gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale


Archive for Analize

Criza Turciei, așa cum nu vrea să o explice nimeni

Share Button

Ce se întâmplă, de fapt, în Turcia? Pe scurt, este răsturnarea unei ordini interne construită în zeci de ani, în contextul unor presiuni externe exercitate la un nivel foarte ridicat, pe măsura importanței geostrategice a țării. Este epurarea pentru scoaterea agențiilor de influență ale puterilor occidentale din viața politică și socială a unei Turcii pe care regimul condus de Recep Tayyip Erdogan – în acord cu majoritatea cetățenilor – o dorește complet independentă și suverană.
Criza Turciei, așa cum nu vrea să o explice nimeni
De la declanșarea tentativei de lovitură de stat acum 10 zile și pe măsura continuării represaliilor contra prezumtivilor autori ai acesteia și a altor elemente de opoziție, în media românească am văzut tot felul de analize, însă în proporție covârșitoare acestea au fost superficiale. Aproape nimic despre contextul geostrategic și totul interpretat în cheie naivă, urmărind paradigmele democrație-dictatură, secularism-islamizare.

Nimeni nu se obosește să se întreabe de ce niște militari s-ar fi trezit de năuci să organizeze o lovitură de stat în contextul unei opoziții masive la nivelul majorității populației, iar Erdogan ar fi declanșat operațiuni de epurare într-atât de radicale.

Totul trebuie interpretat urmărind jocul marilor puteri. Este devreme să ne pronunțăm în amănunt despre ce s-a întâmplat în Turcia, cu atât mai mult cu cât lucrurile sunt în desfășurare. Cel mai probabil, însă, a fost vorba de o agresiune externă (încercarea de lovitură de stat), urmată de un act de suveranitate națională (ieșirea în stradă a populației și rezistența eșafodajului politic) și de represalii la adresa puterii ostile.

Mutare neinspirată a americanilor pe Marea Tablă de Șah

Arhivele se vor deschide târziu pentru a avea confirmări, însă ne putem uita în istorie la cine a stat în spatele precedentelor lovituri de stat militare din Turcia. Din 1952, de când Turcia a intrat în NATO, armata a fost cea pe care a pus baza puterea americană. Ofițerii educați la West Point și la alte academii militare occidentale au fost clasa pe care s-a bazat Washington-ul în controlul unui stat cu o importanță strategică covârșitoare (în lucrarea sa din 1997 „Marea Tablă de Șah”, fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui SUA Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, include Turcia între cele 5 state-pivot de pe „Marea Tablă de Șah a Eurasiei”, alături de Ucraina, Azerbaidjan, Coreea și Iran).

Amintiri cu lovituri militare și crime

Nu se poate așa ceva! America este o democrație!, ni se va spune. Da. Cea mai mare democrație, răspundem… La ea acasă! În plan geostrategic, SUA joacă după un „real politik” foarte cinic. Nu ne ajung degetele unui pluton de pușcași marini ca să numărăm loviturile de stat și juntele nu doar sprijinite, dar chiar pregătite de la Washington în emisfera vestică. Numai între anii 1975-1985 operațiunea „Condorul”, coordonată inițial pentru țări ale Americii Latine de generalul chilian Manuel Contreras, a făcut peste 480.000 de victime (în cea mai mare parte tineri de orientare stângistă luați de acasă și împușcați la marginea unor păduri sau aruncați pur și simplu din avion în ocean). Desecretizări începând cu anul 1999, din timpul Administrației Bill Clinton, ale unor documente din arhivele SUA arată implicarea masivă a Departamentului de Stat și a CIA în aceste epurări politice care au avut cea mai mare violență în Chile și Argentina.

Este dificil de descifrat în momentul de față de ce a fost forțată încercarea intempestivă de la 15 iulie, dar este greu de presupus că militarii respectivi s-ar fi trezit de capul lor, fără a fi consultat cea mai importantă putere a NATO. Dimpotrivă, sunt indicații clare pentru care să ne gândim că aceasta nu a fost deloc străină de lovitură: tăcerea autorităților occidentale din primele ore ale puciului, retragerea familiilor militarilor americani de la Incirlik de la finele lunii martie, acoperirea inițială mediatică în America (Fox, CNN) cu mesajul „să nu fim îngrijorați, loviturile de stat militare sunt normale în Turcia unde armata este garantul laicității statului, însă aceasta va organiza alegeri democratice în 6 luni și oricum Erdogan aluneca spre dictatură și islamism”.

Un act de suveranitate cu strigătul de luptă dat de la geamii

Eșec. Liderii politici ai Turciei nu au putut fi neutralizați, din rândul Armatei nu au răspuns personaje aflate în puncte-cheie, iar oamenii au ieșit pe străzi cu amintirea victimelor loviturii de stat din 1980, poate nu atât la îndemnul lui Erdogan, prin intermediul televiziunii, cât a chemărilor de la geamii, unde incantațiile răsunau în jurul orei 2 noaptea trimițând oamenii pe străzi întru înfrângerea puciului.

A fost actul de suveranitate al Turciei. Cu oamenii asaltând tancurile, președintele SUA Barrack Obama a anunțat că susține autoritățile democratic alese. Este momentul de la care autorii loviturii de stat au cedat.

A doua zi, o lungă tăcere a cancelariilor occdentale și o contra-lovitură pe măsură. Pentru eșecul puciului militar, trebuie să fi avut un plan „B”, însă, probabil, că ceea ce i-a descumpănit a fost duritatea represaliilor lui Erdogan. Acesta a interpretat că susținerea loviturii vine de la o putere ostilă și a trecut la tratarea agenților de influență ai acesteia ca atare.

I-au lovit pe americani la Incirlik

Decuplarea de la energia electrică și suspendarea zborurilor de la cea mai importantă bază militară aeriană din regiune, cea de la Incirlik, spune totul despre duritatea acestor represalii. Este un avertisment lansat la adresa SUA mai puternic decât orice retorică. Exercițiile militare comune anunțate cu Iranul și Rusia și cooperarea între cele 3 țări este, iarăși, săgeată aruncată către Occident, însă este cu totul prematur să spunem că este vorba despre o reorientare geostrategică a Turciei. Rămânerea în NATO este, în continuare, scenariul cel mai probabil.

Puciul a accelerat viteza epurărilor

Ceea ce se întâmplă în plan intern transmite mesajul despre condițiile rămânerii ca partener, nicidecum ca vasal. Mii de arestări din armată, peste 3.000 de judecători puși pe liber, îndepărtarea de la catedră a aproximativ 50.000 de oameni din învățământ. Nu mai departe de această dimineață, au fost arestați 42 de jurnaliști. A apărut întrebarea, după lovitură, „de unde știe puterea din Turcia că acești oameni au participat la puci?; nu avea timp să strângă dovezile.” Nu numai că nu știe, dar acești oameni nu aveau nimic în comun cu încercarea militarilor. Ce știu, însă, dintotdeauna factorii de decizie ai Turciei este care sunt oamenii ce gravitează în zona de influență ale puterilor occidentale. Percepute ca ostile după încercarea de lovitură de stat, Erdogan a trecut la epurarea celor pe care+i consideră agenții lor.

1.043 de școli private închise, 1.229 de fundații și organizații de caritate desființate, odată cu încetarea activității a 19 camere de comerț, 15 universități și 35 de spitale, transmite agenția Anadolu. Este echivalentul epurării elementelor sovietice operate în România începând cu ultima parte a anilor ’50. Ceea ce Ceaușescu a realizat treptat și cu puțin zgomot, în ani mulți, Erdogan precipită în zile și săptămâni. Dacă nu ar  fi fost lovitura de stat, probabil îndepărtarea “agenților de influență” ar fi avut loc oricum, dar ar fi fost mai îndelungată, mai puțin trâmbițată în media și, cert, nu la fel de violentă, cu fluturarea perspectivei pedepsei cu moartea și a unui cimitir pentru “trădători”.

O politică prea ambițioasă la interese străine așa de mari

Într-un interviu pentu CNN, Erdogan a vorbit despre un „război pentru independență”. Propagandă? Puțin, da. Realitate? Turcii par a simți că despre asta este vorba. Regimul își consolidează spatele frontului, la nivel intern, pentru a putea duce o politică externă pe care a avut-o în vedere totdeauna.

De 10 ani, pas cu pas, Erdogan a construit o strategie ambițioasă și complicată, cam pe măsura complexității solicitate de poziția geostrategică a țării și de existența intereselor multiple ale marilor puteri. A vrut o întoarcere la valorile tradiționale fără a-i supăra pe kemaliști, a vizat (și obținut) o creștere economică furibundă într-o zonă de lume pe care Europa o vrea de periferie, a vrut angrenarea în politica NATO la Marea Neagră fără a supăra Rusia, a avut propriile poziții la Caucaz, în Siria, în Irak.

Nu dictatura sau drepturile omului au fost cele care au supărat Vestul, ci această politică, cu negocierea la sânge a oricăror puncte, în funcție de interesele țării. Erdogan chiar a spus pe șleau recent că „mai multă nevoie are Europa de Turcia, decât Turcia de Europa”. Ca și Ceaușescu acum peste un sfert de veac, Erdogan a reușit să contrarieze marile puteri (deopotrivă Rusia și cele occidentale) cu independența sa într-o zonă unde NATO ar fi fost mai confortabilă cu existența unor oameni de paie.

Erdogan vrea să se asigure că nu se trezește și cu o „revoluție colorată”

Sunt potențialii „oameni de paie” cei care sunt îndepărtați acum de regimul câștigător în Turcia. Spectacolul militarilor trădători dat la TV este mesajul transmis cu forță. Ofensiva nu este dată numai împotriva armatei kemaliste, ci și adversarilor din zona civilă, așa-numitul „stat paralel”, cum îl desemnează propaganda turcă, grupul de organizații din jurul fostului imam în vârstă de 75 de ani Muhammed Fethullah Gülen.

„Această țară nu poate fi condusă din Pennsylvania”, spunea încă din noaptea puciului, Erdogan, făcând trimitere la statul american în care trăiește, într-un exil auto-impus, cel mai mare adversar politic al său. Turcia a cerut extrădarea acestuia ca fiind „terorist”.

Este Gülen terorist? Nicidecum. Noul „sultan” al Turciei folosește, însă, cu îndrăzneală, retorica americană anti-teroristă cu efect de levier. El știe clar ce are de făcut. După confruntarea cu pericolul din rândul armatei, acum el vrea să anihileze și opoziția care îi poate face „revoluții colorate” sau „primăveri arabe”, mișcările societății civile de tipul celor ale lui Soros pentru Europe Centrală și de Est.

Turcia vrea, practic, să anihileze o construcție de (zeci de) ani de zile a puterii americane, dând peste cap planurile acesteia de a-și forma un aliat docil la frontiera de sud-est a NATO. Îi va ieși lui Erdogan? Greu de spus. Mesajele venite până acum de la Washington par mai degrabă a arăta că SUA sunt dispuse să accepte independența Turciei ca partener real în NATO, numai pentru a nu părăsi Alianța.

Condamnați de geografie la alianță cu Turcia

Unde este România în toată această poveste? Nu este nicăieri. Este statul-marionetă perfect pe care americanii eșuează să-l creeze în Turcia. Deocamdată, autoritățile se abțin de la comentarii, probabil chiar contactele bilaterale asigură Ankara de prietenia României. Am pune pariu că și de la Washington suntem încurajați să procedăm astfel.

Pe termen lung, suntem condamnați la alianță cu Turcia. Este geostrategia cea care ne spune că suntem împreună. În cazul unui atac al Rusiei pentru ieșirea din Strâmtori, ambele țări sunt ținte, așa încât cu sau fără NATO, cu regim democratic, dictatură sau saltinbanci, România va fi în strânsă legătură cu Turcia, având interese startegice comune și nimic de împărțit.

Lumea în criză, noi în centrul vechi

Și încă ceva despre criza turcă… Într-un fel poate să ne arate că actele suveranitate sunt puternice dacă sunt duse cu hotărâre, în pofida unei ordini mondiale destul de dure. Din păcate, România nu are nici liderii politici hotărâți și dedicați, în timp ce națiunea nu este suficient coagulată pentru a susține demersuri de independență care – s-a văzut – au forțe potrivnice importante. De la biserici nu ridică nimeni incantații de luptă ca de la geamii. Turcia trece prin transformări grele. Lumea, în general, are provocări nemaiîntâlnite. Noi suntem mai degrabă preocupați să dăm fuga până în centrul vechi.

Adrian Panaite
sursa: profit.ro

Share Button

U.E., federaţia supra-statală unde democraţia este „persona non grata”

Share Button

Jean Monnet este, fără doar și poate, părintele spiritual al Uniunii Europene. A fost martor la Primul Război Mondial și pacea care a urmat, apoi, războiul civil din Spania și cel de Al Doilea Război Mondial. Aceste evenimente au indus în conștiința lui Monnet două obsesii. Prima, faptul că devastarea prin conflagrație a Europei nu trebuie să se mai repete. A doua, democrația nu are ce căuta într-o nouă structură politică europeană deoarece, Hitler și Musolini au venit la putere prin vot democratic.
-
Poporul german, disperat în urma păcii de la Versailles și Republicii de la Weimar a crezut în promisiunile populiste și naționaliste predicate de Hitler. În 1946, Monnet are însă o nouă dilemă: Cum pot fi națiunile blocate să se re-înarmeze pe ascuns? Răspunsul a venit spontan legat de statutul regiunii Saar. Monnet își începe cruciada prin intermediul unui plan, „theory of l’engrenage”, adică, trecerea regiunii carbonifere germane Saar sub protectorat francez, pentru a controla producția industriei grele germane. Tensiunile între Germania și Franța au reînceput, dar Monnet a reușit să impună Germaniei „The Ruhr Agreement”, în 1947 (81), ca o condiție a recunoașterii Republicii Federale Germania ca stat.

Schumann Plan 1950
Această idee, a controlului înarmării statelor prin controlul cărbunelui, fierului și oțelului a constituit baza strategiei lui Monnet, numit „Schumann Plan”, din 1950, adică, de a creea Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, la început, între Franța și Germania. Monnet a înteles să nu repete greșeala păcii de la sfârșitul Primului Război Mondial. De aceea, a considerat Germania partener egal („Peace can be founded only on equal rights”). Astfel, prin contribuția francezului, ministru de externe, Schumann, a germanului Hallstein, a italianului De Gasperi și a belgianului Spaak s-a constituit „European Coal and Steel Community” (E.C.S.C.) în 1951. Interesant este că, Anglia a refuzat să participe invocând suveranitatea națională. Ulterior, în 1958, E.C.S.C. a evoluat în Piața Comună (European Economic Community) după tratatul de la Roma din 1957.

Suveranitatea natională a statelor este un impediment în federalizarea Europei
Prima obsesie a lui Monnet l-a determinat să devină arhitectul Uniuni Europene. A doua obsesie l-a convins să excludă democrația, ca principiu de bază, din această nouă arhitectură europeană, citez: „There will be no peace in Europe, if states are reconstituted on the basis of national sovereignty…the countries of Europe are too small to guarantee their peoples the necessary prosperity and social development. The European states must constitute themselves into a federation”. Cu alte cuvinte, suveranitatea natională a statelor este un impediment în federalizarea Europei. Și totuși, cum pot fi statele naționale și cetățenii europeni determinați să accepte abolirea suveranității naționale și a independenței de acțiune și legiferare, pentru a se supune unui guvern federal, unei birocrații ne-alese în mod democratic? Răspunsul se află într-un alt citat, cu o autenticitate discutabilă, atribuit lui Monnet: „Europe’s nations should be guided towards a super state without their people understanding what is happening. This can be accomplished by successive steps each disguised as having an economic purpose, but which will eventually and irreversibly lead to federation […]”. Deci, fără ca națiunile să înțeleagă că, procesul de integrare european este constituit din pași cu scop economic, dar care în ultimă instanță, să le ducă pe un drum ireversibil către federalizare.Nu vreau să fiu un comentator malițios dar, ultima dată când niște state au încercat să iasă dintr-o federație s-a terminat cu războiul de secesiune în Satele Unite din 1860-65. Aceasta este crunta realitate! Uniunea Europeana a fost creată și funcționează pe principiul prevalenței super-statului elitelor și birocraților europeni, popoarele fiind induse să considere că au reprezentare democratică când, de fapt, ideea de bază este ca oligarhia, reprezentată prin birocrația tehnocraților, să conducă destinele națiunilor europene. Actele de consultare democratică gen referendum, de exemplu referendumul din Grecia propus de Papandreu, cele pentru Constituția Europeană sau, cel de acum din Marea Britanie, fiind obiectul unor reacții dure de respingere din partea birocraților de la Bruxelles. Începând din 1954, elita europeană reprezentată de Bilderberg boys a organizat, pas cu pas, integrarea economică și monetară a țărilor europene, cu scopul ascuns al integrării politice treptate, prin știrbirea succesivă, parțială a suveranității naţionale. În timp ce, Tratatul de Funcționare al Uniunii și celelalte tratate dezvăluie o organizație birocratică alcătuită din tehnocrați, în care democrația este exclusă, Parlamentul European neavând dreptul să propună legislație ci, numai să aprobe propunerile Consiliului European.

Reprezentanții statului român predică valorile democrației și statului de drept şi ignoră atacul asupra suveranității naționale și independenței poporului român. U.E., o federație supra-stat, în care democrația este exclusă

România este îndesată adânc în „Remainia” de către o clasă politică ineptă si ignorantă, declarația Președintelui României, după Brexit, este o mostră de credulitate izvorătă din ignoranță și stupiditate. Politica externă românească este un exemplu de „Exercise in futility”, în care reprezentanții statului român predică valorile democrației și statului de drept, în timp ce, ignoră atacul progresiv asupra suveranității naționale și independenței poporului român, prin adoptarea treptată, fără să crâcnească, a integrării României într-o federație supra-stat, din care democrația este exclusă. Este absurd, să nu înțelegem care este viitorul țării într-o federație, a cărei scop final este disoluția tuturor națiunilor europene într-o dictatură a oligarhiei.

Sorin Muncaciu
sursA: art-emis.ro

Share Button

Analist american: “Vom asista în curând la dezintegrarea Uniunii Europene. Italia și Ungaria sunt pregătite să părăsească UE!”

Share Button

Analistul american Frederic William Engdahl afirmă că recenta tentativă de stat din Turcia a fost opera Washingtonului, dar și că în curând vom asista la dispariția Uniunii Europene.

eu puzzle

Într-un interviu acordat publicației belgrădene Vecernje Novosti, analistul susține că Uniunea Europeană a fost concepută în anii ’50 ca un proiect prin care SUA să domine Europa. Acesta consideră că Brexitul va duce la o reacție în lanț, europenii fiind sătui să fie conduși de “birocrați necunoscuți, care decid toate aspectele vieții noastre, de la un minut la altul”.

“Sunt convins că vom fi martorii dezintegrării UE ca și creație politică. Va urma eliberarea țărilor din această alianță, care a fost proiectată încă din anii ’50 ca o modalitate a SUA de a ține sub control Europa. Azi, UE a devenit un monstru în care birocrați fără față decid toate aspectele vieții noastre, de la un minut la altul. Conceptul lui Charles de Gaulle era mult mai bun: state naționale care cooperează, negociază pe probleme comune, dar rămân suverane în fiecare aspect. Italia este un candidat ideal pentru a părăsi UE, la fel și Ungaria. În curând poate fi și Franța, dacă Le Pen câștigă mai mulți aderenți. Atunci totul se va succede cu repeziciune. Moneda Euro este un eșec complet, economia Europei este distrusă în beneficiul mai multor bănci internaționale. Va rămâne în sarcina cetățenilor Europei să decidă în ce viitor vor să trăiască”, a spus el.

În ceea ce privește terorismul, americanul crede că valul de atentate este finanțat de cineva și totul se va opri când banii se vor termina.

“Statul Islamic va dura în funcție de banii care le sunt necesari pentru a-i finanța și antrena. Până acum au venit dinspre Qatar, Arabia Saudită și Turcia -, până de curând. Dacă se termină banii, se va termina și fanatismul”, a declarat Engdahl.

Acesta a spus că dominația americană în domeniile cultural, politic și economic este demantelată pe zi ce trece. Engdahl crede că noile piețe care se deschid în Asia vor muta centrul de importanță al lumii spre Est.

Autor: Andrei Nicolae

Sursa: Active News

Share Button

Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (recenzie)

Share Button

Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.

c3ca136cb0ee2f26341fc01974b929e5_original

Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?

Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?

Guy Montag, protagonistul romanului, îi întreabă la un moment dat pe ceilalţi pompieri (oricum facem, n-avem încotro, tot ne apropiem de idee, vedeţi?) cum se poate ca demult, înainte ca noi să ne naştem, pompierii să fi fost nişte oameni care stingeau focul, nu se poate aşa ceva, nu? Cred că sunteţi la fel de şocaţi şi voi nu? Cum spuneam, bine aţi ajuns la prima idee: ceva, de-a lungul timpului, poate deveni contrariul său, iar memoria noastră să nu înregistreze ambele ipostaze, ci numai pe cea recentă. Aş vrea să vă pot spune ceva despre dimensiunea ştiinţifico-fantastică a romanului aici, dar n-am cum.

De fapt, toată istoria mentalităţilor şi a ideilor noastre ne spune în mod constant acest lucru. Că cei care au stins cândva incendii, astăzi au devenit piromani, iar imaginea lor ca salvatori a fost înlocuită cu imaginea lor ca piromani. Mai mult decât atât, nimic din ceea ce-a fost nu ne mai este accesibil. Vi se pare că sunt abstract? Păi, să evocăm un exemplu concret. În perioada medievală oamenii dormeau în funcţie de ciclul solar, culcându-se la asfinţit şi trezindu-se înaintea răsăritului, cu o pauză notabilă în timpul iernii, când oboseala fizică era mai redusă. În cele 3-4 ceasuri de veghe, lucrau, citeau, cântau, jucau jocuri sau făceau copii.

Expresia franţuzească le jeu ne vaut pas la chandelle, al cărei sens ar fi “jocul ne-a plictisit, păcat de lumânare”, astăzi n-are niciun sens. Pentru că, de la inventarea energiei electrice încoace, dar masiv de la generalizarea internetului, oamenii se culcă târziu, pierzând aproximativ 30% din timpul de somn biologic necesar. Poate că vi se pare un fapt lipsit de importanţă, dar o populaţie care nu doarme suficient este o populaţie cu un nivel nemaivăzut de stres.

Ok, acuma faceţi un test şi întrebaţi-i pe oameni cam cât ar trebui să doarmă, şi mai ales de la ce oră şi până la ce oră, pentru că orele nu sunt egale între ele, nu-i totuna dacă te culci la 10 seara sau la 3 dimineaţa, chiar dacă reuşeşti să cumulezi aceeaşi perioadă de somn (ceea ce mă îndoiesc). Dacă nu veţi obţine niciun răspuns care să acopere programul medieval de somn (şi nu veţi obţine!), este pentru că, formal, oamenii au uitat că pompierii sting focul. Acum, toată lumea crede că rolul pompierilor este să incendieze cărţi, locuinţe şi eventual oameni.

Guy Montag fuge din oraş. Nu vă povestesc de ce, nici unde se duce, nici ce va găsi acolo unde merge. Pentru asta există cartea. Omul evadează ca-n filmele americane, e urmărit cu câini, îşi leapădă hainele înainte de a i se pierde urma într-un râu, mă rog, tot tacâmul. Deşi detaliile sunt totul, le trecem cu vederea, pentru că eu scriu despre idei. Aşadar, personajul principal fuge din oraş. În treacăt fie spus, lumea controlată tehnologic este în oraş, dacă vrei să scapi de ea îţi iei zborul în afara oraşului. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte acţiunea din romanul lui George Orwell, 1984, unde personajul principal se îndrăgosteşte şi-şi trăieşte dragostea în afara oraşului. Ideea e aceeaşi, tehnologia pentru supravegherea oamenilor se simte bine la asfalt şi betoane.

Dar nu asta voiam să ating, ci altceva. După ce scapă, Guy Montag vede cum urmăritorii atacă un trecător oarecare şi-l doboară, apoi anunţă prinderea lui Guy Montag. Totul era televizat, fireşte, totul era transformat în spectacol. Vedeţi ideea prin aer? E un buchet de idei, nu vi le dau pe toate ca să nu ziceţi că vă dădăcesc. Eu zic că cea mai importantă este aceea că sistemul nu pierde niciodată, nici măcar atunci când pierde. Tot ceea ce-i scapă la firul ierbii recuperează la nivelul showului. Nici măcar nu are importanţă realitatea, când poţi organiza victoria la nivel simbolic. Pentru sistem, nu sacrificarea unui pion contează, ci evadarea unui pion. Pentru sistem, nu vinovăţia sau nevinovăţia contează, pentru sistem toţi suntem implicit vinovaţi, iar singurul lucru impardonabil este evadarea.

Rapid acuma, mai ştiţi cine-a pierdut în războiul dus de americani în Vietnam? Nu căutaţi în Wikipedia, căutaţi în cap, acolo-i manipularea. Vietnamezii, nu-i aşa? Păi, este exact pe dos, războiul a fost câştigat de localnici, americanii au pierdut. Doar că americanii au făcut o mulţime de filme despre cât de mişto au luptat ei acolo, încât astăzi oricine crede că tot ei au câştigat. De fapt, ni se inoculează ideea că soldaţii americani sunt nişte eroi care apără peste tot populaţia civilă de dinozauri, mamuţi şi australopiteci care vor s-o subjuge. Există o mulţime de filme cu americani plini de abnegaţie, generozitate, spirit de sacrificiu, care se jerftesc pentru fericirea oamenilor din lumea a treia, ba alungând un dictator malefic, ba organizând un convoi de refugiaţi, ba împărţindu-şi ciocolata cu un copil care n-a mai auzit de aşa ceva.

Ca şi în Fahrenheit 451, în lumea contemporană guvernul îşi transformă unele acţiuni în spectacole pe care noi le urmărim la televizor. Sunt cât se poate de sceptic privind posibilitatea ca noi să avem acces pe această cale la mai mult adevăr decât vor regizorii, şi acum nu mă refer la ficţiuni cinematografice. Poate o să spuneţi că speculez, dar încercaţi să vizualizaţi următoarea situaţie: cineva omoară nişte oameni la nimereală, într-un spaţiu cu spor (redacţie, gară, supermarket etc.). Forţele de ordine vin şi omoară alţi oameni, după care ni se prezintă atacatorii. Sunt morţi. Toţi. Cu buletinele lângă ei, să fie clar.

Morţii nu vorbesc, de aceea explicaţiile le dau alţii. Nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte de Fahrenheit 451: un pompier încearcă să fugă din oraş, şi chiar reuşeşte. Forţele de ordine omoară un trecător, apoi prezintă la ştiri filmul evenimentelor. Toţi telespectatorii sunt liniştiţi, teroristul a fost prins, echilibrul a fost restabilit. Nu a inventat Ray Bradbury reţeta operaţiunilor sub steag ascuns (false flag operations). Dar cred că el este primul care a surprins-o în ipostaza televizată. Şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Radu Iliescu Blog

Share Button

Când lupii tac, se aud doar oile

Share Button

lupul_in_piele_de_oaie_01Sistemul… ce înțelegem de cele mai multe ori când spunem că suntem antisistem? Majoritatea persoanelor ar spune că sistemul este format din totalitatea instituțiilor care îngrădesc drepturile oamenilor,  prin legi care duc la asuprirea acestora în favoarea unei clase superioare numite de comun acord elită. Aș putea fi de  acord cu această definiție dar să nu uităm cine susține acest sistem. Tu. Eu. Noi. Dacă ne-am opune, dacă am gândi obiectiv și nu selectiv în funcție manipulare, dacă am lua măsuri când asemenea legi sunt promulgate, dacă am fi toți conștienți de toate astea, elitele n-ar avea nici o putere asupra noastră.

Am spus intotdeuna că nu mă tem de cei care dau ordine mai mult decât de cei care le îndeplinesc. De acele persoane josnice care habar n-au pe ce lume trăiesc.Mulți sunt în slujba statului și asta e treaba lor, să îndeplinească ordinele chiar dacă acestea sunt îndreptate împotriva semenilor. Ar putea să ia atitudine și să demaște corupția din sistem. Nu o fac. De ce? Unii de frică, alții din anumite frustrări iar majoritatea din lașitate.

Dar cele mai joase scursuri sunt acelea care nu primesc ordine și totuși te atacă. Se supun manipulării din plăcere, din ignoranță instinctivă, de teamă de adevăr și de nou. Pentru că nu pot gândi separat ci la unison, pentru că le e frică de cei care gândesc singuri și nonconvențional, pentru că dacă unul dintre ei are curajul să gândească diferit îi pune pe ei într-o poziție de inferioritate. Ei știu asta. Instinctiv. Și atunci te trezești că cei care ar fi trebuit să fie de partea ta sunt cei mai înverșunați dușmani ai tăi. Tocmai pentru că mintea lor îngustă nu poate concepe ca oamenii obișnuiți, fără doctorate, sprijin politic, fără vreo funcție importantă, oameni care nu apar la TV sau oameni care nu au o directivă din partea vreunei autorități, pot  discerne realitatea de matrix, pot vedea mai departe decât ei sau mai subtil, pot avea curajul de a le spune că s-au înșelat toată viața lor. Că trăiesc într-o minciună; că  sunt sclavi; că suntem sclavi.

Creierul lor poate face scurtcircuit în slaba încercare de a conștientiza lumea așa cum e. Pentru ei e foarte comod să trăiască așa cum o fac. Să lupți pentru idealuri pare utopic. (Mă-ndoiesc de prezența acestui cuvânt în vocabularul lor sau de prezența multor fraze pe care de multe ori le-am scris sau chiar le-am rostit în încercarea de a schimba mentalități; poate că asta a fost problema; n-am știut să vorbesc în limbajul celor 200 de cuvinte, limbaj deținut de către majoritatea celor care ne înconjoară.)

Iubesc provocările și polemicile. Îmi dau șansa de a explica mult mai bine subiectele pe care le ating. Însă, cum nu poți explica unui copil de opt ani cum e cu fizica mecanică decât folosind puținele noțiuni pe care le înțelege și limitându-te la o mică porțiune pe care o poți explica, tot așa nici cu specimenele de genul asta nu poți discuta despre implicațiile pe care le au anumite familii în conducerea planetei și despre soluțiile care ne pot conduce la o îmbunătățire nu doar a nivelului de trai dar și a nivelului spiritual în care trăim. N-aș vrea să mai aduc în discuție și entitățile ce stau în spatele lor. Aceste animale purtătoare de tehnologie, ce posedă creiere cu jumătăți de neuroni orbitând haotic într-o cutie craniană semi-goală, creiere ce nu văd mai departe de femei/bărbați, băutură și mâncare, cu siguranță ar face implozie și poate chiar i-aș avea pe conștiință într-un spital de nebuni. Din păcate în aceste instituții ajung cei ca mine, ca voi, cei care vedem adevărata realitate ce ne râde în nas. Ei sunt mulți. Mulți și proști.

Așadar, merită să luptăm pentru ca ei să descopere adevărul? Din câte am observat eu doar o mică parte vor adevărul. Restul, stau alinitiati și se laudă că sunt liberi; execută și se mândresc că au un loc de muncă; se apleacă și sunt bucuroși să servească; înghit apoi și mulțumesc pentru partidă. Atât. Cei care vor să descopere realitatea, o descoperă, mai devreme sau mai târziu. Masa critică e departe de a fi atinsă. Dar nu imposibil. Însă nu se va realiza decât dacă noi, cei care vedem piese din marele puzzle, suntem uniți. Indiferent de părerile detaliate, cred că cei care conștientizăm anumite aspecte ale realității ăsteia iluzorii, aspecte generale, ar fi cazul să fim uniți. Să discutăm și să lăsăm deoparte orgoliile. Dezbinarea celor care sunt împotriva sistemului e cea mai ușoară cale a lor de a ne ține deoparte, de a ne îndepărta de la omogenizare și de la drumul pe care l-am ales. Schimbarea mentalității se poate observa ușor la o atentă analiză a societății. Oamenii au început să conștientizeze aspecte care le erau ascunse intenționat sau pe care nu le remarcaseră în trecut.

Însă oamenii stau în starea de transă, impusă poate și de către sistem, dar de cele mai multe ori pentru că ieșirea din această transă înseamnă părăsirea zonei de confort. Au fost setați ca doar oamenii cu bani mulți reușesc să facă și mai mulți bani, că doar persoanele provenite din familiile bogate pot accede la anumite funcții, că doar elitele se pot bucura de confortul vieții. E adevărat că de cele mai multe ori aceștia pot aspira la mai mult dar e și din cauza diferenței de mentalitate în care sunt crescuți.

Uitându-ne în jur observăm că sfaturile sunt de prisos, soluțiile nu sunt luate în calcul, oricât de simple ar fi, aceeași cloacă de psihopați ne conduc iar noi așteptăm ca dobitocii, să se întâmple ceva. Nu facem nimic nici măcar în privința propriilor noastre vieți, ce să mai zic de schimbarea mentalităților apropiaților sau lupta cu sistemul… Trăind în cercul pesimiștilor nu vei ajunge niciodată un optimist ci doar vei perpetua aceeași mentalitate care e prezentă peste tot.

Așadar, merită să mergem mai departe ? Merită. Dar doar cu persoanele care vor să străbată acest drum. Pentru că energia consumată cu cei care așteaptă și se complac în situație e irosita în van.

Autor: Cristian Terran

Sursa: Cristian Terran Blog

Share Button

Naţionalismul – condiţionalul existenţei

Share Button

ortodoxism-300x221Motto: „De cîte ori aud doina, îmi pare că aud plîngînd Moldova după gloria sa cea veche“. – Vasile Alecsandri

Într-un exerciţiu de logică şi analiză comportamentală, căutam argumente contra constatării „Pentru a reuşi în societatea de azi, trebuie să oferi cît mai mult din ceea ce oamenilor le trebuie cît mai puţin“; în acelaşi absurd – real, succesul individual (social) este opozabil nereuşitei generale. Mă gîndeam, în sens exemplificator, la mulţimea de personaje, grupuri sau partide (politice şi civice) preferate de societate şi la infimul probatoriu care-l oferă în susţinerea propriilor intenţii. Într-o contralogică, reiteram ideile şi grupările care au fost, şi sînt, susţinute de aceeaşi societate – şi care au dus-o la eşec în trecut, ca şi în contemporaneitate; ei bine, (re)iterarea cu pricina revine, circular, la constatarea pe care încercam să o combat.

În fine, m-a tentat o abordare (prin) metalogică, anume, schimbarea axei fundamentului raţiunii sociale necesitate – satisfacere cu o altă axă, aceea a evoluţiei societăţii şi a membrilor săi, de această dată avînd numai o origine presupusă şi cîteva puncte de reper; dar, dificultatea apare datorită obscurului reperelor din trecut, dar mai ales este cauzată de permanenta lor modificare, dovedind labilitate, inconstanţă şi lipsă de consistenţă ce conduc la o singură concluzie – imposibilitatea trasării (detectării) axei evoluţiei. Cum s-ar traduce această concluzie a metalogicii? Pentru societatea respectivă, nu există soluţie (socială, generală) de realizare a echilibrului necesitate – satisfacere, pretinsa evoluţie pe această axă a respectivei societăţi este fie nedemonstrabilă, fie un fals. Corolare – istoria acelei societăţi este nerecunoscută sau falsă (falsificată), existenţa aceleiaşi entităţi nu are un fundament detectabil. Paradoxal, dar acea entitate sau societate, de fapt, nu există! Inutil să precizez că exerciţiul meu de logică se referă la societatea românească.

Comparînd o mulţime articulată cu un corp, aceasta se manifestă (gîndeşte, se mişcă, se exprimă) datorită sau la comanda creierului – a suprastructurii. În cazul unei societăţi, suprastructura este politica, de fapt, clasa politică. Ca şi în cazul unui corp, suprastructura este alcătuită din celule diferite de cele ale restului trupului; dar, aici, comparaţia mea întîmpină un prim obstacol – provenienţa acestor celule. În anatomie, celulele creierului, neuronii, nu sînt „alese“ dintre celulele calcaneului, muşchilor fesieri sau aparatului reproducător, de exemplu; în societate, e altfel – suprastructura, creierul, se alcătuieşte din grefe de piele, bucăţi de unghii şi oase, fire de păr etc. – şi se doreşte ca toată această „combinată“ să conducă trupul! Are vreo logică? Să mai adaug că respectiva combinaţie e destinată împărţirii în grupuri antagonice, generatoare de stimuli şi comenzi corespunzătoare – cu alte cuvinte, corpul, care reprezintă societatea, ar încerca să se mişte lovind cu piciorul drept în genunchiul celui stîng, degetul mare al mîinii stîngi înfigîndu-se în ochiul drept, în timp ce dinţii ar clănţănii, încercînd, cu sîrg, să muşte limba! Cît de bine seamănă cu societatea în care, ilogic, supravieţuim, nu-i aşa?

Comparaţii, exerciţii logice, toate aveau rostul lor, dar se pare că lumea în care trăim nu mai are nevoie de aşa ceva. şi nici societatea.

M-am referit la suprastructură – acel creier al societăţii; Platon, explicînd contemporanilor elini cele înţelese din străvechea înţelepciune egipteană, propunea o alcătuire a unui grup nonantagonic, extrem de bine educat, dezinteresat material, care să conducă societatea. Înţeleptul grec trăise căderea frumoasei şi glorioasei Atene sub armatele Spartei, sub epidemiile de ciumă, distrugerea cetăţii luminii – într-un cuvînt, moartea lumii sale, datorită ambiţiilor şi luptelor grupurilor politice, a trădărilor acestora… De la Platon, timp de 2500 de ani, grupurile antagonice politice – partidele – aceste cauze al nenorocirii sociale, se perpetuează, efectele se repetă, dar avertismentul acelui părinte al înţelepciunii este ignorat – ba chiar soluţia sa, de care aminteam anterior – şi care este descrisă în lucrarea sa de maturitate „Republica“– este numită o expresie a dictaturii. Societăţii fără partide, fără grupări de interese i se opune nonsensul lansat de un vinovat al istoriei, Churchill – „Democraţia este cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte“. Desigur, se referă la pluripartidism, la lumea în care tălpii i se prelevează grefa de piele pentru a se construi creierul – şi numai unei lumi lipsite de logică îi putea fi impusă o asemenea aserţiune stupidă! O aserţiune care ni se propune şi nouă, românilor, cu precizarea de rigoare – nu orice democraţie, ci numai „Democraţia euro-atlantică“ – ceea ce consfinţeşte statutul nostru de proprietate a unui stăpîn – precum semnul cu fierul roşu pus de proprietar pe vită!

Evidenţele au fost şi sînt, deseori, înşirate – lipsa oricărei raţiuni în economie, inexistenţa unei suprastructuri (clase politice) calificate şi solidară cu interesul naţional, ba chiar lipsa unor interese şi priorităţi naţionale, dependenţa diplomatică, prezenţa de trupe militare străine în ţară cu statut nondependent de voinţa aşa-zisului suveran, poporul român, cădere morală, culturală, educaţională – primul loc în Europa la numărul de tineri analfabeţi… Şi lista poate continua. Poate argumenta cineva, în atare situaţie de fapt, că România se comportă logic? Că drumul, axa evoluţiei, există? Ah, să nu uit, în acest context, Istoria se modifică permanent, descoperindu-se, în ritm ameţitor, noi crime săvîrşite de români în Istorie – iar tot mai multe personalităţi încep să fie trecute în indexul uitării silite, recomandabile, „strategice“, ba chiar în anexa la o lege penală, creată special pentru… Istoria României!

Şi, lăsînd la o parte dorinţa mea de a vorbi liber, deschis, despre Zelea Codreanu, Antonescu sau Ceauşescu, vă solicit toată sinceritatea pentru a răspunde (la întrebarea) dacă o ţară în care se alocă bani pentru războaie la mii de kilometri, bani pentru cumpărarea unor rable militare la preţuri exorbitante, bani pentru institute şi fundaţii ce analizează „crime“ stabilite fără drept de apel de alţii, bani pentru parade contra naturii – dar tot o asemenea ţară nu alocă bani pentru tipărirea a mai mult de 300 (!!) de exemplare ale operei lui Caragiale sau Cioran, ei bine, vă întreb dacă o asemenea ţară chiar mai există? Eu cred, sincer, că nu – nu, România nu mai există! De fapt, România nu mai există şi pentru că nu are voie să fie românească. Da, există Polonia, Rusia, Cehia şi Slovacia, Serbia, există Ungaria, Franţa… De fapt, există numai ţările în care există naţionalism, în care suprastructura are o componentă majoră naţionalistă! Nu, pentru România care nu mai are produse româneşti, bănci şi asigurări autohtone, monedă în curs de dispariţie, iar energia, serviciile, ba chiar şi pămîntul agricol au fost înstrăinate, în ţara – anexă civilă a bazei de la Deveselu şi anexă politică a ambasadelor, în statul naţional cu alogeni din toate funcţiile cheie, în realitatea acceptării că sîntem un popor de hoţi, violatori, corupţi, în crepusculul lipsei de reacţie la incriminarea Istoriei – ei bine, aici naţionalismul este, şi se vrea să fie, ceva penal!

Am început acest articol cu axa fundamentului raţiunii sociale „necesitate – satisfacere“; naţionalismul este o necesitate, pe care, dacă nu o recunoşti, afectezi grav întreg sistemul. Este ca şi cum nu ai recunoaşte că este necesar să bei apă – iar efectele sînt similare; după o perioadă de halucinaţii, de vedenii, o iei razna de-a binelea, intri în comă şi, în final, mori. Cred că românii au trecut de faza vedeniilor, am impresia că au luat-o pe cărări lipsite de raţiune şi credinţă, iar sfîrşitul poate fi mai aproape decît anticipează însăşi scepticii…

Sînt dator cu o explicaţie de final – am scris aceste rînduri întrerupîndu-mi pregătirea emisiunii despre Petre Ţuţea; lucrez la teza de doctorat despre creaţia epistolară a lui Alexandru Odobescu; studiez şi descopăr România prin ochii dramei politice a lui Constantin Stere. Fiecare gînd al acestor titani e lacrimă de sare pe rana celui ce află de la asemenea suflete ce înseamnă naţionalismul. Sărbători Luminate – în credinţă, spirit şi curaj!

Autor: Dragoş Dumitriu

Sursa: Romania Mare

Share Button

Un combinat de varf al Romaniei, distrus de „investitorii” straini. „Pana acum 2 zile era rentabil si acum nu mai e ?”

Share Button

COLOSUL PRABUSIT, partea I. Descoperim o alta istorie dureroasa in lungul sir al distrugerilor din economia nationala, in judetul Neamt, acolo unde 20 de mii de oameni lucrau inainte de 1989 pe platforma industriala din Savinesti.

Lista intreprinderilor româneşti distruse de guvernele post-decembriste

Nu suntem in Siria sau Afganistan si nici dupa un razboi apocaliptic, desi imaginile asta par sa infatiseze. Una dintre cele mai mari zone industriale din Romania trage sa moara. Intinsa pe mai bine de 600 de hectare, in apropierea municipiului Piatra-Neamt, platforma chimica Savinesti cu o istorie de peste 75 de ani este doar umbra a ceea ce reprezenta odata pentru economia romaneasca.

Aici fiinta cel mai mare concern chimic in domeniul firelor si fibrelor chimice din Estul Europei – de la lana sintetica la fire de nylon, de la intermediar de pilele sintetica la fire cord pentru parasute sau anvelope – materiile prime pentru industria textile erau produse de ale caror calitate nu se indoia nimeni in lume. Centrala de fire si fibre chimice Savinesti era un competitor de temut, al treilea exportator din Europa, un colos industrial unde mii de romani au lucrat si au fost partea unui succes transformat in ultimii ani intr-un dezastru, o generatie pierduta si amagita in tranzitie.

Cea mai buna biblioteca tehnica din Romania si un centru de cercetari pentru fire si fibre erau locul de unde ideile erau transformate in produse viabile. Alaturi, unul dintre cele mai mari Combinate de ingrasaminte chimice din Romania – Azochim, completau imaginea pricipalului motor economic din judetul Neamt. Lipsa unei strategii nationale, amestecata cu interese obscure, privatizari nefericite si personaje dubioase au dus la disparitia unor capacitati industriale viabile. Miliarde de dolari si ani de munca s-au transformat intr-un peisaj dezolant: platforma industriala Savinesti.

Povestea inceputurilor Combinatului de fire si fibre Savinesti se leaga de ambitia liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej de a face produse finite si a se desprinde de influenta sovietica. A existat chiar o gluma – acesta voia sa se faca in Romania ciorapi de dama ca al Paris. Tehnologia a fost adusa din Vest, din Republica Federala Germania.

La inceput de primavara il gasim pe Vasile Gherasim in gradina. Batranelul din fata noastra s-a ocupat ani de zile de vanzarea produselor facute de Combinatul de fire si fibre sintetice si spune ca fabrica era “unica in Europa. Nicaieri in Europa nu gasesti o fabrica care sa produca produse chimice la nivel de caprolactama…intermediar pentru piele sintetice, polietilena…Multe produse. Si toata gama de fire si fibere nylon, de la cele mai fine pentru ciorapi de dama, pana la cele pentru anvelope. Nu prea se producea in lume asa ceva. In lume.

La Savinesti a fost stabilita in 1978 Centrala de fire si fibre chimice, un fel de concern. 40.000 de oameni din toata tara munceau intr-o industrie cu mare cautare: la Iasi, Roman, Campulung Muscel, Corabia, Vaslui, Braila, Suceava, Dej, Viscofil Bucuresti, Lupeni erau fabrici de fire si fibre chimice si artificiale. In ultimii ani toate aceste fabrici au fost inchise sau au disparut. Singurul loc unde se mai produce acum ceva este la Savinesti.

Momentul de cotitura a venit imediat dupa 1990 in momentul in care printr-o hotarare a guvernului Roman centralele industriale au fost desfiintate si fabricile au devenit autonome. Pe platforma Savinesti au aparut mai multe entitati economice- Melana – care se ocupa de lana sintetica, Comes – o intreprindere de reparatii pentru utilaje si Fibrexul care mostenea cea mai mare parte din structura vechiului combinat de fire si fibre. Combinatul de ingrasaminte isi avea propriul drum.

Ioan Bivolaru a lucrat si el pe platforma . Dupa 90 a fost deputat in 3 mandate si acum il gasim ca expert la Comisia pentru Industrii din Parlament. “Daca aceste combinate au fost gandite ca integrate, spargerea este o prostie colosala, este total antiinginereasca, antieconomica. S-au creat costuri interne, suplimentare, care pe undeva n-au facut decat sa grabeasca falimentul.”, spune Bivolaru.

Vasile Gherasim anticipa presiunea marilor jucatori de pe piata in 1992, cand spera ca Fibrex va deveni rapid o companie recunoscuta pe plan mondial. Dar industria textila din Romania, principala piata de desfacere a inceput sa scartaie, si Fibrex Savinesti s-a orientat pe pietele externe.

In anii 90 s-a format o uniune a producatorilor de fire si fibre numita Polifil, al carei presedinte, Dan Ioan Popescu a jucat un rol important in evolutia industriei post-decembriste. Fost consilier la cabinetul prim vice –prim-ministrului comunist Gheorghe Oprea acesta a devenit directorul general al Institutului de Cercetari Textile, pentru ca ulterior sa devina ministru al Comertului, presedintele Comisiei de Industrii din Parlament, dar si ministru al Industriilor.

Societatea a intrat intr-un proces de privatizare. S-au purtat negocieri cu mai multe firme si balanta a inclinat spre grupul Radici din Italia, acolo unde lucra si actuala sotie a lui Dan Ioan Popescu. Radici era distribuitor de fire in zona Bergamo din Italia. La Savinesti s-au facut mai multe proiecte prin care sa nu se cedeze pachetele de actiuni majoritare, dar deciziile s-au luat la Bucuresti.

In noiembrie 1999, printr-un proiect controversat, Fibrex trece de la FPS la Ministerul de Finante. Initiatorul demersului a fost ministru de finante de atunci, Decebal Traian Remes care a scos pe bursa actiunile combinatului. Vanzarea s-a facut prin metoda olandeza, o metoda controversata ce presupunea stabilirea unui pret initial mare si coborarea treptata pana cand se obtinea o oferta de cumparare. Realitatile economice au demonstrat ca aceasta metoda are de cele mai multe ori un rezultat mediocru pentru vanzator. Radici Group a dat pe 50,9 % din actiunile Fibrex, adica pachetul majoritar, 130 de miliarde de lei vechi, in conditiile in care Combinatul din Savinesti avea o cifra de afaceri de peste 1000 de miliarde, de 8 ori mai mult decat pretul de vanzare al actiunilor.

Vasile Gherasim: “Prin manevrele facute a preluat Fibrex Savinesti fara nici un fel de obligatii pe termen mediu si lung privind mentinerea in functiune a instalatiilor si pastrarea personalului. Printr-o alta tranzactie, facuta fara oferta publica, grupul italian a cumparat de la SIF Moldova inca 38% din actiuni, ajungand sa detina aproape in totalitate Fibrexul.”

Grupul italian este controlat de familia Radici. Presedintele companiei era la acea data Fausto Radici, un fost campion olimpic la ski, figura respectata si iubita in Italia. Initial acesta nu a fost foarte preocupat de soarta investitiilor de la Savinesti delegand la conducerea Fibrexului un olandez, Erick Steffans, adus de la principalul producator de fibre din Europa, DSM din Sittard, Olanda.

Vasile Gherasim a fost numit consilierul presedintelui Fausto Radici. Dar la Savinesti, imediat dupa privatizare capacitatile de productie au inceput sa fie inchise. De mentionat este ca la momentul privatizarii Fibrexul era singurul producator integrat de nylon din Romania, de la materie prima la fire si fibre sintetice si inca avea trei divizii de productie: caprolactama, relon si utilitare.

Administratorul Erick Steffans a inceput oprirea capacitatilor de productie. “In primul rand pusesera ochii pe utilajele care erau noi noute si care nu puteau sa fie decat incarcate pe vagoane si scoase afara efectiv din tara”, povesteste Ioan Bivolaru. Numai fabrica de hidrogen a costat aproape doua milioane de dolari inainte de privatizare.

Vasile Gherasim povesteste: “Investisem 10 miliarde de lei si dupa 2 zile a zis Steffens ca am ajuns la concluzia ca nu e rentabil. Cum dracu bai, pana acum doua zile era rentabila si acum nu mai e rentabila? Unde dracu ai bagat banii?! M-a sunat Fausto si mi-a spus „Gherasim, ma inchin in fata ta, nu ti-am dat dreptate. Dupa doua zile am aflat ca s-a sinucis in seara aia”.

Daca pana atunci mai existau sperante ca la Savinesti lucrurile or sa revina la normal, dupa sinuciderea lui Fausto Radici, Fibrexul a pornit pe un drum descendent. Cei care au lucrat cred ca a existat o intentie de a fi scosi de pe piata, pentru ca erau un concurent prea important pe piata europeana. In curand din Fibrex au ramas doar cateva sectii. Erick Steffans a fost indepartat de la conducere, dar era deja mult prea tarziu.” Maurul a venit, maurul si-a facut datoria. Au venit, au ras tot de acolo si s-a inchis tot subiectul. “, spuen Bivolaru.

In 2004, Fibrexul s-a scindat in doua firme- Fibrex Nylon si Yarnea. La Yarnea, acolo unde se mai face productie mai sunt in jur de 350 de oameni. In 1990, la Fibrex erau 8000 de angajati.

Administratorii actuali nu au vrut sa comenteze activitatea pe care inca o mai desfasoara in Neamt. In acest moment se face doar partea finala, se prelucreaza materiale venite din import.

Sursa: http://stirileprotv.ro/

Share Button