gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale

Archive for Analize

Statul-Dumnezeu

9193329Frica noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, Statule și ne cenzurează Tu toate mișcările noastre și ne izbăvește de pericole

Pentru că dacă pe Dumnezeu tot nu a reușit să-l omoare Nietzsche din vârful condeiului, se căznesc azi unii să-i ia locul și să vegheze asupra noastră păcătoșilor, cu ochiul a toate-văzător al internetului. “Unii” aceștia reprezintă o realitate ectoplasmică definită ambiguu drept Statul. Nici ei nu știu exact ce reprezintă această entitate, de vreme ce de o vreme e din ce în ce mai clară inutilitatea sa pe varii subiecte, dar de vreme ce pretextul este creat, tot folosește la ceva: controlul absolut al individului.

Următorul pas pe agendă este invadarea spațiului privat virtual (recte calculatoarele personale legate la internet), acolo unde oamenii tind din ce în ce mai mult să-și depoziteze gândurile, intențiile, istoria personală și planurile de viitor. Înainte să vă supărați pe mine pentru o paralelă pe care unii o pot considera blasfematoare, o să mă explic. Intenția Statului de a-și aroga rolul divinității în viața noastră, a fiecăruia, devine deja de domeniul evidenței. Orson Welles despre asta vorbea în fapt în opera sa de căpătâi, despre Statul-Dumnezeu, realitatea distopică în care o parte dintre noi devin instrumentele sistemului care controlează orice, de la o simplă mișcare până la gânduri.

Prima dată când l-am auzit pe juniorul Rockefeller vorbind relaxat despre faptul că “Internetul nu trebuia să existe“, cu o vădită implicație de genul “nu trebuia să-l lăsăm să existe”, mi s-a părut o glumă de prost gust. Timpul mi-a arătat că nu era nici glumă, nici de prost gust. Era o simplă declarație de intenție de cea mai neaoșă candoare. Pur și simplu libertatea personală, care are tendința să își formeze un vârf de lance din spațiul cibernetic, pică foarte prost demersului de “control freaks” al liderilor.

Nu voi intra în niciun fel de controverse legate de fantome de genul oamenilor din umbră cu agende globale. Mă rezum ca de obicei la fapte și vă las pe voi să deduceți ce este de înțeles.

Evident, nu există prea multe metode de a face internetul controlabil, și informațiile stocate în mediul online puse la dispoziția celor care doresc să instituie controlul, decât transformându-l în inamicul public numărul unu. Vechea găselniță a terorii iminente, urmată de oferirea soluției a mers peste tot, de la vânzarea de medicamente inutile, la ocolirea “subtilă” a legilor organice și până la abuzuri pe față la adresa libertăților individuale. De ce nu ar merge și cu internetul? Așadar de ceva vreme a apărut iar contorul acela din filmele cu Rambo din pandemiile fabricate, din războiul anti-terorism, din indexarea kilo-tonelor din bombele atomice, din simulările unor conflicte inexistente (încă!), contor indicând de bună seamă numărul kilometric de amenințări, numărul catastrofal de atacuri și în definitiv bilanțul în morți și răniți în rândul civililor inocenți. Căci nu există fascinație mai mare decât să te îngrozești benevol cu ochii la media “establishmentului”, pentru ca atunci când “tensiunea” ajunge la paroxism să apară El, Statul, să ne salveze, să ne apere, să ne conducă pe calea cea bună, să ne păstorească simțurile, să ne oblojească ideile mai crețe, să ne oprească sângerarea de libertate! Iar noi, cu zâmbet extatic să ne lăsăm legați fedeleș pe masa de operație unde să ni se efectueze o trepanație profilactică.

Profilaxia drobului de sare, tratamentul adecvat al dismenoreei cognitive, sunt pentru unii acțiuni licite, demne de comedii de mâna a treia, pe care încep mulți să le perceapă ca fiind logice, odată cu multiplicarea astronomică a încercărilor de distorsionare a firescului, în ciuda ridicolului absolut al logicii saltatorii care ne este prezentată ca motiv. Este ca și cum ți-ai extirpa benevol un rinichi de teama ca nu cumva, la un moment dat, să ajungi la o secție de dializă!

Copiată parcă la milimetru după discursul amintit, argumentația terorii apare și în pledoaria responsabililor serviciilor secrete românești în favoarea adoptării legii securității cibernetice. În viziunea distinșilor cruciați ai Ierusalimului virtual, “internetul este ca un sistem de drumuri”, pe care “circulă atât mașini ale poliției, armatei, cât și (nuanță de regret, n.r.), mașini private”. Cum ar fi, se întreabă retoric domnul general SRI Dumitru Dumbravă, ca “să facem codul rutier opozabil doar entităților statale”? Panseul ne face să ne întrebăm dacă domnul general a aflat până la momentul vorbirii că internetul este un produs al mediului privat, deci că în principiu poliția și armata, după ce au fost admise pe acest sistem de drumuri libere, s-au simțit la un moment dat îndreptățite să creeze un cod rutier, să pună taxe de înmatriculare, vignete și accize, pentru un bun care nu le aparține! Nimic nou, de altfel, așa s-a întâmplat și cu alte resurse, că tot veni vorba de accize.

Internetul este un produs direct al libertății personale, al inventivității și determinării antreprenoriale. A crescut singur, pe picioarele lui, fără ca Statul să dea un bănuț pe educația lui, fără să-i cumpere sandwich pentru la școala lui privată și fără ca internetul să omoare pe nimeni pentru că nu a diminuat “până la limita evitării oricărui pericol” viteza de transfer a datelor, care a crescut amețitor de la biți la terra-bytes pe secundă. Dacă cineva a murit cu ochii lipiți de monitor, vă asigur că a murit de moarte bună, iar asta nu s-ar fi schimbat dacă domnul ofițer de la servicii ar fi asistat de la capătul celălalt al “țevii”.

Deci, pe scurt, care-i afacerea? Ni se ia un bun pe care îl deținem de drept, noi toți cei care utilizăm internetul, ni se cere să acceptăm tacit violarea spațiilor private numite calculatoarele personale și accesarea datelor private (ceea ce încalcă fără dubiu Constituția) și în plus ni se creează o serie de obligații legate de asigurarea securității cibernetice, acelora dintre noi care au avut tupeul să mai deschidă și o afacere. Bună treabă! Și asta de ce? Pentru că între timp fermentul acesta numit internet a devenit pur și simplu de necontrolat în ochii Statului-Dumnezeu! Pe rețelele de socializare se nasc și cresc inițiative civice, mârlăniile, ilegalitățile, nedreptățile sunt expuse în pielea goală în piața publică aproape în timp real, abuzurile sunt văzute de milioane de perechi de ochi chiar atunci când se petrec. Și mai presus de orice, accesul la informație și liberă, opinie și discuții colective pentru miliardele de utilizatori ale internetului, reprezintă probabil arma letală de care Sistemul se teme cel mai tare. Internetul este probabil o agora la a cărei dimensiune vechii greci nici nu îndrăzneau să gândească.

Ce mai tura-vura, dacă există vreun pericol în existența unui internet liber și necontrolat de stat, dacă există vreo teroare născândă, dacă merge contorul lui Rambo, toate acestea sunt pentru el, Statul-Dumnezeu. În rest, entitățile statale au libertatea și obligația să-și asigure securitatea cibernetică a propriilor “infrastructuri”. Codul rutier al internetului trebuie să rămână că nu există un cod rutier, altul decât cel auto-generat de comunitatea online! Este cel mai frumos exemplu de forță a libertății individuale! Restul e doar o poveste cu baubau. Una pentru oameni mari!

Autor: Augustin Ofiteru

Sursa: Anacronic.ro

Marionetele din Congresul american au votat, din nou, în favoarea băncilor

rich-congressŞocul crizei financiare din 2008 a determinat autorităţile americane să treacă degrabă la întărirea cadrului de reglementare a băncilor, fiind vizate, în special, cele considerate de importanţă sistemică.

După multe negocieri, unde reprezentanţii marilor instituţii financiare de pe Wall Street au luptat din greu pentru “capitalism” (n.a. nu este vorba de pieţele libere în accepţiunea liberalismului clasic, ci de varianta sa nouă, în care profiturile sunt private, iar pierderile socializate), Congresul a adoptat Legea Dodd-Frank în 2010. Promotorii ei au prezentat-o drept soluţia universală pentru prevenirea unor noi crize financiare şi eliminarea cuvântului “bailout” din dicţionare.

Şi a venit decembrie 2014, cu o nouă ameninţare de suspendare a activităţii pentru instituţiile federale şi un termen-limită foarte strâns pentru aprobarea noii legi a cheltuielilor federale, cu o valoare totală de 1,1 trilioane de dolari.

Printre numeroasele pomeni electorale, incluse în cele peste 1.500 de pagini ale actului normativ, şi-a găsit locul în lege şi “efortul” din ultimii ani al lobby-ului bancar: garantarea de către contribuabili a tranzacţiilor cu instrumente derivate.

Conform informaţiilor din presa americană, textul respectiv este aproape identic cu propunerea venită din partea Citigroup, care a fost susţinută de toate instituţiile financiare de pe Wall Street.

Iar susţinerea nu s-a rezumat la declaraţii în presă.

Jamie Dimon, directorul executiv al băncii JP Morgan, a telefonat direct membrilor Congresului pentru a-i “convinge” să susţină legea, după cum arată o ştire din Washington Post. “Este foarte ciudat ca aceştia doi să colaboreze pentru susţinerea legii”, a declarat după vot Maxine Waters, membru al Congresului din 1991, conform unui articol din publicaţia online The Hill. Cine sunt cei doi? Dimon, bineînţeles, şi … Barack Obama.

Noua lege a bugetului va permite băncilor să tranzacţioneze derivatele financiare prin intermediul subsidiarelor ale căror depozite sunt garantate de FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), în condiţiile în care Legea Dodd-Frank cere băncilor de pe Wall Street să-şi mute tranzacţiile cu derivate în afara ariei de garantare.

În plus, noua lege a bugetului măreşte şi limita donaţiilor individuale pentru “cauzele” politice doar de vreo zece ori, până aproape de 350 de mii de dolari. “Preşedintele Obama a promis, în 2008, că va limita influenţa marilor donatori în politică, dar acum nu face decât să constate reîntoarcerea unei vârste de aur a influenţei miliardarilor”, scrie Bloomberg într-un “necrolog” dedicat lui “Obama, reformatorul finanţărilor electorale”.

Se pare că “lovitura de stat” a sistemului bancar, despre care Simon Johnson, profesor de economie la MIT şi fost economist-şef al FMI, a scris încă din 2009, şi-a atins obiectivul. Marile bănci de pe Wall Street sunt, într-adevăr, prea mari pentru a mai cere permisiunea contribuabililor înainte de a le scoate banii din buzunar. Doar profiturile sunt garantate, nu-i aşa? Răspunsul este afirmativ, după cum arată şi cererea Goldman Sachs de amânare a aplicării “Regulii Volcker”, care prevede restricţionarea investiţiilor speculative, deoarece lichidarea unor poziţii de mai multe miliarde ar produce pierderi.

Stanley Fischer, fost guvernator al Băncii Israelului, fost economist-şef al Băncii Mondiale şi actualul vicepreşedinte al Federal Reserve, s-a declarat surprins de influenţa politică majoră a marilor bănci de pe Wall Street.

“La începutul aplicării Legii Dodd-Frank am crezut că băncile nu vor avea succes în influenţarea acesteia, din cauza prestigiului pierdut în timpul crizei”, a declarat Fischer la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională, conform unei ştiri de pe site-ul Wall Street Journal. “Cât am putut să greşesc”, a remarcat apoi vicepreşedintelui Federal Reserve. Oare cum ar putea fi interpretată declaraţia sa? Recunoaşterea neputinţei? Capitulare?

Probabil că nu este altceva decât o încercare mult prea transparentă de aruncare a responsabilităţii în altă ogradă. În fond, profesorul Stanley Fischer este, de mult timp, un insider al cercurilor de putere internaţionale şi a fost conducătorul de doctorat atât pentru Ben Bernanke, cât şi pentru Mario Draghi.

Pentru concluzie ne îndreptăm către un studiu recent, publicat de doi profesori de la Princeton University şi Northwestern University în revista “Perspectives on Politics” (n.a. “Testing Theories of American Politics: Elites, Interest Groups, and Average Citizens”, Vol. 2, Nr. 3, Septembrie 2014). “Elitele economice şi grupurile organizate a intereselor de afaceri au un impact substanţial asupra politicii guvernului Statelor Unite, iar cetăţeanul mediu nu are aproape nicio influenţă”, scriu Martin Gilens şi Benjamin Page. Aceasta este democraţia americană? Dar de ce seamănă aşa de mult cu oligarhia?

Pornind de la rolul Citigroup în elaborarea părţii referitoare la bănci din noua lege a cheltuielilor publice, umoristul Andy Borowitz a prezentat o ştire de ultimă oră pe site-ul revistei The New Yorker: “Citigroup îşi mută sediul central în clădirea Capitoliului”.

Conform “ştirii” lui Borowitz, purtătorul de cuvânt al gigantului bancar a declarat că “este mult mai ieftin să ne mutăm la parterul Camerei Reprezentanţilor decât să zburăm constant de la New York, pentru a da instrucţiuni Congresului şi să le spunem cum să voteze”.
Ca reacţie la “parodia” legislativă din Congresul american, Bernie Sanders, un senator independent din partea statului Vermont, a anunţat lansarea unui proiect de lege al cărui scop este “dezmembrarea” marilor bănci de pe Wall Street. Din păcate, şansele de succes ale iniţiativei sunt nule. Soluţia mult mai simplă şi eficientă ar fi eliminarea tuturor reglementărilor, odată cu toate garanţiile şi programele de lichiditate oferite de Federal Reserve şi FDIC.
Atunci, un Jamie Dimon sau Lloyd Blankfein nu ar mai şti cui să dea telefon pentru a “vota” cum trebuie. Dar tocmai de aceea s-au înfiinţat băncile centrale, mai ales Federal Reserve.

Acestea încă mai sunt privite de mase ca centre ale “competenţei”, deşi James Rickards, autorul cărţilor “Războaiele valutare” şi “Moartea banilor”, încearcă să ne demonstreze, de ani buni, că ” bancherii centrali nu ştiu ce fac”. În cadrul unor întâlniri informale cu bancheri centrali de la Federal Reserve şi Banca Angliei, aceştia i-au mărturisit că “nu ştim ce facem, totul este doar un experiment masiv”.

Şi atunci, cum pot marile bănci centrale să vină cu reglementări rezonabile? Şi ce mai înseamnă rezonabil, când şeful unei mari bănci poate transforma, printr-un simplu telefon, fărădelegea în lege?

“Partea frumoasă a unui pact cu diavolul este aceea că, atunci când îl semnezi, eşti conştient de toate condiţiile sale. Altfel, de ce ai fi recompensat cu iadul?” (UMBERTO ECO, Numele Trandafirului)

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

Agenda patrioților: pentru Popor, împotriva Statului-națiune

John-Kerry-shakes-hands-w-009Este destul de clar că România, peste cel mult 5 ani, va fi guvernată de puteri politice noi, foarte probabil situate – măcar simbolic – pe partea „patriotă„/ „naționalistă„ a eșichierului ideologic.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 au demonstrat că stânga, ca ideologie, este moartă în România. Degeaba argumentăm că alegerile au fost furate (foarte probabil au fost) sau arătăm cu degetul spre ineptul Victor Ponta și spre defetismul lui trădător: faptul că masele muncitorești, după 24 de ani de spoliere și mai multe mandate fanariot-portocalii, n-au coborât în stradă, admirându-l cu pasivitate pe proaspăt numitul Gauleiter, dovedește că stânga, cel puțin aceea universalistă, liberal-cosmopolită și eurocompatibilă, independent de talentul și sinceritatea actorilor plătiți pentru a o întruchipa, este o idee care aparține de trecut. Acum îi revine președintelui Iohannis onoarea dubioasă de a îngropa cât mai repede și cealaltă erezie universalistă din secolul XX: dreapta – sau, mai exact: dreapta aceea liberal-cosmopolită, burgheză și germanofilă.

După moartea lui Gog și Magog, poporul român se poate întoarce la înălțimea vremurilor, așa cum le definește Dughin, ca vremurile în care liberalismul, cu proiectul lui unipolar, a rămas singur pe scenă. Și poate deveni un subiect istoric conștient, deci un dușman al acestui proiect unipolar. Sau poate nu. Depinde, înainte de toate, de forța pe care o poate, până atunci, conserva ultima iluzie ideologică în stare să supraviețuiască la moartea universalismelor burgheze: iluzia naționalismului burghez, adică a șovinismului. În următorii 2-3 ani, în timp ce gauleiterul lichidează potențialul local de euronaivitate, se va purta discret o luptă a ideilor, o γιγαντομαχία περὶ τῆς οὐσίας, o luptă de moarte între șovinismul neo-păgân dacopat și patriotismul creștin-eurazianist, între pravisectorismul român și forțele – folosind denumirea perfect adecvată și îndrăgită de tabăra neo-kominternistă – populiste din România.

Faptul că Imperiul occidental își pregătește de mult instrumente de fărâmițare a statului-națiune român (așa cum face, de altfel, cam în toată lumea), pe care este aproape sigur că le va și folosi în cazul în care ar avea impresia că Bucureștiul îi scapă din mână, aduce mulți patrioți la concluzia logic greșită că scula „stat-națiune„, și sculele adverse „regionalizare„ sau „autonomii teritoriale„ ar fi scopuri politice de sine stătătoare. Nu sunt. De altfel, în condiții în care subscriu la teza că poporul român și creștinismul lui ortodox au fost întotdeauna pe „lista neagră„ a Occidentului, ar fi de neînțeles faptul că puterile occidentale, acum un veac, au susținut și mărit statul-națiune România, prin tratatul de la Trianon. Liberalismul occidental recurge la „regionalizare„ și „balcanizare„ doar în situații de criză, când strategiile respective sunt ultimul recurs cu care poate împiedica apariția unui adversar geopolitic mare și hotărât – cum ar fi fost Iugoslavia post-titoistă. În schimb, pentru țări bine controlate de fanarioții lui, cum a fost România în ultimii 24 de ani (și mai poate fi în viitor, sub conducerea pravisectoriștii români), nu are nimic împotriva statului centralizator – așa cum funcționează el în Franța sau în Spania de azi, unde, de cel puțin 10 ani, guvernele fanariote centrale își sacrifică sistematic interesul național în beneficiul celui imperial, cu consecințe sociale cumplite.

Pe idolul „occidentului civilizator„ îl va doborî gauleiterul Werner însuși, tăind și spânzurând pentru stăpânii lui din FMI, Banca Mondială etc.. În schimb, va fi sarcina patrioților inteligenți să scape de erezia statului-națiune – singura erezie care mai împiedică reîntoarcerea României către singurul universalism vrednic, pe care s-a bazat cultural timp de milenii: universalismul creștin. Fiu al modernității, statul-națiune oferă o bază în cel mai bun caz tactică – de altfel foarte precară – pentru a combate globalismul liberal, așa cum alternativa la Windows 7 nu este Windows XP, ci LINUX. „Integritatea teritorială„ păstrată în ultimii 24 de ani n-a pus nici o piedică în calea tinerilor români (și secui) să se ducă la curățat WC-uri în Occident și să investească banii slugărniciei în laptop-uri de pe care, pe banii lor, în satele lor natale, descarcă propaganda atlantistă cunoscută sub numele de „filme americane„. Și fenomenul „diasporelor„ de pseudo-cetățeni cumpărați de metropola colonială arată destul de clar cât de precară a ajuns, și pe plan tactic, arma „stat-națiune„ în mâna patrioților.

Hai să ne imaginăm că puciul atlantist pregătit de mult timp la Moscova va reuși (Doamne ferește!). V. Putin dispare, și cu el dispare orice sprijin acordat de Rusia autonomiștilor din Donbas, pe care junta de la Kiev îi extermină sau exilează în șase luni de război nemilos. Câștigându-și victoria fără intervenții masive ale polonezilor, Ucrainenii nici la Vestul țării nu cedează nimic, poate își și recâștigă Crimeea. Suntem deci în situația de „integritate teritorială„ prezentată de toți șovinii români ca nec plus ultra al rezistenței naționale împotriva globalismului liberal. Desigur, FMI-ul ar mai rămâne pe loc pentru cel puțin o sută de ani, și guvernul „ucrainean„, compus în parte de cetățeni străini numiți direct de Washington, ar continua „terapia de șoc„ aplicată economiei ucrainene, precum și implementarea agendei LGBT în sistemele mediatico-culturale și educative din Ucraina. Mândrul naționalist ucrainean din 2025, în puținele momente de timp liber din lagărul neoliberal, probabil ar comunica în engleză cu nepoții vietnamezi adoptați de fiul lui măritat legal cu un cetățean SUA – dar măcar n-a cedat nici un țâră din Ucraina subcarpatică Ungariei, nici un metru de Bucovină României, iar în Donbas, CHEVRON otrăvește sub nasul lui un pământ rămas „strict ucrainean„.

Fiindcă devine pe zi ce trece mai clar că „dușmanul ereditar„ desemnat de forțele manipulative pentru a justifica, după modelul ucrainean, un „pravisectorism român„ este poporul maghiar, dacă vor să scape de un astfel de scenariu, patrioții români trebuie să înțeleagă urgent că:

  1. În Ungaria, „Mișcarea iredentistă„ este o adunătură grupusculară de microbiști și alți huligani de extremă-dreaptă, îndușmăniți cu intelighenția FIDESZ la putere, ba mai nou chiar și cu partidul Jobbik din opoziția naționalistă eurazistă – o mică minoritate socio-politică la care unii politicieni, în perioade electorale, fac concesii retorice minore (dar exploatate imediat la maxim de presa fanariotă din România), pentru că furnizează o forță de muncă electorală ieftină.
  2. G. Soros nu lucrează, n-a lucrat și nu va lucra niciodată în favoarea națiunii maghiare, ci chiar dimpotrivă.
  3. Minele ideologice îngropate de Imperiu în Transilvania în vederea creării unor agitații separatiste în viitor sunt majoritar legate de rețelele germane și român-uniate, nu de lumea maghiară din Transilvania.
  4. Autonomia culturală și economică a Ținutului Secuiesc, dacă s-ar realiza, nu are cum să pună în pericol statul român, nici măcar dacă ar însemna „confiscarea„ de către secui a tuturor bogățiilor naturale aflate în zona respectivă: în acest caz, profitul industriei extractive locale, în loc să se ducă direct în Austria, ar îmbogății populația secuiască, deci – în mod automat – și țesutul economic al zonelor vecine, toate populate de români.
  5. Poziția Rusiei în legătură cu problema basarabiană și cea din Transnistria este una strict pragmatică și geopolitică. Rusia s-ar bucura de unirea celor 2 țări și în detrimentul rusofonilor din Moldova, cu condiția să nu însemne includerea Republicii Moldova în NATO. Primul pas spre marea unire 1.2. ar fi deci cucerirea neutralității.

Îmi spunea recent părintele Aldea că forțele anticreștine, în secole de luptă crâncenă împotriva ortodoxiei, au progresat foarte puțin pentru că – datorită în mare parte conciliarismului – ortodoxia este ca pădurea din care dușmanul nu poate să vadă în veci altceva decât copaci, copaci și încă alți copaci. Este timp, lepădându-ne de fantasmagoriile protocroniste din timpul răposatului, să aplicăm aceeași logică și admirabilului și admiratului conservatism cultural al neamului românesc, care a trecut aproape nepătat de un șir de revoluții europene și mondiale, nu în pofida faptului că construcția națio-statală a poporului român a fost slabă și târzie, ci tocmai datorită acestui fapt – statul-națiune fiind, în faza modernă a cuceririi burgheze, calul troian prin care liberalismul își găsește o cale spre sufletul popoarelor înrădăcinate.

Autor: Raoul Weiss

10646819_271509956391117_4920305039700001020_nRaoul Weiss  este scriitor, publicist și traducător născut în Alsacia, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna, a abandonat o promițătoare carieră universitară internațională pentru a se stabili în satul transilvănean Mera (Cluj), pe care îl consideră noua sa patrie.  Autor al romanului “Eu l-am ucis pe Obama.”, fictiune politica publicata anul acesta la Alexandria Publishing House.

 

 

Cât ne-a costat feminismul în 2014?

FeminismBanii publici tind să fie principala sursă de finanțare pentru programul ideologic feminist iar România nu face excepție de la această regulă. Așa că am încercat să adunăm câți bani a cheltuit Statul român pe proiecte ghidate pur ideologic (excluzând în prima fază finanțările U.E. deși și acelea ar trebui incluse în condițiile în care România este contributor net la bugetul comunitar, cel puțin după unele calcule) sau pe proiecte menite să ajute femeile și doar femeile, inclusiv când nu e nicio nevoie.

Grosul acestor proiecte inutile și tocătoare de munți de bani publici se găsește în ramura POSDRU. Cum lista de proiecte inutile e foarte lungă – vom oferi documentele de unde am făcut adunările pentru ca cititorul să facă calculele singur în cazul în care are senzația că ne-am încurcat la calcule sau că exagerăm.
Luăm întâi lista contractelor POSDRU semnate până la 31 iulie 2014 1 și adunăm coloana „buget național” a tuturor proiectelor cu stadiul „finalizat” (vezi ultima coloană din tabel) care menționează explicit femeile. De asemenea, vă rog să observați că nu există niciun proiect dedicat exclusiv bărbaților iar cuvântul „bărbați” apare fix de două ori în 173 de pagini – în numele Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați și în numele unui proiect intitulat sugestiv „Lecție interactivă pentru femei și bărbați. Cum sunt femeile?” care singur a înghițit peste un milion de lei doar de la bugetul de Stat (1057986,21 ca să fim mai preciși – pag 142).

Teancuri imense de bani au fost cheltuite pe proiecte care mai de care mai pestrițe gen „Incluziunea socială a femeilor” – de cine citește lista asta ar putea crede că femeile locuiesc undeva sub România și nu sunt sexul care cu mână forte două puteri în Stat – Justiția și presa.

Parcurgerea listelor pentru a aduna sumele e în sine amuzantă. Așa afli că Statul român dă de pildă peste două miliarde de lei vechi pe un proiect numit „Femeia – geneză, patriarhie, leadership” (pag. 146).

Numai din acest prim tabel ajungem la suma de 80187334,26 lei – adică aproape 18 milioane de euro. Și din acest calcul lipsesc proiectele care au listat 0 la suma primită de la bugetul de Stat dar care totuși au primit bani de la primării și Consilii Județene – dar care nu apar în centralizatoarele naționale.

Pe 16 decembrie 2014, organismul POSDRU a publicat și lista de proiecte care vor fi finanțate tot anul acesta 2 iar pe această listă se găsește doar un singur proiect care se încadrează la ce căutăm noi – respectiv proiectul „Fidelis” (elementul nr. 11 din tabel) care înghite de la bugetul de Stat 3.704.501,21 lei, adică puțin peste un milion de dolari sau aproape 830 de mii de euro. O nimica toată, nu?

Am spus mai sus că unele dintre aceste proiecte au înghițit mai mulți bani publici decât cei scriși în coloana „buget național” din centralizatoarele POSDRU. Un astfel de exemplu este proiectul „Egalitate și acces pe piața muncii” a cărui beneficiar este Consiliul Județean Alba3 și în cazul căruia trebuie să ne uităm și în a treia căsuță – cea numită „contribuție beneficiar” și unde vedem că 43,200 lei din buzunarul plătitorilor de taxe ai județului Alba s-au scurs pe proiectul despre nimic al Consiliului Județean4.

În aceeași situație se află o sumedenie de alte proiecte a căror beneficiari sunt Universități de Stat, terțe agenții de nefăcut nimic și alte instituții ale Statului care, nefiind profitabile, clar că au cheltuit banii listați la „contribuția beneficiarului” tot din buzunarul plătitorilor de taxe. La acestea se adaugă și pseudo-sindicate precum Agrostar (abonați la bani de la Ministerul Agriculturii) sau Blocul Național Sindical care acționează ca orice numai sindicat privat nu.

Așa că am parcurs încă o dată lista de proiecte cu finanțare europeană iar în cazul celor cu beneficiar instituții de Stat le-am selectat și le-am adunat „contribuția de beneficiar”. Prin acest proces am ajuns la suma de 9296644,19 lei – adică ceva peste două milioane de euro. O nimica toată, este?

Identificarea proiectelor vădit sexiste din lista de proiecte POSDRU este în sine o treabă complicată. De exemplu, proiectul „Trei generații pentru mâine” 5 care a înghițit 230,941.47 lei de la bugetul de Stat este prezentat în presă și în literatura beneficiarilor ca fiind exclusiv pentru femeile din București. Însă nimic din nume nu sugerează acest lucru.

La fel e și cazul multora dintre proiectele Sindicatului Național al Funcționarilor Publici (care în ciuda numelui nu e un sindicat ci o instituție în subordinea Ministerului de Finanțe) care-și vinde opiniei publice proiectele sexiste drept ”inedite”6 însă adoptă nume neutre de tipul „Solidaritate prin dialog social” – ceea ce face dificilă identificarea lor ca proiecte cu iz ideologic.

Tot în aceeași situație se află și proiectul „CoRes”7 care a înghițit 229606,69 de lei de la bugetul de Stat8 deși nimic din nume nu sugerează că ar fi un proiect ginecocentric. Iar exemplele în acest sens pot continua la nesfârșit. Din acest motiv ne permitem să afirmăm că sumele de mai sus nu reprezintă întreaga dimensiune a hemoragiei de bani publici petrecută doar în acest an.

Dar fondurile europene nu reprezintă singura scuză pe care Statul român o folosește ca să irosească banii plătitorilor de taxe într-un mod discriminatoriu. „Programul național multianual pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale în rândul femeilor manager din sectorul întreprinderilor mici și mijlocii” este un program neaoș 9 care a înghițit anul acesta 500.000 de lei – pentru că știm cu toții că doamnele manager sunt niște oprimate al patriarhatului, căci doar de-aia au ajuns manageri în IMM-uri…

O să-mi spuneți probabil că jumătate de milion de lei nici măcar nu-i o sumă mare însă asta nu schimbă cu nimic faptul că respectiva suma n-a fost cheltuită fix degeaba. În plus, suma maximă eligibilă pentru fiecare aplicant (41.500 RON) e suficientă pentru a cumpăra un apartament într-un oraș mai mic din România sau suficientă pentru a contracta un credit foarte tolerabil și fără griji pentru un apartament într-un oraș mare. Este chiar atât de radical să sugerăm că doamnele manager nu ar trebui să fie eligibile pentru ajutoare de Stat echivalente cu costul unui apartament?

Tot din seria bani publici cheltuiți cu iz ginecocentric se numără proiectul Primăriei Tecuci care a cheltuit 55550 de lei pentru a premia 1111 femei din oraș pentru deosebita realizare de-a respira în calitate de persoane cu sex feminin în orașul Tecuci10.

Este radical să sugerăm că acei bani ar fi fost mult mai bine investiți în închirierea a două noi utilaje de deszăpezit? Nu de alta dar cu 5 utilaje de deszăpezit în loc de 3, poate că cetățenii micuței urbe gălățene n-ar mai înnota în zăpadă și nici nu și-ar mai rupe gâtul pe trotuare în aceste zile de decembrie11.

Și-acum să adunăm

Fără să avem pretenția că am identificat toate sursele de hemoragie de bani publici din acest sector, să vedem măcar o cifră conservatoare cu privire la cât ne-a costat viziunea feministă din Stat în anul 2014.

Descriere Suma (Lei)
Total „contribuții buget național” 80187334,26
Proiectul “Fidelis” 3704501,21
„contribuție beneficiar” când beneficiar e Statul 9296644,19
Bani pentru doamne manager din IMM-uri 500000,00
Tecuci, 8 martie 55550,00
TOTAL GENERAL 93.744.029,66

Asta înseamnă 21 de milioane de euro. O fi mult? O fi puțin? Haideți să punem numărul un pic în perspectivă.

Ce înseamnă practic acest lucru

Înainte de toate, menționăm încă o dată că aceștia sunt bani dați direct din buzunarul plătitorilor de taxe, fără a mai trece prin ineficientul proces birocratic al Uniunii Europene. Având în vedere că diferența dintre contribuția României la bugetul comunitar și fondurile alocate de UE în România este minusculă (un fapt asupra căruia toată lumea e de acord) suma reală este mult-mult-mult-mult mai mare – undeva pe la 200 de milioane de euro, bani ai plătitorilor de taxe. Dar să ne concentrăm pe suma irosită direct și fără ocolișuri.

Statul estimează că pentru a construi o școală cu opt săli costurile se ridică undeva pe la 360 de mii de euro12. Dar hai să spunem, de dragul argumentului, că atunci când adăugăm corupția, costul real urcă până la 500 de mii de euro. Cu alte cuvinte, cu banii irosiți pe proiecte feministe, doar anul acesta, Statul putea construi 42 de școli cu opt săli. O fi mult? O fi puțin?

În medie, un elev român costă Statul circa 2360 RON/an13. Trecem peste judecățile de valoare legat de sumă în sine – dacă e prea mică sau prea mare. Făcând calculele, reiese că cu banii irosiți pe proiecte feministe în 2014, Statul român putea finanța educația a 39722 de elevi – adică mult, mult mai mulți decât numărul total de elevi care abandonează școala pentru că nu și-o permit în fiecare an.

Altfel spus, Statul român putea eradica definitiv abandonul școlar dacă în loc să irosească munți de bani pe proiecte feministe, îi investa în viitorul copiilor noștri indiferent de sex.

Construcția unui spital de urgență județean cu 462 de paturi costă aproape 90 de milioane de euro14. Altfel spus, două astfel de spitale puteau fi gata din 2007 și până astăzi dacă Statul n-ar fi irosit niciun ban pe proiecte feministe.

Reabilitarea unui ambulatoriu de specialitate la ultimele standarde costă 34,5 milioane de lei (8,2 milioane de euro)15 – o investiție care în Craiova ar ajuta 270 de mii de persoane anual. Numai cu banii irosiți anul ăsta pe proiecte feministe, se puteau reabilita trei astfel de unități ajutând peste jumătate de milion de români (culmea, majoritatea femei!) să primească îngrijire în condiții civilizate.

Și dacă tot vroia Statul român să ajute primordial femeile, la Bistrița, s-a construit anul acesta o nouă maternitate de rivalizează lejer cu toate clinicile private din țară16. Nota de plată? 8,5 milioane de lei, bani proveniți dintr-un credit guvernamental la Banca Mondială. Cu banii irosiți pe proiecte feministe, 9 astfel de maternități puteau fi construite doar anul acesta fără ca Statul să ne îndatoreze pe noi toți cu nici măcar un cent. Și culmea – o astfel de investiție fără dubiu ar fi ajutat mai multe femei decât toate proiectele feministe desfășurate vreodată în România și ridicate la pătrat.

Costul unui kilometru de drum județean construit de la zero variază între 500 de mii și 2,3 milioane de lei17 – deci un cost mediu de 1,4 milioane de lei. Atenție! Pentru construcția de la zero – adică de la pământ până la ultimul strat de asfalt. Doar cu banii irosiți anul acesta pe proiecte feministe se puteau construi de la zero exact 67km de drum județean.

Costul mediu al reabilitării unui kilometru de drum județean este undeva pe la 975 de mii de lei18. Doar cu banii irosiți pe proiecte feministe anul acesta se puteau reabilita 96 de km de drum județean. Doar cu acești bani se puteau rezolva măcar cele mai groaznice porțiuni de drumuri județene din județul Suceava de pildă – sau din aproape oricare alt județ. În mod cert mai mulți cetățeni ar fi fost deserviți de un drum județean reabilitat decât de proiectele de nefăcut nimic și tocat banii publici cu miros feminist derulate pe parcursul anului 2014.

Recent a avut loc un alt accident implicând un elicopter SMURD – aparent din cauza faptului că pilotul nu era suficient antrenat – pentru că nu sunt bani de antrenamente. Un astfel de elicopter costă 5,3 milioane de euro19. Doar cu banii irosiți de Stat pe proiecte feministe anul acesta se puteau cumpăra trei astfel de elicoptere și mai rămâneau și suficienți bani pentru a cumpăra suficient combustibil pentru a permite piloților un antrenament mai bun și astfel accidente precum cel de la Siutghiol să fie prevenite. Reiterăm: doar cu banii irosiți anul acesta.

Reabilitarea unei școli costă în jur de un milion de lei20. Altfel spus, cel puțin 90 de școli puteau fi reabilitate doar anul acesta și astfel câteva mii de elevi ar fi studiat în condiții demne de acest secol.

Așadar, să recapitulăm cât ne-a costat practic feminismul în 2014. Cu banii irosiți de Stat pe proiecte feministe în acest an, oricare din următoarele puteau fi îndeplinite:

  • 42 de școli cu 8 săli construite de la zero
  • Educația pe un an a 39722 de elevi
  • Un sfert dintr-un spital județean de urgență ultramodern
  • Trei ambulatorii reabilitate la cel mai înalt standard deservind peste jumătate de milion de cetățeni
  • 9 maternități la ultimul standard rivalizând cu orice clinică privată
  • 67 de km de drum județean construit de la zero
  • 96 de km de drum județean reabilitat
  • 3 elicoptere SMURD plus antrenament extensiv pentru toți piloții
  • Cel puțin 90 de școli reabilitate

Concluzii

Oricare dintre aceste nouă alternative ar fi fost alese, populația (inclusiv româncele) ar fi fost net mai câștigată decât de pe urma oricăruia dintre proiectele de nefăcut nimic pe care Statul român a ales să le finanțeze.

Dacă ținem cont și de banii ajunși în proiecte feministe după ce au fost mutați printr-atâtea birocrații, ajungem la peste 200 de milioane de euro irosiți doar în acest an. Înmulțiți cu 10 beneficiile de mai sus ca să aflați cât de multe lucruri puteau fi făcute dacă aceste proiecte generatoare de corupție nu ar fi existat.

De altfel, când ajungem la 200 de milioane de euro, deja putem vorbi despre ce taxe ar putea fi scăzute sau chiar eliminate – o mișcare ce fără dubiu ar avantaja mai multe femei decât toate proiectele feministe la un loc.

E chiar atât de radical să sugerăm că femeile manager din IMM-uri ar beneficia mai mult de niște taxe scăzute sau de-o reducere a costurilor interne cu birocrația?

Faptul că guvernul a alocat 20 de milioane de lei pentru biserici21 în luna octombrie22 este o știre de primă pagină și un scandal național (aș zice eu pe bună dreptate, deși nu toată lumea e de acord). Însă faptul că guvernul a cheltuit aproape de 5 ori mai mult pentru finanțarea religiei feministe nici măcar nu e pe radarul presei.

Este un mare scandal că Dioceza Catolică din Satu Mare încasează vreun milion de lei anual de la Stat23 în condițiile în care catolicismul este o religie minoritară, mult sub 10% din populație făcând parte din acest cult. În regulă, dar ce facem cu Statul care alocă de peste 90 de ori mai mult unui cult – cultul feminist – care aproape sigur are chiar mai puțini aderenți decât cultul romano-catolic în România?!

Segmente largi ale societății (inclusiv feministele) au condamnat faptul că Statul a finanțat prin donații succesive construirea Catedralei Mântuirii Neamului – din nou, pe bună dreptate, aș zice eu, chiar dacă mulți nu-s de acord cu mine.

Însă feministele sunt ultimele care ar trebui să se plângă în condițiile în care de la startul colectei și până acum, Statul a donat pentru Catedrala Mântuirii Neamului puțin peste 13 milioane de euro – în 7 ani24. Seculariștii vor argumenta, din nou, pe bună dreptate aș spune eu, că-s 13 milioane prea mult.

Însă tot ca secularist aș argumenta și eu că 21 de milioane de euro anul acesta pentru cultul feminist sunt 21 de milioane prea mulți!

Repede s-a raliat o întreagă mișcare cu revendicarea „Vrem spitale/Nu catedrale” pentru mai puțini bani irosiți în 7 ani decât pentru cultul feminist într-un singur an! Unde e mișcarea „Vrem spitale/Nu feminism”? Ironia face că „Vrem spitale/Nu feminism” ar fi un slogan mult mai favorabil femeilor decât toate proiectele feministe la un loc și ridicate la pătrat în condițiile în care 80% din angajații din sistemul sanitar sunt femei. (autor: Lucian Vâlsan, sursa: A Voice for Man Romania)

Referințe:

(1) Lista contractelor semnate 31 iulie 2014 – Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane – http://www.fonduri-ue.ro/posdru/images/doc2014/contractate31072014.pdf

(2) Listă proiecte admise cu punctaj >80 puncte – POSDRU – publicat la 16 decembrie 2014 –http://www.fonduri-ue.ro/posdru/images/doc2014/cpp173.pdf

(3) Bogdan Presecan – Studiu pe bani europeni privind respectarea egalităţii de şanse dintre femei și bărbați la nivelul județului Alba, Ziarul Unirea, publicat la 3 august 2014 –http://www.ziarulunirea.ro/studiu-pe-bani-europeni-privind-respectarea-egalitatii-de-sanse-dintre-femei-si-barbati-la-nivelul-judetului-alba-278942.html

(4) Lista 31 iulie, op. cit., p.146 (elementul 3012)

(5) ***Formarea profesională a femeilor, cu bani europeni, Ziarul Ring, publicat la 1 octombrie 2014 – http://www.ziarulring.ro/stiri/eveniment/245831/2014/Formarea-profesionala-a-femeilor-cu-bani-europeni

(6) Constantin Mazilu – Finantele ofera bani femeilor care vor sa se recalifice, Bună Ziua Iași, publicat la 2 septembrie 2014 – http://www.bzi.ro/finantele-ofera-bani-femeilor-care-vor-sa-se-recalifice-453783

(7) Artur Székely – O șansă in plus la angajare pentru femei, Graiul Sălajului, publicat la 3 iulie 2014 – http://www.graiulsalajului.ro/o-ans-in-plus-la-angajare-pentru-femei-a-40731

(8) Lista 31 iulie, op. cit., p. 146 (elementul 3000)

(9) ***Bani de la stat pentru femeile manager 2014, Advisa, publicat la 5 martie 2014 –http://www.adivisa.com/bani-de-la-stat-pentru-femeile-manager-2014/

(10) ***Primăria Tecuci a premiat cu câte 50 de lei 1.111 de femei cu ocazia zilei de 8 Martie, Tecuceni.ro, publicat la 17 martie 2014 – http://tecuceni.ro/primaria-tecuci-a-premiat-cu-cate-50-de-lei-1-111-de-femei-cu-ocazia-zilei-de-8-martie/

(11) ***Tecuciul, deszăpezit cu trei utilaje, Digi24, publicat la 4 decembrie 2014 –http://www.digi24.ro/Stiri/Regional/Digi24+Galati/Stiri/Tecuciul+deszapezit+cu+trei+utilaje

(12) ***Statul estimează la 360.000 euro costul unei şcoli cu opt săli de clasă, Money.ro, publicat la 12 aprilie 2010 – http://www.money.ro/statul-estimeaza-la-360-000-euro-costul-unei-scoli-cu-opt-sali-de-clasa_544201.html

(13) R. Loznianu, M. Stoica – ŞCOALĂ NOUĂ. Cât de mult ne COSTĂ învăţământul de stat GRATUIT. De ani de zile, părinţii „creditează” Educaţia cu milioane de euro, Gândul, publicat la 27 septembrie 2013 – http://www.gandul.info/stiri/scoala-noua-cat-de-mult-ne-costa-invatamantul-de-stat-gratuit-de-ani-de-zile-parintii-crediteaza-educatia-cu-milioane-de-euro-11381167 – rezultatul este media aritmetică dintre sumele celor 6 forme de învățământ finanțate de Stat și descrise în articol pentru anul 2013.

(14) ***Construcţia unui spital judeţean de urgenţă costă 90 milioane de euro, anunţă Ministerul Sănătăţii, Realitatea, publicat la 12 aprilie 2010 – http://www.realitatea.net/constructia-unui-spital-judetean-de-urgenta-costa-90-milioane-de-euro-anunta-ministerul-sanatatii_708671.html
(15) ***Ambulatoriul Spitalului de Urgenţă Craiova va fi reabilitat. Vezi cât costă proiectul de renovare, România TV, publicat la 8 mai 2012 – http://www.romaniatv.net/ambulatoriul-spitalului-de-urgenta-craiova-va-fi-reabilitat-vezi-cat-costa-proiectul-de-renovare_27697.html

(16) Veronica Petruț – Vezi cum arată şi cum funcţionează noua maternitate de la Spitalul Judeţean. Va face concurenţă clinicilor private, Observator BN, publicat la 13 iunie 2014 –http://www.observatorbn.ro/articol.php?categorie=2&articol=7414

(17) ***Cât costă un km de autostradă şi unul de drum judeţean în Sibiu?, Tribuna, publicat la 21 iulie 2011 – http://www.tribuna.ro/stiri/stirile-de-pe-strada-mea/cat-costa-un-km-de-autostrada-si-unul-de-drum-judetean-in-sibiu-67770.html

(18) ibidem – rezultatul mediei aritmetice între suma minimală (700 de mii) și suma maximală (1,25 milioane)

(19) ***SMURD are un elicopter nou, care costă peste cinci milioane de euro, Adevărul, publicat la 24 iulie 2012 – http://adevarul.ro/news/societate/smurd-elicopter-nou-costa-cinci-milioane-euro-1_50ae28527c42d5a6639a21df/index.html

(20) V. Rotaru – Înghesuială de firme la reabilitarea unei școli speciale din județ, Bună Ziua Iași, publicat la 10 aprilie 2012 – http://www.bzi.ro/inghesuiala-de-firme-la-reabilitarea-unei-scoli-speciale-din-judet-281255

(21) R.M. – Guvernul a alocat încă 14 milioane de lei pentru biserici, HotNews.ro, publicat la 23 octombrie 2014 – http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18364342-guvernul-alocat-inca-14-milioane-lei-pentru-biserici.htm

(22) A. Vasilache – Guvernul Ponta a alocat din fonduri bugetare înca 6.000.000 lei pentru biserici din Madrid, Barcelona, Gorj și Cluj, HotNews.ro, publicat la 21 octombrie 2014 –http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-18348519-guvernul-ponta-alocat-din-fonduri-bugetare-inca-6-000-000-lei-pentru-biserici-din-madrid-barcelona-gorj-cluj.htm

(23) ***Șantajul bisericii catolice la adresa instituțiilor publice. Cum a blocat cultul maghiar conturile Spitalului Județean Satu Mare, Anchete Online, publicat la 28 iulie 2014 –http://ancheteonline.ro/2014/07/santajul-bisericii-catolice-la-adresa-institutiilor-publice-cum-a-blocat-cultul-maghiar-conturile-spitalului-judetean-satu-mare/

(24) Mihaela Stoica – Finalizarea Catedralei Mântuirii Neamului, amânată cu un an. Câţi bani a înghiţit până acum cea mai importantă construcţie a BOR, Gândul, publicat la 24 martie 2014 si actualizat la 15 iulie 2014 (accesat la 15 decembrie 2014) –http://www.gandul.info/stiri/finalizarea-catedralei-mantuirii-neamului-amanata-cu-un-an-cati-bani-a-inghitit-pana-acum-cea-mai-importanta-constructie-a-bor-12299973

Sursa: Foaie Nationala

Preşedintele tuturor românilor sau preşedintele nimănui

61592550Cândva, la sfârşitul anului 2004, pe o scenă încropită în grabă din centrul Reşiţei, un bărbat mărunt, dar extrem de vocal, îmbrăcat într-o giacă de fâş, se agita în faţa unei mulţimi oranj, rărite de ploaie, dar însufleţite de „dreptate şi adevăr”. Era una din ultimele zile de campanie, la ceva vreme, deja, de la prologul odioasei dramolete, care îl avusese, pentru o clipă, pe „dragă Stolo” în rolul principal; asta, desigur, înainte ca cel mai obosit dintre toţi candidaţii prezidenţiali să se îmbolnăvească de o boală care avea să-i smulgă lacrimi mai tânărului Traian, aruncat de-acum într-o luptă cu hidra PSD-istă, pe care avea să o răpună printr-un soi de minune.

Traian Băsescu nu a fost nici omul potrivit şi nici n-a fost la locul potrivit. Dar atunci, în 2004, am votat cu el. Şi nu pentru promisiunile lui (penibile, fără sens, şi fără urmări) că ne va aşeza pe „axa Londra-Berlin-Washington”, ci pentru că regimul Năstase se transformase deja, încet dar sigur, într-un regim autoritar, caracterizat de politizarea justiţiei şi instituţiilor statului, de presiuni şi ameninţări grave (adeseori concretizate) la adresa jurnaliştilor, şi cel mai grav, de un nivel fără precedent al corupţiei, al cărei purtător de steag avea să rămână pentru totdeauna celebrul Mischie care găsise punctul arhimedic tocmai în vârful pixului său în care stătea un judeţ întreg.  Am votat, în 2004, cu Traian Băsescu, în ciuda faptului că economia creştea, e drept, substanţial – deşi acest lucru întârzia să se reflecte în nivelul de salarizare –, în ciuda faptului că negocierile cu Uniunea Europeană erau finalizate şi integrarea în NATO pecetluită, pentru că am crezut, la fel ca la alegerile prezidenţiale din 2014, că monopolizarea definitivă a puterii de către PSD pentru încă 4-5 ani de zile ar fi echivalat cu o catastrofă pentru democraţia românească.

La sfârşitul anului 2004, Traian Băsescu a devenit „preşedintele tuturor românilor”, după o seară halucinantă, în care, alături de Tăriceanu, într-o conferinţă de presă cu totul neverosimilă, Băsescu „evalua” o fraudă de cel puţin trei sute de mii de voturi, pusă la cale „prin soft”, de către PSD, şi nu se sfia să ceară arestări şi chiar „destituirea imediată a Biroului Electoral Central”. Un uriaş circ, o mare mascaradă, un al doilea prolog, deloc modest, a ceea ce avea să urmeze. Confirmat în funcţie, Băsescu a uitat de marea fraudă de la urne, şi capabila justiţie băsistă – cea care, peste ani, avea să alerge după bătrâni, prin sate, pentru a-i întreba daca au fost la vot – n-a deschis niciun dosar penal, iar declaraţiile iresponsabile ale unui om politic pregătit să apeleze la orice mijloace pentru a-şi atinge scopul, au rămas fără urmări. Mai rău, au fost uitate.

Abia instalat în funcţie, dar nemulţumit de structura parlamentului, şi de majoritatea fragilă a alianţei PNL-PD, în care fusese cooptat şi încă viabilul Voiculescu, Băsescu îşi asumă rolul „constituţional” de preşedinte-jucător şi încearcă să forţeze alegeri anticipate. Somat de Băsescu să-şi depună mandatul, Tăriceanu mai nu vrea şi mai se lasă, ca până la urmă, după îndelungi frământări, să mârâie un „nu”. Circul politic care avea să sufoce instituţional România, atmosfera de bâlci strident şi penibil, se revărsau deja, la mai puţin de doi ani de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale, pe toate canalele de televiziune. După ce devenise de multă vreme nefuncţională, alianţa D.A. se rupe în cele din urmă, la începutul lui 2007, iar PD iese de la guvernare trăgând după el ca o coadă de cometă un –L, proaspăt rupt din PNL, de către Băsescu, care era născut să facă şi să desfacă partide, un –L la volanul căruia se află eternul Stolojan, mai vechiul partener de telenovelă al preşedintelui.

În 2007, PSD-ul, alături de ce mai rămăsese din PNL, comit una dintre cele mai mari greşeli politice şi îl suspendă pe Traian Băsescu, un preşedinte care era deja uzat şi ale cărui abuzuri au fost confirmate chiar de către Curtea Constituţională, care a dat totuşi un aviz nefavorabil suspendării preşedintelui, considerând că „faptele săvârșite în exercițiul mandatului […] prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept grave”… Fără acest ajutor nesperat din partea unor oameni lipsiţi de viziune politică, Băsescu n-ar fi primit niciodată ocazia să-şi construiască, minuţios, marile teme de campanie, cu care avea să câştige, doi ani mai târziu, alegerile prezidenţiale, ajutat, desigur şi de o micuţă hoţie creatoare de mari cariere politice, precum cea a viitorului ministru Baconski, datorită căruia la Paris s-a votat cu o frecvenţă de 1 vot la 7 secunde. Demonizarea şi aruncarea în derizoriu a parlamentului, care trebuia, de-acum, redus la 300 de parlamentari, din cele două camere ale sale urmând să rămână o garsonieră, a fost pivotul campaniei electorale a lui Băsescu. El a rămas, astfel, ca un mare salvator în imaginarul colectiv al unui popor lipsit de cultură politică şi manipulat de intelectuali însetaţi după o mână de fier, care să pună lucrurile în ordine, intelectuali care consideră că votul cenzitar e singura salvare a României şi care speră, în taină, ca ţara să fie condusă dintr-un birou de procuror. Suspendarea din 2007 a creat premizele unei uriaşe catastrofe: realegerea lui Băsescu în funcţia de preşedinte al ţării pentru un al doilea mandat consecutiv.

În 2009, după ce a câştigat alegerile, acelaşi PSD aprig demonizat până atunci a devenit, dintr-o dată, un bun partener de coaliţie. Lipsit de obligaţia de a numi un prim-ministru, Băsescu a pus în fruntea „executivului” o marionetă. Boc n-a fost niciodată mai mult decât un purtător de cuvânt al lui Băsescu, cel care a condus, în numele lui, de la şedinţe obişnuite de guvern până la negocierile pentru împrumutul de la FMI. Împrumut de care, ne asigura Băsescu în repetate rânduri, prin 2008, nu va fi nevoie. Însă în 2009, acelaşi preşedinte care presase guvernul Tăriceanu să mărească salariile profesorilor cu 50%, acuzându-l de rea voinţă, admitea acum, cu rânjetul lui celebru, că s-a înşelat. România era, de fapt, în criză, iar el anunţa acum tăierile de salarii şi, iniţial, de pensii, creşteri de TVA şi introduceri de noi impozite,  de la pupitrul prezidenţial, ca şi când în România nu mai exista nici prim-ministru, nici miniştri de finanţe.

Nu mai este nicio îndoială că prăbuşirea economică a României, creşterea galopantă a inechităţilor sociale, apariţia unor zone întregi necrozate economic, se datorează măsurilor susţinute şi promovate atunci de Băsescu. Sub pretextul că salvează România de la criză, Băsescu a ucis-o. Tăierea cu 25% a salariilor din mediul public, urmată, în mod necesar, de o scădere a lor şi în mediul privat, introducerea impozitului forfetar (despre care mai târziu avea să admită el însuşi că fusese o măsură greşită), tăierea sau reducerea substanţială a pachetelor de asistenţă socială de orice fel au condamnat pături sociale largi la sărăcie, la un trai dus la limita subzistenţei.

Toate aceste măsuri au fost însoţite de o retorică foarte periculoasă, ce cuprindea demonizarea fără precedent a statului social (zis şi asistenţial – un om slab care îl duce în spate pe unul gras) – cu argumente care, adeseori, s-au transformat în invective (ţăranii leneşi, beţivani, dascălii care muncesc puţin dar cer mult) şi au încercat să antagonizeze diferite pături ale societăţii şi să-i întoarcă, în cele din urmă, pe toţi împotriva tuturor. Din 2009 până în 2012 România s-a transformat într-o ţară a disperării şi a groazei. O ţară din care trebuia să fugi şi din care preşedintele însuţi te gonea, de câte ori avea ocazia, fie că erai dascăl, medic sau zilier. În iarna din 2011/2012, cetăţenii până atunci fără reacţie la toate acele „măsuri de austeritate” care ar fi produs proteste în masă şi greve generale în orice altă ţară din Europa şi, probabil, din lume, s-au trezit din somnolenţa civică ce ne-a costat, poate, o generaţie. Câteva declaraţii jignitoare şi pline de aroganţă – ultimele dintr-un lung şir – ale unui om care îşi pierduse deja orice credibilitate au declanşat proteste ample în toată ţara, timp de luni întregi. Guvernul Boc II a căzut, la fel şi Guvernul Ungureanu, care n-a rezistat decât câteva săptămâni, fără să reuşească să rezolve măcar vreuna dintre probleme grave cu care se confrunta România. Însă atitudinea arogantă şi sfidătoare a lui Băsescu, căruia i se cerea acum demisia în pieţele din toate oraşele mari şi mici din ţară nu s-a schimbat cu nimic. Acelaşi rânjet odios însoţea acuzele adresate „asistaţilor sociali”, leneşilor de la sate, etc. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte gândul să renunţe, aşa cum ar fi fost firesc, într-o situaţie în care eşuase grav. Într-o situaţie în care reuşise să întoarcă pe toată lumea împotriva sa şi, lucrul cel mai grav, să provoace naşterea celui mai mare hybris politic din istoria post-decembristă a României: Uniunea Social Liberală.

Demersurile pentru cea de-a doua suspendare a preşedintelui au demarat aproape firesc. Iar demiterea sa părea o formalitate. Până şi CCR admitea, de data aceasta, că acuzaţiile aduse lui Băsescu au un temei real, că nu îşi exercitase în mod constituţional atribuţiile care îi revin. La referendumul din 2012 s-au prezentat la urne peste 8 milioane de oameni, dintre care 7,4 milioane (peste 87%) au votat pentru suspendarea preşedintelui. Faptul că Băsescu a rămas totuşi în funcţie, salvat de celebrul prag electoral de 50% necesar pentru validarea referendumului a fost cea mai mare catastrofă democratică din România post-decembristă. Voinţa exprimată a unei largi majorităţi de cetăţeni a fost încălcată printr-un artificiu care nu are nimic de a face cu democraţia sau statul de drept. Dimpotrivă. Şi cu toate acestea, în ciuda a tot, Băsescu a rămas în continuare preşedinte, semnând celebrul pact de coabitare cu premierul Ponta. În ultima parte a mandatului său, lipsit, de acum de legitimitate şi aproape de orice susţinere din partea societăţii civice (până şi unii dintre cei mai înfocaţi „băsişti” începeau, acum, să îl „reevalueze”) Băsescu s-a ocupat mai mult de alcătuirea unui nou partid, un fel de loc de odihnă pentru când nu va mai fi preşedinte, un fel de jucărie prezidențială bună şi pentru România, nu numai pentru el, după cum au încercat să ne convingă unele afişe electorale.

În 21 decembrie Traian Băsescu îşi va preda mandatul şi va încheia una dintre cele mai negre perioade din istoria României. O perioadă de zece ani marcată de scandaluri politice neîntrerupte  – pe care preşedintele nu doar că nu le-a mediat, dar le-a cauzat cu bună ştiinţă –  care au dus la disfuncţionalităţi grave ale celor mai importante instituţii ale statului,  care au determinat deteriorarea gravă a climatului politic din România şi a calităţii clasei politice; o perioadă marcată de prăbuşirea economică a ţării, arendată,  încă din 2009, FMI-ului, de creşterea inegalităţilor sociale, de închiderea a sute de şcoli şi spitale, etc. După zece ani, din preşedinte al tuturor românilor, aşa cum se voia la început de mandat, Băsescu a ajuns să fie preşedintele nimănui. Dar cum memoria românilor e scurtă şi într-un mod foarte straniu selectivă, nu e deloc exclus să fie încă suficienţi susţinători ai lui Băsescu, ca să lanseze, împreună o plachetă omagială de versuri.

Autor: Paul Gabriel Sandu

Sursa:Argumente si fapte

Ilie Șerbănescu: “Ne-am luat ţara înapoi – o parascovenie! Fraţilor, nu veţi lua nimic înapoi! Actualii deţinători vând scump, nu dau gratis precum statul român!”

imagesNu ştim câţi dintre cei 6,2 milioane de votanţi ai dlui Iohannis au împărtăşit ca un cuvânt de ordine metafora „ne-am luat ţara înapoi” cu care câştigătorul din 16 noiembrie şi-a marcat pe internet victoria. Personal nu sunt internaut, dar câţiva internauţi mi-au arătat pe telefoanele lor mobile cu acces online această metaforă-calificativ, folosită probabil pe internet, la sugestia vreunui consilier, tocmai pentru că pe Facebook şi alte reţele de socializare s-a decis soarta prezidenţialelor. Când am văzut metafora, m-am întrebat ce o fi cu parascovenia asta?! A-ţi lua ceva – indiferent ce – înapoi înseamnă că ai deţinut cândva acel ceva! Când o fi fost asta?

Aceiaşi prieteni internauţi mi-au atras atenţia că, din ceea ce au constatat ei înşişi în traficul de pe internet, formula „ne-am luat ţara înapoi” ar fi fost iniţiată în contextul participării la prezidenţiale a candidatului PSD-ist Victor Ponta, sugerând că înfrângerea acestuia ar marca desprinderea definitivă de comunism. Trecem peste faptul că aceasta ar însemna că, de 25 de ani de la căderea oficială a comunismului, am fi vegetat tot în comunism şi ceea ce s-a înfăptuit pe linia trecerii la economia de piaţă, la democraţia de tip occidental şi la situarea în tabăra politico-militară euroatlantică ar fi un fel de minciună. Dar ce mai este oare comunist în PSD, acest partid care este principalul artizan din România al celui mai odios capitalism sălbatic din Europa?! Cum oare o fi comunist Victor Ponta, despre care se poate spune fără ezitare că nu s-a mai văzut altul la fel de determinat să vândă pe nimic şi aurul de la Roşia Montană şi gazele de şist de oriunde de prin ţară doar-doar de o dobândi astfel graţia „partenerilor euroatlantici”?!

Si apoi, fraţilor, dacă nu vă descurcaţi cu clarificările în plan politic, atunci treceţi în plan economic, unde lucrurile sunt clare, fără echivoc. În 16 noiembrie dimineaţa, înainte de alegeri, situaţia în România era după cum urmează: tot petrolul şi jumătate din resursele de gaze – la austrieci; distribuţiile din energie (cele care strâng banii) – la nemţi şi francezi în cazul gazelor, la italieni, nemţi şi cehi în cazul electricităţii, la austrieci, kazahi şi ruşi în cazul carburanţilor; băncile – la austrieci, greci şi francezi; industriile câte mai există – la nemţi, britanici, ruşi, italieni etc; telefonia – la francezi, britanici şi nemţi; pădurile (probabil peste jumătate) – la austrieci, unguri, nemţi; pământurile agricole (probabil peste 40%) – la italieni, unguri, danezi etc. În 16 noiembrie, la închiderea urnelor, după victoria zdrobitoare, tabloul era acelaşi. Si aşa va rămâne. Fraţilor, nu veţi lua nimic înapoi! Actualii deţinători vând scump, nu dau graţis precum statul român! Si v-au luat şi banii, ca să nu aveţi cu ce cumpăra!

Autor: Ilie Serbanescu

Sursa: Jurnalul.ro

Scandal la cel mai înalt nivel în UE din cauza politicilor economice. Merkel a chemat la ordine Franța și Italia, replicile au fost pe măsură

angela-merkelLa criticile severe ale Angelei Merkel, principala promotoare a politicii de austeritate în Uniunea Europeană, la adresa Franţei şi a Italiei, cărora le-a cerut (mai degrabă le-a chemat la ordin) să ia măsuri suplimentare vizând reformarea structurală a economiilor lor pentru a ajunge la deficite bugetare şi cote de datorii conforme cu tratatele europene, reacţia Parisului şi Romei a fost neaşteptat de fermă.

Premierul francez Emanuel Valls i-a cerut Angelei Merkel ca “înainte de a privi în exterior, ar fi mai bine să privească în propria ţară”. La Forumul economic franco-ceh, de la Praga , Valls a subliniat – cu adresă evidentă la Germania şi dna Merkel – că Europa “nu poate fi redusă doar la constrângeri, la discipline aplicate fără flexibilitate, fără inteligenţă şi fără a ţine cont de contextul excepţional de dificil în care se află ţările noastre”.

Sandro Gozi, subsecretar de stat italian pentru Afaceri Europene, i-a sugerat Angelei Merkel să se preocupe de creşterea pieţei interne germane, de creşterea investiţiilor germane în domeniul infrastructurii, al educaţiei, cercetării, aducându-şi astfel contribuţia mult aşteptată la creşterea economică în zona euro. “Guvernul italian nu şi-a permis niciodată să dea note unei ţări membre a Uniunii Europene, motiv pentru care cere Germaniei să manifeste acelaşi respect”, a sublinat oficialul italian

Susţinătorii fervenţi ai austerităţii dau replici dure adepţilor keynesismului. În aceste zile continuă şi nu sunt deloc semne că ar putea înceta bătălia între liderii europeni, în sânul instituţiilor europene între tentaţia de renunţare la rigoare în conturile publice, între pofta de a alege costisitoarea relansare economică pe de o parte şi adepţii austerităţii, partizanii marilor echilibre bugetare, ai reducerii cu orice preţ a deficitelor şi datoriilor.

A fost o vreme când toată lumea (europeană-nn) dădea totală crezare primilor învingători în aplicarea politicilor de austeritate, având-o port-drapel pe dna Angela Merkel, alături de care acum se află cei învinşi, prioritar ţările latine, ce abia îşi trag sufletul sub povara datoriilor, unele în pragul colapsului financiar. Iată, însă, că ceva mai recent au apărut situaţii noi, ce contrazic eficacitatea vechilor soluţii. Veşti noi, supărătoare, au început să contrazică certitudinile.

“Creşterea zero ameninţă zona euro, în ciuda politicilor monetare laxe… Deflaţia bate la ușă. Ceva trebuie să se schimbe în politica economică”, sublinia recent un înalt funcţionar francez de la Comisia Europeană (care a dorit să-şi păstreze anonimatul), citat de publicaţia “L’Expansion”. O aliniere keynesiană ar permite relansarea investiţiilor, adaugă funcţionarul citat.

Dar domnia sa, un fin diplomat, spune analistul de la “L’Expansion”, nu a precizat esenţialul: astrul german a început să strălucească mult mai slab …aproape deloc. După un recul al Produsului său Intern Brut în perioada aprilie-mai (-0,1%), Germania evita la mustață intrarea în recesiune graţie unei biete creşteri economice de 0,1% în cel de-al treilea trimestru. Partenerii săi europeni, serios slăbiţi economic, şi-au redus comenzile la puternicele întreprinderi exportatoare germane, iar ţările emergente – de la care era aşteptată preluarea ştafetei de la clienţii istorici – au început să-şi producă ele însele maşinile-unelte teribile ce purtau eticheta “made în Germany”.

Pe acest fond, în birourile de la Comisia Europeană şi Parlamentul European, în capitalele unora dintre membrii Uniunii Europene, a apărut tot mai vizibilă tentaţia de a folosi diversele reuniuni, sesiuni pentru ” a pune puţin vin intervenţionist în apa plata a rigorii” (expresia aparţine analiştilor de la “L’Expansion”). Sesiunile noului Parlament European constituit în urma alegerilor din 25 mai a.c., dezbaterile furtunoase ce au avut loc la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene şi la alcătuirea structurii Comisiei au fost teatrul exprimării cererilor insistente de a se adopta politici economice, măsuri care să stimuleze – concomitent cu o rigoare bugetară – relansarea creşterii economice, a investiţiilor şi crearea locurilor de muncă.

Aşa cum se ştie, promotorii cei mai activi ai unor astfel de politici europene sunt Franţa, Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, ţări est-europene membre ale UE, ţări ce continuă să se lupte cu efectele dezastroase ale crizei economice şi financiare declanşate în 2008, în primul rând cu deficite bugetare mult mai mari decât limita europeană admisă de 3% din PIB, dar şi cu datorii considerabile.

Care este în acest moment reacţia adepţilor rigorii extreme?

Parcă desprinşi de realităţile europene ce persistă nu de ieri ci mai ales de azi, Eurogrupul, reunit luni la Bruxelles, a cerut Franţei – în acord cu analiza deja făcută de Comisia Europeană a bugetului francez – să ia “măsuri suplimentare pentru reducerea deficitului structural, ale cărui cifre nu sunt conforme cu normele Pactului de Stabilitate european.

Încă din 2013, miniştrii de Finanţe europeni, membri ai Eurogrupului, ceruseră Franţei să-şi reducă deficitul cu 0,8% atât în 2014, cât şi în 2015. Parisul nu l-a redus anul acesta decât cu 0,1% şi mizează doar pe 0,3% anul viitor.

Cifre ce expun Franţa la sancţiuni din partea Comisiei Europene. Un tratament similar a fost aplicat şi Italiei. I-au ordonat ca în 2015 să-şi reducă deficitul structural. Cum? Printr-o reţetă verificată, dar cu consecinţe catastrofale în alte state: să opereze noi “tăieri” la unele capitole din buget, astfel încât în 2015 să fie redus cu 0,5%. Cu mult mai mult decât cifra stabilită în comun acord cu Comisia Europeană – 0,1 %. Guvernul italian consideră însă inacceptabilă această “recomandare”.

Angela Merkel cere insistent Franţei şi Italiei “să-şi facă temele”

Fără îndoială, recunosc chiar analiştii politici germani, mai ales din raţiuni de politică internă, Angela Merkel a ales exact ajunul realegerii sale la conducerea Uniunii Creştin- Democrate pentru a face un exces de zel: a cerut public Parisului şi Romei să opereze mai multe reforme pentru a-şi pune bugetul în conformitate cu normele europene.

Corespondenţi ai presei străine la Berlin au interpretat fără reţinere modul sever în care dna Merkel s-a adresat Franţei şi Italiei – într-un interviu acordat ziarului conservator “Die Welt- drept un fel de “chemare la ordin”, considerând că ceea ce s-a făcut deja “nu este suficient”. Mesajul său – de o fermitate ieşită din comun – a avut, în opinia unor comentatori, scopul de a da asigurări delegaţilor creştin-democraţi care urmau să-şi dea votul în favoarea ei la conducerea partidului că nu intenţionează să permită Parisului şi Romei să-şi încetinească ritmul şi profunzimea reformelor lor structurale şi bugetare.

Manuel Valls: “Înainte de a privi în exterior, ar fi mai bine să priviţi şi în propria ţară”

O mare iritare au provocat la Paris şi Roma declaraţiile surprinzător de dure ale Angelei Merkel, principala promotoare a politicii de austeritate în ţările UE. Într-o conferinţă de presă la Praga, unde fusese invitat la aniversarea a 25 de ani de la “Revoluţia de catifea” din Cehia, premierul francez Manuel Valls i-a dat un răspuns pe măsură, neobişnuit de ferm, dnei Merkel, cerându-i că înainte de a privi în exteriorul ţării, să privească în propria-i ţară.

În context, premierul francez a reamintit că, recent, guvernul său nu a cedat în faţa grevei de la Air Fance, eveniment pe care presa germană l-a reflectat extrem de amplu, fără însă a acorda aceeaşi atenţie mişcărilor greviste din transporturile germane… “Spun aceste lucruri celor care sunt neliniştiţi de nivelul reformelor din Franţa”,a subliniat Valls, cu adresă directă la Angela Merkel şi la legătura ce a existat între aprecierile la adresa Franţei şi contextul politic în care le-a făcut – congresul UCD la care urma să devină din nou omul forte în UCD, cu şanse evidente de a candida la un alt mandat de cancelar.

Premierul Valls a participat inclusiv la un For economic franco-ceh, prilej cu care a apărat politica Franţei în materie de buget, considerând că Europa “nu trebuie redusă la disciplina aplicată într-un mod neinteligent… Europa nu poate fi redusă doar la constrângeri, la discipline aplicate fără flexibilitate, fără inteligenţă şi fără a ţine cont de contextul excepţional de dificil în care se află ţările noastre”.

Michel Sapin, ministrul francez de Finanţe, a sugerat, şi el, Germaniei, într-un interviu televizat, să se ocupe de propriile-i probleme, în primul rând de starea autostrăzilor, scăderea demografică ș.a. Sapin a apărat ritmul reformelor ales de Franţa, subliniind că Parisul este realmente preocupat să se reformeze, dar nu pentru a mulţumi lideri europen, ci pentru că reformele sunt imperios necesare Franţei.

Germania nu este “elevul bun” al UE în toate planurile

O reacţie bine argumentată, politicoasă dar neprietenoasă la declaraţiile dnei Merkel referitoare la politicile economice alese de Franţa şi Italia a avut şi postul de televiziune France Info. Dna Merkel, sublinia comentatorul postului TV citat, consideră că reformele angajate de guvernul francez sunt “insuficiente”, uitând însă că sunt analişti care spun că nici Germania nu este “elevul bun” al Europei în toate planurile.

Dna Merkel “vede paiul din ochii vecinului, dar nu vede barna din ochii săi… I-ar sta bine să fie mai modestă …În Germania – este adevărat – şomajul rămâne la circa 5%, conturile publice sunt echilibrate şi, în ciuda unei încetiniri a creşterii economice, ea este totuşi de 1%. Dar aceste cifre, susţinea comentatorul, ascund unele slăbiciuni. În primul rând, Germania nu respectă toate regulile europene.

Ea denunţă defectele vecinilor în materie de ortodoxie bugetară, dar uită că nici Germania nu este întotdeauna corectă”. Excedentul balanţei comerciale germane, care în ultimele luni a ajuns la 7% din PIB-ul naţional, depăşeşte limitele acceptate de Bruxelles (între 4 şi 6%). Bruxellesul a decis deja să deschidă o anchetă asupra acestui dezechilibru macroeconomic ce ar putea ameninţa creşterea în Europa.

Achiziţionând foarte puţine produse fabricate în ţări ale UE, Germania îşi urmăreşte doar proprii interese, penalizându-şi vecinii prin inundarea pieţelor lor cu produsele “made în Germany”. De asemenea, remarcă economistul şef de la Atlantico, Nicolas Goetzmann, investind în străinătate, ea finanţează deficitele altora, ceea ce a permis crearea surplusului comercial german. “Lecţia ce trebuie reţinută, sublinia economistul menţionat, este aceea că strategia economică germană dezvăluie mai degrabă o intenţie de dominare decât voinţă de cooperare”.

Un alt aspect contrar normelor europene în politica economică germană: pentru a-şi juca rolul de motor în economia europeană, Germania lansează iniţiativa de reînnoire prin investiţii. Dar, remarcă pentru France Info economista Sabine Le Bayon de la OFCE (Observatorul francez asupra conjuncturilor economice), se constată operarea de slabe investiţii publice şi private în interiorul Germaniei. Explicaţia este dorinţa Germaniei de a atinge obiectivul unei datorii publice inferioare cifrei europene de 60% din PIB.

Este clar, subliniază economistă de la OFCE, că asistăm la “o politică de rigoare în privinţa cheltuielilor publice, ceea ce nu stimulează deloc creşterea. În acelaşi timp, este o realitate faptul că infrastructurile germane sunt într-o stare proastă, ceea ce, în mod logic, ar trebui să antreneze o diminuare a investiţilor în străinătate, atât de dragi Germaniei.

France Info semnalează de asemenea o situaţie demografică îngrijorătoare în Germania, respectiv o scădere alarmantă a natalităţii şi îmbătrânirea actualei populaţii, absenţa unui sistem de îngrijire a copiilor de vârste foarte mici, existenţa unor măsuri “contradictorii” privind alocaţiile pentru femeile nevoite să rămână acasă pentru îngrijirea copiilor.

Un alt economist de la Atlantico, Mathieu Mucherie, reproşează Germaniei lipsa solidarităţii cu state europene aflate în dificultate. În afara unor împrumuturi bilaterale foarte limitate, spune economistul citat, Germania nu a acordat nici o centimă pentru ajutorarea partenerilor săi aflaţi în dezastru după 2009. Mathieu Mucherie reproşează primei puteri economice europene refuzul opus oricărui mecanism bugetar capabil să vină în ajutorul vecinilor (o eventuală devalorizare, o reducere a datoriei),”gesturi de care Germania a beneficiat masiv în alte epoci” grele pentru ea, inclusiv cu prilejul reunificării din 1990.

Replică de la Roma: Mai bine vă preocupați de creșterea pieței interne și de autostrăzi

La Roma, reacţia a fost în termeni la fel de fermi. Subsecretarul de stat Graziano Delrio a transmis Berlinului că ar face bine să se uite în propria ogradă, reamintind despre suprastocurile pe care a ajuns să le deţină din cauza dispariţiei pieţelor cândva invadate de produsele germane.

Sandro Gozi, subsecretar de stat italian pentru Afaceri Europene, i-a sugerat Angelei Merkel să se preocupe de creşterea pieţei interne germane, de creşterea investiţiilor germane în domeniul infrastructurii, al educaţiei, cercetării, aducându-şi astfel contribuţia mult aşteptată la creşterea economică în zona euro.

Şi, că să fie şi mai clar, mai categoric, Sandro Gozi a conchis: “Guvernul italian nu şi-a permis niciodată să dea note unei ţări membre a Uniunii Europene, motiv pentru care cere Germaniei să manifeste acelaşi respect”.

Autor: Maria Capitaine

Sursa: Curierul National

Un deputat naţionalist a cerut INTERZICEREA exportului de masă lemnoasă

lemne-4Bogdan Diaconu, preşedintele Partidului România Unită, o formaţiune naţionalistă în curs de constituire, a depus la Camera Deputaților un proiect de lege privind protejarea pădurilor prin interzicerea exportului de orice fel de masă lemnoasă în formă brută de pe teritoriul României.

“Proiectul de lege prevede și pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 10 ani pentru încălcarea acestei interdicții, precum și recuperarea prejudiciului. Această măsură dură este necesară pentru stoparea defrișărilor motivate de exporturile masive de masă lemnoasă în stare brută care au dus la un adevărat dezastru ecologic în țara noastră”, susţine deputatul Bogdan Diaconu prin intermediul unei declaraţii de presă.

“Interzicând exportul de masă lemnoasă în stare brută este rezolvată cauza inițială a defrișărilor, pentru că în lipsa posibilității de a exporta, tăierile de păduri, legale în mod incorect la această oră sau ilegale de-a dreptul, vor încetini drastic. Această lege nu atacă însă industria prelucrării lemnului din România, existând posibilitatea ca orice companie să exporte în afara țării produse prelucrate, finite, din masa lemnoasă, aducând astfel plusvaloare economiei naționale, spre deosebire de exportul de masă lemnoasă în stare brută care seacă de resurse pădurile țării fără să aducă beneficii majore”, a mai spus liderul PRU.

“În România este nevoie de stoparea urgentă a defrișărilor pentru că altfel atât schimbările climaterice și de relief, cât și efectele asupra calității aerului și apei vor fi dramatice și vor afecta o parte tot mai mare din populație. La această oră, România este un paradis al defrișărilor din cauza permisivității cadrului legislativ, astfel încât există multe companii europene care își desfășoară activitatea în România bazându-se pe exportul masiv de masă lemnoasă în stare brută în țările lor de origine unde tăierile de copaci sunt strict reglementate și ținute sub un control aspru. Așadar, România furnizează la această oră materia primă ieftină fără a avea beneficii, în timp ce companiile care exploatează pădurile din România profită de lipsa legilor de protecție a pădurilor pentru a folosi această resursă inestimabilă a țării într-un fel în care în țările lor este interzis, pentru profituri imense din care România are prea puțin de câștigat, pierzându-și în schimb pădurile pe care nimeni nu le mai regenerează”, a mai punctat deputatul.

“România a fost foarte grabnică în a-și asuma modele europene în alte domenii, dar nu și în cel al protecției propriilor resurse și bogății naturale. Interzicerea exportului de masă lemnoasă în stare brută nu încalcă legislația europeană, ci doar îi conferă și României un statut de țară normală care nu-și vinde pe nimic resursele”, concluzionează acesta.

Sursa: Front Press

După 25 de ani: spitalele României în care ajungi doar ca să ai unde să mori

news_image_228307_25834Spitale care nici nu ar trebui să existe, darămite să primească bolnavi. Asta se poate spune, pe scurt, despre multe clădiri în care funcţionează zeci de spitale din România. În aceste locuri, din care nu lipseşte un peisaj apocaliptic cu gândaci şi pereţi scorojiţi, în care cadrele medicale calificate sunt insuficiente, iar dotările moderne sunt doar în broşuri, sunt primiţi şi trataţi bolnavi.
Reporterii „Adevărul“ au fost în câteva dintre aceste spitale de groază şi vă prezintă mai jos, cu imagini, pe judeţe, acele realităţi pe care toţi le vrem să dispară, dar nu  le schimbă nimeni. ALBA. Spitalul din Cîmpeni, între supravieţuire şi faliment. Probleme mari pentru cea mai mare unitate medicală din Apuseni Situaţia spitalelor din Alba contrastează puternic în raport cu situaţia social-economică a comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea. Unităţile medicale din Alba Iulia, Blaj şi Sebeş au o situaţie relativ bună, în timp ce instituţiile din oraşele mici cum ar fi Cîmpeniul şi Abrudul au probleme financiare şi de personal.

Cea mai critică situaţie se înregistrează la Spitalul Orăşenesc Cîmpeni, unitate care deserveşte o populaţie de peste 50.000 de persoane de pe Valea Arieşului. De mai multe ori pe parcursul anului 2014, reprezentanţii administraţiei locale au solicitat sprijin public pentru ca spitalul să nu se închidă. Primarul dimn Cîmpeni a iniţiat demersuri pentru ca şi alte localităţi din zonă să contribuie financiar la funcţionarea spitalului, dar demersal a rămas, deocamdată, fără sprijin. ”Locuitorii acestor comune din Munţii Apuseni, din oraşele apropiate de Câmpeni, din Abrud şi din Baia de Arieş, vin şi se internează la Spitalul din Câmpeni. Deci de la 7.500 de oameni, colectezi impozite şi taxe şi ţii în spate 60.000, un lucru care este imposibil şi lucrul acesta se întâmplă de ani de zile”, a afirma primarul Călin Andreş. ARAD. În ultimii ani mai mulţi medici arădeni au fost prinşi luând şpagă. Un alt medic, condamnat pentru malpraxis    Mai mulţi medici au fost prinşi luând şpagă şi unul a fost condamnat pentru malpraxis. Trei medici au cerut bani pentru naşteri. Doi medici de la Spitalul Orăşenesc Ineu şi unul de la Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie „Salvator Vuia” din Arad au fost reţinuţi de procurori şi mai apoi au fost trimişi în judecată după ce au cerut şi primit bani pentru a asista la naşteri. În luna aprilie a anului 2012 doi medici de la spitalul din Ineu au cerut suma de 1.400 de lei de la o pacientă pentru a-i face operaţia de cezariană. Femeia i-a denunţat pe cei doi medici, cazul intrând în atenţia procurorilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

ARGEŞ. Bubele mai mari sau mai mici ale spitalelor argeşene. Reprezentanţii DSP spun că nu sunt motivele de îngrijorare Gândacii colcăie la Spitalul de Pediatrie din Piteşti (foto mai jos). Ce-i drept, mai mult noaptea. O spun mămicile internate aici alături de copiii bolnavi. Conducerea DSP Argeş susţine că situaţia nu e chiar aşa şi aduce drept argument rezultatele ”liniştitoare” ale  controalelor efectuate recent în unitate Ce-i drept, doar ziua!

BACĂU. Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău: scandaluri de malpraxis, decese suspecte, despăgubiri record şi mită la medici Cel mai mare spital din judeţul Bacău, Spitalul Judeţean de Urgenţă, a fost în centrul mai multor scandaluri, determinate atât de corupţie cât şi de greşeli în practicarea actului medical. Mai multe persoane au decedat în condiţii suspecte, altele s-au îmbolnăvit de HIV şi au fost despăgubite cu bani de la Guvern iar medicii nu au fost ocoliţi de procurori, atunci când au luat mită. La medic în BISTRIŢA-NĂSĂUD: de la spital proaspăt renovat, la unităţi medicale ce abia reuşesc să asigure mâncarea bolnavilor Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bistriţa a beneficiat de modernizări serioase în ultimii ani. A fost refăcută bucătăria, maternitatea, farmacia, secţia de pediatrie sau laboratoarele. De asemenea, a fost înfiinţată o secţie de dializă şi a fost extinsă Unitatea de Primiri Urgenţe. Final de 2014, prinde spitalul cu alte modernizări, pregătindu-se noi săli de operaţii şi saloane. În ciuda condiţiilor care aduc cu cele din marile centre universitare nu sunt de trecut cu vederea acuzaţiile de malparxis. Chiar dacă 2014 a ferit unitatea medicală de scandaluri, în 2013, un militar de doar 24 de ani ajungea în stare gravă la o clinică clujeană, după o operaţie banală de extirpare a hemoroizilor realizată la Bistriţa. Atât medicii cât şi conducerea spitalului nu au spus niciun cuvânt despre acest incident. BOTOŞANI. Cel mai contestat spital al anului la Botoşani: acuze de malpraxis, copii orbiţi, suspiciuni de fraudă, neglijenţă crasă şi aparatură bună de casat Una dintre secţiile cele mai contestate ale Spitalului Judeţean ”Mavromati” din ultimul an este Maternitatea din Botoşani. Numai în anul 2014 au fost lansate două acuzaţii grave de malpraxis, medicii fiind acuzaţi de moartea unui copil şi orbirea altor doi. Totodată un medic de la Maternitate ar fi recomandat viitoarelor mame să nască în altă parte. BRAŞOV. Cum a distrus Ministerul Sănătăţii un spital perfect funcţional Spitalul din Săcele a fost închis în anul 2011, pe motiv că oraşul este la 10 km de Braşov şi că oamenii pot veni la Spitalul de Urgenţă să se trateze. Nimeni nu a ţinut cont de faptul că s-au făcut investiţii de 50 de miliarde de lei vechi cu doi ani înainte de decizie. Nici protestele de stradă ale locuitorilor din oraş nu au contat şi astfel s-a pus lacăt pe uşa unităţii, iar personalul a fost concediat. Autorităţile locale nu s-au lăsat şi au câştigat în instanţă dreptul de a redeschide spitalul. BUZĂU. Maternitatea din Buzău funcţionează, de peste 40 de ani, într-o clădire care trebuia să fie închisoare Maternitatea din Buzău funcţionează de aproape o jumătate de secol într-o clădire a cărei destinaţie iniţială a fost cea de închisoare. Nu a fost niciodată reabilitată iar asta se vede la exterior unde timpul şi-a pus amprenta pe ziduri. Începând cu subsolul, unde sunt vestiarele personalului medical şi terminând cu sălile de operaţie, totul este într-o avansată stare de degradare. La fel şi ehipamentele medicale. Primirea urgenţelor nu se poate face decât într-un singur cabinet, unde masa pentru consult este este la fel de veche precum clădirea. Pentru naşteri sunt trei săli iar pentru operaţii, două, din necesarul de şase.   CĂLĂRAŞI. Dezastru. Pediatria, bomba cu ceas din Spitalul Judeţean de Urgenţă Secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Călăraşi e o bombă cu ceas: pereţi scorojiţi, nevăruiţi de zeci de ani, faianţă care stă să cadă, mucegai şi grupuri sanitare insalubre. Dacă, Doamne fereşte!, ajungi cu copilul aici, rişti să pleci cu el mai bolnav decât a venit. CONSTANŢA. Spitalul din Eforie Sud, ţinut în sărăcie până la desfiinţare Spitalul de Ortopedie, Traumatologie şi Recuperare Medicală (SOTRM) Eforie Sud este un exemplu de falimentare voită din sistemul sanitar. În urmă cu exact un an, în decembrie 2013, ultimii mohicani în halat alb de la spitalul din Eforie Sud primeau preaviz de şomaj. Spitalul din Eforie Sud este al doilea spital de acest profil din ţară, după Spitalul Foişor din Bucureşti. A fost înfiinţat în 1908, sub patronajul Principesei Maria, pe un teren împădurit de 17 hectare situat chiar pe faleza din Eforie Sud. Din 2004, de când a fost preluat de Consiliul Judeţean Constanţa, în spital nu s-au mai făcut investiţii din banii judeţului. Singurele lucrări de întreţinere şi dotare au fost făcute din sponsorizări, fonduri proprii şi de la Ministerul Sănătăţii. Pacienţii erau căraţi de brancadieri pe scări, iar unitatea era decuplată de la sistemul de încălzire. Medicii, asistentele şi bolnavii se încălzeau cu aparate electrice, dar pe holuri oamenii aşteptau la temperaturi care coborau spre 0 grade. CLUJ. Clujul are stadion de cinci stele, dar spitale de groază “Clujul are stadion şi sală polivalentă de cinci stele, dar spitalele sunt de două margarete”, spune ONG-istul Emanuel Ungureanu, unul dintre puţinii clujeni care cunosc ce se întâmplă în sistemul de sănătate şi au curajul să vorbească despra asta. Reporterii „Adevărul” au fost în două dintre aceste unităţi medicale, concluzia fiind că expresia corectă ar fi spitale de groază.

DOLJ. Spitalele din judeţul Dolj, locuri ale morţii şi mizeriei. Bolnavii: „Sistemul sanitar este în anestezie totală“ Oamenii susţin că în spitalele din judeţul Dolj nu s-au mai făcut investiţii capital de ani buni. Bolnavii recunosc că unităţiile sanitare sunt locuri ale morţii şi mizeriei. „Sistemul sanitar este în anestezie totală. Eu am fost internat la Calafat, iar acolo medici mi-au recunoscut că nu mă pot trata corespunzător. Am fost nevoit să mă internez din nou la Craiova pentru a putea să mă tratez. Nu este normal aşa ceva. Ministerul Sănătăţii ar trebui să facă ceva şi să aloce bani mai mulţi pentru unităţile sanitare din toata ţara. Dacă nu sunt bani pentru medicamente cu atât mai puţin sunt pentru investiţii. Unii doctori vor să îşi facă meseria, dar nu pot. Nu au aparatură medicală, iar condiţiile de muncă sunt jalnice“, a povestit un pacient. GORJ. Spitalul de boli psihice Turceni se află în colaps din cauza lipsei banilor şi a personalului medical Peste 70 de pacienţi sunt internaţi în cadrul Secţiei de boli psihice care aparţine Spitalului Orăşenesc Turceni. Această unitate este la pământ în privinţa dotărilor şi se confruntă cu lipsa de personal şi de fonduri. Pentru a reduce din cheltuieli, pacienţii cu boli psihice care nu sunt asiguraţi au ajuns să fie trimişi acasă. „Aceşti pacienţi sunt ţinuţi în spital pe cheltuiala noastră. Nu se ocupă nimeni de ei, nu au aparţinători. Statul nu ne decontează niciun leu. Cei care n-au aparţinători stau la noi. Am început să-i mai selectăm şi pentru cei care au aparţinători am luat legătura cu aceştia, să se ocupe de ei. Sunt care au aparţinători şi sunt neasiguraţi. Am luat legătura cu aparţinătorii să le facă asigurare, să le scoată certificat de handicap, să aibă grijă de ei. Mulţi îi aduc şi îi uită acolo. Am trimis către familii pe cei care au aparţinători şi cei care nu s-au mai ocupat de ei”, a spus managerul Dragoş Haţegan. Conducerea spitalului susţine că pacienţii trimişi acasă nu reprezintă un pericol, dacă îşi iau medicamentele la timp. IALOMIŢA. Spitalul Judeţean de Urgenţă Slobozia, un muzeu în toată regula. Unitatea medicală foloseşte aceleaşi aparate de peste 30 de ani  Spitalul Judeţean de Urgenţă Slobozia este cea mai mare unitate medicală din Ialomiţa şi, totodată, singura care are probleme din punct de vedere al aparaturii medicale. O listă postată pe site-ul instituţiei scoate în evidenţă faptul că la acest spital se folosesc ustensile vechi de peste 30 de ani. Unitatea ar fi putut se modernizeze în baza unui program cu finanţare europeană de peste 30 de milioane de euro, dar a ratat această şansă.

MARAMUREŞ. Spitalul Orăşenesc Vişeu de Sus, cel mai “amărât” spital din Maramureş. Lipsa medicilor specialişti poate duce la moarte De departe însă spitalul din Maramureş cu cele mai mari probleme din toate punctele de vedere, în special din punctul de vedere al medicilor specialişti, este Spitalul Orăşenesc Vişeu de Sus. Aici plata arieratelor dă bătăi de cap conducerii unităţii spitaliceşti, dar şi autorităţilor judeţene care încearcă şi vin cu fel de fel de propuneri pentru ca acest spital să nu ajungă să se închidă. Spitalul din zona Mocăniţei poate ajunge primul spital din România pentru care s-ar putea cere insolvenţa. Nemailuând în calcul faptul că sunt voci prin Vişeu de Sus care vorbesc de anumite interse imobiliare legate de acest spital, pentru aceasta fiind nevoie de închiderea lui. MEHEDINŢI. Sănătate printre gândaci şi dotări vechi în cel mai mare spital din Mehedinţi Într-un judeţ măcinat de sărăcie şi şomaj, nici  Spitalul Judeţean de Urgenţe din Drobeta Turnu Severin nu poate face notă discordantă şi se încadrează, evident, pe aceeaşi linie. Teoretic se pune mare preţ pe sănătate, dar atunci când vine vorba de finanţare lucrurile nu mai stau deloc aşa. Practic, situaţia celui mai mare spital din judeţul Mehedinţi este una deosebit de critică, cu datorii la furnizori de peste 12.000.000 de lei. Până la data de 21 octombrie, unitatea medicală a avut conturile blocate din cauza sumelor datorate la bugetul de stat, Guvernul repartizându-i suma de 6.352.000 de lei pentru achitarea arieratelor. NEAMŢ. Spitalul Vechi din Piatra Neamţ aşteaptă să fie demolat: ori de un cutremur, ori de autorităţi Spitalul Vechi din Piatra Neamţ, corp de clădire ce face parte din structura Spitalului Judeţean de Urgenţă Neamţ, reprezintă o adevărată „bombă cu ceas” pentru pacienţii şi cadrele medicale care lucrează aici. În acest pavilion sunt 250 de paturi pentru pacienţi şi aici funcţionează centrul de dializă, precum şi secţiile Boli Interne, Neurologie, Endocrinologie sau Reumatologie. Până în acest an, tot aici a funcţionat şi Cardiologia, care a fost mutată însă în Spitalul Nou, corpul de clădire care preia cea mai mare parte a pacienţilor Spitalului Judeţean Neamţ. Spitalul Vechi este în pericol ca la un seism puternic să se prăbuşească, concluzia fiind stabilită în urma mai multor expertize efectuate în ultimii ani. Construit în anul 1935, în timpul Regelui Carol al II-lea, spitalul a purtat la început numele fostului ministru al Sănătăţii Emil Costinescu. În cei aproape 80 de ani de funcţionare, acest edificiu a fost afectat de cutremurele din anii ’40, ’77, ’86 şi ’90, mişcările tectonice şubrezindu-i serios structura de rezistenţă.

OLT. Spitalul din Corabia, „Cenuşăreasa” sistemului sanitar de la Olt Spitalele din judeţul Olt, atâtea câte mai funcţionează, nu sunt printre cele mai amărâte din ţară, dar nici nu se pot lăuda că nu le lipseşte nimic. De departe, Spitalul Orăşenesc din Corabia se află în coada unităţilor sanitare ce ar avea nevoie urgentă de îmbunătăţiri. Spitalul din Caracal îi urmează, acesta din urmă fiind însă mult mai mare. PRAHOVA. Spitalul unde nu vrei să ajungi niciodată. Secţia Buna Vestire a SJU Ploieşti, propusă spre desfiinţare pentru „starea precară de igienă“ Toaletele insalubre, saloanele afectate de infiltraţii, mobilierul uzat şi vesela ciobită au fost doar câteva din motivele care l-au determinat, la sfârşitul anului trecut, pe Raed Arafat, să ceară închiderea de urgenţă a sediului de pe Buna Vestire a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Ploieşti (foto mai jos) şi mutarea secţiilor în clădirea principală, din nordul oraşului. Nimic nu s-a întâmplat între timp, cu excepţia unor mici lucrări de igienizare.

SATU MARE. Spitalul din România care şi-a umilit pacienţii în ultimul hal. Condiţiile în care au fost trataţi pacienţii din Satu Mare Pereţii scorojiţi, plini de mucegai, toaletele imposibil de folosit în condiţii normale şi geamuri care nu pot fi închise. Aşa puteau fi descrise condiţiile în care erau trataţi la începutul anului pacienţii internaţi într-o aripă din cadrul Spitalului Judeţean Satu Mare. Din fericire, în urma unei anchete a DSP, secţia a fost închisă, iar la câteva luni reabilitată. TULCEA. Două spitale la 200.000 de oameni, în judeţul Tulcea. Un student exmatriculat a lucrat ca medic la unitatea medicală din Tulcea În judeţul Tulcea există doar două spitale la o populaţie de aproximativ 200.000 de persoane: la Tulcea şi Măcin. La spitalul din Tulcea, din numărul total de 170 de medici angajaţi, 77 sunt medici rezidenţi, iar la Măcin sunt 27 de rezidenţi. Oamenii din Delta Dunării sunt preluaţi doar cu ambulanţele navale. În luna octombrie, pompierii tulceni au primit de la Fundaţia SMURD o şalupă şi un hovercraft pentru a putea interveni mai rapid la urgenţele din Delta Dunării. VASLUI. Spitalul groazei. Ruina plină de bacterii şi mizerie în care sunt trataţi pacienţii cu boli pulmonare şi boli psihice Cunoscut sub numele de Sanatoriu TBC, prima denumire pe care a avut-o actulalul Pavilion II din cadrul spitalului bârlădean, reprezintă o imagine a stării jalnice în care a ajuns sistemul sanitar din România. Clădirea, veche de aproximativ 90 de ani, arată de parcă ar fi abandonată chiar dacă acolo sunt trataţi zilnic sute de oameni. Un loc inuman pentru a trata suferinţa oamenilor, un loc de muncă nedemn pentru cadrele medicale. Geamuri sparte, tencuiala căzută, cărămizi lipsă în pereţii infiltraţi de umezeală. În această clădire mai sunt saloane cu câte 10-20 de paturi, saloane în care nu există o chiuvetă. Fiecare din cele trei secţii din incinta clăririi (Psihiatrie, Pneumologie I şi II) are câte 75 de paturi. Adresabilitatea este mare pe tot parcursul anului, sărăcia din judeţ punându-şi amprenta asupra sănătăţii populaţiei.

VASLUI. Spitalul groazei din Vaslui: Saloanele în care gândacii ţin companie pacienţilor Secţia TBC a Spitalului Judeţean de Urgenţă Vaslui şi cea de Boli Cronice funcţionează într-o clădire de patrimoniu, veche de peste 100 de ani şi care niciodată nu a fost complet reabilitată. De-a lungul anilor, s-au făcut doar reparaţii curente şi ingenizări ale saloanelor, fiind invocata lipsa fondurilor pentru o reparaţie capitală a clădirii în care anual sunt trataţi peste 10.000 de pacienţi. Astfel, pereţii sunt scorojiţi, crăpaţi, tocurile ferestrelor şi uşile sunt putrezite, iar pacienţii stau la coadă pentru a face duş în baia comună.

Sursa: Adevarul.ro

“Un nou război în Europa? Nu în numele nostru!”. Apelul intelectualității germane în frunte cu Gerhard Schröder la diplomație în relația cu Rusia

10465490_428257890645651_3357066320250256942_oO serie de personalităţi politice germane de primă mărime, cu un înalt simţ al răspunderii, au trimis de curând o petiţie Bundestagului. Este un Apel antirăzboinic şi totodată o condamnare a politicii pe care Angelei Merkel o promovează împotriva Rusiei. Sunt 60 de semnatari, printre care oameni politici de rang foarte înalt.

Nu este o ştire de ignorat. Este semnul că Merkel începe să aibă mari necazuri. Lista semnatarilor e condimentată cu personalităţi de prim-ordin ale politicii germane (primarii Berlinului şi Hamburgului, cancelar, preşedinte, şefi ai principalelor partide, ministrul apărării, prim-miniştrii din 16 Bundesländer (landurile Germaniei), ambasadorul Germaniei în Rusia, şefi religioşi, actori celebri, oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai lumii afacerilor şi jurnalişti reputaţi.

Dacă Merkel este binecunoscută pentru ceva caracteristic, este mai ales pentru că nu reprezintă nimic, nu crede în nimic şi tocmai această flexibilitate şi acest pragmatism au aşezat-o pe treapta de sus a politicii germane de foarte multă vreme. Dacă nu va şti să interpreteze acest nou semnal al societăţii germane, va trebui să plece. Fiţi foarte atenţi la ce se va petrece!

DIE ZEIT – 5 decembrie 2014

Roman Herzog, Antje Vollmer, Wim Wenders, Gerhard Schröder şi multe alte personalităţi cheamă la dialog cu Rusia. ZEIT ONLINE a fost prima publicaţia care a distribuit acest Apel.

Peste 60 de personalităţi provenite din lumea politică, economică, socială, economică, culturală sau din mass-media pun în gardă împotriva unui război iminent cu Rusia şi exhortează întreaga Europă către adoptarea unei politici de destindere a relaţiilor.

Scrisoarea lor se adresează Guvernului Federal, membrilor Parlamentului şi mass-media.

La origine, Apelul a fost iniţiativa fostului secretar al Cancelarului, Horst Teltschik (CDU), a fostului secretar de stat la Ministerul Apărării, (SPD), ca şi a ex-vice-preşedintelui Bundestagului, Antje Vollmer (Partidul Verzilor).

Detaliind motivele care i-au condus la lansarea acestui Apel, Teltschik declară :

„Vrem să lansăm un semnal politic în regim de urgenţă pentru a împiedica ca critica, altfel legitimă, a politicii Moscovei faţă de Ucraina, să nu şteargă dintr-o singură mişcare, 25 de ani de bune relaţii cu Rusia.”

Sunt semnatari ai acestui text, printre alţii, foştii şefi ai guvernelor regionale din Hamburg, Berlin şi Brandeburg, Klaus Von Dohnanyi, Eberhard Diepgen şi Manfred Stolpe, l’ex-preşedintele SPD, Hans-Jochen Vogel, ex-Cancelarul Federal Gerhard Schröder, ex-Preşedintele Republicii, Roman Herzog şi actorul Mario Adorf.

Textul Apelului:

Un alt război în Europa ? Nu în numele nostru!

Nimeni nu vrea război. Dar America de Nord, Uniunea Europeană şi Rusia se îndreaptă cu viteză către un război, dacă nu se pune odată capăt spiralei mortale a ameninţărilor şi contra-ameninţărilor.

Toţi europenii, incluzându-i pe cei din Rusia, împart responsabilitatea menţinerii păcii şi securităţii. Doar cei care nu pierd din vedere acest obiectiv pot evita să ne angajeze pe o cale greşită.

Conflictul din Ucraina arată faptul că setea de putere şi de dominare sunt, în continuare, probleme foarte reale. În 1990, la finalul Războiului Rece, am sperat, cu toţii, contrariul. Dar succesul politicii de destindere şi revoluţiile pacifice ne-au făcut imprudenţi şi ne-au adormit vigilenţa. La Est ca şi la Vest. Atât americanii, cât şi europenii şi ruşii, par să fi uitat principiul fundamental de excludere definitivă a războiului din raporturile internaţionale. Altfel, este inexplicabilă expansiunea occidentală spre Est, ameninţătoare pentru Rusia, în absenţa totală a unei colaborări contextuale mai aprofundate cu Moscova ; sau anexarea Crimeei de către Putin, contrară dreptului internaţional.

Într-un moment de maxim pericol pentru continent ca acesta pe care tocmai îl traversăm, Germania are o responsabilitate deosebită în menţinerea păcii.

Fără voinţa de reconciliere a poporului Rusiei, fără clarviziunea unui Mihail Gorbaciov, fără susţinerea aliaţilor noştri occidentali şi acţiunea prudentă a Guvernului Federal de altfel, nu am fi putut niciodată surmonta fracturarea Europei. Faptul de a fi făcut posibilă reunificarea paşnică a Germaniei a fost un act major de o mare înţelepciune din parte puterilor victorioase în al Doilea Război Mondial. Începând cu finalul acestei fracturări, trebuia să ia naştere o ordine europeană durabilă alcătuită din pace şi securitate, mergând de la Vancouver până la Vladivostok, aşa cum s-a stabilit în noiembrie 1990 de către toţi şefii de guvern ai celor 35 de state membre ale OSCE, semnatare ale „Chartei de la Paris pentru o nouă Europă”.

Pe baza principiilor convenite de comun acord şi a primelor măsuri concrete puse în practică, trebuia să construim o „casă europeană comună”, în care fiecare stat membru se putea bucura de acelaşi nivel de securitate. Acest obiectiv fundamental al politicii, de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial şi până azi, nu a fost atins. Europenii au încă motive de temeri.

Noi, semnatarii acestui text, chemăm Guvernul Federal să acţioneze de manieră responsabilă pentru Pace în Europa. Avem nevoie de o nouă politică de destindere în Europa. Aceasta nu poate exista decât pe baza unei securităţi care să fie aceeaşi pentru toţi şi să se desfăşoare între parteneri cu drepturi egale şi în spiritul respectului reciproc. Guvernul german şi-ar îndeplini rolul dacă, ţinând cont de situaţia de blocaj, ar lansa un apel la calm şi la dialog cu Rusia. Necesitatea securităţii ruşilor este la fel de vastă şi de legitimă ca aceea a germanilor, a polonezilor, a ucrainenilor sau a locuitorilor din Ţările Baltice.

Nu putem alunga Rusia din Europa! Ar fi contrar Istoriei, ar fi iraţional şi periculos pentru Pace! Până la Congresul de la Viena din 1814, Rusia era recunoscută ca una din puterile conducătoare ale acţiunii politice din Europa. Toţi cei care au încercat să schimbe această stare de fapt prin violenţă au generat şi au sfârşit într-o baie de sânge, aşa cum a fost cazul tentativei ucigaşe şi megalomane a Germaniei lui Hitler, care s-a aventurat dincolo de graniţele sale pentru a încerca să supună şi Rusia propriului său regim.

Îi exhortăm pe toţi deputaţii din Bundestag, în calitate de reprezentanţi ai poporului, să fie la înălţimea gravităţii situaţiei şi să se facă apărătorii angajamentelor de Pace ale Guvernului Federal. Deocamdată, însă, nu se face altceva decât să se construiască imaginea unui duşman şi, manipulând faptele, i se atribuie unilateral toate greşelile, exacerbând tensiunile într-un moment în care, din contra, ar trebui să prevaleze semnele destinderii. A încorpora, a integra, a nu exclude ar trebui să fie leitmotivele politicilor germane.

Facem apel la mijloacele de informare în masă pentru a se conforma, de manieră mai convingătoare, la obligaţiile lor de a transmite faptele fără apriori. Editorialiştii şi comentatorii diabolizează naţiuni întregi, fără a conferi o brumă de credibilitate relatărilor lor. Oricare ziarist expert în politică externă va înţelege cu uşurinţă temerea Rusiei, generată de la finalul lui 2008, odată cu invitarea Georgiei şi a Ucrainei în NATO. Nu este vorba aici de Putin. Şefii de state vin şi se duc. Este vorba aici de Europa. Este vorba de a elimina temerea războiului din conştiinţa oamenilor. În acest context, o analiză responsabilă a faptelor, bazată pe cercetări solide, nu poate fi decât benefică.

Pe 3 octombrie 1990, ziua Unităţii germane, preşedintele Richard von Weizsäcker a spus : „Războiul Rece s-a încheiat. Libertatea şi democraţia au fost rapid aplicate în toate statele… De acum înainte, putem intensifica raporturile între ţări şi le putem consolida la nivel instituţional astfel încât o ordine comună, de viaţă şi de pace, să se formeze… Astfel începe, pentru popoarele Europei, un nou capitol al istoriei lor. Scopul este o uniune paneuropeană. Este un obiectiv formidabil. Îl putem atinge, dar îl putem şi rata. Alternativa care ni se prezintă este clară: a uni Europa sau a reedita conflictele naţionaliste în linia atâtor alte exemple istorice dureroase.”

Până la conflictul ucrainean, crezusem, în Europa, că eram pe calea cea bună. Astăzi însă, discursul lui Richard von Weizsäcker, pronunţat acum un sfert de veac, se dovedeşte mai actual ca niciodată.

Semnatarii Apelului:

Mario Adorf, actor
Robert Antretter (fost parlamentar în Bundestag)
Prof. Dr Wilfried Bergmann (Vicepreşedinte al Alma Mater Europaea)
Luitpold Prinz von Bayern (Königliche Holding und Lizenz KG, manufactura de porţelan Nymphenburg)
Achim von Borries (regizor şi scenarist)
Klaus Maria Brandauer (actor şi regizor)
Dr Eckhard Cordes (Preşedinte al Comisiei pentru relaţii Economice cu Europa de Est)
Prof. Dr Herta Däubler-Gmelin (fost Ministru al Justiţiei)
Eberhard Diepgen (fostul Primar al Berlinului)
Dr Klaus von Dohnanyi (Primar al Hamburgului)
Alexander van Dülmen (Consilier în administraţia A-Company Filmed Entertainment AG)
Stefan Dürr (Managing Partner şi administrator delegat al Ekosem-Agrar GmbH)
Dr Erhard Eppler (ex-Ministru Federal pentru Dezvoltare şi Cooperare)
Prof. Dr Heino Falcke (Rector)
Prof. Hans-Joachim Frey (Preşedinte al Consiliului de Administraţie, Preşedinte al Semper Opernball Dresda)
Père Anselm Grün (călugăr)
Sibylle Havemann (Berlin)
Dr Roman Herzog (fostul Preşedinte al Germaniei)
Christoph Hein (scenarist)
Dr H. C. Burkhard Hirsch (fostul Vicepreşedinte al Bundestagului)
Volker Hörner (Rector)
Josef Jacobi (agricultor biologic)
Dr Sigmund Jähn (ex-astronaut)
Uli Jörges (jurnalist)
Prof. Dr H. C. Dr Margot Käßmann (fosta Preşedintă a Consiliului Protestant German şi Episcop)
Dr Andrea von Knoop (MDZ-Moscova)
Prof. Dr Gabriele Krone-Schmalz (fost corespondent al canalului ARD la Moscova)
Friedrich Küppersbusch (jurnalist)
Vera von Lehndorff Gräfin (artist)
Irina Liebmann (scenarist)
Dr H. C. Lothar de Maizière (ex-Prim-Ministru al RDT, ex-Ministru al RFT)
Stephan Märki (Director al teatrului din Berna)
Prof. Dr Klaus Mangold (Preşedinte -Mangold Consulting GmbH)
Reinhard e Hella Mey (cantautor)
Ruth Misselwitz (pastor protestant de Pankow)
Klaus Prömpers (jurnalist)
Prof. Dr Konrad Raiser (ex-Secretar General al Consiliului Ecumenic Mondial al Bisericilor)
Jim Rakete (fotograf)
Gerhard Rein (jurnalist)
Michael Röskau (fost conducător ministerial)
Eugen Ruge (scenarist)
Dr. H. C. Otto Schily (fost Ministru Federal de Interne)
Dr H. C. Friedrich Schorlemmer (specialist în Teologie, militant pentru drepturi civile)
Georg Schramm (actor comic)
Gerhard Schröder (ex-Cancelar Federal al Germaniei)
Philipp von Schulthess (actor)
Ingo Schulze (scenarist)
Hanna Schygulla (actriţă, cântăreaţă)
Dr Dieter Spöri (fost ministru al Afacerilor Economice)
Prof. Dr. Fulbert Steffensky (teolog catolic)
Dr Wolf-D. Stelzner (Managing Partner : WDS-Institut für Analysen in Kulturen mbH)
Dr Manfred Stolpe (ex Ministru Federal, fost Guvernator de Brandeburg)
Dr Ernst-Jörg von Studnitz (Fost Ambasador)
Prof. Dr Walther Stützle (ex-Secretar de Stat la Ministerul Apărării)
Prof. Dr Christian R. Supthut (ex-Consilier în Drept)
Prof. Dr H. C. Horst Teltschik (ex-Consilier al Biroului Federal pentru Securitate şi Politică externă)
Andres Veiel (regizor)
Dr. Hans-Jochen Vogel (fostul Ministru Federal al Justiţiei)
Dr Antje Vollmer (ex-Vicepreşedinte al Bundestagului)
Bärbel Wartenberg-Potter (Episcop emerit de Lübecq)
Dr Ernst Ulrich von Weizsäcker (om de ştiinţă)
Wim Wenders (regizor)
Hans-Eckardt Wenzel (cantautor)
Gerhard Wolf (scriitor, editor)

Sursa: LES GROSSES ORCHADES, LES AMPLES THALAMÈGES

Traducerea: Alexandru Mîţă

Harta fraudelor în Guvernarea PDL. Elena Udrea a început să dea din casă

2013_08_12_vasile blaga 3_rszSupărată nevoie mare că a fost prinsă la mijloc din cauza matrapazlâcurilor fostului său soț, Dorin Cocoș, Elena Udrea a început să dea din casă și să ne confirme ceea ce știam deja: că guvernul PDL a fost cel mai corupt guvern pe care l-a avut această țară.

Ticăloșia pedeliștilor este cu atât mai mare încât au furat sute de milioane de euro într-un moment în care țara se împrumuta miliarde de la FMI, salariile bugetarilor erau tăiate iar pensiile impozitate suplimentar, toate pentru că „nu erau bani”.

Udrea a dat drumul la robinetul cu dezvăluiri. Momentan, debitul e mic, dar suficient cât să tragă un semnal de alarmă. Dacă acuzațiile aduse lui Blaga și Boc, despre faptul că aceștia știau de mânăriile Crinuței de la ANRP dar nu au luat vreo măsură, sau că au dat curs tuturor solicitărilor Cristinei Tăilă de la ANRMAP, solicitări care au dus la blocarea fondurilor europene, se adeveresc, atunci însăși Elena Udrea este pasibilă de închisoare. Dacă știa de toate aceste nereguli, de ce le-a discutat în guvern și cu conducerea PDL, și nu cu procurorii DNA? Dacă știa despre săvârșirea unei infracțiuni, dar n-a alertat autoritățile competente, atunci putem spune că doamna Udrea practic a perpetuat aceste infracțiuni și poate fi acuzată de tăinuire. Până la urmă, însă, de ce ar fi vrut Udrea să distrugă mafia de la ANRP, dacă acolo era buna ei prietenă Alina Bica, iar soțul ei de atunci încasa niște milioane bune de euro de pe urma restituirilor ilegale?

Să revenim însă la rețeaua devoalată din PDL. Portocalii sar acum ca arși prin studiourile de televiziune și aduc tot felul de acuze actualului guvern, când de fapt guvernarea lor ar putea fi acuzată pe dret de subminarea economiei naționale. Cristina Trăilă, cu o aroganță de nedescris critică guvernul Ponta, dar iată că am aflat despre ea că după ce a obținut control asupra tuturor dosarelor care urmau a fi urcate pe SEAP, procedura a ajuns să dureze de la 24-48 de ore, la câteva luni. De ce? Pentru că doamna Trăilă avea bine pus la punct un mecanism de șantaj, prin care îi obliga pe cei care doresc să nu mai stea cu proiectele blocate să semneze contracte de asistență cu firma de avocatuă la care lucra soțul său. Sună puțin a corupție și abuz în serviciu ce făcea doamna Trăilă la ANRMAP, ceea ce a de altfel a dus la suspendarea fondurilor europene, dar până acum procurorii par a fi surzi.

Pedeliștii încep să se mănânce între ei: Macovei cu Udrea, Udrea cu Blaga și Boc, toți acuză ilegalități comise în timpul guvernării lor și practic confirmă lucrurile de care îi acuza opoziția de atunci. În tot acest joc lipsește o piesă: DNA. Pe când primul dosar?

Autor: Marian Dumitrache

Sursa: Obiectiv.info

Schema Fraudei EADS. Manevrele lui Oprea, mita lui Nica, vedeţi cine a negociat cu Lagardere, frăţia Ţiriac-Zetche-Zoller…

tiriac_50726100O ştire AFP a făcut înconjurul lumii: Procurorii Parchetului din Munchen au percheziţionat filiale ale Grupului „Airbus Defence and Space” – numele sub care s-a reorganizat EADS. De ce? Magistraţii nemţi au informaţii că s-ar fi comis acte de corupţie în România şi Arabia Saudită. Ce sume ar fi fost fraudate? Circa 3 miliarde de euro, în afaceri cu echipamente şi servicii care garantează securitatea frontierelor. Unde au descins procurorii? În sediile filialei germane „Airbus Defence and Space”. Percheziţiile au avut loc în localităţile germane Ottobrunn, Unterschleissheim, Ingolstadt, Ulm şi Friedrichshafen. Vă reamintim că „Airbus Defence and Space” a fost creată la începutul anului 2014, prin comasarea a trei foste divizii EADS, iar Parchetul examinează transferuri de bani suspecte, de mai multe sute de milioane de euro. Cotidianul naţional PUTEREA publică, în exclusivitate, Schema Fraudei EADS. Vom arăta ce sume au încasat drept mită miniştrii, ce ilegalităţi comite Oprea, ce personaje au negociat în Franţa cu Arnaud Lagardere, cum şi-a cimentat prietenia Ion Ţiriac cu Dieter Zetche – actualul şef al Daimler – şi cu Stefan Zoller, ex-CEO EADS etc. Schema Fraudei EADS o găsiţi la finalul textului în format PDF.

Săgeţile fraudei

Pentru a înţelege schema fraudei, trebuie să urmăriţi săgeţile în următoarea ordine: începeţi cu cele roşii, continuaţi cu negrele şi finalizaţi studiul cu cele violet! Veţi observa mai lesne ce personaje din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi din vârful EADS au pus bazele unui contract care a generat o fraudă estimată, primar, la 60 de milioane de euro şi cercetată penal de procurorii din Germania şi România. Deja un individ important din schemă, Stefan Zoller, ex-CEO EADS Germania, a fost pus sub acuzaţie de anchetatorii nemţi – escrocherii în Arabia Saudită.

Practic, săgeţile roşii ne arată relaţia contractuală dintre companii. De asemenea, ne precizează ce miniştri s-au aflat la şefia MAI, ce decizii au luat ei şi care a fost mobilul unor acţiuni ilegale în contractul EADS.

Săgeţile negre ne prezintă relaţiile interumane, de prietenie, de corupţie şi mită. Mai mult, săgeţile negre scot în evidenţă o realitate crudă: nu se poate frauda statul cu sume foarte mari, de milioane de euro, dacă escrocii nu fac parte dintr-o „mulţime” de tip crimă organizată, în care cei mai marcanţi membri sunt… miniştrii!

Săgeţile violet arată drumul banilor fraudaţi. MAI a plătit în mai multe tranşe, către EADS, sute de milioane de euro. Se estimează că 60 de milioane de euro au fost deturnaţi prin intermediul unor firme în buzunarele unor miniştri şi ale unor escroci ce se autointitulează „oameni de afaceri”. Vorbim aici de Filiera Ion Ţiriac şi Reţeaua Claudiu Florică.

Urmează informaţii 100% adevărate

În această secţiune vă ofer informaţii obţinute din mai multe surse, din documente oficiale şi din comunicatele DNA şi ale procurorilor germani. Vă invit să urmărim săgeţile roşii.

Ordinul către Zaharia

În urmă cu 10 ani, Executivul Adrian Năstase a luat decizia să securizeze graniţele şi să ofere, fără licitaţie, acest contract societăţii germano-franceze EADS. Ioan Rus, ministrul MAI la acea vreme, a dat ordin trupei de generali conduse de Toma Zaharia să negocieze un contract cu şefii EADS, în anumiţi termeni care, în final, au dus la fraudarea banului public.

Pentru a da o notă de legalitate, MAI a cerut „producerea” unui studiu de fezabilitate. Studiul a fost întocmit de firma BEARING POINT, în câteva zile, prin compilaţia altora existente la MAI. A doua zi, după ce a depus studiul de fezabilitate, BEARING POINT a primit pentru serviciul său 400.000 de euro!

Următorul pas a fost semnarea contractului, în august 2004. Din partea firmei româneşti a semnat, în baza unui ordin de ministru dat de Marian Săniuţă, generalul Toma Zaharia, iar din partea EADS, Rainer Hertrich. Au participat la eveniment cancelarul german Gerhard Schroder şi premierul Adrian Năstase. Valoarea contractului s-a cifrat la circa 650 de milioane de euro.

Capitolul Blaga

În 2005 a venit ministru la MAI pedelistul Vasile Blaga, care are relaţii extraodinar de bune cu Ion Ţiriac de pe vremea când „Buldogul” era şeful vămilor din România şi „Mustaţă” importa maşini nemţeşti. În timpul mandatului, Blaga a făcut o plângere penală în care incrimina anumite condiţii stipulate în contract şi îi acuza de ilegalităţi pe semnatarii contractului. Plângerea sa a primit NUP. Totuşi, Vasile Blaga a diminuat valoarea contractului, aduncându-l la 524 de milioane de euro. Apare întrebarea: Care a fost mobilul lui Blaga să facă plângere penală şi să reducă valoarea contractului că doar nu a devenit, brusc, apărătorul banului public? Răspunsul, la secţiunea informaţii năucitoare!

Binomul Dan Nica-Şerban Nicolae

Din 2005 până în 2009 s-au succedat la şefia MAI Cristian David, Gabriel Oprea, Liviu Dragnea şi Dan Nica. Ministrul Dan Nica a fost cel care a rectificat contractul, ridicând suma la 750 de milioane de euro în 2009. Lângă Nica a stat drepţi la corupţie Şerban Nicolae, care era secretar de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor. De fapt, Şerban Nicolae a parafat suplimentarea contractului nu cu 300 de milioane de euro cum l-a acuzat “pe faţă” cu subiect şi predicat Elena Udrea în 2009, ci cu „doar” 200 de milioane de euro. Despre mobilul lui Şerban Nicolae citiţi în secţiunea informaţii năucitoare! Vă mai spunem că începând cu 2004 şi până în prezent, MAI a plătit circa 405 milioane de euro din contractul cu EADS.

Informaţii care ne luminează

În această secţiune vă ofer informaţii obţinute din mai multe surse şi din documente oficiale. Vom vedea cum relaţiile cimentate după ani buni de afaceri oneroase duc la jefuirea banului public. Vom vedea cum Filiera Ion Ţiriac a pus la cale o afacere de sute de milioane de euro. Din această afacere proastă pentru România, gaşca lui „Mustaţă” a obţinut un profit ilegal de peste 15 milioane de euro. Să urmărim săgeţile negre!

Filiera Ion Ţiriac

Ion Ţiriac este liantul care a unit miniştrii români cu afaceriştii germani şi francezi. La acea dată, Ţiriac făcea afaceri cu ministrul Ioan Rus: comerţ cu automobile. De asemenea, pe Ţiriac îl leagă de Dieter Zetche, actualul CEO Daimler Chrysler, o prietenie cimentată în România încă din anii ’90, graţie autoturismelor produse de nemţi. Mai precis, „Mustaţă” a obţinut condiţii foarte avantajoase, prin intermediul lui Zetche – şeful de vânzări la Daimler la acea vreme -, să comercializeze automobile Mercedes în România, adică să deschidă o piaţă nouă.

În vara primilor ani de democraţie, pe strada Kalinin, actuala Mircea Eliade, în dreptul casei închiriate de Ion Ţiriac de la stat, la preţ de nimic, zeci de remorci încărcate cu 6-8 Mercedesuri staţionau pentru scurte perioade de timp. Sutele de autoturisme nu au fost vândute niciodată în România. Ele au fost trimise de Ţiriac în ţările arabe, pe pieţe emergente. Motivul? Diferenţa dintre preţul de achiziţie preferenţial şi cel de vânzare normal pe o piaţă emergentă depăşea jumătate din valoarea unei maşini. Unde au ajuns aceşti „bani frumoşi”? La Ţiriac şi Zetche. Apoi, Ion Ţiriac a mai dat un tun automobilistic: deşi nu întrunea condiţiile vitale, firma lui a achiziţioant de la Daimler, graţie aceluiaşi Zetche, autobuze pe care le-a vândut la… RATB. Povestea cu „uite aerul, nu-i aerul condiţionat în autobuze” o ştie toată lumea! Banii s-au plătit conform contractului, pentru autobuze dotate cu aer condiţionat! Au mai fost şi alte afaceri din care binomul Ţiriac-Zetche a obţinut sume mari de bani în detrimentul companiei Daimler şi a statelor german şi român.

Prin intermediul lui Zetche, Ţiriac l-a cooptat în filiera lui pe Cancelarul german Gerhard Schroder şi pe Stefan Zoller, CEO EADS Germania până în 2012.

Ion Ţiriac a avut realţii foarte bune şi cu fondatorul concernului francez LAGARDERE SCA, Jean-Luc Lagardere. Începând cu 2003, „Mustaţă” „serveşte” o lungă şi prosperă relaţie economică cu Arnaud Lagardere, fiul lui Jean-Luc şi urmaşul la tronul LAGARDERE SCA. În urmă cu câţiva ani, Arnaud Lagardere a fost la un pas de a intra în faliment.

Grupul LAGARDERE SCA împreună cu Fundaţia Secolul XXI, unde a fost preşedinte Victor Ponta, au deţinut în co-proprietate postul Radio XXI. Ion Ţiriac a fost destul de dibaci încât să-l bage pe gât lui Lagardere pe promiţătorul tânăr politician Victor Ponta.

Udrea şi Urdăreanu, în Franţa

Într-o anumită dată, într-un anumit an, în povestea EADS, Arnaud Lagardere a fost solicitat să aibă o întâlnire de taină, în Franţa, cu Elena Udrea şi Tiberiu Urdăreanu, patronul UTI. De ce oare? O să ne spună DNA când o să fie nevoie! Sau Vasile Blaga când o să aibă degetele băgate în tocul uşilor!

Informaţii năucitoare

Aceasta este secţiunea care va da mari dureri de cap actorilor principali ai escrocheriei EADS. Informaţiile sunt obţinute din una sau mai multe surse. Aici facem vorbire de acţiuni care confirmă faptul că aleşii poporului s-au rupt de mult de realitatea înconjurătoare, s-au considerat intangibili, imposibil de prins cu mânţa-n sac. Să urmărim aceleaşi săgeţi negre!

Mobilul lui Blaga

În 2005, Vasile Blaga le-a propus şefilor EADS să achiziţioneze echipamente în valoare de 60 de milioane de euro de la STS. De unde proveneau aceste echipamente? STS, prin intermediul lui Marcel Opriş – sprijinit de Traian Băsescu -, a cumpărat de 60 de milioane de euro echipamente ce s-au dovedit imposibil de folosit. La propunerea preşedintelui Traian Băsescu, pentru a scăpa de această piatră de moară, Vasile Blaga a încercat să vândă către EADS respectivele echipamente. Deşi acolitul său Ion Ţiriac a făcut lobby intens pe lângă Zetche şi Lagardere, afacerea a picat, deoarece echipamentele STS nu erau compatibile cu sistemul folosit de EADS. Acum poate înţelegeţi mai bine marea prietenie dintre Băsescu şi Opriş şi uriaşa nervozitate afişată în ultimul an de Blaga faţă de preşedinte. În fine, o informaţie demnă de Codul penal: Se afirmă în media că Vasile Blaga a luat mită 9 milioane de euro şi nu 16 milioane, cum s-a mai spus în alte produse media. Pentru a se pune la adăpost, Vasile Blaga a spus tot ce ştie la DNA despre afacerea EADS şi Filiera Ion Ţiriac.

Oprea e orbit de ură

Din cauză că Ioan Rus s-a opus vehement ca liderul UNPR Gabriel Oprea să ajungă şeful SRI, între cei doi s-a născut o duşmănie crâncenă. Ministrul Oprea a dat ordin ca anumite documente deţinute de MAI în afacerea COMICEX-EADS, considerate a fi în exemplar unic, să fie distruse şi înlocuite cu altele, care îl „afundă” spre „beci” pe Ioan Rus, iar pe el îl disculpă. Din nefericire pentru generalul Oprea, documentele originale au fost copiate şi depozitate într-un anumit fişet – DGIPI ştie! Oare Virgil „Vulpea” Ardelean ştie care este fişetul?

Nicu NIRO vs George Maior

Acelaşi ministru al MAI, Gabriel Oprea, este prieten de afaceri cu Nicu NIRO, alias Dumitru Nicolae. Când a fost chemat la DNA, Nicu NIRO a dat fuga la Oprea. Gabriel l-a asigurat că nu i se va întâmpla nimic, că va fi doar o convocare de ochii lumii şi că poate să meargă liniştit, nu va fi reţinut. Numai că năzdrăvanii procurori DNA l-au băgat într-un interogatoriu prelungit pe Dumitru Nicolae, iar judecătorii au aprobat arestarea!!!

Ei bine, valoarea informaţiei noastre este colosală: lui Nicu NIRO i s-a promis clemenţă nu dacă îl toarnă pe Gabriel Oprea, ci pe George Maior, directorul SRI! Deocamdată nu ştim în ce dosar, dar vom afla curând, chiar din comunicatele DNA!

Drumul banilor

Uşor, uşor am ajuns şi la secţiunea ce cuprinde informaţiile care ne dor cel mai mult: cine s-a înfruptat din cele 60 de milioane de euro fraudaţi? Informaţiile sunt obţinute din surse oficiale şi neoficiale. De această dată trebuie să urmărim săgeţile violet!

Binomul Harnagea-Marian

Prin semnătura unor miniştri total incompetenţi şi corupţi, MAI a plătit până la această oră circa 405 milioane de euro, conform contractului COMICEX-EADS.

După cum vedem, pe faţă, tandemul Cătălin Harnagea-Dorin Marian a pus mâna pe o halcă din banul public. Evident, prin intermediul celebrului contract de consultanţă. Nu de alta, dar Harnagea şi Marian aveau nevoie de bani ca să guste şi ei din şampania „Nectarul Miliardarilor”, nu doar Ponta şi Ghiţă, într-un club de fiţe din Dubai! Putem spune chiar că binomul Harnagea-Marian i-a luat faţa premierului în această dulce şi spumoasă problemă.

Reţeaua Florică

Prin acelaşi procedeu, contract de consultanţă, Reţeaua Florică a primit în diferite tranşe, de la EADS, milioane de euro. Evident, mita s-a derulat prin firma calificată în fraudă, celebra Fujitsu Siemens condusă de inegalabilul Claudiu Florică. Reţeaua lui Florică l-a avut „trezorier” pe tenismanul Dinu Pescariu şi drept „avocat” pe turnătorul Doru Boştină. Reţeaua de escroci manageriată de Florică este plină de nume celebre: Dorin Cocoş, Remus Truică, Dragoş Stan, Thomas Heinchel, fraţii Costel şi Cristinel Tănase, soţii Cornel şi Tatiana Giurgea, precum şi unul dintre „băieţii deştepţi” ai fraudei de peste 60 de milioane de euro – şeful EADS România, Cătălin Ghigea. Nu este clar dacă Ghigea a „vărsat” informaţii preţioase la DNA.

În prima fază, au turnat „la greu” Dan Nica, Claudiu Florică, Dinu Pescariu şi Doru Boştină. Acum au început să se „spovedească” Dumitru Iliescu şi… Vasile Blaga! Apropo: de ce o fi fost audiat Vasile Blaga la DIICOT, zilele trecute, timp de foarte multe ore?

Filiera Ion Ţiriac

Prin Filiera Ion Ţiriac au primit foloase necuvenite miniştrii MAI în frunte cu Dan Nica, şmecherii Şerban Nicolae şi Dumitru Iliescu, CEO al Daimler, Dieter Zetche, ex-CEO al EADS Germania Stefan Zoller, Vasile Blaga, Cristian David şi Marian Săniuţă. Poate acum înţelegeţi de ce senatorul Şerban Nicolae, omul lui Ion Iliescu şi al puşcăriaşului Cătălin Voicu, este disperat să se voteze în regim de urgenţă legea prin care ziariştii să facă puşcărie dacă devoalează astfel de informaţii obţinute pe căi pur jurnalistice, nu prin efracţie sau prin încălcarea Codului penal, aşa cum o fac, zi de zi, de peste 25 de ani, „onorabili” aleşi ai poporului.

Adnotări pertinente

1. Într-un timp foarte scurt, DNA va confirma Schema Fraudei EADS publicată de cotidianul naţional PUTEREA, dar şi năucitoarele informaţii expuse în exclusivitate. La fel cum procurorii au confirmat şi alte anchete ale cotidianului nostru.

2. Miniştrii care nu sunt străini de mita şi de corupţia care au stat la baza afacerii COMICEX-EADS şi s-au făcut că plouă: Ioan Rus, Marian Săniuţă, Vasile Blaga, Cristian David, Gabriel Oprea, Dan Nica, Traian Igaş şi premierii Adrian Năstase, C.P. Tăriceanu, Emil Boc, MRU şi Victor Ponta.

3. De ce, până în acest moment, trupa de generali din MAI, în frunte cu Toma Zaharia, nu a fost audiată la DNA? Generalii Toma Zaharia, Gheorghe Carp, Anton Gagiu, Mihai Bădescu şi Mihai Tătuţ reprezintă „borna 0” a fraudei EADS. De la ei au pornit documentele primare. Generalii poliţişti ştiu cel mai bine cine a dat ordin şi cum s-a fabricat contractul COMICEX-EADS care a dus la fraudarea banului public.

4. Toate firmele implicate în afacerea COMICEX-EADS, toţi subcontractorii au primit aviz favorabil de la DGIPI şi SRI. În 2004, DGIPI era condusă de Virgil Ardelean – supranumit „Vulpea” -, iar SRI se afla sub directoratul lui Radu Timofte, prietenul de nădejde al celui care astăzi se exprimă liber pe site, pe Facebook şi pe YouTube enervând la culme internauţii: Sorin Ovidiu Vîntu.

P.S. 1. Cotidianul naţional PUTEREA pune la dispoziţia actorilor principali ai Fraudei EADS spaţiu editorial pentru a-şi susţine cauza. GRATIS!

P.S. 2. Toţi cei care se simt lezaţi de afirmaţiile cuprinse în acest STUDIU DE CAZ şi ajung la concluzia că trebuie să-şi caute onoarea prin tribunale îi invit să mă dea în judecată în nume personal. Producătorii ziarului PUTEREA nu au nici o legătură cu această anchetă. Eu, Mihai Pâlşu, sunt SINGURUL responsabil legal de publicarea acestui STUDIU DE CAZ! Schema Fraudei EADS.

Documentele se pot consulta AICI.

Autor: Mihai Pâlșu

Sursa: Puterea.ro

 

Prof. Ilie Bădescu:„ACUM S-AU TREZIT ȘI FORȚELE NIHILISMULUI, DAR ȘI FORȚELE CULTURII ÎNVIERII” (INTERVIU)

Ilie-Badescu-Fotografie-de-Dinu-Lazar„Un nou tip de sclavie”

- Domnule profesor, ce a caracterizat evoluția societății românești în ultimii douăzeci și cinci de ani?

– Dacă ar fi să luăm în seamă schimbările care vizează condiția omului, sigur că am avea foarte multe elemente care ne fac pesimiști în legătură cu schimbarea societății românești în ultimii douăzeci și cinci de ani, fiindcă schimbarea de regim s-a făcut fără o gândire directoare, s-a făcut mai degrabă sub impactul intereselor, sub impactul patimilor și sub impactul unor tendințe de tip anarhic – cum ar fi tendința de îmbogățire cu orice preț, în orice formă, pe orice cale. Ea bineînțeles că induce efecte secundare, negative, distructive și un anumit tip de dezordine în societate. Din punctul acesta de vedere, ce s-a întâmplat în jurul nucleelor economice a indus foarte multă dezordine în societate. Prin urmare, societatea a produs dezordine, a produs anarhie prin aceste nuclee care au fost antrenate de procesul răsturnărilor din ’89, de procesul transformării, să-i zicem, capitaliste a societății.

În al doilea rând, pe aceeași linie de interpretare, în spațiul răsăritean în general, după căderea regimurilor comuniste, s-a produs o foarte ciudată răsturnare de perspective, pe care o sesiza Werner Sombart când se referea la prima perioadă a capitalismului din spațiul răsăritean. El observa un lucru ciudat, curios, și anume că noua clasă a burgheziei din spațiul acesta răsăritean adoptă modelele capitalismului târziu pe fondul unui capitalism timpuriu.

În mod normal, în prima fază a capitalismului se impun sau se dezvoltă modelele de tip „eroic”, bazate pe asceză, bazate pe economisire, bazate pe investiții și așa mai departe – etica protestantă. Ce spune Max Weber, într-adevăr, la asta se referă: acumularea de capital și centrarea pe sarcină și pe interpretarea sarcinii ca expresie a chemării lui Dumnezeu și a confirmării proniei divine, adică a alegerii lui Dumnezeu. Acumularea avea o funcție tocmai în acest fel interpretată: succesul în afaceri era privit și perceput ca o confirmare, deci era confirmativ. Și munca, din punctul acesta de vedere, și succesul, performanța în afaceri, și căutarea câștigului erau așezate spre slava lui Dumnezeu – și, în consecință, erau scoase din utilizarea hedonistă, din subordonarea consumeristă. Era un comportament departe de consumerism. Ăsta era capitalismul timpuriu!

Capitaliștii din spațiul răsăritean însă au adoptat comportamente ale capitalismului târziu, adică cele bazate pe lux, pe consum, pe risipirea resurselor, pe inginerii financiare, șmecherii, pe afacerism etc. – și modelul acesta ne confirmă ceea ce Eminescu sesizase pentru acest tip de capitalism, anume că trăsătura lui distinctivă se referă la un dezechilibru teribil între consum și muncă: se consumă enorm și se produce foarte puțin. E o disproporție fantastică între ceea ce se consumă și ceea ce se produce. Prin urmare, n-a fost cu putință acumularea. E un capitalism cu mulți bogați, dar cu foarte puțină acumulare – deci cu compromiterea bazei de investiții.

- Deci practic nu s-a dezvoltat, n-a avut la bază munca…

- Da, în general e un capitalism care a adus un procent de îmbogățire, a creat bogați, dar nu și dezvoltare, nu și prosperitate. Prin urmare, între bogăție și prosperitate n-a funcționat corelația firească pe care o întâlnim în țările cu dezvoltare capitalistă progresivă, în speță cele de tip occidental.

„Redescoperirea sensului adevărat al libertății”

Este adevărat că noi, adică țările din spațiul răsăritean, am intrat în acest proces de reformă, de transformare, de tranziție pe fondul crizei teribile a sistemului însuși. Însuși sistemul occidental în clipa de față nu mai are o funcție restauratoare sau de vindecare, de sociatrie. Banca în general, sistemul bancar american nu-și mai poate asuma funcția sa de „doctor” al sistemului financiar mondial. Și atunci apare un dezechilibru, o disproporție teribilă, pe care economiștii au sesizat-o: și anume că, de exemplu, capitalul speculativ depășește de unsprezece ori valoarea reală a economiei! Deci ne dăm seama ce forță stihială este în acest tip de capitalism speculativ!

În consecință, capitalul acesta își caută plasamente la rândul lor speculative, induce comportamente dependente de datorii – și apar noile societăți, pe care un sociolog britanic le numește „societăți îndatorate”, deci sunt societăți dependente de datorii, pe generații întregi de aici încolo. Prin urmare, e un nou tip de sclavie. Omul este sclavul datoriei, al creditului, care îl face dependent, bineînțeles, de politica bancară, de politica marii finanțe – și în felul acesta sigur că apar noi tipuri nu numai de constrângere, dar efectiv o formă de sclavie modernă. Așa o și numește Rowbotham: „sclavia datoriei”. Societățile îndatorate sunt, de fapt, societăți lipsite de libertate în plan material. Prin urmare, s-a epuizat iluzia naturalistă a unei libertăți dobândită prin bogăție, prin îndestulare, prin înavuțire etc.

În această cădere extraordinară, după părerea mea, omenirea și-a pavat drumul spre redescoperirea sensului adevărat al libertății. Libertatea are sens spiritual, nu este legată de materie și deci de determinații materiale (așa cum a definit-o Marx, pornind de la Hegel, cu celebra formulare că „libertatea este necesitate înțeleasă”) – este așadar un fel de epifenomen. Libertatea este nucleul omului, este nucleul fenomenului, este nucleul a tot ceea ce există. Acolo unde nu există libertate, acolo practic apare vidul, se creează condițiile căderii, prăbușirii, nimicirii. Fără libertate nimic nu poate rodi. Și atunci, în căderile acestea, de pildă, omenirea traversează foarte curios, după părerea mea, un fel de eliberare de iluzia atotputerniciei banului, de iluzia atotputerniciei bogăției, a materiei ca atare. Omul înțelege, în fine, celebra formulare: „Banii n-aduc fericirea”; înțelege, totuși, că fericirea nu este servul banului sau al bogăției…

„Acum stricăciunea este amplificată la puteri înspăimântătoare”

- Domnul profesor, eu cred că la ora aceasta se duc două războaie: unul, să zic, economic, și un altul la nivelul minții, al iluziei, adică se întreține iluzia – pentru că pe ea se bazează încă exploatarea. Altfel omul s-ar opri, dar nu o face pentru că este iluzionat să creadă în continuare că lucrurile funcționează. Există criza de care ne spuneți dumneavoastră, pe care Dumnezeu o pune în lume, în sensul că omul se vede subjugat de toate forțele acestea, dar în același timp se propagă în continuare iluzionarea prin media, prin divertisment, prin toată nebunia aceasta a desfrânării care circulă, ca să meargă mai departe orbește într-o direcție sinucigașă, la capătul căreia nu se află nimic…

- Așa este. Vedeți, omul, în viața lui cotidiană, prin experiențele lui, invalidează un anumit model de lume, constată că modelul acesta de lume nu ține; el face experiența lipsei de temei, de temeinicie, de persistență, de substanță a acestui model de lume. O face singur. El constată zilnic că este prea multă zădărnicie în tot ceea ce se întâmplă cu el și în jurul lui, și atunci pune concluzia invalidării, concluzia lipsei de legitimitate a acestui tip de pseudo-ordine – pentru că ea este anunțată ca nouă ordine, chiar ca nouă ordine mondială, dar de fapt ea este în cel mai bun caz un tip de subordine: omul constată că este așezat sub niște controale pe care nu le înțelege întotdeauna. Și mă refer inclusiv la controlul acesta mediatic, prin media, prin cultura aceasta a consumului, a plăcerilor și așa mai departe, care este o subcultură și care-i controlează percepția asupra lumii. Tocmai aceasta este puterea unor astfel de subculturi hedoniste: că ele devin falși învățători, adică omul este atras în cicluri învățătorești eronate, întoarse pe dos, în toate – și în relația dintre bărbat și femeie, și în raportul cu pământul, cu apele, în absolut toate, el este invitat la cicluri învățătorești răsturnate, întoarse pe dos. Și în felul acesta sigur că aparinstrumentele, o explozie teribilă a instrumentelor puse în serviciul acestor false învățături.

Pe fondul acesta, foarte interesant, s-a accentuat tendința lumii spre adevărateleînvățături. Este ceea ce unii specialiști numesc „desecularizarea lumii”, adică este procesul invers al secularizării, și „resacralizarea existenței”, adică omul redescoperă frumusețea și adevărul sistemelor naturale, al celor sădite, create de Dumnezeu – începând cu familia simplă, continuând cu redescoperirea rostului copiilor și așa mai departe. Toate acestea sigur că sunt procese ce par a fi acoperite de fenomenele negative, dar ele sunt reale, în societățile răsăritene mai cu seamă. Pe fondul acesta a apărut un foarte interesant curent neoconservator creștin sau spiritualist, care atrage atenția asupra nihilismului modern, asupra evoluțiilor de tip nihilist, adică a celor care duc spre nimicire.

Și eu aș vrea să spun că, din punctul acesta de vedere, noi suntem într-o fază în care lumea, societățile răsăritene și spațiul românesc, societatea românească, verifică un enunț care a fost formulat de teoriile critice ale modernității: toată modernitatea a fost stricăcioasă, a stricat enorm, și postmodernitatea duce acest proces de stricare, de stricăciune, la o culminație incredibilă, fantastică… Acum stricăciunea este amplificată la puteri înspăimântătoare, ea este legitimată de un nou tip de strategie discursivă, așa-numita „corectitudine politică”: este corect să consideri că, de pildă, că relația dintre bărbat-bărbat și femeie-femeie este o relație naturală – ea nu este naturală, fiindcă nu este conformă cu scenariul Creației, adică cu scenariul perpetuării speciei. Nici dacă o scoatem din registrul de interpretare biblică tot nu e naturală, pentru că e contrară registrului și regimului perpetuării speciei – dar „corectitudinea politică”, adică limbajul acesta întors pe dos, strategia aceasta discursivă ne propune într-un chip eristic, prin sofisme foarte bine măiestrite, să acceptăm lucrurile nenaturale, adică să definim negrul ca fiind alb și albul negru. În felul acesta asistăm, într-adevăr, la o culminație a stricăciunii pe care o aduce modernitatea.

Dar în același context, exact în cadrul acestui proces sau în riposta la acest proces, apare ceea ce eu am numit un fel de funcție sau de reacție neopatristică, adică derestaurare, comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat în primul mileniu al Ecclesiei creștine, cu mileniul patristic, când Sfinții Părinți au restaurat înțelesurile stricate, răsturnate, întoarse pe dos, aduse de înțelepciunea lumii vechi antice, precreștine. Noi asistăm în clipa de față, după părerea mea, la nașterea și la ascensiunea unui curent neoconservator, neocreștin cumva, dacă termenul nu este prea echivoc, în acest tip de manifestare restauratoare a sensurilor stricate de toată epoca modernă. Epoca modernă a stricat enorm, pentru că s-a îndepărtat de ceea ce reprezintă conținutul apodictic al lucrurilor – de ceea ce Dumnezeu a sădit prin rânduiala Sa, prin rânduiala divină în scenariul Creației, adică în structura fiecărui lucru. Există o rânduială acolo, un fel de optimitate a lucrului pe care l-a așezat Dumnezeu în latența lui, în virtualitatea lui, și pe care, oricâte stricăciuni i-ai aduce, nu poți să-l dizloci – poate nici Apocalipsa cea mare nu-l va dizloca!

„Omul modern a folosit eronat libertatea”

- Vă referiți, adică, la rațiunile pentru care există, pe care stă lumea. Dacă desființezi aceste rațiuni dumnezeiești, lumea dispare…

- Da, dar omul nu le poate desființa. Omul, civilizațiile, toate strategiile moderne și postmoderne au putere asupra a ceea ce este manifest în lume, asupra actualității lumii, nu asupra latenței. Asupra latenței, a rațiunii lucrurilor, n-are nici o putere.

Dumnezeu i-a dat omului libertate să se folosească de aceste latențe, și el se poate folosi în deplină libertate, după cum îi dictează învățăturile primite prin ajutorul dumnezeiesc, adică prin Revelație, sau primite din surse nihiliste, adică anti-teiste, împotriva lui Dumnezeu, împotriva învățăturilor revelate. Și atunci omul poate să introducă răul în lume. Din această cauză răul nu este categorie ontologică, nu este constitutiv existenței – el este introdus prin voia noastră, prin exercițiul libertății omenești.

Ce vreau să spun este că omul modern a folosit eronat libertatea. Și din acest model eronat de utilizare a libertății s-a născut civilizația modernă, cu părțile ei bune și cu părțile ei rele – pentru că a adus o extraordinar de mare acumulare de bunuri materiale, care, așa cum spuneam, au condus la epuizarea minciunii, a libertății materiale. Nu există libertate materială! Libertatea este ori spirituală – ori nu există! Deci, din punctul acesta de vedere, toată învățătura modernității s-a dovedit a fi o iluzie și o mare minciună și, ca atare, omul a ajuns în fine să redescopere adevărul că libertatea este Dumnezeu, este Persoană – este, altminteri spus, dăruită omului ca cel mai mare dar și ca singura șansă de confirmare a ceea ce este divin în om.

Asta este problema: omul se manifestă confirmativ în raport cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu sădite în ființa lui, în entitatea lui, sau, din contră, distructiv. Or, în modernitate a precumpănit curentul distructiv – altminteri spus, chipul lui Dumnezeu din om a fost desfigurat. În felul acesta a apărut ceea ce un mare scriitor francez Flaubert a diagnosticat: „bovarismul”, adică boala chipului, închipuirea, închipuitul – cel care nu se definește prin ceea ce este, ci prin ceea ce crede că este, prin ceea ce își închipuie că este, printr-o minciună despre sine însuși. Este cea mai teribilă maladie a omului modern, pe care Flaubert a profetizat-o.

Iată, Dumnezeu a dăruit omului, prin forma aceasta a Revelației naturale, posibilitatea să se vegheze singur – chiar și omul modern, cu instrumentele sale, cu literatura modernă și așa mai departe, căci naturalismul francez are mai puțină profeție, dar naturalismul rus este profetic prin excelență, Dostoievski a profetizat tot ceea ce s-a întâmplat în secolul XX. Deci, din punctul acesta de vedere, există foarte multe aspecte, elemente, fațete ale manifestării noastre răsăritene și universale în general, în cultura și în civilizația europeană, care ne dau temei pentru un tip special de optimism ontologic. Și în felul acesta putem să recuperăm ceea ce adeseori, în clipele de mare apăsare și de mare scepticism, conduce spre un tip special de cădere, de deznădejde – și atuncea se pierde bucuria vieții, bucuria existenței. Or Dumnezeu ne-a dat totuși, în toată curgerea modernității, foarte multe repere pe care ne putem rezema ca să putem recupera bucuria.

„Modernitatea a stricat înțelesul și forma adevărată a bucuriei”

„Bucurați-vă”, spune Mântuitorul, cum știm foarte bine, în momentul în care se arată femeilor mironosițe. Bucuria este dimensiunea ontologică creștină și fără bucurie nu există om creștin. Asta este iarăși o altă chestiune pe care a deformat-o modernitatea: a stricat înțelesul și forma adevărată a bucuriei. Bucuria adevărată s-a transformat în plăcere, a fost definită prin suma de plăceri.

Or știința a demonstrat – este legea Weber-Fechner, care a demonstrat că plăcerile, când depășesc planurile critice în jos sau în sus, se transformă în opusul lor. Prin urmare, nu poți dobândi bucurie prin plăcere – se transformă în durere sau în neplăcere, în scârbă. Sigur, ei au formulat-o pentru manifestarea senzațiilor, dar ea a fost preluată, de pildă, neexplicit de Durkheim. El arată că fericirea socială – nu fericirea individuală și fericirea în general – variază după legea pragurilor critice. Orice conduce la depășirea pragului critic în manifestarea fericirii se transformă în opusul fericirii, adică devine nefericire – și invers, în tot ceea ce cade sub un anumit prag critic. Prin urmare, astea sunt fenomenele de interval, sunt optimități pe care Dumnezeu le-a sădit în lucruri și nu putem să le încălcăm; dacă le încălcăm, suntem pedepsiți.

Și deci, din punctul acesta de vedere, observăm că, într-adevăr, tot timpul omul a fost prevenit, a fost avertizat prin aceste învățături pe care Dumnezeu le-a așezat, le-a sădit în lume fie prin Revelație naturală, cum spune Nichifor Crainic, fie, bineînțeles, au fost aduse în lume direct prin învățătura lui Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om, adică prin Mântuitorul Iisus Hristos, sub formă de Revelație supranaturală.

De aceea spun că toată manifestarea științei, pe latura sa eroică (mă refer la „știința eroică”, cum ar spune Karl Popper) confirmă Biblia, confirmă învățăturile biblice – nenorocirea este că în școlile actuale tinerii sunt ținuți departe de marile teorii, de teoriile fondatoare ale domeniilor respective și, în felul acesta, apar erori, rătăciri în ceea ce privește utilizarea paradigmei științifice ca atare. Dar în sociologie, de exemplu, pe oricare mare sociolog din epoca marilor sisteme, adică clasic, l-ai lua – pe Burkey, pe Max Weber nu mai spun, care este sociolog creștin – toată sociologia de mare sistem, într-o formă nedeclarată și necitată, confirmă paradigmele biblice. Dacă îl luăm pe Parsons, să zicem, el definește familia după paradigma scenariului Creației, adică prin bărbat-femeie-copil. În tot structuralismul etnologic, echilibrul lumii este definit prin relația dintre fiu și unchiul matern – patru elemente sunt acolo: bărbatul, femeia, copilul și unchiul matern, fratele soției… Deci, din punctul acesta de vedere, toată știința este confirmativă în raport cu paradigma biblică, adică cu paradigma scenariului Creației.

Dar răstălmăcirile aduse acestor paradigme din cunoaștere, din științe, au condus în clipa de față la rătăcirea postmodernă, adică la pustiul postmodern, care, la rândul lui, își asociază deformarea lumii, fiindcă lumea în clipa de față este deformată prin sisteme de gândire eronată, adică întoarsă pe dos. Sistemele de gândire întoarsă pe dos sunt cele care deformează lumea, deformează existența, adică aduc un fel de conversie a sistemelor naturale prin denaturare – denaturează totul. Totul este denaturat. Uitați-vă, de pildă, la ce se întâmplă cu agricultura corporatistă. Prin biotehnologii, ca marile corporații să poată controla stocul de semințe, cum știți foarte bine, se deformează sămânța, adică forma ei naturală, ca să aibă controlul – și, în felul acesta, sunt stricate și solurile, e stricat pământul ca stoc. Prin urmare, stocurile fundamentale – pământul, plantele, flora, fauna, apele și baza, stocul de animale – sunt toate deformate, sunt degradate, sunt denaturate. Aceasta este o conversie sistemică postmodernă, care de fapt arată că lumea este supusă unui scenariu deformator, unei deformări teribile…

 (va urma)

 Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 70 (Noiembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: Familia Ortodoxa

Foto: Dinu Lazar

SĂ NE GRĂBIM, SĂ NE GRĂBIM, CA SĂ NU RĂMÂNEM SINGURI!

descărcareCuvintele parcă nu mai au greutatea de altădată. Cuvintele, ca şi oamenii, sunt din ce în ce mai mult tratate precum obiectele de unică folosinţă. „Oamenii se uită prea mult la televizor, unde imaginea, şi nu cuvântul, domină comunicarea”, va putea spune cineva. Este adevărat, dar nu e vorba numai de atât. În nici o societate tradiţională oamenii nu citeau, şi totuşi cuvintele aveau greutatea lor. Aveau o anumită adâncime, precum fântânile, din care românii, ca şi alte popoare, scoteau tot felul de înţelesuri şi se îmbogăţeau unii pe ceilalţi împărtăşindu-şi-le. Astăzi, cuvintele, săracele, sunt dezbrăcate de sensurile lor originare şi scoase „la produs” pe piaţa reclamei publicitare. Şi, ca să se vândă cât mai bine, li se fac tot felul de operaţii estetice, implanturi sau machiaje, sunt hipertrofiate şi sexualizate. Parcă scopul lor principal – ca şi al oamenilor către care sunt ţintite – nu ar fi altul decât să înlănţuiască, să se înlănţuie unele cu altele spre a dansa samba culturii globaliste pe ritmurile euforice ale extazului care celebrează deşănţat pe regina balului, marea desfrânată.

Aşadar, imaginea cuvintelor, formele lor exterioare sau funcţiile lor umorale sunt îngroşate – ambalajul, şi nu conţinutul lor. Acesta este, poate, unul dintre cele mai grave lucruri care se petrece astăzi cu omenirea. Căci destinul oamenilor îl urmăreşte îndeaproape pe cel al cuvintelor pe care le folosesc, al cuvintelor care le animă gândirea şi viaţa.

Dar şi în această harababură semiotică pe care a născut-o modernitatea fie prin televiziune, fie prin ideologia deconstructivistă, oamenii tot mai caută o gură de aer, un sens pentru a supravieţui. În acest punct ni se descoperă un alt mecanism fundamental al degradării umanităţii: actul ratat. Amăgiţi şi înşelaţi constant, oamenii aleg greşit, ratând tot mai des ţinta. Nici una dintre frumoasele, minunatele vocaţii de împlinire a omului nu este trecută cu vederea în războiul devierii atenţiei, alterării sensurilor şi al substituirii subiectelor năzuinţei cu diverse obiecte ale dorinţei. Oamenii caută dragostea, dar pentru că alta este „oferta”, se rezumă până la urmă doar la sex – un amestec de sentimente (zis curate) cu instincte egoiste, alintare, voluptate şi desfătare cu mai multă sau mai puţină depravare. Vor să fie milostivi, dar sunt reduşi mediatic la sentimente de toleranţă faţă de orice anomalie. Caută bucuria, dar ajung să se mulţumească cu distracţia insipidă. Şi tot aşa, aspirând după comuniunea cu celălalt, pierd complet sensul adevăratei comuniuni când îl reduc – am spune, în cel mai bun caz, astăzi – la gregaritatea anturajului. Cel mai bun caz, căci există şi socializarea pe Internet sau pseudo-socializarea condiţiei detelespectator: omul care, prin intermediul micului ecran, vizitează într-o zi sute sau mii de alţi oameni, poate şi din cealaltă parte a globului, pătrunde în intimitatea vieţii sau în spaţiul conjugal a zeci și zeci de persoane umane, fie că sunt sau nu actori – iar când se închide televizorul sau se deconectează de la Internet se trezește că e singur.

Singur cu sine însuşi

Singurătatea, din păcate, este astăzi o problemă mai mare pentru tinerii între 18 şi 34 de ani, constată cercetătorii, decât pentru adulţii de peste 55 de ani[1]. Acesta a ajuns unul din cei mai buni indicatori ai nefericirii omului modern, într-o lume care, într-o măsură tot mai mare, neglijează sau substituie adevărata comuniune cu tot felul de surogate propuse de industria de divertisment şi consum.

Zgomotul civilizaţiei în care trăim nu este doar produsul inevitabil al tehnologiilor comunicaţionale – radio, televizor, telefon, calculator şi Internet – sau al unei lumi prea zgomotoase, ci este şi analgezicul cel mai folosit de oameni pentru a nu mai simţi durerea de a rămâne singuri. Nu este vorba de lipsa mijloacelor de comunicare şi nici de singurătatea fizică, mai ales în aglomeraţia marilor oraşe. Singurătatea de care se teme omul astăzi este aceea de a rămâne singur cu sine însuşi. E frica de a constata haosul din lăuntrul său, de a descoperi, dincolo de reverii, un gol imens, un hău a cărui adâncime nu poate fi măsurată decât cu cuvinte precum nelinişte, disperare, groază. Da, singurătatea omului modern este mai similară cu senzaţia morţii decât în oricare altă epocă din istoria umanităţii. Sentimentul copleşitor al nimicului, care parcă s-ar hrăni, ar devora fiinţa omului, este foarte tulburător. Dar pentru aceasta s-au inventat alcoolul şi drogul, televiziunea şi Internetul: pentru ca omul să nu mai poată ajunge acolo, înlăuntrul sufletului său, decât atunci când este prea târziu să mai poată schimba ceva.

În anii de după 1990, am avut şansa să străbat câteva sate răzleţite pe dealuri şi munţi, fie în zona Pădurenilor (Hunedoara), fie în Munţii Trascăului, în Apuseni sau în Ţara Lăpuşului. Casele sunt rare, uneori la sute de metri una de alta, fie pe coasta unui deal, fie într-o vale, sau dincolo, pe dealul de vizavi. Peisajul este atât de frumos, că nu poţi să imaginezi ceva mai potrivit pentru veşnicie. Şi totuşi, dincolo de entuziasmul şi emoţia pe care ne-o stârnea peregrinarea noastră pe acele plaiuri, ne speria, ne copleşea pe noi, ca orăşeni, perspectiva de a rămâne şi a trăi singuri acolo, departe de oamenii pe care-i întâlnim zi de zi. Ne era imposibil să înţelegem cum bătrâne sau bătrâni văduvi puteau să trăiască atât de singuri, văzând oameni abia la câteva zile odată. Și asta în condiţiile în care nu aveau televizor şi, în unele cazuri, nici măcar curent. Cu toate acestea, intrând în casele lor, am descoperit oameni care, departe de a fi sălbăticiţi de vieţuirea în singurătate, erau mult mai bucuroşi, mult mai liniştiţi, mai împăcaţi cu ei înşişi şi cu lumea decât noi, tinerii. O mulţime de amintiri calde şi frumoase se revărsau din preaplinul sufletului lor. Deşi soţul sau, în alte cazuri, soţia plecaseră cu ani în urmă către Domnul, ei erau prezenţi în discuţiile bătrânilor ca şi cum ar fi coborât până în centrul satului şi urmau să se întoarcă mai târziu. Invers decât se întâmplă astăzi în multe cazuri în care aceștia, deşi trăiesc în aceeaşi casă, fiecare cu serviciul lui, cu problemele lui, cu filmele, fotbalul sau talk-show-rile personale, convieţuiesc în acelaşi loc deşi nu mai au demult ce-şi spune.

„Nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe Dumnezeu aproape”

L-am întrebat pe badea Traian, un bătrân ce trăia singur, undeva la vreo oră de mers pe jos de la Mănăstirea Râmeţului spre munte, dacă nu se simte singur. Soţia lui murise cu vreo zece ani înainte, iar cea mai apropiată casă era cam la zece minute depărtare. Ne-a răspuns simplu că nu poţi să te simţi singur dacă-L ai pe Dumnezeu aproape. Vorbea cu noi de parcă ne-am fi cunoscut de mult sau ca şi cu nişte nepoţi dragi. Rareori ne-a fost dat să ne simţim mai apropiaţi de cineva, mai familiari, decât în prezenţa lui badea Traian.

Badea Traian, ca şi majoritatea bătrânilor pe care i-am aflat trăind singuri, chiar fără vecini în apropierea casei lor, se simţeau foarte aproape de lume, solidari cu destinul ei. Durerea lor era stricăciunea care a pătruns în omenire şi pe care o radiografiau cu o mare luciditate. Despre singurătate, aceasta de care suferă omul contemporan, nici nu auziseră. Nu e uşor să trăieşti singur, dar singurătatea lor nu era una anxioasă, depresivă, ci reflexivă şi rugătoare. Toate erau încărcate de sens şi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor cotidiană. Iar timpul… curgea prietenos la vale, șlefuindu-le sufletele parcă pentru a-i pregăti pentru veşnicie.

După 1990 am avut ocazia să petrec Anul Nou undeva în centrul Vienei. Înainte de ora 24, în noaptea respectivă, străzile din centru au început să se umple de oameni. Au urmat focuri de artificii, sticle de şampanie deschise şi multe petarde. Zgomotul era asurzitor, lumea se felicita urlând, iar Salvările cărau răniţii, victimele petardelor căzute aiurea. Am stat uimit să văd spectacolul trist pe care ni-l oferea unul din centrele civilizaţiei europene. În toată nebunia aceea, care în ultimii ani s-a extins şi în ţara noastră, cel mai evident lucru mi s-a părut a fi singurătatea acelor oameni, disperarea de a fi împreună cu cineva în acel moment, cu cât mai mulţi, tocmai pentru deficitul imens de comuniune din viaţa lor.

Obiceiul în sine nu supără pe nimeni, însă simptomele însingurării – depresiile cu o răspândire epidemică – au început să pună pe gânduri lumea occidentală. Astfel că, în Marea Britanie, masa în familie a început să fie considerată un indicator al fericirii naţiunii. Nu ieşitul în stradă, nu densitatea de tineri din discoteci şi baruri, nu orele petrecute în faţa ecranului sau cu oricare alt mijloc de divertisment, ci măsura în care englezii iau masa împreună în familie se consideră principalul semn de sănătate mentală şi fericire al populaţiei ţării[2].

Desigur, masa în familie este una dintre principalele mărturii ale comuniunii, însă aceasta este doar un indicator de sănătate sufletească şi mintală, nu şi condiţie în sine a fericirii populaţiei. Căci sunt unii care iau masa în familie şi se pot simţi singuri şi nefericiţi (deşi mai rar acest fenomen în zilele noastre), în timp ce alţii, săracii, ar vrea să ia masa cu cei dragi, dar nu le permite serviciul, însă se bucură cu mult mai mult de prezenţa acestora când sunt împreună cu ei. Problema principală este dispoziţia noastră sufletească de a fi cu ceilalţi, locul unde se sălăşluieşte mintea noastră de-a lungul zilei şi, mai ales, comuniunea cu Dumnezeu.

Trupul şi Sângele lui Hristos

Badea Traian şi toţi oamenii de demult, fie că trăiau în mijlocul familiei, fie că locuiau singuri, fie că munceau pe lângă casă, fie că erau plecaţi cu lunile în sezonul de vară, nu ştiau ce este singurătatea atâta timp cât Îl aveau pe Dumnezeu în inima lor.

Să nu ne amăgim. Nu băutura sau televizorul, nu reţelele de socializare sau zgomotul marilor aglomerări urbane şi nici zvârcolirile trupurilor care vor parcă să se înghită unul pe celălalt ne vor scăpa de neliniştea singurătăţii – în fond, de frica morţii, care pune astăzi stăpânire pe lume. Hohotele imense de râs ale divertismentului anunţă, de fapt, o lume aflată în pragul deznădejdii şi al nebuniei. De acestea nu vom putea scăpa atâta timp cât accentul principal în viaţa noastră nu va cădea pe câştigarea cu orice preţ a comuniunii cu Dumnezeu. Praznicul Naşterii Domnului este o şansă, este încă o şansă de a-I îngădui Domnului să se nască în ieslea sufletului nostru, curăţind-o prin mărturisirea căderilor, a actelor ratate din viaţa noastră. Nu trebuie să-l uităm nici pe cel apropiat sau mai îndepărtat nouă, pe cel în necaz şi suferinţă, dar pentru ca să-i simţim mai aproape de noi pe toţi oamenii, ca să ne simţim solidari cu destinul întregului neam din care facem parte, a omenităţii în ansamblul ei, nu putem altfel decât dacă ne unim cu Hristos.

Îmi mărturisea un prieten că, atunci când era mic, se gândea cu ciudă cum de nu s-a născut şi el american, englez sau, oricum, un occidental, ca să fi scăpat de comunism. Acum însă dă slavă lui Dumnezeu că s-a născut român şi ortodox, mădular al unui popor cuminte şi omenos, greu încercat în istorie, dar prin aceasta mai aproape de Dumnezeu, care i-a fost adesea şi Părinte şi Doctor, apărător şi mângâietor în necazuri şi boli.

Acesta este darul pe care l-am primit noi, românii, ca popor – şansa de a ne putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi avem nădejdea că, ţinând aproape de El, nu vom rămâne singuri, acum, în viaţa aceasta plină de greutăţi şi încercări, dar mai ales dincolo, în viaţa care nu va avea sfârşit.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul 71 (Decembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.
Foto: Pr. Iulian Nistea

[1] http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2014/jul/20/loneliness-britains-silent-plague-hurts-young-people-most

[2] http://www.telegraph.co.uk/women/mother-tongue/familyadvice/10681772/Family-mealtimes-to-become-official-measure-of-national-happiness.html

JEFUIREA BOGĂŢIILOR NATURALE ALE POPORULUI ROMÂN, REDEVENŢELE ŞI AMESTECUL INTERESAT AL F.M.I., BĂNCII MONDIALE ŞI COMISIEI EUROPENE

redeventa-oilProiectul Bugetului de Stat şi proiectul Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat pentru anul 2015 trebuiau, legal, să fie depuse de către Guvernul Ponta III la Parlament până la data de 15 octombrie 2014. Guvernanţii au sfidat, din nou, prevederile legale şi cele două proiecte nu au ajuns la Parlament nici de Moş Niculae. De ce ? Pentru că încă nu au fost acceptate şi vizate pentru neschimbare în Parlament de către experţii internaţionali de la F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană, cei trimişi la Bucureşti de către stăpânii străini ai României ! Dintre ţările din Uniunea Europeană (U.E.) numai pentru România a fost stabilit şi acceptat de către Parlament, Preşedinte şi Guvernele României statutul de colonie. În niciuna dintre ţările Uniunii Europene proiectele de Bugete naţionale nu sunt discutate şi aprobate de către F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană, inclusiv cheltuielile pentru Armată.

Experţii internaţionali de la F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană s-au înţeles cu conducătorii alogeni ai României ca proiectele de Bugete de Stat pentru anul 2015 să fie discutate şi aprobate numai în ultima jumătate a lunii decembrie a.c. pentru ca Poporul Român să nu afle adevărul şi să nu le strice socotelile cu ocazia alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014. Despre democraţia capitalistă Mark Twain scria: “Dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.”

Mai ales în toamna acestui an, inclusiv în timpul campaniei electorale, candidaţii Victor Viorel Ponta şi Klaus Werner Iohannis şi sateliţii lor nu au avut voie să vorbească despre jefuirea de către străini a bogăţiilor naturale ale Poporului Român şi despre cele mai mici redevenţe din lume încasate la Bugetul Statului Român. Candidaţii partidelor politice parlamentare au avut voie să vorbească degeaba despre presupusul ofiţer acoperit sau descoperit care a fost înscris în campania pentru alegerea Preşedintelui României.

Despre redevenţe au început unele discuţii de suprafaţă, în mass-media, în prima decadă a lunii decembrie 2014.

Când a fost numit premier, Victor Viorel Ponta a promis că va acţiona rapid pentru creşterea redevenţelor încasate la Bugetul de Stat de la statele şi firmele străine care jefuiesc bogăţiile naturale ale Poporului Român. Promisiunile, din anii 2012 şi 2013, au fost uitate şi redevenţele au rămas nemodificate ! Acum, acelaşi premier Ponta le spune românilor că nu pot fi modificate, mărite, redevenţele nici pentru anul 2015 deoarece a promis investitorilor străini că anul viitor nu vor fi majorate taxele, iar redevenţa este o taxă. În plus, premierul Ponta a precizat că nu pot fi modificate redevenţele în anul 2015 deoarece nu au fost pregătiţi şi înştiinţaţi la timp investitorii străini. În plus, le-ar crea acestora problem de predictibilitate. Dar, de doi ani de ce nu au făcut-o ?

În ajutorul premierului Ponta a sărit şi Preşedintele României, Traian Băsescu, care în ultimele două săptămâni ale mandatului său a declarat public că nu pot fi modificate redevenţele de către Statul Român deoarece nu au fost întrebate şi nu şi-au dat acordul cele 44 de firme străine care exploatează ţiţeiul şi gazul metan din proprietatea Poporului Român. Proprietarul trebuie să ceară aprobarea hoţilor !

Preşedintele şi premierul României le-au spus românilor că nu proprietarul bogăţiilor naturale, Poporul Român, stabileşte cine şi în ce condiţii le exploatează ci decizia aparţine asasinilor economici şi asasinilor politici internaţionali cu care s-au încheiat contracte cu clauze secrete.

Conducătorii actuali şi vremelnici ai României, liderii partidelor politice parlamentare şi manipulatorii de opinie ascund Poporului Român următoarele adevăruri:

- Privatizarea PETROM a fost convenită cu creditorii internaţionali de către Regimul Constantinescu-Ciorbea-Vasile-Isărescu. Negociator şef din partea Guvernului României a fost ministrul Transporturilor, Traian Băsescu în programul PSAL 2. De ce el? A fost o întâmplare ? Timpul a confirmat că totul a fost programat împotriva Poporului Român !

- Privatizarea S.N.P. PETROM S.A. a făcut-o Regimul Iliescu-Năstase şi a fost votată în Parlament Legea nr.555/2004 de către toţi reprezentanţii P.D.S.R., P.N.L., P.D., P.C., U.D.M.R. şi deputaţii minorităţilor etnice. Singurul partid care a votat împotriva privatizării, jefuirii, PETROM, a fost Partidul Romania Mare (P.R.M.).

- De fapt, nu a fost o privatizare ci o etatizare. Firma PETROM a Statului Român a fost vândută la Statul austriac, la O.M.V., pentru suma de 669 milioane euro, mai mică decât profitul firmei româneşti pe un an !

- PETROM a fost vândută la mai puţin de 1% din valoarea de piaţă a societaţii. Instituţiile române implicate in privatizarea PETROM nu deţin documentele utilizate la stabilirea valorii firmei pentru vânzare !? Patrimoniul S.N.P. PETROM S.A., în anul 2002, cuprindea: 306 zăcăminte de petrol şi gaze asociate; 1.450 puţuri de gaz productiv; 13.856 puţuri de ţiţei productiv, cu o producţie zilnică de 220.000 barili ţiţei; 771 instalaţii de colectare, depozitare, tratare şi separare: două instalaţii de gaz-etanizare; o instalaţie G.P.L.; 15.000 de km de reţea de transport ţiţei şi gaz; instalaţii de foraj marin, conducte şi platforme; două platforme maritime – Prometeu şi Atlas; complexele petrochimice şi de rafinare Arpechim şi Petrobrazi; uzina de îngrăşăminte chimice Doljchim; 145 de depozite petroliere şi 690 staţii de vânzare cu amănuntul din care 200 au fost modernizate; 320 autocisterne; 401 autotractoare; 350 semi-remorci; 464 autocisterne G.P.L.; 5 camioane G.P.L.; puţurile de exploatare şi contractele de forare din Kazakstan; 35 staţii de vânzare cu amănuntul în străinătate.

-Comisia specială de anchetă a Senatului României a înregistrat Raportul său cu nr.1872 din 8 noiembrie 2007 privind privatizarea PETROM. De peste şapte ani, Raportul respectiv nu este voie să fie dezbătut în Senat şi să fie cunoscut de Poporul Român, pentru a nu se afla jaful de la PETROM şi pentru ca D.N.A. să nu treacă la arestări.

Guvernul României s-a angajat, faţă de toate firmele care exploatează ţiţei şi gaze naturale din România că nu va majora, timp de 10 ani, redevenţele care sunt cele mai mici din lume. La ţiţei redevenţa se calculează la un preţ fix de 22 dolari pe baril, indiferent de preţul ţiţeiului pe piaţa mondială. Din păcate, invitaţii pe la diverse televiziuni din Bucureşti nu stiu acest lucru esenţial.

-O.M.V. şi celelalte firme care exploatează ţiţei din România au costuri de extracţie de 11-13 dolari/baril şi îl introduce la rafinărie la preţuri de pe piaţa mondială. Diferenţa constituie renta resursei naturale şi se încasează integral de către Statul unde sunt rezervele de ţiţei. Singura excepţie din lume este România, unde toată renta resursei naturale o încasează firmele străine şi nu intră în Bugetul Statului Român ! Numai pe această cale nu se încasează anual la Bugetul de Stat al României 5-10 miliarde dolari.

-Conform Codului fiscal, Legea nr.571/2003, art.216, firmele care exploatează şi exportă din România ţiţei şi gaze naturale sunt scutite de plata obligaţiilor legale către Bugetul Statului Român. Ca urmare, O.M.V. a demontat o instalaţie petrochimică din România şi a “mutat-o” lângă Viena, iar în Ungaria şi Austria preţurile carburanţilor, gazelor naturale şi energiei electrice scad în fiecare an !

-O.M.V. a construit o centrală electrică la Brazi care consumă o cantitate uriaşă de gaze naturale din România, pentru care plăteşte o redevenţă fixă de numai 15 dolari/1000 m3. Pentru consumatorii români (casnici şi industriali) Guvernul României a majorat şi va majora foarte mult preţul gazelor, inclusiv pentru încălzire.

-Cu toate că plătesc de 10 ani o redevenţă de numai 10 dolari/baril la ţiţei, firmele străine au dublat preţul carburanţilor vânduţi în România şi au obţinut profituri uriaşe.

-Legea petrolului, Legea nr.238/2004, precizează la art.1, alin.1, că: “Resursele de petrol situate în subsolul ţării noastre şi al platoului continental românesc al Mării Negre…aparţin statului român.” Aceste resurse ale Poporului Român au fost concesionate, în secret, prin Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) din subordinea Guvernului către state şi firme străine la cele mai mici redevenţe din lume.

-Guvernul Ponta III intenţionează printr-o Ordonanţă de Urgenţă să menţină aceste redevenţe foarte mici şi pentru anul 2015, astfel încât să nu fie diminuate profiturile exorbitante obţinute de firmele străine , dar nici să nu fie mărite veniturile Bugetului de Stat cu cel puţin 20 miliarde euro în anul viitor.

- Prin Legea petrolului, Legea nr.238/2004, art.31, s-a stabilit că: “Prevederile acordului petrolier rămân valabile pe toata durata acestuia, cu excepţia unor dispoziţii legale favorabile titularului acordului petrolier.” Acordurile petroliere aprobate de Guvern au o durata a concesiunii, de regulă, de 30 de ani, cu posibilitatea prelungirii de până la 15 ani.

- Ce cantităţi de ţiţei şi gaze naturale au fost extrase anual, în perioada 2005-2014, pe fiecare firmă şi care au fost redevenţele plătite anual la Bugetul Statului Român ?

-Care a fost valoarea anuală a ţiţeiului şi gazelor naturale extrase din România, calculate la preţul de pe piaţa mondială şi câte zeci de miliarde euro nu s-au încasat la Bugetul de Stat al României?

-Prin concesionarea resurselor naturale din România, de catre Regimurile Constantinescu, Iliescu şi Băsescu, s-a urmărit şi realizat transferarea către state şi firme străine a bogăţiilor Poporului Român care i-ar fi putut asigura creşterea nivelului de trai şi, mai ales, locuri de muncă bine plătite. Prin concesionarea cu clauze secrete sau confidenţiale a bogăţiilor naturale din România nu s-au încasat anual la Bugetul de Stat venituri de cel puţin 20 miliarde euro ! Pe calea redevenţelor, pe care insistă în continuare premierul Victor Viorel Ponta, se încasează anual la Bugetul de Stat circa 200 milioane euro cu titlu de redevenţe pentru toate resursele naturale. Este evident că, Bugetul de Stat este prejudiciat anual cu circa 20 miliarde euro, cu complicitatea şi sprijinul membrilor Guvernului României, cei care sunt supăraţi pe D.N.A. că nu-i invită la cercetări penale.

-Cea mai mare pierdere anuală pentru Bugetul de Stat o constituie nevalorificarea bogăţiilor naturale ale Poporului Român în Interes Naţional.

-Conform Constituţiei, articolul 31, alin.1: “Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.” De ce acceptă cetăţenii români încălcarea acestui drept constituţional de către guvernanţi? Pentru încălcarea dreptului la vot au ieşit în stradă zeci de mii de români în Ţara-Mamă şi în străinătate, în noiembrie a.c. Pentru încălcarea dreptului constituţional la informaţii cu privire la toate contractele şi licenţele de exploatare a bogăţiilor naturale ale Poporului Român şi pentru jefuirea Bugetului de Stat în fiecare an cu cel puţin 20 miliarde euro nu protestează în stradă sute de mii de români care să ceară ca resursele natural să devină monopol de stat şi să fie exploatate de firme cu capital majoritar românesc.

-Guvernanţii au sfidat Constituţia României, articolul 135, alin.2, lit. d, care precizează că: “Statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional.”

Încă nu este prea târziu pentru a fi înfiinţat un Minister al Resurselor Naturale care să se ocupe de exploatarea bogăţiilor Poporului Român în Interes Naţional. În perioada post-decembristă, partidele politice care s-au aflat la Putere împreună cu U.D.M.R. au participat, mai ales prin liderii si miniştrii lor la exploatarea resurselor naturale din România împotriva Interesului Naţional şi pentru jefuirea Poporului Român!

-Timp de 10 ani, Guvernele Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta au plătit anual sute de milioane euro către O.M.V. pentru decontaminarea istorică a mediului. O altă escrocherie !

-Guvernul Ponta III se încăpăţânează să nu modifice nimic, în anii viitori, în privinţa contractelor de concesionare şi a licenţelor de exploatare a resurselor naturale cu scopul de a se putea trece efectiv la exproprierea românilor din România, în baza modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003, votată în unanimitate în Senat la 27 octombrie 2009. Dupa votarea ei şi în Camera Deputaţilor, marea majoritate a cetăţenilor români îşi vor pierde dreptul de proprietate în favoarea titularilor licenţelor de exploatare minieră. Lucrările pe care aceştia le vor executa sunt declarate de utilitate publică ! Este pusă în mare pericol existenţa şi viitorul Poporului Român pe teritoriul României !

- Delegaţia Guvernului Ponta III şi conducerea Băncii Naţionale a României, în luna septembrie a acestui an, i-au asigurat la Bruxelles pe asasinii economici şi asasinii politici internaţionali că va fi prelungită cu 20 de ani şi în aceleaşi condiţii concesionarea bogăţiilor naturale ale Poporului Român, la cele mai mici redevenţe din lume !

Construcţiile şi terenurile cetăţenilor români şi ale Statului Român vor trece în proprietatea titularilor licenţelor de exploatare a substanţelor minerale utile ! Pe această cale, străinii obţin proprietăţi uriaşe în România, la preţuri derizorii, iar românii îşi vor pierde Ţara lor, moştenită de la Geto-Daci ! Acesta este planul diabolic pus la cale de către stăpânii străini ai României care acţionează în complicitate cu Guvernul şi cu sprijinul partidelor politice care s-au aflat cu schimbul la Putere, fiind controlate de F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană.

Pentru menţinerea acestor adevăruri ascunse vin periodic la Bucureşti şi dictează reprezentanţii F.M.I., Băncii Mondiale şi Comisiei Europene, inclusiv în privinţa deficitului bugetar pentru anul 2015.

Ce-i de făcut? Românii să se deştepte, să se unească şi să iasă în stradă, la colindat pe la Guvern, Parlament, D.N.A, sediile partidelor politice parlamentare şi domiciliile senatorilor şi deputaţilor . Senatorii şi deputaţii au ocazia, la vot secret cu bile, să nu acorde încrederea Guvernului Ponta III care s-a înţeles cu asasinii economici şi asasinii politici străini să menţină nivelul redus al redevenţelor şi să nu scadă nivelul T.V.A. la alimentele de bază.

Preşedintele ales, Klaus Werner Iohannis, are ocazia după 21 decembrie a.c. să cheme Poporul Român la un referendum pentru a decide ca bogăţiile naturale să devină monopol de stat, iar firmele care au fost privatizate să fie răscumpărate inclusiv de la O.M.V. Austria.

În perioada Sărbătorilor de iarnă, dar mai ales după, procurorii D.N.A. au ocazia şi sunt obligaţi de fapte şi documente să-i colinde împreună cu mascaţii şi dubele lor pe mulţi de la A.N.R.M. , Guvern, Parlamentul României şi partidele politice pentru a afla ce mită au luat, ce traffic de influenţă au făcut, ce grupuri infracţionale au organizat şi cu cât au contribuit la subminarea economiei naţionale şi la jefuirea Poporului Român !

Sursa: Justitiarul.ro

Copyright ©2014 gandeste.org