fabricate din lemn au luat calea exportului, potrivit datelor furnizate la Institutul Naţional de Statistică (INS) şi centralizate de gândul.

    Dacă pe parcursul anului 2002, România exporta în state din întreaga lume circa 1,98 milioane de tone de lemn şi de produse fabricate din lemn, nouă ani mai târziu exporturile de lemn românesc atingeau cel mai ridicat nivel al ultimilor 11 ani, de 4,96 milioane de tone. Totodată, anul trecut, s-a înregistrat, potrivit datelor provizorii obţinute la solicitarea gândul din partea INS, al doilea cel mai ridicat nivel al exporturilor la acest capitol, de 4,69 milioane de tone.

    În topul marilor importatori de lemn românesc din perioada 2002 - 2012 se găsesc state precum Egipt, Turcia, Italia, Austria, Siria, Ungaria, Arabia Saudită, China, Emiratele Arabe Unite, Liban, Germania, Grecia şi Japonia. În fiecare dintre aceste ţări, România a exportat în ultimii 11 ani peste un milion de tone de lemn, fie el brut sau prelucrat.

    Topul marilor state importatoare de lemn provenit din România

    Principalul importator al lemnului românesc, în formă brută sau prelucrată, a fost, în perioada 2002 - 2012, Egiptul. Aici a ajuns, în ultimii 11 ani, o cantitate de circa 3,14 milioane de tone de lemn - de la lemn brut, la traverse pentru căi ferate, foi de furnir şi panouri fibrolemnoase. Tot aici, pe parcursul anilor, au ajuns şi plăci de tip OSB, utilizate în construcţii, lăzi, coşuri, scânduri şi mobilier pentru birouri, toate importate din România.

    Al doilea mare importator de lemn românesc a fost, în aceeaşi perioadă, Turcia. De-a lungul timpului, în acest stat au ajuns sub diferite forme peste 2,80 de milioane de tone de lemn. În perioada 2002 - 2012, turcii au importat din România atât plăci OSB, placaje şi frize de parchet, cât şi rame pentru tablori, fotografii sau oglinzi, coşuri, lădiţe şi panouri asamblate pentru acoperirea podelei şi a şindrilei.

    Locul al treilea în topul marilor importatori de lemn din ţara noastră este ocupat de Italia, unde în ultimii 11 ani au ajuns mai mult de 2,70 de milioane de tone de lemn provenit din România, iar următoarele poziţii ale clasamentului sunt ocupate de Austria şi de Siria, cu importuri de peste 2 milioane de tone.

    Lemnul românesc a ajuns pe parcursul ultimilor ani şi în destinaţii exotice precum Bahrein, Tunisia, Maroc, Indonezia, Insulele Virgine Britanice, Mauritania, Costa Rica, Trinidad Tabago sau Haiti, conform datelor INS.

    Topul celor mai exportate cinci sortimente de lemn şi de produse fabricate din lemn din ultimii doi ani

    Anul trecut, din România au fost exportate circa 4,69 milioane de tone de lemn, cu 265.351 de tone mai puţin decât în 2011, potrivit datelor obţinute de gândul din partea INS.

    Lemnul tăiat sau despicat longitudinal, tranşat sau derulat, şlefuit sau lipit prin îmbinare cap la cap, cu o grosime de peste 6 milimetri a fost exportat în 2012 în cea mai mare cantitate, de 1,88 milioane de tone, iar cele mai mari cantităţi, peste 27.000 de tone, au ajuns în state precum Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Japonia, China, Turcia, Liban, Iordania, Siria, Austria, Italia, Irak, Israel, Kuweit şi Tunisia.

    Şi în urmă cu doi ani acesta era tipul de lemn cel mai exportat din România, în 2012 însă cererea  a crescut cu peste 54.000 de tone.

    Totodată, potrivit datelor INS, ţările care exportau cea mai mare cantitate din acest sortiment în urmă cu doi ani erau tot Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Japonia, acestea fiind urmate apoi de Siria, Arabia Saudită, China şi Liban.

    Pe locul al doilea în topul celor mai mari cantităţi de lemn exportate din România pe parcursul anului trecut, 957.587 de tone, se găsesc plăcile aglomerate, cele de tip OSB, folosite în construcţii, şi alte panouri similare. Cea mai mare parte a acestora au ajuns în state precum Turcia, Coreea de Sud, Italia, Ucraina, Polonia, Rusia, China, Moldova, Ungaria, Israel, Serbia, Liban şi Taiwan.

    Plăcile aglomerate şi panourile utilizate în construcţii se aflau, în 2011, pe locul al treilea în clasament, cu circa 621.000 de tone trimise la export. Atunci cea mai mare parte a lor era importată de state precum Coreea de Sud, Ucraina, Italia, Polonia, Israel şi Ungaria.

    Lemnul de foc, precum trunchiurile, butucii, vreascurile, dar şi rumeguşul şi alte resturi de lemn au fost exportate şi ele în cantitate mare anul trecut din ţara noastră. Peste 764.000 de tone au fost trimise, printre altele, în ţări ca Austria, Italia, Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria sau Grecia.

    În urmă cu doi ani acesta era al doilea cel mai exportat tip de lemn, cu 1,23 milioane de tone trimise în străinătate. Marile importatoare de lemn de foc din România erau la acea dată Austria, Italia, Ungaria, Germania, Turcia şi Bulgaria. În total, doar în aceste state au ajuns circa 1,2 milioane de tone de lemn de foc românesc.

    Următoarele cele mai exportate produse din lemn pe parcursul anului trecut, la fel ca în 2011, au fost panourile fibrolemnoase şi lemnul brut, curăţat de ramuri sau cojit. În total, cele două au însumat în 2012 o cantitate de 672.450 de tone, cu aproape 200.000 de tone mai puţin decât în urmă cu doi ani.

    Ce trimitea România la export în 2002

    Exporturile de lemn ale României din anul 2002 au fost cu 2,71 milioane de tone mai reduse decât cele de anul trecut. Sortimentul de lemn trimis la export în cea mai mare cantitate în acea perioadă, 1,37 milioane de tone, era tot cel tăiat sau despicat longitudinal.

    Statele care importau acest tip de lemn în cea mai mare cantitate erau Egipt, Arabia Saudită, Ungaria şi Siria.

    Locul secund era ocupat de panourile fibrolemnoase, cu 192.489 tone, iar cel terţ de lemnul brut, cojit, curăţat de ramuri sau ecarisat, 69.460 tone. În mare parte, panourile ajungeau din România în Arabia Saudită, Siria, Turcia, Egipt, Grecia şi China.

    La polul opus, se aflau la acea vreme lemnul machetat şi încrustat, cutiile pentru bijuterii sau pentru argintărie,  statuetele şi obiectele ormanentale, dar şi butoaiele, lemnul pentru dogărie, lână şi făina de lemn care însumau o cantitate de doar 2.853 tone ajunsă la export.

    Cutiile pentru bijuterii sau pentru argintărie şi celelalte obiecte ornamentale ajungeau de cele mai multe ori în state precum Italia, Germania, Franţa, Ungaria, Austria şi Olanda, în timp ce lâna şi făina de lemn românească era importată doar de către germani şi de către francezi.

    Industria de prelucrare a lemnului, o tradiţie în România

    În ţara noastră, industria de prelucrare a lemnului a început să se dezvolte în jurul anului 1900. În anii ‘80, industria de exploatare forestieră, alături de cea de prelucrare a lemnului şi de cea a mobilei se poziţiona pe poziţia 20 la nivel mondial, aceasta devenind una dintre cele mai importate ramuri de producţie pentru România. Circa 70% din producţia realizată în ţară era trimisă la export, potrivit Business Magazin.

    După anii ‘90, a avut loc retehnologizarea în această industrie, mare parte din investiţii provenind de la companii străine. În prezent, cei mai mari exportatori de lemn din România sunt austriecii şi turcii.

    NOTĂ: Datele obţinute la solicitarea gândul din partea INS care au stat la baza acestei analize au atât caracter definitiv şi semidefinitiv, cât şi caracter provizoriu, astfel:

    - datele pentru anul 2012 au caracter provizoriu;

    - datele pentru anul 2011 au caracter semidefinitiv;

    - datele pentru perioada 2002 - 2010 au caracter definitiv.

    La realizarea hărţii au fost luate în considerare date ale INS privind cantitatea de lemn şi de produse fabricate din lemn exportate din ţara noastră, împărţite în următoarele categorii:
    - lemn de foc, sub formă de trunchiuri, butuci, vreascuri, ramuri sau sub forme similare; lemn sub formă de aşchii sau particule; rumeguş, deşeuri şi resturi de lemn, chiar aglomerate, sub formă de butuci, brichete, pelete sau forme similare;
    - cărbune de lemn (inclusiv cărbunele din coji sau din nuci), chiar aglomerat;
    - lemn tăiat sau despicat longitudinal, tranşat sau derulat, chiar geluit, şlefuit sau lipit prin îmbinare cap la cap, cu o grosime de peste 6 mm;
    - plăci aglomerate, panouri numite „oriented strand board” (OSB) si panouri similare (de exemplu, panourile numite „waferboard”), din lemn sau din alte materiale lemnoase, chiar aglomerate cu raşini sau cu alţi lianţi organici;
    - panouri fibrolemnoase sau din alte materiale lemnoase, chiar aglomerate cu răşini sau alţi lianţi organici;
    - lemn brut, chiar cojit, curăţat de ramuri sau ecarisat;
    - lăzi, lădiţe, coşuri, cilindri şi ambalaje similare, din lemn; tambure pentru cabluri, din lemn; paleţi simpli, boxpaleţi şi alte platforme de încărcare, din lemn; grilaje pentru paleţi, din lemn;
    - alte articole din lemn;
    - placaj, lemn furniruit şi lemn stratificat similar;
    - lucrări de tâmplărie şi piese de dulgherie pentru construcţii, inclusiv panouri celulare, panouri asamblate pentru acoperit podeaua şi şindrile („shingles” şi „shakes”), din lemn;
    - foi pentru furnir (inclusiv cele obţinute prin tranşarea lemnului stratificat), foi pentru placaj sau pentru alt lemn stratificat similar şi alt lemn tăiat longitudinal, tranşat sau derulat, chiar geluit, şlefuit, îmbinat lateral sau cap la cap;
    - mobilier din lemn de tipul celui utilizat în dormitoare;
    - lemn (inclusiv lamele şi frizele de parchet, neasamblate), profilat (sub formă de lambă, de uluc, fălţuit, şanfrenat, îmbinat în V, mulurat, rotunjit sau similare), în lungul unuia sau a mai multor canturi, feţe sau capete, chiar geluit, şlefuit sau lipit;
    - lemn „densificat”, în blocuri, scânduri, lame sau sub formă de profile;
    - lemn pentru dogărie; prăjini despicate; ţăruşi şi pari din lemn, ascuţiţi, nedespicaţi longitudinal; lemn simplu degroşat sau rotunjit dar nestrunjit, necurbat sau altfel prelucrat, pentru bastoane, umbrele, mânere de scule sau similare;
    - traverse din lemn pentru căi ferate sau similare;
    - rame din lemn pentru tablouri, fotografii, oglinzi sau obiecte similare;
    - articole de masă sau de bucătărie, din lemn;
    - lemn marchetat şi lemn încrustat; sipete, casete şi cutii pentru bijuterii sau argintărie şi articole similare, din lemn; statuete şi alte obiecte de ornament, din lemn; articole de mobilier din lemn;
    - mobilier din lemn de tipul celui utilizat în birouri;
    - unelte, suporturi şi mânere de unelte, monturi de perii, cozi de mături sau de perii, din lemn; forme, calapoade şi şanuri pentru încălţăminte, din lemn;
    - mobilier din lemn de tipul celui utilizat în bucătării;
    - butoaie, cuve, putini şi alte produse de dogărie şi părţile lor, din lemn, inclusiv doagele;
    - lână de lemn; făina de lemn.

    Autor: Corina Vârlan

    Sursa: Gandul.info

    Afganistan. Zorii de opium

    poppy-opium_2141652bÎn aprilie 2014, vor fi alegeri prezidenţiale. Actualul preşedinte, Hamid Karzai, nu mai are dreptul de a candida, după două mandate succesive, din  2004 până în prezent. E drept că, lungi perioade de timp, a exercitat mai degrabă funcţia de ”primar”, fiindcă nu controla decât capitala, Kabul.

    Alegerile coincid cu declanşarea retragerii trupelor americane din Afganistan, preconizată a se termina la sfârşitul acestui an. Din cei 84.000 de soldaţi, cât numără trupele NATO în regiune, 60.000 sunt americani. Dintre aceştia, rămân pe poziţii până în 10.000 de americani, care, din 2015 vor executa misiunea Resolute Suport – de consiliere a armatei naţionale afgane (încropită, slab pregătită, coruptă, cu îngrijotător de mulţi militari dependenţi de droguri). Dar avem şi noi, în sfârşit, un ce profit: în drumul lor spre casă, trupele americane  vor tranzita România.

    ”Întreaga strategie a NATO a provocat suferinţă enormă, pierderi de vieţi omeneşti şi nici un câştig, dat fiind că ţara nu este sigură”. N-o spune Noam Chomsky, ci a spus-o la finele anului trecut, preşedintele ales al Afganistanului. Dar Hamid Karzai - marioneta americanilor - nu face prima oară, în ultimii  ani, astfel de declaraţii belicoase la adresa păpuşarilor săi, profund nemulţumit acum de faptul că se simte exlclus de la masa negocierilor de pace cu talibanii. Cu talibanii? NATO negociază cu talibanii? Ironia istoriei. Să recapitulăm.

    Amestecul SUA în Afganistan începe în vara lui 1979, cu câteva luni înaintea invaziei URSS. Atunci, Zbigniew Brzezinski, marele politolog şi geostrateg, consilier al preşedintelui Jimmy Carter, a avut ideea de a-i atrage pe sovietici într-o capcană, de a le confecţiona un Vietnam al lor. Astăzi, Brzezinski o recunoaşte, dar adaugă că - dacă nu i-ar fi atras pe sovietici în Afganistan - exista riscul ca aceştia să îşi facă de lucru în Polonia, pedepsind ”Solidaritatea”. În iulie 1979, preşedintele Americii a semnat o decizie confidenţială privind ajutorarea mujahedinilor, care luptau împotriva guvernului marxist de la Kabul, susţinut şi stipendiat de sovietici . (Un mujahid  - singularul de la mujahedin - e un luptător în jihad,  războiul sfânt pentru Allah). Îngrijorat că şi-ar putea pierde influenţa în zonă, preşedintele Leonid Brejnev a răspuns cererii de ajutor a  guvernului afgan împotriva gherilelor mujahedine.  Ţara era în război civil. Invazia sovietică a început în seara de  Crăciun a anului 1979. A urmat un deceniu de război pustiitor între Armata Roşie şi zecile de miliţii mujahedine (aflate ele însele în conflict aproape permanent), susţinute logistic şi financiar de CIA. Majahedinilor afganilor, în lupta lor inegală cu Armata Roşie,  li s-au alăturat imediat mercenari din lumea musulmană (afganii sunt în majoritate sunniţi)- saudiţi, egipteni, libanezi, yemeniţi, algerieni, tunisieni, irakieni. Între ei, tânărul fiu de miliardar saudit, Osama Bin Laden, care urma să-şi stabilească baza (Al-Qaeda) acolo.

    În primii ani, Osama a managerizat, din Pakistan, banii, logistica militară şi resursele umane. Apoi a luat celebrul kalaşnikov pe care îl purta pe umărul stâng (nu vedea aproape deloc cu ochiul drept, în urma unui accident din copilărie), celebrul toiag, mătăniile, un Coran şi radioul cu baterii (postul său preferat a fost întotdeauna BBC) şi a intrat în linia întâi a luptelor. N-a recunoscut niciodată sprijinul CIA (legenda lui, care creştea, nu trebuia să se ducă de haram): ”Americanii mint când când spun că au cooperat cu noi în trecut şi îi provocăm să arate o dovadă. Adevărul este că, pentru noi şi mujahedinii din Afganistan, au fost o povară. Nu a existat nici o înţelegere. Noi ne-am făcut datoria sprijinind Islamul din Afganistan, cu toate că, împotriva dorinţei noastre, această datorie a slujit intereselor Statelor Unite”. Că Osama a băgat banii familiei Binladen în această afacere sângeroasă, dar şi propriii bani, obţinuţi din contracte de infrastructură cu Sudanul, e adevărat, că a strâns fonduri importante de la magnaţii Golfului, este, de asemenea, adevărat, dar nimic nu s-a comparat cu ajutorul american – nu mai puţin de 3 miliarde de dolari, folosiţi (mai ales prin intermediul serviciului secret pakistanez) pentru instruirea şi înarmarea mujahedinilor.

    Când ultimul soldat sovietic a părăsit Afganistanul (în februarie 1989), a început războiul civil. E greşeala strategică a americanilor, pe care fostul secretar de stat Madeleine Albright a recunoscut-o explicit: ”Statele Unite s-au detaşat de Afganistan, odată cu plecarea sovieticilor, lăsând un vid. Avem obiceiul de a ne detaşa, înainte ca situaţia să fie rezolvată”.  Sovieticii şi-au menţinut, până la căderea URSS, omul lor în fruntea guvernului afgan - Mohamed Najibullah. Acesta a resistat până în 1992, când alianţa dintre fostul general uzbec Abdul Rashid Dostum (astăzi şef de partid) şi comandantul tadjic Ahmad Shah Massoud (asasinat în 9 septembrie 2001, astăzi erou national), a cucerit Kabulul, punând bazele Republicii Islamice Afganistan.

    Războiul civil (alimentat inclusiv cu armament greu, capturat de la sovietici) a adus pe val, în 1994, talibanii (”învăţăceii” Legii) şi pe celebrul mullah Omar. Acţionând la început ca o miliţie fundamentalistă, cu sprijin pakistanez şi saudit, talibanii au ajuns la putere în 1996. Este şi anul în care Osama Bin Ladin s-a întors în Afganistan.

    După tragedia din 11 septembrie 2001, pentru că liderul talibanilor, mullahul Omar a refuzat să-l predea pe Osama, despre care americanii erau convinşi că se afla în spatele atacurilor, s-a declanşat Operaţiunea Enduring Freedom, un bombardament infernal al aliaţilor (SUA şi Marea Britanie), care – cu sprijinul lorzilor războiului, respectiv Alianţa Nordului. Înţelegerile dintre lorzii războiului şi americani l-au adus la putere, la sfârşitul lui 2001, pe Hamid Karzai. Cu acesta la şefia Legislativului, talibanii (majoritatea paştuni) au continuat să controleze mare parte din teritoriu, astfel încât astăzi, ca să simplificăm lucrurile, nu se poate negocia viitorul Republicii în absenţa lor.

    Fostul preşedinte Gorbaciov, artizanul retragerii trupelor sovietice, saluta încă din 2013 decizia preşedintelui Obama: ”Victoria în Afganistan este imposibilă. Obama are dreptate să-şi retragă trupele de acolo. Indiferent cât de dificil ar fi”.  Retragerea trupelor americane, lasă Afganistanul în ruină şi confuzie. Dacă n-ar fi tot mai numeroasele plantaţii de mac (din care se extrage opiumul), economia ţării n-ar subzista. 75 la sută din producţia de heroină a lumii îşi are precursorii în Afganistan. Anul acesta, procentul s-ar putea să se ridice, conform estimării specialiştilor, spre 90 la sută.

    Cine a câştigat în urma aventurii afgane? Răspunsul cel mai inţelept ar fi: nimeni. În nici un caz încercatul popor afgan. Au câştigat copios magnaţii industriei de armament. Ei câştigă mereu, pentru că au iscusinţa de a cui să împartă din câştig.

    Oricum, pentru afgani, zorii noi ai istoriei vor avea culoarea ceţoasă a opiumului.

    Autor: Lelia Munteanu

    Sursa: Gandul.info

    Europa, cuprinsă de o „epidemie” a separatismului

    separatismScoţia şi Catalonia intenţionează să organizeze referendumuri pentru independenţă. O intensificare a demersurilor separatiste se înregistrează şi în unele regiuni din Franţa şi Germania. Se pare că unitatea europeană trosneşte din toate încheieturile. Cui îi convine separatismul?

    Referendumul pentru independeneţa Cataloniei este programat pentru 9 noiembrie. Declaraţia de Suveranitate a fost adoptată deja de Parlamentul Cataloniei la începutul anului trecut. Cu toate acestea, Curtea Constituţională de la Madrid a declarat imediat neconstituţional documentul. De asemenea, autorităţile spaniole au respins ideea organizării referendumului. Locuitorii din provincia „rebelă” sunt gata, însă, să-şi proclame independenţa în mod unilateral.

    Scoţia va organiza pe 18 septembrie un referendum privind separarea de Regatul Unit al Marii Britanii. Acolo situaţia e mai calmă, decât în cazul catalanilor temperamentali. Oficalităţile londoneze încearcă din toate puterile să atenueze problemele naționale acute: au permis organizarea referendumului şi au oferit mai multă autonomie economică Ţării Galilor.

    E greu de spus care abordare este cea mai bună: vehementul „nu” al Madridului sau nedeterminatul „poate” al Londrei. Chiar şi aşa, catalanii şi scoţienii vor fi, cel mai probabil, pionierii „paradei europene a suveranităţilor”, consideră analistul politic Leonid Savin.

    „Spania şi Marea Britanie ar putea servi drept exemplu pentru alte mişcări naţionale. Harta Europei se va schimba, deoarece frontierele nu au fost trasate conform principiilor etnice. De exemplu, teritoriul imens din România populat de unguri. Ar putea exista şi tentative de reunificare a statelor, de exemplu fosta Iugoslavie, unde se manifestă aspiraţiile de unire a Serbiei cu Muntenegru”.

    Ideea integrării europene s-a transformat, în ultimele două decenii, într-un fel de steag de luptă pentru UE. Totuşi, cu cât mai multe ţări absoarbe UE, cu atât mai multe teritorii din spaţiul comunitar visează la independenţă.

    În opinia politologului Konstantin Voronov, „lipseşte de pe listă un grup întreg de teritorii care sunt pe cale să se desprindă de metropole. Groenlanda - cea mai mare insulă din lume; Insulele Feroe. Toate acestea vizează Danemarca. Se intensifică sentimentele separatiste în nordul Italiei – Padania, în Spania - Ţara Bascilor, în Corsica, în Irlanda de Nord. Comun pentru toate aceste procese este faptul că ele s-au intensificat în secolul al XXI-lea pe fondul integrării europene”.

    Nu sunt imune în faţa unor astfel de probleme nici chiar giganţii europeni - Franţa şi Germania. Parisului ar putea să-i creeze probleme, pe lângă Corsica, regiunile Alsacia şi Lorena. Pentru Berlin a devenit un punct nevralgic Bavaria. Chiar şi unii politicieni proeminenţi cred că a venit timpul pentru ca Bavaria să-şi proclame independenţa.

    În schimb la Bruxelles aspiraţiile naţiunilor spre autodeterminare nu creează vreun disconfort. Oficialii UE le-au promis deja catalanilor să-i primească în spaţiul comunitar în cazul unei victorii asupra Madridului. Aceleaşi promisiuni au fost făcute şi în cazul scoţienilor, flamazilor, care ar de dorinţa de a se separa de Belgia, şi locuitorilor oraşelor din nordul Italiei.

    Potrivit unor analişti politici, „epidemia” de separatism este încurajată de Bruxelles. Oficialii UE vor în acest fel să-i deposedeze pe cei mai mari lideri UE de pârghiile reale ale puterii. În condiţiile actualului sistem proporţional de luare a deciziilor de către patru din cei cinci giganţi europeni (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania), voinţa lor poate fi impusă şi celorlalte 23 de state membre ale UE.

    Separarea acestor ţări în mai multe state „istorice” mici ar putea îmbunătăţi capacitatea de coordonare a Europei unite. În aceste condiţii, UE va obţine, în sfârşit, un rol real în politica pan-europeană.

    Autor: Andrei Smirnov

    Sursa: Vocea Rusiei

    Război sau pace în secolul 21: 2014 va da tonul, precum 1914, în veacul trecut, şi 1814, în secolul 19?

    2014Fără să cădem pradă superstiţiei sau complotismului, o privire atentă asupra Istoriei ne arată că toţi anii cu „14” în coadă au configurat tendinţa secolului în ce priveşte dihotomia război-pace. Este un „hazard” care ar putea fi pe deplin actual în 2014, datorită unor paralele neconfortabile, arată Atlantico.fr. Ca urmare, unii analişti se întreabă, de pildă, dacă anul 2014 va fi la fel de dezastruos precum 1914, cu Primul Război Mondial, care a precipitat autodistrugerea Europei. Site-ul citat susţine că, „din punct de vedere istoric, se pare că anii ce se termină în «14» dau tonul secolului în materie de război sau pace”. Când s-a întâmplat acest lucru? Care sunt elementele consemnate în anii ce se termină în „14” şi care au antrenat o eră a războiului sau păcii? Tendinţa s-ar putea confirma în 2014, există azi trăsături comune cu situaţiile din secolele precedente?Întrebările de mai înainte i-au fost puse lui Alexandre Melnik, născut la Moscova, profesor asociat de geopolitică la ICN Business School Nancy-Metz (Franţa), care spune că, „fără a fi superstiţios şi nici adept al teoriei comploturilor sau marxist convins că «Istoria are un sens»”, crede că, de-a lungul veacurilor, anii ce termină în „14” au o încărcătură istorică specifică, deosebit de puternică. Astfel, evenimentele ce le-au marcat au creat ADN-ul secolelor lor, îndeosebi din punctul de vedere al dihotomiei război-pace. De altfel, în romanul său, care a înscris expresia „război şi pace” în patrimoniul culturii mondiale, Lev Tolstoi s-a înspirat din campania lui Napoleon în Rusia, care a debutat în forţă în 1812 şi s-a terminat într-o manieră deloc glorioasă prin abdicarea Împăratului, la 4 aprilie 1814.

    Pentru a ne întoarce mai mult în istorie, Ian Hus, teologul ceh, a fost închis în 1414, ca urmare a excomunicării de către Biserică din cauza ereziei, pentru ca anul următor să fie ars de viu. Protestantismul vedea în el un precursor aflat la originea reformelor, cu suita de conflicte şi războaie. După un secol, anul 1514 oferă, în schimb, exemplul instaurării păcii într-o situaţie iniţial explozivă: primele nave portugheze ajung la insula Tunmen, de lângă Canton, şi se lovesc de refuzul chinezilor de a le permite celor de pe puntea lor să debarce. După negocieri lungi şi aspre, s-a ajuns la un acord bilateral. După două secole, Rusia, pe cale de redresare, simţind vântul în pupă, zdrobeşte, în 1714, Suedia în bătălia de la Storykoro în Marele Război al Nordului, ocupă militar Finlanda şi-şi extinde primele elemente ale imperiului său ţarist asupra ţărilor baltice. Anul 1814 este, evident, cel al debutului Congresului de la Viena, care a schiţat fizionomia şi marile echilibre geopolitice ale Europei de-a lungul secolului al 19-lea, după prăbuşirea Imperiului lui Napoleon. Acest Congres va rămâne în istoria geopoliticii drept prima tentativă conturată în urma unor convorbiri diplomatice de a fonda pacea europeană, bazată pe balanţa puterilor naţionale, o sursă de inspiraţie pentru viitoarele organisme supranaţionale, precum Liga Naţiunilor şi ONU. În fine, să nu uităm că secolul precedent a început cu adevărat, pe plan geopolitic, la 28 iunie 1914, odată cu asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui Franz-Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, şi a soţiei sale, Sofia, de către naţionalistul sârb din Bosnia-Herţegovina, Gavrilo Princip, membru al unei societăţii secrete. A fost evenimentul ce a declanşat Primul Război Mondial. Datorită acestor fapte este logic ca, în ianuarie 2014, şi în zorii secolului 21 să tragem învăţămintele experienţelor istorice, pentru a nu cădea în capcana „paseismului” şi fără să uităm că Istoria nu se repetă la fel niciodată.

    Întrebat care au fost, de fiecare dată, consecinţele geopolitice ale evenimentelor pe care le-a amintit, prof. Alexandre Melnik răspunde că „în fiecare caz, implicaţiile respective au fost cruciale. Astfel, Congresul de la Viena a răcorit euforia Revoluţiei franceze din 1789, care a făcut ca, la scară planetară, să reflecte valorile universale care transcend frontierele şi şterg barierele naţionale, întrucât el a consacrat ideea ca interesele naţionale să se afle la originea faimoasei „realpolitik”, pe care a conceptualizat-o mai târziu Henry Kissinger, secretarul de Stat american, unul dintre artizanii diplomaţiei americane din timpul „războiului rece”(…) În ce-l priveşte, Primul Război Mondial, izbucnit acum o sută de ani, a iniţializat programul secolulului 20, care a îngheţat dezvoltarea ansamblului planetei, ca urmare a conflictului dintre ideologii, cu teribila sa moştenire de totalitarisme: fascism, nazism, comunism.

    Ce factori şi evenimente-cheie ar putea da tonul acestui secol? La întrebarea de mai înainte, profesorul amintit răspunde că principala particularitate a anului 2014, în raport cu trecutul, constă în faptul fundamental că ea va accentua şi va face din ce în ce mai auzită de toţi o adevărată schimbare a lumii pe care o trăieşte întreaga omenire. Amploarea acestei schimbări în domeniul civilizaţiei este comparabilă cu cea a Renaşterii de la finele secolului 15, anticipată de banalizarea folosirii tiparului în Occident, sau de inventarea electricităţii în timpul celei de a doua revoluţii industriale, la intersecţia dintre secolele 19 şi 20. Această gigantică schimbare poate fi măsurată printr-o metamorfoză semantică: aceleaşi cuvinte, pe care noi le folosim de decenii, fără a ne gândi prea mult la sensul lor iniţial, nu mai înseamnă azi acelaşi lucru ca înainte: timp, spaţiu, inteligenţă, educaţie etc. (…) Anul 2014 va fi, înainte de orice, cel al accelerării globalizării, cu cele două forţe motrice principale care schimbă complet datele planetare, reflectată îndeosebi prin pierderea de către Occident a „monopolului său asupra Istoriei”, deţinut de mai multe secole, în favoarea unor noi poli ai excelenţei în constantă ascensiune: China, Brazilia, India, Coreea de Sud, Rusia etc. - care se adaptează bine şi mai repede la imperativele noii lumi.

    Atlantico.fr dezbate pe larg şi chestiunea iraniană, întrebându-se în ce măsură acest dosar spinos va fi unul cheie pentru a stabili dacă secolul 21 va fi unul de război sau de pace. În consecinţă, se pune întrebarea dacă această capacitate de a relua dialogul cu Iranul va fi determinantă dintr-o atare perspectivă. La aceste întrebări răspunde Ardavan Amir-Aslani, avocat şi eseist, specialist în Orientul Mijlociu, care susţine că 2014 va aduce integrarea definitivă a Iranului în comunitatea naţiunilor şi asta în pofida tentativelor petromonarhiilor din Golful Persic. Între argumentele pe care el le aduce se află şi acela că această ţară are o influenţă transregională. În fine, când se vorbeşte despre Iran se are în vedere o ţară care are în subsolul său cele mai mari rezerve de gaze din lume şi este pe locul al treilea în ce priveşte rezervele de petrol. Iranul nu este doar un gigant energetic, ci şi o civilizaţie, iar această nevoie de el se articulează pe trei axe: stabilitate regională, liniştirea conflictului religios şi cererile de energie asiatice şi europene. Ca urmare, revenirea lui în concertul naţiunilor va antrena într-o primă etapă o basculare a centrului de interes occidental de la petromonarhiile anacronice din sudul Golfului Persic spre nordul acestei mări, adică Iran, Irak şi Turcia.

    Mergând pe aceeaşi linie a comparaţiilor dintre 2014 şi 1914, Slate.fr foloseşte sintagma „paralele inconfortabile” şi susţine că „detonatorul unui conflict major pe care nimeni nu-l vede, va apărea, de data asta, nu din Balcani, ci din Marea Chinei”. În zorii anului 1914, optimismul era general, reaminteşte Business Insider. Mondializarea şi noile tehnologii (telefonul, navigarea cu vapori, trenul) erau o realitate cotidiană. Câteva luni mai târziu, lumea a intrat în războiul care a costat viaţa a 9 milioane de oameni şi a împins Europa în haos, totalitarism şi barbaria nazistă şi stalinistă Frontierele s-au închis, iar mondializarea vânturată de economistul John Maynard Keynes nu a reapărut decât în 1945, şi mai sigur în anii ‘90, când Europa de Est şi China au intrat în joc. Memoria ororilor războaielor mondiale este foarte vie. Dar paralelele între 1914 şi 2014 nu lipsesc totuşi. SUA sunt Marea Britanie de atunci, o superputere în declin, incapabilă să garanteze securitatea mondială. Principalul său partener comercial, China (în 1914, pentru Marea Britanie era Germania), înţelege să-şi conforteze puterea economică devenind o putere militară împinsă de un naţionalism mult timp frustrat şi lansându-se într-o cursă a înarmării. Iar Japonia modernă este Franţa din 1914. Un aliat al superputerii a cărei hegemonie veche se şterge şi o putere regională în declin. Se pot contesta pe drept aceste paralele. Există, în schimb, ceva care nu este contestabil, orbirea şi complezenţa. Politicienii se joacă cu naţionalismul la fel ca acum un secol. În China, propaganda antijaponeză nu încetează să se extindă, iar Japonia replică recurgând la vechea retorică războinică. Dar pentru a face lumea puţin mai sigură este nevoie mai întâi de o diplomaţie americană mai activă şi mai eficace. Trebuie ca Obama să înceteze să mai fie un spectator indecis al evoluţiei lumii. Retrăgându-se din Orientul Mijlociu, neţinându-şi angajamentele privind Siria, manevrând în timpul revoluţiilor arabe şi neacordând un nou loc în problemele lumii noilor giganţi, China, Brazilia, India, Indonezia, diplomaţia americană arată din nou o lipsă de ambiţie şi o necunoaştere a lecţiilor istoriei, se arată în încheierea analizei publicate de Slate.fr, despre care se pot face foarte multe comentarii.

    Autor: Dumitru Constantin
    Sursa: Cotidianul

    Copyright ©2014 gandeste.org