Archive for Analize
Ce a generat cresterea economica din perioada 2000-2008? Locuri de munca in alte tari!
In 1990 numarul total al salariatilor era de 8.2 milioane iar rata de ocupare ajungea la 82%, ceea ce inseamna ca din 100 de romani apti de munca, 82 prestau o activitate economica.
Din 1990 si pana in 2004 numarul salariatilor a scazut cu 45% iar rata de ocupare a ajuns 60%, ceea ce insemna ca in ultimul an al guvernarii Nastase, din 100 de romani apti de munca, oficial doar 60 mai prestau o activitate economica din care sa inregistreze venituri.
Tot in 2004 PIB-ul real al Romaniei l-a egalat pe cel din 1989, economia generand la momentul respectiv aceeasi valoare adaugata cu 45% mai putini angajati si cu o populatie ocupata cu 27% mai mica decat pe vremea lui Ceausescu.
Daca privim evolutia economiei si a numarului de salariati in perioada 1990-2004, observam ca desi in 8 din cei 14 ani economia a fost pe plus, numarul de salariati si rata de ocupare a scazut continuu, de unde deducem ca expansiunea economica nu a reusit sa genereze locuri de munca, ci doar sa reduca ritmul de scadere a numarului de salariati.
In perioada guvernului Tariceanu, numarul de salariati si rata de ocupare a crescut odata cu economia, insa cresterea a fost absolut anemica daca luam in considerare ca in cei 4 ani de guvernare liberala, PIB-ul s-a dublat. Sa nu mai discutam despre faptul ca cele mai multe locuri de munca au fost create in administratia de stat, deci tot in sectorul consumator de resurse.
Ce indica aceasta evolutie? Ca economia nu s-a bazat pe cresterea productiei de bunuri si servicii care mai departe, sa duca la o crestere a numarului de salariati, ci pe consum.
Cu alte cuvinte, consumam ceea ce produceau altii, iar cresterea economica inregistrata de Romania intre 2000 si 2008 a generat locuri de munca in alte tari, respectiv in tarile din care importam masiv (deficitul comercial acumulat intre 2000 si 2008 a totalizat aproape 70 miliarde euro).
Ce s-a intamplat in primul an de criza? In 2009 am pierdut tot ce s-a castigat pe vremea domnului Tariceanu – numarul de salariati este acum mai mic decat in 2004, iar rata de ocupare in trimestrul trei al anului trecut a fost de 60.4%, relativ egala cu cea din 2004, detalii mai jos, click pe grafic pentru marire. Spre comparatie, rata de ocupare medie in UE a fost de 70.5% in 2008.
Unde vom ajunge? Cel mai probabil, numarul de salariati va scadea de la 4.3 milioane in decembrie 2009 la mai putin de 4 milioane in decembrie 2010, iar daca guvernul nu va lua masuri hotarate de crestere a numarului de salariati si a populatiei ocupate, in anii urmatori piata fortei de munca va traversa o criza asa cum nu a mai fost de la Revolutie incoace.
Cristian Orgonas
sursa: kris.ro
trimite unui prieten
China si Germania, adevaratele puteri economice mondiale?
In ciuda diferentelor evidente, China si Germania au multe puncte in comun, iar, in prezent, par sa se fi unit in incercarea de a-si impune viziunea lor asupra economiei mondiale.
Cele doua tari sunt legate de un puternic numitor comun: exporturile. Pana in 2009, Germania detinea suprematia in domeniu. Anul trecut, China a trecut in fata. De asemenea, ambele au surplusuri atat comerciale, cat si ale economiilor, spre deosebire de restul tarilor din lume, care se lupta cu deficitele. Astfel, se gasesc intr-o pozitie unica de a avea, intr-adevar, puterea de a dicta mersul economiei mondiale.
Motivul? Tarile cu surplusuri au rolul de a le finanta pe cele cu deficite, prin urmare le da posibilitatea celor dintai sa impuna diverse conditii. Pe de alta parte, daca debitorii acestora intra in incapacitate de plata, acest risc fiind destul de ridicat in prezent, surplusul celor doua tari se va dovedi un lucru iluzoriu, cred analistii de la Financial Times.
Germania a fost prima care a vorbit deschis despre posibilele pericole, dar si despre strategia sa de le impiedica sau inlatura. Wolfgang Schauble, ministrul de Finante german, sustine ideea acordarii unor ajutoare financiare de urgenta tarilor cu deficite mari, in combinatie cu mai multe penalizari aspre, printre care se numara suspendarea drepturilor de vot in Uniunea Europeana si chiar excluderea membrilor cu mari probleme din zona euro. Acest lucru era de neconceput anterior, adoptarea monedei unice europene fiind considerata o cale fara intoarcere.
Analistii sunt de parere ca, daca Germania reuseste sa impuna ceea ce vrea, va juca un rol negativ in cautarea pentru o iesire comuna din criza lipsei de cerere pe piata internationala. Astfel, zona euro nu va exporta la nivelul cerut pe piata, ci ar exporta in exces.
Daca tarile mai slab dezvoltate din zona euro ar fi obligate sa-si reduca deficitele fiscale abrupt, ar destabiliza economia din intreaga zona. Rezultatul ar fi si deterioarea fiscala din Germania si Franta, cele mai puternice economii locale. Sa ne imaginam ca Germania, in acest caz, ar lua masurile aspre de care ar fi nevoie, insa nu ar putea sa impuna acest lucru si Frantei, desi aceasta din urma are deja un deficit estimat la 9% din PIB, pentru 2010.
Prin urmare, nu Grecia este adevarata amenintare, fiind, la urma urmei, o tara neinsemnata din punct de vedere economic. In schimb, Franta de exemplu, o adevarata putere mondiala, pe care nimeni nu o poate forta sa faca ceva ce nu doreste, ar afecta intreaga Europa. Iar Germania, vazandu-se in imposibilitatea de a obliga o tara precum Franta sa-i urmeze sfaturile, se va vedea nevoita sa plece ea insasi din zona euro.
Varianta chineza
China are aceeasi idee a deflatiei ca si Germania, diferenta fiind ca vrea sa impuna acest lucru Statelor Unite.
Premierul chinez, Wen Jiabao, a declarat, recent, ca intentia SUA de a-si deprecia moneda si facerea unor presiuni pentru ca si alte state sa faca la fel, in vederea sporirii exporturilor sale, nu este altceva decat o forma de protectionism.
Insa, la randul sau, China face exact acest lucru: mentine yuanul la un nivel scazut in raport cu dolarul, avand in curs fix, tocmai pentru a nu pierde la exporturi.
A cere unei tari cu surplus imens sa-l reduca, intr-un moment de criza economica, nu este o forma de protectionism. Ceea ce vrea China este ca SUA sa impuna masuri fiscale si monetare restrictive, care ar scadea si competitivitatea si preturile, un lucru care ar dauna si Chinei si restului lumii si care, cu siguranta, nu se va intampla.
Pentru a se reusi o adevarata cooperare, trebuie depasite diferentele evidente in gandirea economica. Tarile cu surplus insista sa continue ca si pana acum, insa refuza sa accepte faptul ca, odata ce partenerii de afaceri dau faliment, surplusul nu le va ajuta cu nimic.
Intre timp, tarile cu deficite isi pot face reduceri fiscale masive doar prin majorarea exporturilor. Daca tarile cu surplus - adica principalii exportatori China si Germania - nu le vor permite acest lucru, ajustandu-si propriile exporturi, se va ajunge la aceeasi problema din anii 1930, cand fiecare tara incerca in mod disperat sa le faca pe celalalte sa cumpere ce producea ea.
In aceasta lupta, statele cu surplus au slabe sanse de reusita. O destabilizare a zonei euro ar fi extrem de negativa pentru productia din Germania, iar recurgerea la protectionism din partea SUA ar devasta China. Prin urmare, fiecare parte - si cea cu surplus si cea cu deficit - trebuie sa renunte la anumite lucruri, pentru binele economiei mondiale.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
Statul, negustor cinstit doar până apare raportul Curţii de Conturi
În 2008, statul român s-a pregătit pentru criză, printre altele, folosind nelegal peste 10 miliarde de euro din bugetul public. Instituţiile statului au adăugat şi au şters venituri şi cheltuieli inventate până când valoarea acestora a ajuns la un sfert din încasările totale din taxe şi impozite ale bugetului public. A devenit astfel oficial faptul că statul nu doar cheltuieşte prost banii, adică fără a îmbunătăţi, în vreun fel, viaţa contribuabililor, ci şi nelegal.
Prejudiciile în bani aduse de instituţiile statului bugetului public în 2008 au fost de 339 de milioane de euro, bani despre care s-a aflat abia acum, după doi ani, că s-au furat, prin cele mai diverse metode, de la inventarea de acte adiţionale la contracte de infrastructură la acordarea ilegală de sporuri. La OSIM s-a constatat, de exemplu, că au fost cheltuiţi aproape 400.000 de euro pentru servicii informatice, dar că nu există niciun act care să dovedească faptul că serviciile au fost prestate, că a existat vreun beneficiu real în urma acestor plăţi.
Unele persoane, care se plimbă pe holurile Parlamentului, s-au grăbit să declare, stângace şi uşor ruşinate, că cifra nu este mare, că este inevitabil să apară greşeli în acte, că e suficient să nu pui ştampila unde trebuie pentru ca documentul să devină nelegal.
Dacă un contribuabil de rând pune ştampila greşit, el este amendat, iar banii sunt plătiţi din propriul buzunar. Cum statul nu are un buzunar propriu, ci 20 de milioane de buzunare mai mici, aşa goale cum sunt, dacă o instituţie bugetară greşeşte, tot contribuabilul de rând scoate bani din buzunar. Simplu spus, indiferent cine greşeşte, contribuabilul scoate banii.
Chiar dacă nu ar fi existat niciun prejudiciu, nici măcar un leu furat din taxele şi impozitele românilor de către reprezentanţii statului, simplul fapt că 10 miliarde de euro au fost folosiţi nelegal pare absurd. Ne şi imaginăm cum, la sfârşit de an, se adună toţi contabilii bugetari pentru a completa actele, la ochi şi din pix, în aşa fel încât toate cifrele să aibă o acoperire, de parcă ar fi vorba despre un joc pe calculator şi nu despre conducerea unui stat.
În spatele raportului Curţii de Conturi se ascunde însă o concluzie ce pare desprinsă dintr-o poveste fiscală de groază: statul cheltuieşte toţi banii nelegal. La urma urmei, cifra de 10 miliarde de euro a reieşit din doar aproape 2.200 de controale. Curtea nu a verificat toate bilanţurile contabile ale instituţiilor statului. Dacă ar fi făcut-o, există posibilitatea ca suma totală să fi depăşit de câteva ori veniturile statului, pentru că, din câte se pare, statul lucrează cu bani fictivi. Reali sunt numai când trebuie încasaţi de la contribuabili.
Victor Rotariu
sursa: gandul.info
trimite unui prieten
Puterea prostiei
Exista, in acest moment, trei initiative fiscale extrem de discutate si, in acelasi timp, discutabile. Trebuie spus ca sunt doar initiative, intrucat cele mai nocive lucruri in domeniul fiscal sunt chiar initiativele. Ele pot complica viata companiilor sau potentialilor investitori, pot bulversa efectiv planul de afaceri al unor companii si pot dezamagi asteptarile micilor intreprinzatori.
Initiativele in domeniul financiar-contabil sunt cele mai derutante pentru companii, pentru ca, de multe ori, masurile anuntate fie nu s-au mai aplicat in practica, fie au devenit lege cu mare intarziere, fie legea de aplicare a fost diferita de intentia originara.
Prima initiativa financiar-contabila, de mare rasunet, este un proiect de lege initiat de 41 de deputati PDL prin care se impune fiecarei companii, fie mare, fie mica, sa aiba doi contabili angajati in regim cu norma intreaga.
Pentru ca haosul sa fie total, unul dintre initatorii legii, deputatul PDL ( fost PRM si fost PC) Petru Calian a anuntat ca proiectul va fi modificat in sensul obligativitatii angajarii nu a doi, ci unui singur contabil.
Dar aceasta nu este nicidecum o cale de rezolvare. Proiectul de lege a fost deja catalogat, pe buna dreptate, in opinia mea de bun simt juridic, ca fiind neconstitutional, intrucat ingradeste posibilitatea unei companii de a angaja pe cine doreste si, in acelasi timp, limiteaza dreptul la libera practica a unor profesionisti contabili.
Mai precis, legea, daca va ajunge sa treaca in aceasta forma, va avea doua defecte majore: este vadit in avantajul unei categorii profesionale, contabilii autorizati care, in felul acesta, isi creeaza o piata sigura in fata celorlalti contabili care, dintr-un motiv saul altul, nu fac parte din corpul expertilor contabili.
S-a spus ca proiectul de lege incearca sa faca ordine pe piata contabilitatii. Acesta poate fi imperativ valabil, dar el nu poate fi atins in acest fel.
Profesionistii contabili pot sa faca reguli in sanul breslei, pot sa promoveze calitatea profesionala a membrilor unei asociatii sau alteia incercand, in felul acesta, sa-i convinga pe managerii companiilor sa apeleze la serviciile lor, dar nu pot impune prin lege ce si cat, din punct de vedere numeric, personal sa-si angajeze o companie.
Pe de alta parte, Inspectoratul Teritorial de Munca accepta, pentru un angajat, un singur contract cu norma intreaga (opt ore de lucru pe zi). Eventuale alte contracte, fie ca este vorba de un contabil sau de orice alta profesie, sunt recunoscute in mod obligatoriu cu timp partial de lucru (mai putin de opt ore pe zi).
Acest fapt inseamna ca, in spiritul acestei initiative, un contabil ar putea lucra la o singura firma cu norma intreaga, contractul partial de munca devenind o cheltuiala inutila pentru angajator, ceea ce ingradeste dreptul la munca.
Proiectul de lege atinge dur activitatea micilor companii. Acestea pot avea acum un contabil care lucreaza cu o jumatate de norma sau chiar doua ore pe zi. In cele din urma, cei care conduc firmele pot opta pentru un contract cu norma partiala in relatia lor cu contabilul.
Este firesc, pentru ca un mic magazin din coltul strazii nu va avea nevoie nicidecum de un contabil cu norma intreaga. Ca atare, firmele platesc proportional, in functie de regimul de lucru al contabilului, impozitele si contributiile sociale.
Ei bine, proiectul de lege ar obliga micile firme sa plateasca impozite si contributii sociale mai mari, aferente unui angajat cu norma intreaga. Asadar, firmele vor fi obligate sa se indrepte catre contabilii autorizati (care lucreaza de fapt in regim de persoana fizica autorizata) sau catre firmele de contabilitate.
Evident, in ambele cazuri, costurile firmelor vor creste. Si iata cum, printr-o brutala interventie administrativa, companiile mici ar putea fi obligate sa plateasca mai multi bani la bugetele de stat. Ce vor face actualii contabili care astazi lucreaza onest (platindu-si taxele si impozitele catre stat)? S-ar parea ca nu mai intereseaza pe nimeni.
In acelasi timp, este si o intruziune grava in organigrama unei companii. In ritmul acesta, ne putem astepta ca un grup de parlamentari sa propuna ca toate firmele sa fie obligate sa aiba cel putin urmatorii angajati: un parlamentar sau o ruda a acestuia si un membru al partidului de guvernamant sau un prieten al acestuia.
Am asistat, in ultimii ani, la o serie intreaga de legi oferite cu ôdedicatieö magistratilor, militarilor, lucratorilor din serviciile secrete, altor categorii de bugetari. Legea salarizarii unitare si proiectul legii pensiilor dovedesc cu prisosinta acest lucru.
Acum se pregateste inca o “lege cu dedicatie”, una pentru contabilii autorizati.
Dar nu este pentru prima data cand se intampla acest lucru in domeniul financiar-contabil. Cel mai recent exemplu este chiar acela care priveste obligativitatea unei companii de a avea avizul unui consultant fiscal pe declaratia privind impozitul pe profit.
A doua initiativa financiar-contabila este cea privind amanarea platii anticipate a impozitului pe profit. Sa lasam la o parte modul mai putin inspirat in care a fost anuntata renuntarea la aceasta masura, respectiv de catre prim ministrul Boc si nu de ministrul finantelor, cand, de fapt, fiind o chestiune tehnica era mult mai aproape de domeniul ministrului de specialitate.
Sa trecem si peste faptul, la fel de interesant, ca premierul a aflat de plata anticipata a impozitului pe profit nu la vreo intalnire cu organizatiile patronale, ci de la un amic cu care se intalneste la sala de fitness. Pana la urma, toate acestea sunt amanunte.
Esential este ca premierul a anuntat renuntarea la masura platii anticipate a impozitului pe profit. Exista insa o nelamurire majora la nivel macroeconomic. Plata anticipata a impozitului este o masura moderna, folosita si in alte economii.
In mod normal, companiile ar trebui sa fie avantajate de acest tip de plata daca luam in calcul faptul ca anul trecut a fost cel mai greu an de criza si ca asteptarile ce privesc anul aceasta sunt de crestere.
Adica, o firma urma sa plateasca impozit raportat la profitul anului trecut, un profit mic sau oricum mai mic decat cel anticipat pentru anul acesta. Rationamentul este valabil plecand de la premiza ca anul acesta va fi un an de crestere.
Usoara, dar crestere, asa cum arata prognozele, de la cea guvernamentala la cele realizate de agentiile de rating sau de asociatia oamenilor de afaceri. Si, totusi, organizatiile patronale au cerut amanarea masurii platii anticipate.
Ceea ce inseamna ca se asteapta ca va fi un an la fel de greu sau poate chiar mai dificil decat anul 2009. Si, atunci, de unde va veni cresterea economica?
In fine, a treia initiativa este legata de impozitul minim. Guvernul a anuntat la inceputul anului ca va fi inlocuit cu cel forfetar. Au trecut doua luni si jumatate si nimeni nu stie daca se va renunta cu adevarat la impozitul minim, daca se va inlocui cu cel forfetar si care vor fi domeniile incluse in impozitarea forfetara.
Interesant este ca prin aplicarea platii anticipate a impozitului pe profit, controversatul impozit minim nu isi mai avea nici un sens in 2010, deoarece, in anul 2009, firmele au platit cel putin impozitul minim, iar acum l-ar fi actualizat cu rata inflatiei.
Mai trebuie facuta o conexiune importanta intre impozitul minim si plata trimestriala a impozitului pe profit. Aceasta regula s-a aplicat anul trecut. In mod gresit, s-a hotarat ca impozitul pe profit sa se calculeze trimestrial (cu toate ca impozitul pe profit trebuie regularizat pentru anul fiscal, iar impozitul minim este numit in lege “impozit minim anual”, nu “impozit minim trimestrial”).
Acest lucru poate duce la situatia incorecta ca doua firme care au realizat acelasi profit sa plateasca impozit pe profit diferit doar din simplul motiv ca una are activitate constanta pe parcursul intregului an, in vreme ce cealalta are o activitate intermitenta.
Spre exemplu, doua firme au realizat acelasi profit anual, dar repartizat diferit in cursul anului, una din ele avand activitate intermitenta a obtinut tot profitul pe parcursul trimestrului al doilea.
Astfel, cele doua firme ajung sa plateasca impozit diferit, cea cu activitate intermitenta platind in plus impozitul minim pentru trimestrele in care a avut activitate redusa, fara a i se acorda posibilitatea de a face regularizarea anuala.
Este evident o aberatie economica si fiscala care provine, in primul rand, din aparitia impozitului minim, un impozit prea mare pentru firmele mici si prea mic pentru firmele mari. Microintreprinderile au platit anul trecut impozit de aproximativ 4% - 6% din cifra de afaceri, in loc de 3%, iar firmele mari nici macar nu au simtit acest impozit minim.
Recent, premierul a mai anuntat alte trei masuri ce urmeaza a fi luate: compensarea de catre firme a TVA de plata catre buget cu TVA de incasat de la stat, daca o firma isi achita o datorie catre bugete se sterge si o parte din datoria principala, nu numai din penalitati, si, in sfarsit, o reducere a numarului declaratiilor fiscale.
Sunt masuri care, daca vor fi transpuse in legi, vor fi in favoarea companiilor. Ne intoarcem, insa, de unde am plecat. In materie de fiscalitate, este nevoie de fapte. De vorbe, ne-am saturat. Mai ales cand se vorbeste mult si prost.
Constantin Rudnitchi
sursa: bloombiz.ro
trimite unui prieten
In Austerity We Trust
In economics, austerity is when a government reduces its spending and/or increases user fees to pay back creditors. Austerity is usually required when a government’s fiscal deficit spending is felt to be unsustainable.Wikipedia
Austerity measures have been implemented in Greece as a result of the economic mess they have fallen into, or should I say they have been pushed into. The people of Greece have taken to the streets in protest as their government has decided to make them pay for the plundering of their wealth and retirement. Greece is now under intense pressure from the EU, International Monetary fund, European Central Bank, and financial institutions to lower its budget gap, which is currently an estimated 12.7% of GDP last year.
If austerity is a measure taken by governments to reduce spending when a governments’s spending is felt to be unsustainable, then where does that leave the United States?
Austerity measures are typically taken after a government’s bond rating is downgraded, making it more expensive to borrow money. Government bonds are typically downgraded when debt grows substantially as a portion of GDP. Government debt grows as spending exceeds tax revenue. Such excess occurs when tax rates are cut or kept low while government spending is increased. Such excess can also occur when the economic activity stagnates or decreases, such as in a recession, thereby reducing the government’s tax revenue.
Wikipedia
Does this not describe America? We are being threatened with AA status from AAA rating, Our Current total credit-market debt stands at more than 340 percent of total GDP, The debt ceiling is at $14 Trillion, meanwhile the Fed keeps rates low. Our unemployment levels are unsustainable and growing despite what the “official” unemployment rate says, and America’s economy is stagnate.
This is from the Telegraph.co.uk :
The credit ratings agency cautioned that if the US were to grow at slower pace levels than expected, the largest economy in the world’s already-extended finances could be over-stretched, in turn damaging its AAA credit rating.
Were the US to lose its AAA rating, it could cause further financial damage, by increasing the cost of borrowing money, a necessary evil for a country predicted to have a $1.56 trillion (£980bn) budget deficit this year.
According to the Wall Street Journal, a VAT (Value Added Tax) may be imposed upon Greeces’ citizens in order to pay their debt.
Since the EU issued its rhetorical support for Greece on Feb. 12, EU members including Germany and France have demanded that Greece take further steps to close its budget gap before they commit to any specific financial support for the country. The new measures are likely to include an increase in the current value-added tax rate of 19%, more cuts in civil service entitlements, and higher duties on luxury items, like boats and expensive cars.
Glenn Beck and Bill O’reilly apparently work for the EU now and have decided that Austerity should come to America as well to pay for the crimes of Wall Street and The Fed:
During this interview, Glenn was asked by Oreilly if America was in decline. Glenn responded by saying that America will either “reset” or “restore” itself. He then went on to say that if we reset ourselves as a nation, we will reset as something “unrecognizable”. This reminded me of an Alex Jones Show (October 19, 2009) where Lindsey Williams was interviewed by Alex. Lindsey explained that he talked with an insider oil company CEO who has attended G8, G20, Bilderberg meetings etc. One of the things told to Lindsey by the insider was
“within two years you will not recognize America.”
Glenn then says “We need to RESET”. Reset as opposed to restore? If we were to restore the country wouldn’t that mean restoring the Constitution? Isn’t that what our founding fathers instituted? Instead Glenn goes on to say that as a nation, we will either cease to be, or we willreset! No room is left for restoration! This adds New meaning to the Obama campaign slogan “Change we can believe in!”
Glenn also states that it should be by constitutional amendment! No mention of investigating FRAUD in the FEDERAL RESERVE, or GOLDMAN SACHS!!! No, but he is willing to have Americans fit the bill!!!
Austerity in my opinion, is just another type of bailout where the Wall Street Banksters fill their coffers, and the people pay in the form of taxes to shore up the debt, or lose their shirts! It’s time for Americans to stand up now, and demand an audit of the Federal Reserve before we have to take to the streets like those in Greece who have said enough is enough!
The desire of Global Elitists through the last century – men and women such as Marx, Lenin, Mao, Hitler,Blavastky, Huxely, the Rothchilds, the Rockefellers, Maurice Strong, Bush family, Soros, and many others in the Elite bent on establishing a New World Order,- are now seeing the final stages of their dream unfolding. Soon, as nations lose confidence in all paper currencies (by design), there will be a call to establish a global currency that will be purely electronic, and headed by the International Monetary Fund and World Bank. A cashless society – and every transaction recorded. It’s up to us to stop it.
With the debt ceiling at 14Trillion, and a power-hungry Administration hell-bent on breaking the American people with National healthcare – it seems to me that our Fiat currency should instead be printed with the words:
“IN AUSTERITY WE TRUST“.
Mark Matheny
sursa: infowars.com
trimite unui prieten
Cu trucuri este greu să te integrezi în Europa
Reducerea deficitului bugetar rămâne o problemă extrem de serioasă pentru România. Rezolvarea ei are o dublă semnificaţie: pe termen scurt, este vorba de ducerea la bun sfârşit a acordului de împrumut cu FMI şi Uniunea Europeană, iar, pe termen mediu şi lung, de adoptarea euro. Există trei opţiuni. Prima este reducerea cheltuielilor bugetare care, în ultimii ani, nu numai că au cunoscut o creştere excesivă, dar s-au remarcat printr-o îngrijorătoare ineficienţă. A doua opţiune este creşterea veniturilor publice, care însă nu prea e recomandată pe timp de criză, când întreprinderile duc, şi aşa, lipsă de lichidităţi pentru repornirea motoarelor creşterii. A treia opţiune este să nu faci nimic, dar vei avea prăbuşiri ale cursului, ale producţiei, pentru că dacă nu va face Guvernul ajustările necesare le va face piaţa în mod haotic şi cu mari dureri sociale. Creşterea taxelor şi impozitelor trebuie totuşi luată în calcul din două motive: 1. S-ar putea ca o politică de reducere drastică a cheltuielilor, care s-ar impune în cazul României, să ducă la rezultate contrare celor scontate, în sensul că beneficiile amputării cheltuielilor ar putea fi mai mici decât costurile operaţiunii. 2. Ajustarea cheltuielilor publice se va putea face, dacă va exista voinţă politică, până în 2013-2015, adică vreo 4-5 ani de acum încolo. O să tot muşcăm o jumătate de punct de la pensii, altă jumătate de la salariile din sectorul public. Ce facem însă cu deficitul bugetar? În 2012, când ar trebui să intrăm în anticamera euro, va trebui să avem un deficit public de sub 3% din PIB. Vom sta cu deficitul la 5%, pentru că ajustăm numai partea de cheltuieli şi nu vrem să ne uităm la venituri? Aici este însă o altă poveste.
Românii nu mai vor, şi au motive serioase, să mai plătească taxe până nu văd un efort din partea statului de a reduce din cheltuielile publice. De ce? Pentru că, dacă în Germania sau Franţa populaţia plăteşte conştiincios dările către stat, deoarece ştiu că banii respectivi se întorc la contribuabili, la noi nu se întâmplă aşa. Cum poţi avea drumuri fără gropi, medicamente compensate sau şcoli cu avize sanitare când peste două treimi din veniturile publice se duc în salarii şi pensii. În acelaşi timp, românii nu acuză atât fiscalitatea statului, cât parafiscalitatea. Taxe de protecţie percepute de grupuri mafiote, taxe, sub formă de comisioane pentru comenzi de stat, percepute de politicieni. Dacă le adunăm pe toate, România pare ţara cea mai taxată din Europa, dar problema nu este la fiscalitatea de stat, ci la sistemul corupt şi netransparent care funcţionează tot mai bine în detrimentul românului de rând.
România mai are însă o problemă care i-ar putea bloca intrarea în zona euro: metodologia de măsurare a deficitului bugetar. Noi folosim criteriul FMI şi spunem că în 2010 vom avea un deficit de 5,9% din PIB. Uniunea Europeană foloseşte un alt criteriu, după care deficitul va fi de 6,4%. De unde diferenţa? Uniunea Europeană consideră cheltuială atunci când te angajezi să o faci, în vreme ce FMI consideră cheltuială pe bază de plăţi. Deci statul angajează o lucrare, care se execută, dar nu este plătită şi astfel deficitul nu creşte decât în anul următor când se achită factura. Astfel de trucuri explică de ce guvernanţii noştri nu schimbă metodologia de calcul, dar putem avea surpriza să ne ducem la Bruxelles cu un deficit, care, după calculele noastre, să fie de 2,8-2,9% din PIB, dar să nu putem intra în zona euro, deoarece, după metodologia europeană, este de 3,3%. Deocamdată, clasa politică din România nu se teme de astfel de riscuri, pentru simplul motiv că nu doreşte adoptarea euro care, fireşte, i-ar strica foarte mult jocurile, aşa cum s-a întâmplat în Grecia.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info
trimite unui prieten
Sperante desarte pentru romani si in 2010
Profetii cresterii economice a Romaniei si a iesirii din criza incep sa puna frana optimismului, constienti ca reformele reale nu au fost inca aplicate in ciuda presiunilor venite din partea Fondului Monetar International, sau a Comisiei Europene.
In urma cu aproape doi ani, inaintea declansarii crizei economice, guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei nu credea intr-o cadere accentuata a economiei romanesti, fiind printre putinii demnitari ai tarii care incerca sa mai afiseze o doza de optimism.
Presedintele Traian Basescu s-a aflat, initial, si el pe aceleasi baricade, dar a parasit rapid corabia sperantei, in ciuda faptului ca meseria de capitan de vas l-a invatat ca el trebuie sa fie ultimul care “sterge putina”. In fine, ce mai conteaza, atata vreme cat economia Romaniei a cazut si tot cade, cu aceeasi carmaci la bord ?
Pe baza unor semnale numai de el vazute, premierul Emil Boc s-a grabit, la sfarsitul anului trecut, sa ne anunte ca se vad semnele redresarii.
Ce bine ar fi fost sa fie asa, numai ca, nu stiu cum se intampla, dar romanii de rand simt cu totul altceva. Amenintarile cu reducerile de salarii in sectorul bugetar, cu disponibilizari masive sau cu introducerea ordinii in sistemul de pensii nu au fost puse efectiv in practica, motiv pentru care nici mamaliga nu a explodat pe plaiurile mioritice.
Ceea ce se intampla la greci insa, mult mai temperamentali decat romanii, poate sa ne trezeasca la un moment dat la realitate. Nu in sensul de a ocupa ministere sau alte institutii, ci in acela de a intelege ca exagerarile statului in domeniul cheltuielilor publice ne poate costa enorm.
Sa revenim insa la cresterea economica, in care guvernantii mai cred totusi, si la fundamentele pe care aceasta s-ar putea realiza. Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, declara recent unei publicatii occidentale ca economia Romaniei nu are nevoie de o revenire spectaculoasa in acest an.
La o prima impresie am fi tentati sa credem ca domnul Isarescu a luat-o razna. Adica, la cat de prapaditi suntem, cum sa ne multumim cu o crestere economica doar de suprafata?
Mai atent privind lucrurile intelegem ca, de fapt, domnul Isarescu, ne explica, mai pe ocolite, un lucru elementar, si anume ca nu prea putem iesi din criza anul acesta, cu franele economice trase. In continuare, domnul Isarescu a lasat sa se inteleaga faptul ca va veghea si anul acesta la cursul leu/euro, dar oarecum in sens invers.
Adica, prioritatea Bancii Nationale va fi sa nu permita o apreciere puternica a leului fata de euro, caci acest lucru ar duce la dezavantajarea exportatorilor. De aici, pana la adevaratul sens al afirmatiilor, conform carora economia nu are nevoie de o crestere spectaculoasa, nu mai e decat un pas.
Si asa putem intelege pe ce s-a bazat si primul ministru Emil Boc, atunci cand a vorbit de redresarea economiei. Adica, pe exporturi, care la randul lor s-au bazat pe o oarecare revenire a economiei europene si implicit pe o crestere a cererii acestei piete.
Numai ca, economia europeana, la randul ei, cand isi revine, cand nu, semn ca efectele crizei economice sunt departe de a-si fi incheiat ciclul.
De altfel, mai cu picioarele pe pamant, expertii Fondului Monetar International iau in calcul, in cel mai bun caz, o crestere economica in Romania de circa 1,3%, pentru anul 2010 si asta doar in conditiile in care guvernul va punea in practica masurile de reforma, respectiv de reducere a cheltuielilor statului.
Dupa cum bate vantul, si guvernul Boc si-a temperat ulterior optimismul, luand in calcul, in programul de convergenta al Romaniei, pentru perioada 2009-2012, o crestere economica de doar 0,2% pentru acest an. Si noi, ce sa mai credem?
Este foarte evident ca exporturile Romaniei, chiar in situatia relansarii lor, nu sunt in masura sa aduca acea crestere economica pe care o asteptam. Nu pentru ca exporturile nu ar putea fi o locomotiva reala, ci pentru simplu fapt ca in structura lor actuala aportul la Produsul Intern Brut este inca unul redus.
Asadar, cresterea economica trebuie sa vina si, sau mai ales, din interior. Or, de aici sunt slabe sperante, dupa cum bine ne lasa sa intelegem si guvernatorul Bancii Nationale.
Constructiile, comertul si serviciile inregistrau in trimestrul IV al anului trecut cele mai accentuate scaderi, iar acest lucru se datoreaza in mare parte scaderii consumului privat, in paralel cu cresterea rapida a somajului din acelasi sector.
De asemenea, formarea bruta de capital (investitiile) a avut un recul foarte puternic, lucru consemnat si in prima luna a acestui an. Nu exista absolut nici un semnal ca aceste evolutii s-ar putea corecta in sens pozitiv in anul 2010, ceea ce inseamna ca nici cresterea economica pe care o asteptam nu are sanse sa se produca prea curand.
Or, de data asta, sau intr-o asemenea conjunctura, am putea spune ca Romania este mai putin dependenta de evolutiile economice ale pietei unice europene (unde se desfasoara cea mai mare parte din exportul romanesc) si mult mai dependenta de masurile de reforma ale guvernului de la Bucuresti.
Am mai spus-o insa, reforma nu inseamna doar strangerea curelei, asta poate fi cel putin prima etapa. Ea presupune acele masuri care sa duca la o relansare a activitatii pe termen mediu si lung, dar in nici un caz la o relansare de conjunctura.
S-au luat asemenea masuri de la declansarea crizei economice? Va las pe dumneavoastra sa le identificati.
Alexandru Moldovan
sursa: bloombiz.ro
trimite unui prieten
The Economist: Ipohondrii Europei - cine face greva?
De cine sunt organizate protestele fata de planurile de austeritate? Cine sunt de fapt cei mai nemultumiti? Ei bine, revista britanica The Economist constata ca aceste proteste sunt organizate nu de catre cei care pierd cel mai mult din criza economica, nici de catre cei mai saraci, ci, culmea, de cei privilegiati.
Cei care striga cel mai tare nu sunt intotdeauna cei care sufera cel mai mult.
Imaginati-va doi veri. Unul vine din Europa continentala, Franta, poate. Un ipohondru, care se plange de viata lui, de oboseala si de dureri misterioase, desi ia pastile. Varul sau este american (sau britanic, cum doriti), caruia ii place riscul si este dedicat sporturilor extreme. Se simte puternic, desi consuma alcool si se supraalimenteaza de ani de zile.
In cele din urma, in 2008, americanul moare in urma unui atac de cord, in timp ce face jogging. In schimb, varul sau francez in cauza, ajunge la un adevar profund, confirmat de decesul celuilalt: faptul ca exercitiile nu-ti fac bine.
In Europa, ipohondria este mult mai extinsa decat se crede, mai scrie The Economist, si se regaseste pana si in sectorul locurilor de munca. Angajatii din pozitii privilegiate, inclusiv cei din sectorul public, lupta si tipa cel mai mult in apararea beneficiilor lor.
Revista britanica mai observa ca nu somerii, imigrantii, tinerii care abia intra pe piata muncii protesteaza, ci cei cu slujbe bine platite, hiperprotejate, din sectorul public, si cu viitoare pensii mari.
Asta se intampla in primul rand pentru ca unele tari obisnuiesc sa protejeze locurile de munca, nu oamenii care sunt angajati. Suprareglementarea creeaza in practica un dublu sistem de angajare. Primul sistem include joburi cu contracte permanente, protejate de tot felul de bariere din administratie care creeaza artificial stabilitate, salarii mari si alte beneficii.
In cultura sudica statul protejeaza joburile, oamenii se agata de beneficii create artificial prin legi. Rata somajului in Spania este de aproape 20%, dar cel mai tare protesteaza cei care au un job la stat si care sunt impotriva ridicarii varstei de pensionare la 67 de ani.
Insa, scandinavii au o filosofie diferita: protejeaza omul, nu locul de munca. Desi se stie ca traditional ei cheltuie mult pentru asistenta sociala, o fac si in mod destept. Adica daca un suedez poate fi concediat relativ usor, el primeste in schimb, imediat, beneficii de somaj generoase, si este ajutat activ de stat sa se reangajeze.
Si totusi, cine protesteaza cel mai vocal in Grecia si Spania? Tocmai cei care au contracte permanente de munca si sunt foarte protejati. De ce? Explicatia este simpla: ei se pot organiza in sindicate, care devin grupuri de aparat privilegiile oferite de stat.
De exemplu, in Grecia functionarii publici au pensii mai mari decat cei care muncesc la privat, dar tot ei se opun reformelor. S-a ajuns chiar la situatii aberante in care taximetristii din Grecia protesteaza pentru ca Guvernul le cere sa rupa chitante si sa plateasca impozite pe castiguri.
Beneficiile acordate pe baza statutului - plata pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce faci - au creat cultura privilegiului. Acest lucru se intampla si in Romania, deci si noi ne numaram printre popoarele ipohondre din Europa.
Anca Bundaru
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
O ţară de consumatori
Producătorii români sunt isterizaţi de nepriceperea guvernului Boc de a relansa economia.
Am cumpărat pere. Nu din piaţă, ci de la un butic de la metrou. Trei pere cu 10 lei. Aveau etichete pe care scria „Modena”. Bune pere, le-am mâncat, că doar am dat o grămadă de bani. Nici pere nu mai suntem în stare să cultivăm.
Am aflat din presă că s-a închis Fabrica de Ţigarete de la Sfântu Gheorghe. Ce „Carpaţi” fără filtru se făcea aici, înainte de ‘89! Ţigările „Carpaţi” de Sfântu Gheorghe erau mai bune decât „Carpaţi” de Râmnicu Sărat (oribile!), dar mai slabe decât „Carpaţi” de Timişoara. (Mă rog, după gusturile mele.) Dar şi fabrica de la Timişoara a murit, care făcea parte din Societatea Naţională Tutunul Românesc (SNTR), firmă de stat, prăduită, călcată în picioare şi sufocată până şi-a dat duhul. Nici ţigări nu mai producem.
Ultima găselniţă a postului Realitatea TV, concursul „Coşul corect”, ne arată nişte persoane care aleargă prin hipermarket, aruncând în cărucioare produsele de pe rafturi. Câştigă cel care bagă în cărucior produse în valoare totală cât mai apropiată de 10.000 de lei. Un concurs de „doi lei” (aranjament de promovare pentru Carrefour) care urmăreşte (subtil) să ne trezească tentaţia de a ne cheltui şi ultimii bani din buzunare.
Am devenit nişte consumatori controlaţi de retaileri şi manipulaţi de reclame şi promoţii. Nu ne mai interesează să producem. Am obosit. Suntem istoviţi de cât de mult am muncit în ultimii 20 de ani ca să privatizăm ţara.
E mai comod să importăm, să comisionăm, să distribuim şi să vindem. Ce produc alţii, ieftin şi performant, noi cumpărăm scump şi la mâna a doua. O ţară de consumatori. Ne-am pierdut reflexul construcţiei, al proiectării sau al concepţiei. Viaţa noastră este simplă: consumăm.
N-am văzut vreun premier sau vreun ministru care să se fi concentrat pe o strategie de relansare a producţiei. Miniştrii guvernului Năstase, asemeni comisionarilor lacomi, au prăduit din „plusvaloare”, miniştrii lui Tăriceanu au pus taxa auto şi s-au fudulit cu „economia care duduie” (de importuri!), iar cei ai lui Boc sunt neputincioşi să gestioneze criza. Ne-a cuprins o stare generalizată de paralizie şi lehamite. Producătorii români (cei care mai supravieţuiesc) sunt copleşiţi şi isterizaţi de nepriceperea guvernului Boc de a relansa economia. Vor închide sau îşi vor vinde afacerile pe nimic. (Dacă vor avea cumpărători.) Rămân multinaţionalele să facă legea în toate domeniile importante ale României: alimentar, financiar-bancar, farmaceutic, comunicaţii şi energie. Vom trăi şi vom consuma după planurile şi strategiile acestor multinaţionale. În talk-show-uri şi seminarii găsim o explicaţie fandosită: globalizarea.
Scenariul potrivit căruia am fost primiţi în Uniunea Europeană pentru a deveni o piaţă de desfacere s-a adeverit. Altă soartă nu avem decât să trăim din fonduri comunitare, să ne împrumutăm de la FMI şi să consumăm toţi banii. Dar cu atenţie, să nu ne stea în gât.
Petre Barbu
sursa: adevarul.ro
trimite unui prieten
Cel mai mare secret
China și India fac mereu prima pagină cu realizările lor economice, dar se trece prea ușor peste altă poveste de creștere globală: Africa. În 2007 și 2008, sudul Africii, regiunea Marilor Lacuri cu Kenya, Tanzania și Uganda, dar și Cornul Africii cel lovit de secetă au avut creșteri ale PIB‑ului similare celor două motoare economice asiatice.
Anul trecut, în plină recesiune globală, continentul a înregistrat un plus de aproape 2%, cam la nivelul creșterii din Orientul Mijlociu, dar depășind performanțele țărilor din alte părți ale globului, cu excepția Indiei și Chinei. Anul acesta și cel viitor, Africa va avea o creștere de 4,8% – cea mai înaltă rată din afara Asiei, mai înaltă chiar decât în mult lăudatele economii din Brazilia, Rusia, Mexic și Europa de Est, dacă ne luăm după ultimele estimări revizuite ale Fondului Monetar Internațional.
De fapt, la un calcul per capita, africanii sunt deja mai bogați decât indienii, iar o duzină de state africane au venituri naționale brute per capita mai mari decât China.
POVESTEA CU CONSUMUL. Mai surprinzător este faptul că mare parte din această creștere nu provine din vânzările de materii prime, ca petrolul și diamantele, ci dintr‑o piață internă în dezvoltare, cea mai mare din afara Indiei și Chinei.
În ultimii patru ani, creșterea consumului privat de bunuri și servicii este responsabilă pentru două treimi din creșterea PIB‑ului Africii. Clasa mijlocie africană se dezvoltă rapid și ajunge la aproximativ 300 de milioane de persoane, la o populație totală de un miliard, potrivit expertului în dezvoltare Vijay Majahan, autorul volumului „Africa Rising“ („Ascensiunea Africii“).
Chiar dacă puțini pot cheltui genul de venituri pe care îl întâlnești la omologii lor din Asia sau Occident, acești contabili, profesori, menajere, șoferi de taxi, chiar și vânzători stradali impulsionează cererea pentru bunuri și servicii ca telefonia mobilă, conturile bancare, alimentele mai pretențioase și locuințele. De fapt, în primele 10 economii africane ca mărime, sectorul serviciilor este responsabil pentru 40% din PIB, deloc departe de indicele de 53% al Indiei. „Cea mai nouă poveste africană este consumul“, spune Graham Thomas, șeful departamentului de principal investment de la Standard Bank Group, ce operează în 17 state africane.
Mare parte a boomului acestei noi clase de consumatori poate fi atribuit unor forțe exterioare: unor tipare de tranzacționare în evoluție, datorate în special cererii în creștere din China, și unor inovații tehnologice din străinătate care impulsionează productivitatea locală și creșterea. Un exemplu ar fi rețelele de fibră optică, de multe sute de miliarde de dolari, care se construiesc acum între Africa și lumea industrializată.
Alte schimbări sunt interne și deliberate. În ciuda reputației bine întemeiate de corupție și slabă guvernare pe care o au țările de pe acest continent, o parte consistentă dintre ele se află acum în plină renaștere economică datorită unei stabilități politice fără precedent. Sub imboldul unor investitori pasionați, guvernele au relaxat constant reglementările din industrie și au dezvoltat infrastructura.
Ca urmare, țări precum Kenya și Botswana se laudă acum cu spitale private de clasă mondială, școli publice alternative și șosele cu taxă pe care poți circula în siguranță. Un studiu finanțat de Banca Mondială, Africa Infrastructure Country Diagnostic, arată că progresele din dezvoltarea infrastructurii telecom au contribuit la creșterea PIB‑ului per capita a continentului cu 1%, mai mult decât schimbările monetare sau politicile fiscale. Acțiunile de la companiile locale de transporturi aeriene, cargo și telecom, recent privatizate, au explodat.
URBANIZARE FRENETICĂ. În același timp, antreprenoriatul a crescut și el, impulsionat în parte de revenirea pe continent a unui val de lucrători pregătiți. La fel cum în anii ’90 expatriații se întorceau în China și India pentru a pune pe picioare afaceri care au atras din exterior și mai mult capital și talente, în prezent sunt semne că diaspora africană cu înclinații antreprenoriale va ajuta la transformarea continentului.
Chiar dacă fuga creierelor este în continuare o problemă cronică în țări ca Burundi și Malawi – unele dintre cele mai sărace din lume, din punctul de vedere al veniturilor pe locuitor –, economiile cele mai viguroase, cum sunt Ghana, Botswana, Africa de Sud, încep să simtă un aflux fără precedent de inteligență. Există rapoarte ce afirmă că aproximativ 10.000 de lucrători calificați s‑au întors în Nigeria în ultimul an, iar numărul angolezilor educați ce‑și caută o slujbă acasă a crescut de 10 ori, până la 1.000 de persoane, în ultimii cinci ani.
Bart Nnaji a renunțat la catedra lui de la Universitatea din Pittsburgh pentru a se întoarce în Nigeria în 2005, unde conduce Geometric Power, prima companie energetică privată din Africa subsahariană. Uzina lor de 400 de milioane de dolari, cu o putere de 188 megawați, va începe să producă în toamnă și este singurul furnizor de electricitate pentru Aba, un oraș cu două milioane de locuitori din sud‑estul Nigeriei. Afam Onyema, 30 de ani, absolvent de drept la Harvard și Stanford, a refuzat oferte de șase cifre de la corporații din domeniu pentru a construi și conduce un spital privat de cel mai înalt nivel, o investiție de 50 de milioane de dolari, cu o componentă caritabilă pentru săraci, în sud‑estul Nigeriei.
Mulți experți consideră că Africa, cu baza sa de consumatori proaspăt formați în plină expansiune, ar putea fi gata să devină următoarea Indie, mulțumită urbanizării frenetice și aceluiași gen de accent pe dezvoltarea serviciilor și infrastructurii care a transformat subcontinentul asiatic acum 15 ani. Așa cum India a știut să profite de imensul său bazin de forță de muncă ieftină, Africa poate să câștige prin creșterea rapidă a marilor sale orașe.
Deja se poate lăuda cu cea mai înaltă rată de urbanizare din lume, care impulsionează creșterea prin industrializare și economie de scară. Astăzi, doar o treime din populația continentului trăiește în orașe, dar acest segment este responsabil pentru 80% din PIB, conform Centrului pentru Așezări Umane al ONU. În următorii 30 de ani, jumătate din populația africană va locui în orașe.
CÂȘTIGURI ȘI CORUPȚIE. Nicăieri nu se vede mai bine această relație dintre clasa de consumatori și urbanizare ca în Lagos, Nigeria, un megalopolis cu 18 milioane de locuitori ce are același ritm de merge‑oricum ca Chongqing sau Mumbai. În Victoria Island, centrul comercial al orașului, proprietățile sunt la fel de scumpe ca în Manhattan. Peste tot se construiește ceva: apartamente de lux, clădiri de birouri, drumuri, chiar și un oraș nou‑nouț pentru jumătate de milion de locuitori se ridică alături, direct din apele oceanului.
„Totul aici e insuficient, așa că toate domeniile sunt pe creștere“, explică Adedotun Sulaiman, capitalist de risc și președinte al Accenture pentru Nigeria. „În ce privește oportunitățile, este absolut șocant“. Aliko Dangote, cel mai bogat antreprenor african de culoare, a mizat bine pe această cultură consumistă și a strâns o avere de 2,5 miliarde de dolari, potrivit „Forbes“. Imperiul său a început de la o afacere de import cu mâncare pentru copii, ciment și pește congelat, printre altele.
Acum activitățile se concentrează pe creșterea internă înfloritoare: produce ciment pentru complexuri de birouri sau de shopping, închiriază apartamente de lux, fabrică paste, făină și zahăr, iar acum se extinde către servicii – rețele mobile 3G și transport. „Nu există loc în lume unde să poți face bani ca în Nigeria“, spune Dangote, 53 de ani. „Este cel mai bine păstrat secret de pe lume“.
Totuși, Africa rămâne o graniță a piețelor emergente. În ciuda câștigurilor, dificultățile și costurile necesare pentru desfășurarea unei afaceri sunt cele mai mari din lume, potrivit datelor Fondului Monetar Internațional. Adăugați aici corupția generalizată – Transparency International califică problema drept „nestăpânită“ în 36 din cele 53 de state africane – și nu aveți de ce vă mira că Africa este deseori privită drept un loc toxic pentru afaceri.
Dar președintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, afirmă că, după această criză economică, investitorii pe termen lung au recunoscut că „piețele dezvoltate au și ele mari riscuri“. La fel ca India și China, Africa profită de situație și poate că este, mai mult decât orice altă regiune din lume, un exemplu pentru noua ordine mondială în care cele mai sărace națiuni își găsesc un drum spre o dezvoltare viguroasă.
Jerry Guo
sursa: moneyexpress.ro
trimite unui prieten
Basescu se pregateste sa vanda tara
Mediafax citeaza sursele oficiale din guvern: “Va fi prezentat un nou pachet de masuri pentru relansarea economica si crearea de locuri de munca, in care sa fie promovat in principal sistemul de parteneriat public-privat. O masura aflata in analiza si care trebuie discutata in Guvern este constituirea unui fond national de investitii, care sa includa toate actiunile minoritare detinute de stat la diferite companii si care sa fie valorificate pentru proiecte de investitii, intr-un mod care ramane sa fie stabilit”.
Trebuie sa facem o precizare importanta. Guvernul Boc nu exista. Emil Boc nu exista. Emil Boc este un simulacru mediatic, controlat de Traian Basescu. Guvernul portocaliu nu este capabil si nici autorizat sa intreprinda masuri economice care nu au primit acordul presedintelui. Prin deductie logica, concluzionam ca orice actiune intreprinsa de guvernul Boc este, de fapt, o actiune a lui Traian Basescu.
Inca de la inceputul crizei, cotidianul nostru a emis in repetate randuri ipoteza ca oligarhia portocalie va fi fortata sa vanda activele strategice ale statului, pentru a achita datoriile fata de creditorii straini. Trebuie sa recunoastem ca i-am supraestimat pe papusarii clasei politice. Ipoteza de lucru de pana acum a fost ca guvernul va astepta momentul in care datoriile fata de FMI si Comisia Europeana vor deveni scadente, pedaland pe ideea ca, prin vanzarea participatiunilor statului la companiile energetice cu caracter strategic, se va evita falimentul national. Aceasta abordare s-a dovedit a fi prea fina pentru baietii destepti care ne conduc. In loc sa astepte inca un an pana la momentul potrivit, manati de foamea de bani, acestia au decis ca motivatia de a obtine bani pentru plata pensiilor si realizarea investitiilor pentru crearea de locuri de munca va fi un pretext indeajuns de bun pentru a incepe seria de vanzari.
In stilul caracteristic pentru clasa politica damboviteana, vor incepe timid, vanzand numai participatiile minoritare. Este importanta setarea unui precedent. Odata ce mecanismul de vanzare si impartire a banilor obtinuti va fi pus la punct, vor incepe si programele de “valorificare a activelor statului”, care vor viza participatiile majoritare.
In acelasi timp, a inceput si o campanie informationala tacita, menita sa obisnuiasca populatia cu ideea ca vanzarea companiilor strategice este o idee buna si o masura necesara pentru a plati pensiile si salariile. Unul dintre ziarele financiare a si publicat lista companiilor vizate, care s-ar potrivi de minune cu interesele strategice ale oricarui investitor strain.
Reproducem aceasta lista si suntem dispusi sa credem ca, in mai putin de sase luni, majoritatea companiilor mentionate vor fi scoase la vanzare:
1. Fondul Proprietatea
2. Hidroelectrica
3. Romgaz
4. Nuclearelectrica
5. Compl. Energetic Turceni
6. Transgaz
7. Electrocentrale Bucuresti
8. Aeroportul Henri Coanda
9. Electrica Muntenia Nord
10. Electrocentrale Craiova
11. Compl. Energetic Rovinari
12. Transelectrica
13. Electrica Transilvania Sud
14. Electrica Transilvania Nord
15. Lignit Oltenia
Traian Basescu nu a mintit atunci cand a spus ca Sarea si Posta vor ramane in proprietatea statului roman.
sursa: cronicaromana.ro
trimite unui prieten
Afara cu statul din economie
Dupa aproape doi ani de criza economica, Romania nu si-a gasit busola. Statul nu mai stie cum sa redistribuie resursele, dar nici nu lasa mediului privat libertatea de miscare.
Prima masura anticriza pe care guvernul Boc a anuntat-o inca de anul trecut tinea de forta statului de a investi in infrastructura. Daca bine imi amintesc era vorba de vreo 13 miliarde de euro, bani pe care bugetul pe 2009, cica, ii avea prevazuti.
Suma cea mai consistenta urma a se duce in Autostrada Transilvania, pentru care s-au achitat vreo 450 de milioane de euro, ramanand o restanta, pentru acest an, de alte 200 de milioane de euro.
Urma autostrada Bucuresti-Ploiesti, cu extensia spre Comarnic, Fetesti-Constanta, reabilitarea unor drumuri nationale, care, toate la un loc, nu ar depasi suma de 5 miliarde de euro.
Ei, pana la 13 miliarde de euro, mai e cale lunga.
S-o luam de la capat. Cu cele 450-500 de milioane de euro s-au finalizat vreo 50 de kilometri de autostrada…ai nimanui. E dificil sa intri, ca transportator, pe aceasta autostrada ca sa ajungi unde nici nu te gandesti, adica la Gilau, de unde nu ai prea multe variante de a face legatura cu granita de Vest.
Ma rog, era ambitia primului ministru Emil Boc de a arata romanilor ca pariul cu autostrazile incepe sa prinda viata.
Intre timp, ruta europeana principala a Romaniei, respectiv culoarul IV paneuropean (Bucuresti-Pitesti-Sibiu-Nadlac) nici macar nu poate fi peticit, daramite sa se puna problema constructiei unei autostrazi.
In fine, pentru Autostrada Transilvania nu mai sunt bani suficienti in 2010 si, in cel mai bun caz, daca se vor construi vreo 18 kilometri, intre Campia Turzii si Turda, ar trebui sa strangem cureaua rau de tot.
La ce bun, ne intrebam noi, atata vreme cat transportatorii nu castiga nimic din asta?
Sa ne intoarcem la cele 13 miliarde de euro, prinse in bugetul anului trecut pentru investitii, din care infrastructurii ii revenea partea leului.
Nu stim unde s-au dus, caci drumurile nationale sunt mai proaste decat oricand, iar viitoarele tronsoame de autostrazi sau drumuri nationale modernizate au ramas doar pe planseta constructorilor.
In Programul “Rabla” sau cel de reabilitare a blocurilor de locuinte s-au mai dus pana intr-un miliard de euro, in scoli sau spitale nu s-a mai investit nimic, iar pentru “Prima Casa” s-au oferit doar garantii. Inca odata, unde-s 13 miliarde de euro?
Anul 2010 este si mai dificil, pentru simplu motiv ca banii din buget acopera doar plata salariilor bugetarilor si o parte din bugetul de pensii, sau cel din sanatate. Toate sunt pe deficit. In conditiile astea se intreba cineva ce s-a intamplat cu banii de investitii de anul trecut?
Poate noi, in nici un caz guvernantii. Una peste alta, daca anul trecut nu s-a reusit relansarea productiei cu ajutorul fondurilor de investitii de la guvern, anul acesta nici macar nu se mai pune problema finantarii unor proiecte de mare amploare. In schimb, atentie, se vorbeste de crestere economica.
Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare (BERD) anunta intr-un raport recent ca masurile anticriza ale guvernului Boc au fost mai curand de domeniul “imaginarului”, decat de domeniul real. Nu era nevoie de “expertiza” celor de la BERD pentru a ajunge la aceasta concluzie, pentru ca o vedem si noi, cu ochiul liber.
Ne-am lamurit cum a fost cu fondurile pentru infrastructura (!?) si urmeaza sa ne lamurim si cu celelate masuri de sprijin pentru relansare economiei.
Ceea ce nu a inteles guvernul Boc si nici un alt guvern de dinaintea acestuia este faptul ca statul roman nu este in masura sa sustina relansarea economiei printr-un simplu proces de alocare de resurse. In primul rand, pentru ca nu are de unde aloca aceste resurse, in al doilea rand pentru ca acolo unde statul baga bani se si fura.
Asadar, ca sa evite aceste capcane, statul roman nu avea decat sa arunce in piata masuri de stimulare a initiativei private si, pe de alta parte, sa-si gestioneze putinele resurse pe care le are inspre domeniile in care nu se poate face rabat.
Vorbim aici despre sanatate, despre invatamant sau protectie sociala, acolo unde este cazul sa se faca. Investitiile majore sa le faca mediul privat.
Numai ca, mediul privat nu este in nici un caz favorizat sa-si asume riscurile investitionale, pentru simplu motiv ca “marii investitori” autohtoni asteapta comenzile statului, iar riscurile sa si le asume tot el.
Sigur, nu se compara un parteneriat public- privat, in care privatul sa vina cu finantarea, si un contract de incredintare directa, in care riscul sa fie asumat in totalitate de stat. Mai devreme sau mai tarziu, statul plateste.
In final, pentru ca miliardarii de carton ai Romaniei nu-si asuma absolut nici un risc, statului roman ii revin absolut toate responsabilitatile. Si nu ar fi o problema, daca acest stat ar dispune de resurse.
S-ar construi si autostrazi, s-ar moderniza si spitalele, s-ar cumpara si avioane de vanatoare si s-ar face si mult visatele paradisuri turistice ale doamnei Udrea.
Dar, la veniturile pe care le are, statul roman este departe de a putea face asa ceva. Culmea, cu totii suntem constienti de asta, dar, in acelasi timp, cu totii asteptam ca tot statul sa faca aceste lucruri.
Guvernul Boc nu are absolut nici o strategie economica de perspectiva in ceea ce priveste dezvoltarea Romaniei. Guvernul Boc incearca sa gestioneze sau sa administreze criza economica si, in nici un caz, sa gaseasca solutii de iesire din impas.
Daca noi stim ca el este impotent, atunci de ce mai avem pretentii de la el? Ne place, nu ne place, tara nu o va relansa nici guvernul Boc si nici un altul care ii va succede.
Trebuie s-o facem noi, fortand guvernul sa ne permita acest lucru. Este vorba de taxe, de impozite, de stimulare a initiativei private.
Necazul este ca, liberal, socialist sau democrat -liberal, orice politician din Romania tine ca statul sa fie cocosul. Caci, numai asa, redistribuirea avutiei nationale se poate face in liniste. De la Cocos injos…
Alexandru Moldovan
sursa: bloombiz.ro
trimite unui prieten
Sub spectrul falimentului national
Disponibilizarile de la SNCFR sunt dureroase, dar inevitabile. Dincolo de drama personala a fiecaruia dintre noii someri sta spectrul falimentului national, iar imaginea lui poate fi privita in intreaga splendoare ceva mai la sud, in Grecia.
In termenii reci ai economiei de piata, SNCFR este o companie cu mai probleme financiare, dependenta de niste subventii pe care statul nu le mai poate si nu mai are niciun motiv sa le plateasca. Este diagnosticul pus de FMI, care a impus ceea ce Guvernul Romaniei nu a avut curajul sa faca, din motive electorale, lesne de inteles.
Este o iluzie sa ne imaginam ca amanarea disponibilizarilor, cu pretul impovararii bugetului, va duce, in cele din urma, la evitarea lor. Dimpotriva, netratata la timp, boala economiei romanesti se va agrava constant si va impune, in cele din urma, masuri mai drastice si mai dureroase. Priviti, din nou, catre Grecia! Elenii platesc minciuna, autoamagirea, indulcirea situatiei din varful pixului cu care au crezut ca pacalesc Uniunea Europeana, dar cu care n-au reusit sa se pacaleasca decat pe ei insisi.
Asadar, masura disponibilizarilor de la SNCFR nu numai ca trebuie luata, ci nu ar trebui cu niciun chip sa ramana singulara. Ca sa-si revina, economia romaneasca trebuie curatata de balast, adica de orice investitii nerentabile si de cheltuieli nesustenabile. Macar in ceasul al doisprezecelea, statul trebuie sa se comporte ca un manager iscusit.
Sigur ca somajul creste, desi el este inca mic prin comparatie cu alte tari europene, de exemplu Spania. Sigur ca oamenii sunt terorizati de teama pierderii locului de munca, dar acesta este tratamentul unei economii cu mari probleme cronicizate. La fel de terorizati ar trebui sa fim de spectrul Greciei.
Ceva imi spune insa ca Guvernul nu va avea curajul sa mearga pana la capat. In situatia de acum, Romania ar avea nevoie de un partid sau macar de un prim-ministru care sa-si asume pierderea urmatoarelor alegeri. Am avea nevoie de macar un demnitar care sa-si sacrifice cariera politica pentru a salva viitorul tarii. Nu e o utopie. Polonia a avut un astfel de politician, Leszek Balcerowicz pe numele lui. Iar economia restructurata a Poloniei a iesit aproape fara recesiune din aceasta criza.
Insa asanarile sunt doar o fateta a problemei. Doar prima etapa a tratamentului. Pentru ca nu e suficient sa cureti terenul, ci mai trebuie sa si construiesti ceva pe spatiul ramas gol. Pentru ca daca vom ramane pe termen lung cu zeci de mii de someri si o economie incapabila sa absoaba aceasta forta de munca, nu vom fi facut mare lucru. Somerii tot in grija statului pica, iar evitarea falimentului nu inseamna dezvoltare.
Pentru a ridica ceva sanatos pe terenul curatat e nevoie de viziune si ea se manifesta la toate nivelurile. Pentru a da o sansa acestor someri, dar si celor care inca mai au loc de munca si vor sa si-l pastreze trebuie stimulata economia, atat prin masuri fiscale inteligente, cat si prin investitii in zonele sanatoase.
Este un lucru pe care ar trebui sa-l inteleaga nu numai guvernantii, ci si Opozitia care promoveaza populisme fara nicio sustinere logica. Nu le-a placut nici unora nici altora cand guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a sintetizat situatia: cand bagi toti banii in pensii nu mai ai cu ce construi autostrazi.
Viziune inseamna sa gasesti domeniile care pot sa-ti aduca beneficii majore si pe care sa pui accentul. Tot viziune inseamna sa stii si in ce directie orientezi forta de munca disponibilizata, organizand cursuri de recalificare bine tintite, nu haotice si aberante care sa nu produca efecte decat in 10% din cazuri.
Si mai trebuie ceva pe langa curajul de a face ce trebuie si viziunea de a reconstrui. E nevoie si de multa onestitate, alt capitol la care guvernele Romaniei, au fost si sunt, fara exceptie, deficitare. Nu poti face economie la buget si nici nu poti obliga poporul sa accepte masuri dure cat timp platesti cate doi directori pe cate un post cald in deconcentrate, unul al fostei, unul al actualei puteri.
Cat timp accepti in continuare bonusuri record si salarii tulburatoare in societatile de stat pentru oameni numiti strict pe criterii politice. Profesionistii buni trebuie bine platiti, fara indoiala, dar nu peste nivelul mediului privat asa cum se intampla cu politrucii preferati de toate puterile.
Fara curaj, viziune si onestitate, ne paste ceva mai rau decat somajul. Ne paste falimentul national, posibil, iata, chiar si in cadrul UE. Cine sa ne salveze?
Ioana Ene
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
Declinul Imperiului American si aparitia Noii Ordini Mondiale
“Declinul Imperiului American, un rezultat inevitabil al modului in care si-a exercitat timp de jumatate de secol hegemonia politica si militara, nu este un eveniment izolat. Pierderea de viteza a SUA vine conjugat cu conturarea a ceea ce se cheama “Noua Ordine Mondiala”. America a fost utilizata de puternicele banci occidentale si interese corporatiste ca un mechanism pentru raspandirea si exercitarea influentei in intreaga lume. Bancile nu au armate, asa ca trebuie sa controleze natiuni, bancile nu produc bunuri, asa ca trebuie sa controleze industrii, bancile au doar bani si dobanzi de incasat in contul lor. Asa ca bancherii trebuie sa se asigure ca industriile si guvernele respective se vor imprumuta masiv pana in punctul in care nu-si vor mai plati niciodata integral datoriile, urmand doar sa le rostogoleasca. In consecinta, guvernele si industriile diferite devin maleabile in fata intereselor bancare.
Bancile au reusit sa duca la bun sfarsit acest obiectiv construindu-si un sistem global. Industria bancara a reusit sa controleze mai intai Marea Britanie, prin Banca Angliei, contribuind la dezvoltarea imperiului britanic si alcatuind noi banci centrale in majoritatea imperiilor europene. In secolul 20, cartelul bancherilor a reusit sa acapareze SUA prin consfintirea aparitiei Federal Reserve, in 1913, inainte de inceperea primului razboi mondial. Dupa incheierea acestuia, restructurarea vechii ordinii mondiale a inceput. Marea Depresiune care a debuteaza in 1929 a fost rezultatul speculatiilor in care s-a angajat sectorul bancar, speculatii incurajate activ si finantate cand a fost cazul chiar de Fed si celelalte banci centrale. Ca rezultat al Marii Depresiuni, o noua institutie a fost formata-Banca pentru Reglementari Internationale (Bank for International Settlements-BIS) cu sediul in Elvetia. Istoricul Caroll Quigley explica: “BIS a luat fiinta pentru a remedia declinul Londrei ca centru financiar furnizand un mechanism cu trei centri financiari de putere care sa opereze din Londra, New York si Paris, ca unul singur”.
Acesta subliniaza: “Exista un singur scop: sa se creeze un sistem in care controlul financiar sa fie concentrat in cateva maini private, capabil sa domine sistemele politice din fiecare tara in parte, si economia globala ca intreg. Sistemul urma sa fie controlat in mod aproape feudal de Bancile Centrale care sa actioneze concertat, cordonatele actiunilor lor urmand sa fie stabilite si trasate prin conferinte si intalniri private frecvente. Varful icebergului urma sa fie BIS, o banca privata detinuta si controlata de celelalte banci centrale, ele insele corporatii private (vezi Fed, care nu este banca de stat!.n.n.)”.
Noua Ordine Mondiala care este construita acum nu prespune o super-putere dominanta, cum sugereaza unii comentatori ca ar putea deveni China, ci o lume multipolara, in care politica economica globala este restructurata insa intr-o structura de guvernanta globala, aparitia unui Guvern global fiind insa o prioritate in agenda. Acesta este contextul in care criza economica a fost implementata. In aprilie 2009, G20 a schitat planurile pentru a forma o moneda globala, care se presupune ca ar trebui sa inlocuiasca dolarul ca moneda pentru rezervele bancilor centrale. Aceasta noua moneda ar urma sa fie operata atat de FMI cat si de BIS iar valoarea sa va fi determinata prin raportare la un cos valutar (dolar, yen, euro, etc). In 1998, un articol din The Economist vorbea despre aparitia unei monede globale pana in 2018, caz in care autorul era de parere ca statele ar trebui sa renunte la suveranitatea lor politica si economica.
Pentru a crea o moneda globala si un sistem mondial de guvernare economica, lumea ar trebui sa se confrunte cu crize monetare si economice profunde, care sa determine (sau justifice) Guvernele sa ia deciziile necesare in aceasta directie. Din 1998 pana acum au existat de altfel mai multe apeluri pentru crearea unei banci centrale mondiale, apeluri reinnoite in timul crizei din 2008, reprezentanti ai G20 vorbind de infiintarea unui “Fed si a unei valute globale”. Aparitia unei Banci Centrale globale este furnizata ca solutie pentru a preveni aparitia unor noi crize de magnitudinea celei pe care o traversam.
In februarie 2009, The Times, editia on-line, arata ca “o noua ordine mondiala a sistemelor bancare este necesara” si ca “este din ce in ce mai evident ca lumea are nevoie de un nou sistem bancar” construit evident tot de bancheri. Acest proces merge mana in mana cu formarea unei noi ordini in ceea ce priveste structurile politice globale, cu incurajarea structurilor regionale. Europa a luat prima aceasta initiativa, formand blocuri comerciale, care sa devina mai apoi uniuni economice si monetare, si mai apoi, prin cadrul generat de Tratatul de la Lisabona, uniuni politice. Noua Ordine Mondiala presupune formarea unor structuri de guvernare regionala, care sa fie apoi coodonate de un guvern global”.
Puteti citi analiza completa aici:
http://www.marketoracle.co.uk/Article17404.html
Cristian Dogaru
sursa: baniinostrii.ro
trimite unui prieten
Romania, o anexa bananiera
Criza economica actuala a pus in evidenta nu doar dependenta totala a Romaniei de Vestul european, dar si tipul acestei dependente. In ce priveste primul aspect, cel general, lucrurile erau clare, constientizate si perceptibile.
Si, poate, si in afara contestarilor si reprosurilor, desi pozitionarea geografica si experienta istorica spun ca dependentele disproportionate (indiferent fata de cine) nu sunt pozitive si recomandabile, iar anumite echilibre in materie nu sunt deloc rele.
In ce priveste ultimul aspect, cel structural, existau controverse. Criza insa a clarificat pe deplin lucrurile in domeniu.
Daca admitem existenta a trei mari tipuri de dependenta - cea organica de parte integranta (in care opereaza de fapt si efectiv interdependenta), cea unilaterala de atelier pentru centru si cea bananiera de anexa de la periferie - criza a proiectat fara echivoc statutul Romaniei de anexa de tip bananier pentru Vestul european.
Cea mai dramatica expresie in acest sens a fost acordul cu FMI. Un experiment fara precedent, dar foarte semnificativ pentru respectivul statut al Romaniei! Daca Romania era parte integranta a sistemului economic vestic sau chiar numai un atelier al acestuia, aranjamentul cu FMI era exclus.
Vestul insusi rezolva problemele financiare din Romania. Avea si indrituirea, si forta financiara necesare, dar si obligatia! De ce obligatia?! Pentru ca nimeni altcineva decat capitalul privat vest-european crease problemele financiare ale Romaniei.
Pentru inglobarea Romaniei, Vestul nu s-a oferit sa fie piata pentru produsele din Romania, ceea ce ar fi dezvoltat economia reala din Romania si ar fi integrat-o organic dezvoltarii comune. Vestul a ales insa o formula strict financiara, care a esuat rapid tocmai pentru ca n-a avut pe ce articulatii de economie reala sa se aseze.
Si-a trimis bancile in Romania, le-a dat bani la discretie sa creeze aici prin creditare consum pentru produsele din Vest.
Mecanismul acesta a functionat cativa ani, a creat in Romania niste dezarticulari si dezechilibre imense, nesustenabile - consum fara productie, importuri fara exporturi, hipermarketuri fara fabrici si altele asemenea - si a fost oprit chiar de catre capitalul vestic, la aparitia crizei, cand acesta a incetat finantarea extinderii si chiar functionarii mecanismului.
Romania a aparut dintr-o data a avea niste vulnerabilitati externe uriase, care nu erau nici macar ale ei, ci ale subsidiarelor de aici ale firmelor vest-europene. Amenintarea acestora ca-si reduc expunerea pe Romania a creionat spectrul daramarii intregii sandramale, cu Romania si moneda ei in frunte.
Inventia cu FMI este, din punct de vedere vest-european, cu totul si cu totul jalnica. Nu numai ca este adus capital public pentru repararea ravagiilor facute de capitalul privat, dar este vorba de capital din afara zonei pentru ravagii facute de cei din zona.
Abordarea corespunde insa total statutului de anexa bananiera al Romaniei. Centrul si-a dat arama pe fata: inainte doar la placinte, la razboi inapoi! Fara responsabilitati, ci doar cu profiturile! Nu mai punem la socoteala faptul ca Romania bananiera a fost pusa sa aduca din lumea larga finantare la dispozitia tocmai a firmelor vest-europene.
Ca statul roman n-a avut incotro este de inteles, dar cum au acceptat cei din lumea larga asa ceva, chiar daca isi vor primi banii, caci ii va plati poporul roman! Desigur, nu acordul cu FMI a creat statutul Romaniei de anexa bananiera pentru Vestul european.
Datele acestui statut s-au consolidat treptat in ultimul deceniu. Treaba au facut-o firmele private vest-europene, in frunte cu bancile. Acordul cu FMI n-a facut decat sa parafeze acest statut. Romania are toate datele unei anexe bananiere de la periferia sistemului, ca piata de desfacere pentru centru.
Productia este tinuta mult sub nivelul consumului si se desfasoara aproape in totalitate in activitati poluante sau de exploatare de resurse, in timp ce tot ceea ce reprezinta activitate cu aport semnificativ de valoare adaugata a fost lichidat pentru a face loc importurilor.
Exporturile sunt derizorii prin comparatie cu importurile. Hipermarketurile din centru au confiscat retail-ul. Sistemul bancar si de asigurari este preluat integral de companii vestice, nelasand loc nici macar unei respiratii din partea capitalului autohton.
Potentialul agricol, chiar daca existent, este inabusit, pentru ca tara sa poata fi un jalnic importator net de produse agricole si deci sa fie tinuta in dependenta chiar de aprovizionarea agroalimentara externa. In schimb, se tin teorii despre virtutile globalizarii, care ofera avantaje doar globalizatorilor, in timp ce globalizatii sunt condamnati.
Si se urmareste sistematic dezarmarea statului globalizat pentru a permite globalizatorilor sa faca aici ceea ce la ei acasa nici prin gand nu le-ar trece sa faca.
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
trimite unui prieten
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
