gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale

Archive for Analize

Raoul Weiss: EU macht frei sau de ce românii sunt totuși țigani

7401d4f8-faaf-48e0-918e-15750408f1b1_625x352De ce țiganii nu sunt romi?
Nu pentru că folosirea cuvântului „rom„ sau „rrom„ ar fi „o invenție a evreului maghiar Soros ca să ne confunde stăpânii cu țiganii„, cum spun tinerii frumoși pe Facebook în momentele lor de dacopatie electronică, după curățatul WC-urilor britanice.

Ci pentru că „rom„ face referire la o identitate etnică, cultural-rasială (exact ca „ruski„: rus etnic, față de „rusianki„: om din Rusia), pe care foarte mulți țigani au pierdut-o de mult – pe care mulți țigani, de fapt, n-au posedat-o niciodată (să ne gândim la țiganii beaș din Ungaria, al căror dialect este de fapt un dialect românesc medieval).

În țările balcanice și carpatice, „țigan„ face, de fapt, referință la o fostă castă de sclavi, din care s-a creat un strat social etnic dominat de elementul nord-indian „rom„, dar care nu s-a identificat niciodată 100% cu acesta. Dovezile dialectologice și genetice sunt multe – de pildă, când geneticienii descoperă, la țigani carpatici, material genetic din Africa de nord.

Odată pierdut și acel cvantum oricum precar și neunitar de cultură „romă„ (a meșterilor nomazi din India de nord), ce fel de cultură au preluat țiganii în marea lor majoritate? – Cultura sedentarilor săraci din jurul lor, deci, în România, majoritar cultura țărănimii românești. Aici nu vorbesc despre țărănimea împodobită gen brad de Crăciun cu kitsch tricolor protocronist, ci despre țărănimea arhaică adevărată, pe care marea majoritate a orășenilor români nu o cunosc deloc, nu că i-ar fi fost foarte greu să se intereseze de ea, ci pentru că prima generație urbanizată a decis să-și aplice propriului trecut un tratament pe bază de uitare și folclorizare.

De ce românii, totuși, sunt (volens nolens) țigani?

Prin urmare, ce vede un telespectator britanic (sau în general un om din lumea atlantică) când se uită la țiganii (unii deloc romi) din serialul de propagandă The Romanian are coming? El, evident, nu este sensibil la diferențele lingvistice sau vestimentare care l-ar ajuta să identifice „etnic„ țiganii, neavând nici un punct de referință, nici o bază de comparație. Ceea ce vede el sunt, horribile dictu, sedentari rurali cu mulți copii, familiști, sufletiști, cu icoane, jocuri și o eleganță vestimentară neadaptată normelor metrosexuale. Vede țărani români. Și, evident, se îngrozește, fiindcă orice trăsătură autentic românească, autentic ungurească, autentic sârbească – scurt: autentic eurasiatică – este, dintr-un punct de vedere atlantist, un semn de înapoiere gravă, un indiciu al tendințelor teroriste din barocul stalinisto-fascist.

Țiganul este – fără joc de cuvinte – latura întunecată a realității românești. Mai ales de când nepoții lui Ceaușescu (foarte bine portretați în episodul 2 din serialul menționat) s-au, în sfârșit, lepădat de tot kitschul mic burghez francofil („Petit Paris cu acordeon, platitudinile lui Camil Petrescu și alte monșerisme gălbenite), orășeanul român a rămas cultural blocat între arhaismul românesc (conservat în forma cea mai spectaculară de… țigani: singurii monolingvi din serial) și aculturarea anglo-saxonă: în The Romanian are coming, văzut cu ochi occidentali, pe lângă faptul că au avut parte de îngrijire stomatologică în țara lor, „românii„ nu se deosebesc de țigani prin trăsături pigmentare sau vestimentare, ci prin faptul că vorbesc cât de cât limba stăpânilor, și că imită, deși cu o stângăcie penibilă, habitus-ul lor cultural neoprimitiv și degenerat: case particulare de tip suburb, obezitate, haine de sport, tencuieli igienice creatoare de indigestie cromatică, mobile IKEA impersonal-„funcționale„, etc.. În schimb, toate elementele autohtone din acest amestec mutant numit „clasa de mijloc românească„ au un iz vădit țigănesc: manele cosmetizate și mișcările anemice din dansul aferent, emotivitatea familiștilor (prefăcută, dar și așa prea intensă pentru standardele individualismului atlantic), etc..

Diferența dintre „români„ și „țigani„, așa cum o percepe occidentalul de bază, este deci destul de apropiată de cea observată, în conștiința aceluiași occidental, dintre noțiunile de „negri„ (adică imigranți veniți din Africa, dar aculturați după ani buni în vreun port colonial înainte de plecare, și decenii de stat în Europa) și „africani„ (proaspăt ajunși, vorbitori de limbi tribale și mai ales prost aculturați în cultul confortului mic burghez, malthusianism și toleranța LGBT). Este destul de clar că țiganii sunt africanii lumii albe-ortodoxe, pe când „românii„ (precum și „sârbii„, bulgarii„ etc.) sunt negri: house niggers, coons, supuși omului alb prin viol consensual, achiesând democratic la propria înrobire, semnând prin votul Iohannis contractul internațional BDSM pentru Fifty shades of Feldgrau.

Entuziasmul Untermensch-ului român pe drumul lagărului

Elementul cel mai îngrijorător din serialul The Romanian are coming este că românii, în pofida titlului, nu sunt tratați dramatic ca o amenințare reală la adresa lumii atlantice: și hoția unora este prezentată mai degrabă ca rezultatul prostiei. Mesajul este foarte clar: românii nu sunt răi, sunt doar animali, creaturi inferioare, de multe ori simpatice, și uneori utile. Noi, occidentali, îi putem îndrăgi așa cum îndrăgim cu zi ce trece mai mult (fiindcă nu mai avem copii) câinii și pisicile. Dar din clipa în care am avea nevoie de blana sau de grăsimea lor… Știți voi ce urmează.

Iată o trăsătură stilistică comună între The Romanian are coming și propaganda nazistă din anii 30 despre evrei și alte „rase inferioare„: inferiorului nu i se recunoaște demnitatea unui dușman. Spre deosebire de evreul atotputernic pus în scenă de propaganda antisionistă de după război (desfășurată prioritar de rezistența islamică șiită la cuceririle sioniste și de aliații ei bolivariști din America latină), care pune accentul pe importanța istorică a rețelelor de putere evreiești în zonele de elită ale societăților occidentale, românul din The Romanian are coming și evreul din multe producții cinematografice naziste nu drege nici o conspirație mondială menită să înrobească arianul. Este dăunător prin lene, parazit din prostie, din fire, deci degeaba te-ai supăra pe el, oricum nu este bun nici de reeducare – spre deosebire de proletarul vestic, care s-a lenevit în anii wellfare-state-ului, dar care acum ar putea să scape de lepra românească, acceptând regulile neoliberalismului, abrogarea salariului minim, a dreptului muncii etc.. Iar presupunând că, și după disciplinarea proletariatului occidental, românii infestează în continuare străzile din metropolele dimocrăsii, este evident că Occidentul, ca și Germania nazistă acum 75 de ani, va găsi o soluție umanitar-igienică spre reducerea efectivelor de „paraziți„ (așa cum Junta de la Kiev numește deja ortodocșii rusofoni din Estul Ucrainei).

Reacțiile constatate în România și în „diaspora„ tinerilor frumoși față de difuzarea serialului The Romanian are coming, ilegitim vehemente, fiindcă bazate în întregime pe acuzația falsă după care s-ar face „o confuzie dintre români și romi„ (ceea ce nu este cazul, fiindcă occidentul nu gândește în termeni etnici, ci percepe absolut corect proximitatea antropologică dintre habitus-urile – bazate pe același conservatism eurasiatic – ale stratului „țigănesc„ și ale stratului „popular„ din populația României), arată foarte clar că românii, față de strategia de exterminare care inevitabil îi va viza pe termen mediu, nu vor reacționa majoritar ca evreii sioniști, prin solidaritate și rezistență organizată, ci ca micii burghezi evrei aculturați din țările occidentale în anii 30, care vomitau de ură față de imigrații evrei recenți, tradiționaliști crescuți în târgușoarele (stetl) din Polonia, Galiția sau Bucovina, cu șepci de blană și caftan negru, acuzați că le strică PR-ul evreilor „civilizați„, adică francofoni și cu cravate. La urma urmei, evreii respectivi, cu tot cu „civilizația„ lor second hand, cu școlile lor de dans și bune maniere și bunele lor intenții de cooperare civilizată cu ocupantul nazist, au urcat în trenul spre Birkenau împreuna cu „țiganii„ lor păroși purtători de caftane, în funcție de listele furnizate ocupantului tocmai de organizațiile lor comunitare, așa cum Occidentul de azi poate avea încredere în „clasa politică„ de la Port Bucharest pentru a colabora metodic și european la o gestionare biopolitică mai eficientă a populațiilor carpatice suspecte de baroc stalinisto-fascist.

Dat fiind faptul că subtilitatea rareori pune popoare întregi în mișcare, singura cale de salvare pentru poporul român ar fi o inversare radicală a mecanismului rasist: înlocuirea rasismului „descendent„ îndreptat împotriva „țiganilor„ (adică: împotriva propriului trecut rural-eurasiatic) cu un rasism „ascendent„, îndreptat împotriva stăpânilor coloniali occidentali, și în primul rând împotriva lumii anglo-saxone. Faptul că până acum românii nici n-au reușit să popularizeze vreun echivalent daco-roman al cuvântului „gringo„, spre a desemna, spre deosebire de generalitatea neutră a „străinilor„, rasa ocupanților alfa, îmi inspiră mari dubii în privința capacității lor de a scăpa de exterminare, în condițiile în care nivelul lor de ocupație mentală, de reeducare masochistă în spiritul identificării fantasmatice automate cu stăpânul sadic și cu plăcerea lui, merge mult peste toate glumele proaste din Fifty shades. Ura de sine dezvoltată de românii hipnotizați de Occident sub forma diabolizării țigănimii o să-și găsească concluzia logică în sinuciderea colectivă denumită pudic „integrarea euroatlantică„.

Autor: Raoul Weiss

10646819_271509956391117_4920305039700001020_nRaoul Weiss  este scriitor, publicist și traducător născut în Alsacia, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna, a abandonat o promițătoare carieră universitară internațională pentru a se stabili în satul transilvănean Mera (Cluj), pe care îl consideră noua sa patrie.  Autor al romanului “Eu l-am ucis pe Obama.”, fictiune politica publicata la sfarsitul anului 2014 la Alexandria Publishing House.

România bună de muls

romania-buna-de-muls-0666bdeDacă vreți să aflați cum și de ce a fost distrusă industria agro-zootehnică din România și de ce mâncăm doar porcăriile importate de străini,în timp ce ei mănâncă hrană de calitate exportată de la noi.

Companii străine, instalate la noi şi care îşi permit să ne şantajeze. Investitori de peste graniţă care vin, cumpără, ruinează şi pleacă, lăsând pe drumuri mii şi mii de oameni. De două decenii, România e transformată din producător în piaţă de desfacere. Printre ramurile vitale, scăpate de sub control, se numără şi zootehnia.

În acest moment, cam tot de înseamnă creşterea de animale, industria laptelui şi cea de procesare a cărnii se află fie în mâna unor companii străine, fie în prag de faliment. Fără sprijin de la stat, românii din domeniu sunt pur şi simplu îngropaţi de concurenţa venită din afară. Lucru foarte grav, susţin fermierii. Fiindcă se spune că cine controlează hrana cotrolează populaţia.

De doua decenii, fara sa intervenim, Romania e exploatata continuu si transformata din producator, in piata de desfacere. Ne-a scapat de sub control si o ramura vitala: zootehnia.


România a fost luată în UE numai pentru materii prime și piață de desfacere. Tot ce am avut industrie e la pământ. Investițiile străine au venit în țară doar să exploateze forța de muncă și să desfacă.

Producătorul român nu e subvenționat ca să poată concura cu cel din afară.

Surse: Antena3.ro si Search News Global

Un coșmar fără precedent: Occidentul nu-și mai poate rambursa datoriile

imagesDupă cum este cunoscut, actualele niveluri al îndatorării publice au devenit nesustenabile atât în cazul Japoniei, dar și al SUA, al Marii Britanii, al Franței, al Italiei, al Spaniei și al Portugaliei. Ca să nu mai vorbim de cazul Greciei. Acest eveniment fără precedent istoric reprezintă, fără îndoială, cel mai mare risc cu care se va confrunta economia globală în următorii ani.

Pentru naivii care încă mai cred că guvernele statelor menționate sunt capabile să-și reducă actualele niveluri nesustenabile de îndatorare până la praguri sustenabile de cel mult 60% din PIB, studiile de caz prezentate în continuare vor reprezenta, sunt convins, un adevărat șoc psihologic.

Astfel, datoria curentă a executivului american a atins acum două zile un nivel record: 18100 miliarde dolari sau 18,1 trilioane dolari (1). Să presupunem, în acest context, că administrația Obama și legislativul de la Washington ar decide diminuarea acestui uriaș nivel de îndatorare cu 8,1 trilioane dolari, astfel încât datoria publică să fie redusă până la un prag sustenabil de 10 trilioane dolari, ceea ce ar reprezenta aproximativ 56% din PIB-ul SUA. De asemenea, să presupunem că nivelul dobânzii percepute în contul datoriei remanente și a celei rambursabile va fi de 2% pe an , iar termenul de rambursare al celor 8,1 trilioane dolari va fi de 10 ani. Dar cât de fezabilă ar fi o asemenea decizie ? Scenariul prezentat în continuare reflectă foarte clar faptul că un asemenea proiect este pur și simplu utopic chiar și pentru termene de rambursare de 20 sau de 30 de ani.

Durate de rabursare  (ani)                                                  miliarde dolari
Datoria sustenabilă      DDS Datoria    excesivă      SAD Total costuri
10 10000 200 8100 902 1102
20 10000 200 8100 495   695
30 10000 200 8100 362   562

DDS - dobânzi în contul datoriei sustenabile; SAD – serviciul anual al datoriei (dobânzi plus rambursări) în contul datoriei excesive.

Într-adevăr, tănând cont că veniturile fiscale și nefiscale ale executivului american au totalizat anul trecut 3333,2 miliarde dolari, rezultă că totalul costurilor necesare pentru reducerea într-un deceniu a nivelului îndatorării publice la un nivel sustenabil ar reprezenta 33% din veniturile bugetare de anul trecut ale guvernului american, respectiv 20,8% din veniturile bugetare de anul trecut – pentru o perioadă de rambursare a îndatorării excesive de 20 de ani și 16,9 % din veniturile bugetare de anul trecut – pentru o perioadă de rambursare a îndatorării excesive de 30 de ani (2).

Desigur, aceste niveluri prohibitive ale costurilor bugetare necesare pentru reducerea datoriei publice până la un nivel sustenabil ar putea fi diminuate în termeni relativi prin creșterea PIB și prin creșterea sarcinii fiscale în perioadele analizate. Dar aceste ipotetice căi de reducere a ponderii costurilor menționate sunt, deasemenea, utopice în contextul menționat. De ce ? Pentru că alocarea anuală, timp de decenii, a sute de miliarde dolari proveniți din impozite și taxe în scopul răscumpărării unor bonduri guvernamentale înseamnă, oricum am judeca lucrurile, sterilizarea sau diminuarea, timp de decenii, a masei monetare cu o valoare echivalentă. Ori, cum ar mai putea crește PIB-ul SUA, dacă guvernul american și Fed (banca de emisiune a SUA) ar comprima sistematic, timp de decenii, cantitatea de dolari aflați în circulație ? În sfârșit, dacă guvernul american ar majora actuala sarcină fiscală și ar menține timp de decenii acestă majorare, atunci probabilitatea creșterii PIB ar deveni nulă sau negativă.

Să analizăm acum cazul Greciei, un caz despre care aproape toată lumea își dă cu părerea. Lăsând la o parte comentariile unor „analiști” care decretează că grecii sunt leneși, hoți, mincinoși și că trebuie„ învățați minte”, să analizăm dacă actualul nivel de îndatorare al guvernului grec este sau nu este sustenabil. În acest scop, voi folosi modelul de analiză utilizat anterior în cazul guvernului american.

Durate de rambursare (ani)                                                 miliarde dolari
Datoria sustenabilă      DDS Datoria    excesivă      SAD Total costuri
10 145 2,9 290 32,3 35,2
20 145 2,9 290 17,7 20,6
30 145 2,9 290 13,0 15,9

Surse de date: 1. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, October 2014; Eurostat,Government statistics.

Într-adevăr, din scenariul precedent se poate observa că procesul de rambursare a datoriei publice împus Greciei în mod discreționar de către CE, BCE și FMI este imposibil de realizat , chiar dacă perioada de rambursare a datoriei excesive ar fi de 30 de ani , în condițiile în care veniturilor bugetare ale guvernului grec au totalizat anul trecut doar 85 de miliarde dolari. Mai mult, datorită unui tratament discriminatoriu impus  de către BCE, nivelul dobânzilor plătite în contul datoriilor scadente de către guvernul grec a fost cuprins între 4% și 7% în ultimii doi ani, ceea ce a transformat Grecia, dintr-o țară suverană, într-un inedit lagăr de prizonieri al birocrației de la Berlin și de la Bruxelles.

În sfârșit –  la fel ca și în cazul SUA și al Greciei – Franța, Marea Britanie, Spania, Italia , Portugalia și mai ales Japonia, care  înregistrează în acest moment un nivel al datoriei publice de 245% din PIB,  au atins niveluri nesustenabile ale datoriei publice (3,4). În acest context, recenta decizie a BCE de a printa 1,3 trilioane de euro în următoarele 20 de luni pentru a finanța datoriile publice nesustenabile ale Franței, Spaniei, Italiei și Portugaliei, o decizie lipsită de cea mai elementară legitimitate și transparență, reprezintă a încercare disperată de a salva Zona Euro – o zonă în care Grecia a fost transformată, așa cum spuneam, într-un lagăr de prizonieri al birocrației comunitare –  nu numai de recesiune și de șomaj endemic , ci , mai ales , de dezintegrare.

În concluzie, datorită printării iresponsabile de bani fără acoperire în active reale, triada occidentală ( SUA, UE și Japonia) a devenit, paradoxal, una din cele mai vulnerabile zone ale  globului în ceea ce privește transparența deciziilor politice, respectiv sustenabilitatea creșterii economice și a dezvoltării sociale. În opinia mea, aceastăetapă faustică a istoriei Occidentului reprezintă nu doar un epifenomen, ci începutul unui cumplit coșmar. Un coșmar pe care George Orwell și Aldous Huxley l-au anticipat, fiecare în felul său, cu mult timp în urmă…

Surse de date: 1. US Department of the Treasury, Public Debt reports; 2. Board of the Federal Reserve System, Economic Research & Data, Financial Accounts of the United States, December 11, 2014; 3. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, October 2014; 4. Eurostat, Government statistics.

Autor: Nicolae Taran

Sursa: Active News

Savantii americani descopera ca de fapt chimioterapia sporeste cresterea tumorala

GTY_chemotherapy_jef_150105_16x9_992Poate chimioterapia vatama celulele sanatoase? Spui ca nu-i asa? Nu ai nevoie de facultate ca sa iti dai seama de asta. Otrava omoara nediscriminatoriu – intotdeauna a facut asa si tot asa va face mereu. Desi vatamand celulele sanatoase, chimioterapia mai declanseaza la ele si secretia unei proteine care sustine cresterea tumorala si rezistenta la tratament. Cercetatorii din Statele Unite au facut o descoperire „complet neasteptata” atunci cand au cautat sa explice de ce respectivele celule canceroase sunt asa de rezistente la tratament in interiorul corpului uman, cand in laborator sunt asa de usor de omorat.

Doar prin intermediul fortelor care au conspirat cu grija pentru a deturna progresele semnificative ale cercetarii si tratarii cancerului a reusit chimioterapia sa ajunga metoda preferata si recomandata in combaterea acestei epidemii mortale. Ganditi-va, in ce realitate traim noi? Este oare una in care taierile, otravurile si arsurile sunt singurele cai acceptabile de a trata cancerul?

Nici un medicament chimioterapeutic nu a reusit vreodata sa vindece sau sa rezolve efectiv cauzele ce stau la baza cancerului. Chiar daca medicina conventionala le considera „pline de succes”, tratamentele chimioterapeutice fac fata doar simptomelor, de obicei cu costurile de a interfera cu alte pretioase functii fiziologice ale pacientilor si care vor cauza ulterior efecte secundare. Nu exista ceva precum un medicament fara vreun efect secundar.

Cercetatorii au testat efectele unui tip de chimioterapie asupra tesutului colectat de la barbati cu cancer la prostata si au gasit „dovezi ale deteriorarii ADN-ului” dupa tratament, la celulele sanatoase. Chimioterapia actioneaza prin inhibarea reproducerii celulelor ce se divid rapid, precum cele gasite in tumori.

S-a desoperit ca celulele sanatoase vatamate de chimioterapie au secretat mai mult dintr-o proteina numita WNT16B, care amplifica rata de supravietuire a celulelor canceroase.

„Sporirea cantitatii de WNT16B a fost complet neasteptata”, a spus AFP coautorul studiului, Peter Nelson de la Centrul de Cercetari asupra Cancerului Fred Hutchinson. Proteina a fost preluata de celulele canceroase din vecinatatea celulelor vatamate.
„WNT16B, atunci cand este secretata, va interactiona cu celulele tumorale din imediata vecinatate si le va face sa creasca, sa invadeze si, cel mai important lucru, sa reziste terapiei ulterioare”, a mai adaugat Nelson.

In tratarea cancerului, tumorile raspund adesea bine la inceput, dar acest lucru este urmat de o rapida reluare a cresterii tumorale si apoi de rezistenta la chimioterapia administrata in continuare.
Rata reproducerii celulelor tumorale este accelerata intre tratamente.

„Rezultatele noastre indica faptul ca raspunsul la deteriorare in celulele benigne… ar putea contribui in mod direct la cinetica sporita a cresterii tumorale”, a fost consemnarea in scris a concluziilor echipei.

Cercetatorii au spus ca au confirmat descoperirile lor la tumorile cancerului la san si a celui ovarian.
Pacientilor cu cancere incurabile le este promis un acces mai larg la ultimele medicamente care le-ar putea oferi cateva luni sau ani suplimentari de viata, totusi multi doctori au fost indemnati sa fie mai precauti in oferirea de tratamente anticanceroase pacientilor in faza terminala, intrucat chimioterapia poate face mai mult rau decat bine, sfat sprijinit de studiul lui Nelson.

nvestigatia Nationala Confidentiala In Rezultatele Tratamentelor si Decesul Patientilor din Statele Unite (National Confidential Enquiry into Patient Outcome and Death – NCEPOD) a gasit ca mai mult de patru din zece pacienti care au primit chimioterapie catre sfarsitul vietii au suferit efecte potential fatale datorate medicamentelor, iar tratamentul a fost „neadecvat” in aproape o cincime din cazuri.

Mai mult de jumatate dintre toate cazurile de cancer, ale tuturor pacientilor, sufera de toxicitate semnificativa datorata tratamentului. Tratamentul mai poate avea ca rezultat infectii ce ameninta viata pacientilor sau pacientii pot muri doar datorita cancerului.

Cand a fost intrebat despre cum sa se imbunatateasca raspunsul pacientului la tratament si rezultatele respective, Nelson a dat replica „alternativ, ar putea fi posibil sa se utilizeze doze mai mici si mai putin toxice de terapie”.
Concluzia finala este ca de fapt chimioterapia distruge practic toate celulele si sistemele, inainte de a ajunge efectiv la cancer. Asta inseamna ca sistemul tau nervos central, sistemele cuprinzand diverse organe si sistemul tau imunitar (pentru a numi doar cateva) sunt toate compromise, chiar si la ani de zile dupa intreruperea tratamentului. Uita despre cancerul care te omoara, deoarece chimioterapia va face o astfel de treaba mult mai bine pe termen lung.

Chimioterapia cauzeaza moartea celulelor cerebrale sanatoase cu mult dupa ce s-a incheiat tratamentul si poate fi una dintre cauzele fundamentale ale efectelor cognitive secundare – sau „chimiocreierul” – pe care le experimenteaza multi pacienti cu cancer.

Tratamentul conventional al cancerului este o frauda masiva si costisitoare – un nontratament care imbolnaveste si omoara chiar mai multi oameni decat „vindeca”. Nu poate niciodata vindeca ceva, deoarece otraveste corpul, ceea ce nu poate cauza decat mai multe boli in viitor.

Chestiunea [daca chimioterapia prelungeste cu adevarat viata sau nu] probabil nu mai poate fi decisa. In studiile clinice producatorii de medicamente compara intotdeauna noile lor medicamente cu vechile otravuri celulare. Nu exista grupuri de control care sa nu primeasca nici un fel de tratament.
Pentru a primi permisiunea de intrare in piata, este de ajuns ca ei sa realizeze un avantaj „semnificativ statistic” intr-un grup mic de subiecti selectati special si comparati cu cei tratati cu o otrava celulara deja aprobata.

Articol scris de Marco Torres, specialist in cercetare, scriitor si partizan al stilului de viata sanatos. Acesta detine diplome in Sanatate Publica si Stiinta Mediului si este speaker profesionist pe subiecte precum prevenirea bolilor, toxine din mediu si politici de sanatate.

Surs utilizate:

http://preventdisease.com/news/12/062412_Cut-Poison-Burn-A-Must-See-Documentary-Illuminating-The-Truth-About-Cancer-Treatment.shtml

http://www.healingcancernaturally.com/chemotherapy-useless.html

http://preventdisease.com/news/12/080812_Surprised-US-Scientists-Find-That-Chemotherapy-Boosts-Cancer-Growth.shtml – cancer chimioterapie

Sursa: Viata verde viu

Volatilitatea petrolului – la maximul ultimilor 5 ani. Care sunt factorii care acționează pentru ieftinirea, respectiv scumpirea, țițeiului?

Oil_Dollar_452x339_040413Petrolul a revenit miercuri pe un trend negativ după o apreciere spectaculoasă, de peste 25% în patru zile, confirmând faptul că piața petrolului este extrem de volatilă în prezent.

Potrivit Bloomberg, indexul CBOE Crude Oil Volatility, care măsoară fluctuațiile de prețuri, a ajuns la maximul ultimilor cinci ani, închizând ziua de miercuri la un nivel de 62,73, cel mai înalt nivel înregistrat din aprilie 2009.

“Există un conflict între anticipațiile privind nivelul la care s-ar putea situa petrolul în viitor, din punct de vedere al fundamentelor, și ceea ce se întâmplă acum pe teren”, susține Daniel Hynes, de la Australia & New Zealand Banking Group Ltd. “De aceea rezultă un efect de fierăstrău pe prețuri în acest moment. E ceva cu care ar trebui să ne obișnuim, cel puțin în vitorul apropiat”, crede acesta.

Miercuri, țițeiul West Texas Intermediate a pierdut nu mai puțin de 4,60 $, încheind ziua la un nivel de 48,45 dolari pe baril.

Tendința de depreciere a continuat și în această dimineață (ora 10:20, ora României), WTI pierzând alți 0,22 dolari sau 0,53%, iar Brent-ul 0,36 dolari sau 0,67%. La acea oră, WTI se tranzacționa la un nivel de 48,2 $/baril, iar Brent-ul la unul de 52,8 $/baril.

Factori care ar putea duce la scăderea prețului petrolului:

  1. Există în continuare un dezechilibru între producția de petrol și cerere
  2. Ca urmare a specificului pieței, care îngreunează adaptarea rapidă a producției la cerere, dezechilibrul va persista și în următoarele 6 luni
  3. Niciun actor important (Arabia Saudită, Rusia sau SUA) nu pare a fi dispus să-și reducă producția
  4. Fondurile speculative au câștigat și au de gând să câștige în continuare bani buni de pe urma volatilității din piață
  5. Stocurile de petrol din SUA și nu numai, se află la niveluri record

Factori care ar putea conduce la creșterea prețului petrolului:

  1. Pe termen mediu și lung, producția se va adapta la noul nivel al cererii prin eliminarea producătorilor cu costul marginal de producție cel mai ridicat
  2. Petrolul ieftin stimulează creșterea economică la nivel global, care va conduce la o majorare a cererii de petrol și la o viitoare presiune de echilibrare a pieței din partea componentei de cerere
  3. Producătorii de petrol de șist din SUA sunt mult mai avansați tehnologic și pot stopa (temporar) mult mai rapid producția. Însă o și pot reporni la fel de rapid, în momentul în care nivelul prețurilor le acoperă costurile de producție, ceea ce face ca revenirea la niveluri de 100 $/baril să fie una de durată
  4. Scăderea activității de forare din SUA, care a ajuns la minimul ultimilor 3 ani
  5. Rezultatele financiare dezastruoase ale giganților petrolieri, care vor conduce la o diminuare considerabilă a investițiilor în noi zăcăminte
  6. Și în cazul ultimei deprecieri similare a petrolului, cea din 2008, care s-a întins pe jumătate de an și a început tot în vară, a avut loc o apreciere de peste 20% la finalul lunii septembrie, după care a revenit pe un trend descendent în luna noiembrie, pentru ca din decembrie să fie declanșat procesul de apreciere constantă a prețului

În concluzie, conflictul la care se referea analistul citat de Bloomberg este cel dintre realitatea din piață și anticipațiile investitorilor pe termen mediu și lung.

Autor: Florin Rusu

Sursa: Anacronic.ro, preluare dupa Energy Report

Un produs de succes al Casei de consultanţă politică şi PR „Săftoiu&Săftoiu”

pinalti-udreaPotrivit propriilor afirmaţii auto-laudative ale consultantului politic şi de comunicare Claudiu-Elwis Săftoiu, numitul Gheorghe Ştefan, alias „Pinalti”, a apărut pe scena vieţii politice din România ca rezultat al primului experiment electoral de succes al companieiCapital Promotion („Săftoiu & Săftoiu”). La alegerile locale din anul 2004, compania„Săftoiu & Săftoiu” s-a ocupat de campania electorală a liberalului Gheorghe Ştefan, care a câştigat alegerile pentru funcţia de primar al municipiului Piatra Neamţ. După un deceniu de la momentul în care Claudiu Elwis Săftoiu făcea referiri la acest succes electoral, care l-a impus şi în staff-ul de campanie, din 2004, al candidatului la Preşedinţia României, Traian Băsescu, cel mai important şi mai bine răsplătit proiect de PR asumat de „Săftoiu & Săftoiu”, cele două exemple de succes ni se dezvăluie ca dezastruoase eşecuri pentru proiectul de ţară. Paradoxul „succes notabil” pentru consultantul politic şi dezastru pentru ţară este cheia în care lucrează nu puţini consultanţi politici autohtoni, sau de import. Dar, despre rolul şi influenţa lor în bulversarea societăţilor democratice, vom reveni cu un alt prilej. Primul exemplu de succes al Casei de consultanţă „Săftoiu & Săftoiu” este astăzi arestat preventiv şi anchetat în unul dintre cele mai mari cazuri de înaltă corupţie politică transnaţională din istoria României – megascandalul afacerii licenţelor Microsoft.

Nimeni nu o să-l deranjeze vreodată pe ex-consilierul prezienţial şi ex-director al Serviciului de Informaţii Externe cu întrebarea dacă, înainte de a deveni angajatul lui Gheorghe Ştefan, „pentru a-l face mare om politic”, s-a documentat asupra dominantelor de personalitate ale clientului-angajator. Nu de alta, dar nu-i tot una să faci campania efectorală a unui om onest, animat de idealul slujirii comunităţii, cu netezirea drumului spre putere a unui viitor mare infractor potenţial. Consecinţă şi a uşurinţei şi rapacităţii unor consultanţi, buni pentru ei şi răi pentru ţară, am ajuns să ne pricopsim cu sute de mari infractori din sfera politicului, preocupaţi de un proiect de ţara imaginat după chipul şi asemănarea lor. Am fi orbi să nu vedem, iresponsabili să nu ne întrebam, cine s-a ocupat de campaniile lor electorale, de promovarea imaginii nonvalorilor şi ce beneficii au cules, pe unde s-au pripăşit, ce şi pentru cine mai lucrează?

Dezvăluirile din „zuhaus” ale suspectului „Pinalti”, produsul Casei de consultanţă „Săftoiu & Săftoiu”, ne confirmă, cu valoare juridică doveditoare, ceea ce multă lume ştie, dar nu poate dovedi. Această generoasă bancă de date „la purtător” deţine informaţii despre, cităm:„[…] toate sumele şi numele a peste 100 de persoane, cu rang de prim-miniştri, miniştri, secretari de stat, funcţionari publici din ministere, de la Secretariatul General al Guvernului, parlamentari, oameni de afaceri, avocaţi […]”, cu toţii implicaţi în fapte de mare corupţie-trafic de influenţă, dare şi luare de mită, spălare de bani, evaziune fiscală. Care, mai precizează suspectul „Pinalti”, rămân cu banii în conturile personale sau ale societăţilor de afaceri pe care le administrează ori le controlează prin interpuşi.

Ca vicepreşedinte al Partidului Democrat Liberal, „Pinalti” o fi „tăiat şi spânzurat” prin jungla hoţilor din energie, botezaţi de naşul Traian „băieţi deştepţi”?! Adică o fi impus şi taxat numirile în posturile cheie pentru ingineria şi acoperirea deturnării banului public, o fi colectat parandărăturile, plus altele, potrivit tehnologiei transnaţionale a finanţărilor ilegale a partidelor şi politicienilor, devoalate de suspectul Gabriel Sandu, ex-ministru al Comunicaţiilor?! Altfel, din afara reţelei, cum să fi intrat în posesia informaţiilor şi, mai cu seamă, cum să le şi probeze? Dacă suspecţii „Pinalti” şi Gabriel Sandu se arată cooperanţi, înseamnă începutul căinţei sau, dimpotrivă, i-au constrâns zdrobitor rezultatele strictei şi intimei lor monitorizări secrete, puse în faţă, pentru a le sparge rezistenţa? „Pinalti”, mai cu seamă, este căinat de fani că ar fi un naiv, un inocent, căzut şi folosit în maşinăria diabolică a corupţiei politice instituţionalizate. În consens, chiar şi „Pinalti” insinuează că mulţi din „cei 100” ar fi fost prinşi în tentaculele caracatiţei corupţiei, fără să realizeze în ce au intrat, crezând probabil că aşa se face politică. O nouă strategie de PR, aplicată noului context?!

Un astfel de raţionament absurd nu poate să nu genereze mari rezerve şi neîncredere în nivelul culturii politice şi juridice a aleşilor, motiv pentru care astfel de „specimene” ar trebui să fie excluse din viitoarele competiţii politice. Firesc, în mod democratic, prin vot liber şi în cunoştinţă de cauză. Numai că alegătorii, pentru a fi în cunoştinţă de cauză pe cine votează, ar trebui seminarizaţi din operele specialiştilor în dezinformare, făcători de oameni politici, cărora nici societatea şi nici legea nu le-au impus, încă, un cod de etică profesională. Nu în ultimă instanţă, ar fi benefic ca şi partidele politice, în absenţa structurilor proprii de integritate, să uzeze de prevederile legale pe care le au la dispoziţie, pentru a solicita verificarea candidaţilor pe care îi propun în funcţii publice, aflate în zona factorilor de risc, fie că avem în vedere corupţia, fie serviciile de spionaj, care oficial cultivă capete de pod, iar neoficial culeg fructele trădării.

Nu întâmplător am adus finalul acestor sumare consideraţii în zona spionajului şi a contraspionajului. Informaţiile care încep să apară din anchetele în plină desfăşurare fac trimitere la filiere externe, cu puncte de plecare ori terminus în areale ostile. Precedentul „Şereş-Nagy” este doar unul foarte palid. Imaginaţia stimulată de conexiunile suspecţilor „Pinalti”, Toni Greblă, Elena Udrea ş.a. ne-ar putea duce cu gândul şi la agenţi „de carotare” a suveranităţii deciziilor Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului. Un foarte solid temei ca demnitarii din zonele de risc să fie adecvat integraţi programelor naţionale de apărare împotriva spionajului şi a controlului străin ostil, asupra deciziilor.

Autor: Aurel I. Rogojan

Sursa: Ziarul Natiunea

Bill Gates, pledoarie pentru statul mondial și Henry Kissinger luat la bani mărunți pentru crime de război

MSReichBill Gates, cel mai filantrop calculatorist al planetei, de graba saritor cu vaccinuri pe populatie, actionar la o companie care produce organisme modificate genetic si vesnic propagandist pentru controlul populatiei, a declarat, intr-un interviu recent, ca „este nevoie neaparata de instituirea unui guvern mondial”. Motivul, in acest caz, nu il reprezinta combaterea incalzirii globale, cum se intampla de obicei cu astfel de propuneri, ci a epidemiilor. Potrivit lui Gates, NATO poate sustine fara probleme rolul de jandarm mondial, dar in privinta bolilor si a combaterii lor, omenirea sta foarte prost. Daca am avea un stat mondial, spune fondatorul Microsoft, probabil ca am scapa de multe neplaceri din directia asta. Pentru a intelege cam care ar putea arata viitorul dupa Gates, urmariti acest interviu din 2010, in care antreprenorul recomanda „comisii ale mortii” pentru pacientii in varsta, cu scopul, vezi Doamne, de a salva banii si a-i redirectiona spre educatie, cercetare, orice.

Statele europene incearca sa introduca noi sanctiuni impotriva Rusiei, dupa atacul desfasurat de separatisti asupra orasului Mariupol. Nu este deloc clar cine poarta responsabilitatea pentru incidente, dar monolitul comunitar nu are indoieli. Chiar si in cazul probabil in care vina apartine rebelilor lucrurile nu sunt nici pe departe foarte cuser. Anul trecut, o demonstratie prorusa la Odesa s-a incheiat cu moartea prin ardere a catorva zeci de oameni de catre activistii Maidanului. In urma atacurilor din Est ale armatei ucrainene, (bombardamente, rachete si tot arsenalul din dotare) aproape un milion de persoane au parasit tara si s-au refugiat in Rusia (epurare etnica?). Donetskul a ajuns o ruina din cauza atacurilor, iarcivilii morti pe strazi o obisnuinta. In toate aceste incidente, nu a existat nicio problema morala, pentru ca Binele trebuia sa triumfe, mai ales ca la fata locului si-au facut aparitia si soldati anglo-saxoni deghizati in militari ai regimului de la Kiev. Pentru a intregi tabloul haotic, Seful Statului Majoral armatei ucrainene a recunoscut ca nu a avut loc nicio invazie ruseasca, in timp ce presedintele Poroshenko a asigurat elitele, la Davos, ca 9.000 de soldati rusi lupta in Est.

Dupa o perioada de acalmie, pricinuita de sarbatori, s-a reluat in forta sezonul de arestari si, cel mai probabil, va continua in acelasi ritm electrizant. Printre consecintele inevitabile se afla si cateva, mult prea putin luate in seama. De pilda, economia se va afla in vecinatatea paraliziei. Sufocat de reglementari, controale si impozite, pentru sectorul privat spaga, evitarea impozitelor si mita reprezentau solutiile rapide de rezolvare a dificultatilor unui stat obez. De cand „justitia a devenit independenta”, aceste iesiri au devenit mult prea riscante, asa ca multe afaceri se vor inchide inevitabil sub presiunea birocratica, rece si onesta a statului. Apoi, arestarile aproape ca au ras o intreaga clasa de antreprenori politici si economici, fara ca vreo persoana sa se intrebe in mod rezonabil daca nu ar putea exista probleme de sistem, in conditiile in care „toti fura”, iar majoritatea arestarilor au loc pentru infractiuni ca „evaziune fiscala”, „spalare de bani”, „trafic de influenta”.

Henry Kissinger, fostul secretar de stat american, era cat pe-aci sa fie arestat pentru crime de razboi de catre membrii unui grup de stanga, intitulat Code Pink. Acestia au dat buzna in Senatul american, unde Kissinger participa la o reuniune despre ce altceva decat „provocari globale si securitatea nationala a SUA”. Activistii i-au aruncat fostului diplomat o pereche de catuse si i-au adresat o serie lunga de injuraturi. Insa nu trebuie supralicitata actiunea grosolana a Code Pink, ci ar trebui sa ne reamintim foarte pe scurt cv-ul impresionant al unui criminal international. Kissinger s-a distins ca agent oficial al familiei Rockefeller, ca un activist devotat si explicit pentru Noua Ordine Mondiala, ca suporter al unui superstat european, ca un avocat al bombardarii Iranului si, nu in ultimul rand, ca un criminal in Indochina, Banglades, Chile, Cipru si Timorul de Est.

Un cercetator medical de la Harvard a vrut sa vada cat de usor ii poate fi acceptat un text in revistele academice de specialitate. Asa ca a inventat un articol despre „rolul chirurgical al cacao in cerealele de la micul dejun” si l-a trimis sub numele, evident false, de Orson Welles si Pinkerton A. Le Brain catre 37 de reviste, iar 17 i-au acceptat deja contributia stiintifica. Jurnalele inca nu i-au publicat capodopera, deoarece asteapta bani din partea cercetatorului sub pretextul unui comision de evaluare. Dar alte publicatii i-au trimis aprecieri pentru contributia sa s i-au descris metodele ca „inovatoare”. Morala povestii tine de increderea nelimitata acordata unor reviste pretins stiintifice si posibilitatea de manipulare nemarginita care deriva de aici.

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Karamazov.ro

Prof. Dr. Ioan Scurtu: “Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român”

astazi-e-ziua-ta-ioan-scurtu-18383938Începem noul an sub auspicii incerte, când „aripile” identităţii naţionale ne sunt frânte din interior, deşi ar trebui să ne servească drept argument de forţă în vremuri de restrişte. Ca ţară membră a UE, avem nevoie de o voce puternică, de o afirmare clară, fără umbre, a ceea ce suntem în concertul european. Din marginile gri ale politicii comunitare, unde ne situăm azi, să facem pasul către… nucleul acţiunii şi deciziei Bruxelles-ului; de la integrarea „lejeră”, să trecem la integrarea „completă” în Uniune, aşa cum pleda, la Bruxelles, zilele trecute, însuşi preşedintele României. Cum să împlinim această dorinţă (similară, ca importanţă, cu realizarea unităţii naţionale în 1918), când suntem subminaţi de clasa politică şi de unii intelectuali autohtoni care răspândesc în lume ideea că românii nu au o identitate naţională şi nu sunt buni de nimic la ei acasă? Profesorul Ioan Scurtu, unul dintre istoricii de marcă ai ţării, este universitarul patriot şi de curaj, pe care-l preocupă pericolul în care se află identitatea românească, supusă unor atacuri nedemne şi lăsată pradă unor interese uşor de identificat.

„Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român”

După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au săturat de România”. Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman („1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers „naţionalist”. Cine are interesul să-i văduvească pe români de cercetarea propriului lor trecut?

Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”. Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.

Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărţii „Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanţii, prin aşa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriaşe abuzuri, la care s-a asociat din plin şi justiţia. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul naţional – pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinând decizii judecătoreşti pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton şi sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numeşte şi al Patrimoniului -, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparţiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele şi justiţia română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule româneşti au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate construite de marele domnitor.

„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor”

Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autorităţile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi şi alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti. Cu complicitatea guvernanţilor români, în judeţele Harghita şi Covasna s-a constituit “de facto” un “ţinut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acţionează intens pentru legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor locale din judeţ, privind autonomia “ţinutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituţia, care prevede că România este stat naţional unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susţinut de UDMR. Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor români”.

În curând, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate „măreţelor umbre” de la 1918?

Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor. Personal cred că un asemenea monument ar putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa Unirii. Asemenea opere necesită timp de gândire şi de execuţie, iar 2018 “bate la uşă”. Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul, pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat inaugurarea unor asemenea monumente. Desigur, poate fi realizat şi un “rond special” – de felul celui aflat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. Idei pot fi multe, important este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.

„Vreau ca istoria naţională să-şi capete locul cuvenit în şcoală, în societatea românească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume”

Cum integrarea europeană este un fenomen istoric în curs, vă rog să comentaţi afirmaţia recentă a preşedintelui Johannis, care a spus că doreşte o „integrare completă” a României în UE. Să fie aici o trimitere la linia conservatoare, de pierdere a identităţii naţionale, promovate de Bruxelles?

În opinia mea, cei mai mulţi dintre politicienii români nu au înţeles ce înseamnă integrarea europeană. Slugarnici şi lipsiţi de coloană vertebrală, aceştia nu au negociat cu adevărat aderarea României la Uniunea Europeană, ci au acceptat tot ce li s-a cerut, pentru a demonstra că sunt “democraţi” şi deschişi spre “economia de piaţă”. Aceasta este principala explicaţie a faptului că, după aderare, România nu numai că nu şi-a consolidat statutul internaţional, dar a devenit o ţară fără o politică naţională, preocupată doar “să facă frumos” în faţa Bruxelles-ului. De aici şi un anumit dispreţ pentru România, care nu este tratată ca un membru cu drepturi depline, ci ca unul care nu merită să stea decât în colţul mesei şi să i se aducă mereu reproşuri. În consecinţă, eu înţeleg declaraţia recentă a preşedintelui României ca o hotărâre de a se înceta cu această atitudine faţă de ţara noastră şi de a fi tratată ca un stat care este pe deplin integrat în Uniunea Europeană. Eu nu înţeleg, prin Europa unită, un continent uniform, croit după un model al teoreticienilor de laborator sau impus de statele puternice şi mari. Eu doresc o Europă armonioasă, în care fiecare ţară vine cu propriile sale valori, o Europă a civilizaţiilor, a cetăţenilor egali în drepturi şi în obligaţii. În acea Europă, România îşi va avea locul meritat, prin mărimea teritoriului şi resursele naturale, prin populaţia ei inteligentă şi creativă, prin zestrea intelectuală şi trecutul său milenar. Cu condiţia ca liderii politici să scape de complexul de inferioritate de care sunt dominaţi în faţa “celor mari”, să acţioneze cu hotărâre pentru progresul ţării lor şi pentru o propagandă activă pe plan internaţional. Vreau ca istoria naţională să-şi capete locul cuvenit în şcoală, în mass-media, în societatea românească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume. Atunci denigratorii de profesie, precum cei menţionaţi mai sus, nu vor mai avea succes şi nici credibilitate, vor deveni nişte epave jalnice într-o lume care-i cunoaşte cu adevărat pe români şi-i respectă aşa cum se cuvine.Am studiat programul TV publicat vineri 16 ianuarie 2015 şi am constatat că la TVR istoria românilor beneficiază de “5 minute de istorie” pe programul 2 (excelenta emisiune realizată de Adrian Cioroianu), în timp ce “Cultura minorităţilor” are câte o jumătate de oră în cinci zile din săptămână, pe acelaşi program. Partea “leului” revine emisiunilor ”Maghiarii de pe unu” (TVR 1) şi “Maghiarii de pe doi” (TVR 2), câte o oră şi jumătate de fiecare, trei zile pe săptămână. Şi se zice că TVR este “televiziune naţională!”.

Sunt tot mai mulţi cei care cred că salvarea identităţii naţionale, întărirea statului şi protecţia maximă a naţiunii ar putea fi înfăptuite doar de monarhie. Monarhia salvează România. Dv. ce credeţi?

Monarhia a avut un rol important în istoria românilor. Eu am publicat cartea Istoria românilor în timpul celor patru regi, patru volume, câte unul pentru fiecare rege: Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai, care s-a tipărit în patru ediţii, fapt de demonstrează interesul românilor pentru acest subiect. Evident, monarhii respectivi au acţionat în condiţii istorice diferite, iar personalitatea lor şi-a pus amprenta asupra politicii din cei 81 ani de existenţă a acestei instituţii. Propaganda monarhică actuală pune accentul pe activitatea lui Carol I, se vorbeşte puţin de Ferdinand – sub domnia căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 – şi este ocultată domnia de 10 ani a lui Carol al II-lea, în timpul căreia România a realizat progrese spectaculoase (pierderea integrităţii teritoriale s-a datorat celor două mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică şi Germania, iar insuficienta dotare a armatei este imputabilă întregii clase politice, inclusiv regelui). Se evidenţiază faptul că regele Mihai şi-a legat numele de actul istoric de la 23 august 1944, şi de opoziţia faţă de ascensiunea comuniştilor spre acapararea puterii în stat. Pe de altă parte sunt trecute cu vederea alte fapte: la 6 martie 1945 regele a semnat decretul de numire a guvernului Groza, la 9 mai 1945 a inaugurat statuia Ostaşului Sovietic eliberator, amplasată în faţa Guvernului României, la 1 decembrie 1946 a deschis lucrările Adunării Deputaţilor constituită în urma alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946. Istoria este complexă şi nu poate fi redusă doar la aspectele pozitive şi la speculaţii, aşa cum procedează adesea realizatorii emisiunii “Ora Regelui” de la TVR (pe când o emisiune “Ora Republicii”? Este o realitate că, în 1947, numai România mai avea un regim monarhic în această parte a Europei, iar la 30 decembrie, regele a trebuit să abdice. Evident, decizia a fost luată la Kremlin de I.V. Stalin, care a cerut să nu se recurgă la violenţă, având în vedere faptul că regele Mihai era decorat cu Ordinul “Victoria”, cea mai înaltă distincţie sovietică.Venirea regelui în România, după 1989, este un fapt normal, la fel şi onorurile de care se bucură. Pe de altă parte, mărturisesc că-mi displace rapacitatea unor membri (reali sau autoproclamaţi) ai Casei Regale, care s-au grăbit să intre în posesia a cât mai multe bunuri. Faptul că prinţul Paul a fost audiat la DNA în dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri constituie o realitate mai mult decât penibilă. Guvernul Tăriceanu s-a dovedit extrem de culant când a decis să-i împroprietărească pe unii membri ai Casei Regale (adevăraţi sau închipuiţi) cu anumite bunuri care aparţineau statului român. La rândul ei, justiţia (independenta şi intangibila justiţie românească!) nu a luat în calcul faptul că, atunci când s-a călugărit, principesa Ileana (maica Alexandra) a renunţat la toate bunurile materiale (inclusiv castelul Bran, ce-i fusese lăsat moştenire de regina Maria) şi, ca urmare, a decis să fie restituit fiilor acesteia. Astfel, acest celebru monument istoric şi de artă a devenit locaţie pentru botezuri şi nunţi, iar piesele valoroase au fost evacuate în garnizoana grănicerilor, care şi aceasta urmează să fie retrocedată printr-un şiretlic juridic. După cum justiţia şi guvernanţii nu au ţinut seama de faptul că legea din 1884, pentru constituirea Domeniilor Coroanei, prevedea că regele benficiază de veniturile obţinute (uzufructul) de pe moşiile respective, şi nu era proprietar al acestora, care aparţineau statului român.

Un partid de pe scena politică a propus un referendum prin care românii să decidă dacă vor sau nu reinstaurarea monarhiei. Care este poziţia dv.?

Având în vedere contextul în care regele a fost nevoit să abdice, ar fi util un referendum prin care românii să se pronunţe dacă doresc ca România să fie monarhie sau republică. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că toate constituţiile din vremea monarhiei ereditare (1866, 1923, 1938) prevăd: “Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului” (Constituţia din 1923, art. 77). Ca urmare – dacă s-ar reveni la regimul monarhic şi se va aplica acest articol – nici unul dintre actualii membri ai familiei regale nu poate ocupa tronul. În 1997, regele Mihai a numit-o pe principesa Margareta în calitatea de succesoare la conducerea Casei Regale, fapt ce ţine de organizarea internă a acestei Case şi nu de regimul politic din ţara noastră. Un rege al României trebuie să fie bărbat, prim născut, din familia de Hohenzollern, ceea ce pare a fi o imposibilitate practică. Sau, odată cu referendumul, să se renunţe la această prevedere constituţională, inclusiv în privinţa religiei, dacă este avut în vedere principele Nicolae, nepotul regelui Mihai, care şi-a oferit “serviciile” declarând: “Dacă ţara, românii mă vor chema, sunt pregătit să răspund chemării lor”. Dar acestea sunt mai curând speculaţii, monarhia fiind o instituţie istoriceşte depăşită.

La capitolul figuri istorice controversate se află, din nefericire, mareşalul Ion Antonescu – pentru unii, criminal de război, pentru alţii, erou naţional. Ce se poate spune, în actualul context internaţional, despre această tragică figură a istoriei noastre moderne?

Ion Antonescu a fost un militar român care şi-a adus contribuţia la făurirea unităţii naţionale, în calitate de şef al Biroului Operaţii din Cadrul Marelui Cartier General. Apreciind rolul său în războiul din 1916-1918, regele Ferdinand l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie militară – Ordinul “Mihai Viteazul”.A avut un rol important în cadrul delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), care a recunoscut, prin tratate, unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu România.În calitate de ataşat militar la Londra şi Paris, de şef al Şcolii Superioare de Război, de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Ion Antonescu s-a remarcat prin exigenţă, corectitudine şi patriotism. şi-a asumat conducerea ţării în condiţiile dramatice de după sfărâmarea graniţelor României, când toţi politicienii, în frunte cu Iuliu Maniu, s-au dat deoparte, promiţându-i sprijinul. A crezut că, angajând România în război alături de Germania, poate reface graniţa de Est, eliberând Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de sovietici, dar până la urmă a eşuat.A aplicat în România politica antisemită dusă la extrem (holocaust), deportând sute de mii de evrei în Transnistria, dintre care 123.710 (după calculele lui Dinu C. Giurescu) şi-au pierdut viaţa. O asemenea politică nu poate avea nici o justificare, deoarece nu viza opozanţi ai regimului, ci bătrâni, femei, copii, bolnavi, pe toţi evreii în general, care au fost ridicaţi din casele lor şi trimişi peste Nistru (în Transnistria), unde au murit fără a fi avut vreo vină. Totuşi, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul regimului Antonescu a funcţionat, în Bucureşti, singurul Teatru Evreiesc din Europa şi că, la sfârsitul acestui măcel, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască de pe acest continent.

„G. Călinescu: «Personalitatea lui Iorga e covârşitoare»”

În fine, se cuvine menţionată o altă persona non grata pentru denigratorii poporului român: Nicolae Iorga. Se vorbeşte tot mai puţin de marele istoric, iar cine o face riscă a fi trecut în rândul „ciumat” al naţionaliştilor. De ce s-a ajuns aici?

Nicolae Iorga, ucis de legionari la 27 noiembrie 1940, în timpul guvernării Antonescu, a avut o uriaşă contribuţie la cultura românească şi universală. Larga sa recunoaştere pe toate meridianele globului îi irită pe “civiştii” care trebuie să susţină că poporul român este unul periferic, lipsit de valori autentice, că doar nişte naţionalişti, autohtonişti şi antieuropeni inventează “mituri”. A fost profesor la Facultatera de Litere şi Filosofie, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene şi al Institutului de Istorie Universală (pe care le-a întemeiat), rector au Universităţii din Bucureşti, preşedintele Ligii Culturale Române, întemeietorul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, preşedintele Comitetului Monumentelor Istorice, directorul gazetelor “Neamul Românesc” şi “Neamul Românesc pentru popor” , al “Revistei Istorice”, al “Revue Historique des Études Sud-Est Européennes” (înfiinţate de dânsul), întemeietorul Casei Române de la Veneţia şi al Casei Române de la Fontenay-aux-Roses, preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, primul preşedinte al Adunării Deputaţilor de după Marea Unire (1919), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), consilier regal (1938-1940), preşedinte al Senatului (1940). A fost membru al Academniei Române, al Academiilor din Stockholm, Cracovia, Santiago de Chile, doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Vilnius, Orford, Paris, Bratislava, Roma, Alger, vicepreşedinte al Comitetului internaţional al Istoricilor.N. Iorga a scris 1.003 volume, între care istoria românilor în 10 volume, istoria Imperiului Bizantin, istoria statelor balcanice, istoria Imperiului Otoman, istoria românilor din Transilvania, istoria presei, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria învăţământului, istoria artei etc. etc. – multe dintre acestea publicate în limbi străine (franceză, germană).A fost un reputat istoric şi critic literar, autor a peste 40 de piese de teatru, cele mai multe cu tematică istorică etc. etc.După ce, în 1926-1928, a publicat 4 volume, intitulate Essai de synthèse de l’ Histoire de l’humanité, în 1940 a început să scrie Istoriologia umană, la care tocmai lucra când a fost răpit de legionari. Ar fi fost o operă de căpătâi a întregii umanităţi.George Călinescu aprecia: “Personalitatea lui Iorga e covârşitoare”. Lucian Boia consideră că N. Iorga este un “naţionalist” şi un “autohtonist” al cărui mesaj este depăşit şi, deci, nefolositor. Daţi-mi voie să cred că George Călinescu a făcut o judecată de valoare ştiinţifică, în timp ce epigonul său s-a rătăcit în meandrele politicianismului de duzină.

Autor: Ion Longin Popescu

Sursa: Cotidianul

Consilierii, cititul de pe hîrtie şi feisbucul îl vor face cnocaut pe Preşedinte

iohannis_basescu_76529500Preşedintele nostru şi-a început mandatul cu tot felul de gafe şi cu o incompatibilitate clasată – o soluţie similară fiind dată şi în cazul lui Băsescu, la urcarea pe tron. „Dosarul Flota” s-a pierdut în ceaţă şi pluteşte acum în ape necunoscute, precum „Olandezul zburător”, iar pentru pagube… „Turcu’ plăteşte”, adică, tot românul. Oare dacă Iohannis nu era preşedinte, care ar fi fost sentinţa în dosarul de incompatibilitate? Adăugăm pe tort şi declaraţia războinică referitoare la Roşia Montană, care a stîrnit discuţii şi a atras antipatii. În campania electorală se pronunţase împotriva proiectului, iar în recenta intervenţie publică îl vedem aliniat la poziţia lui Boc şi Băsescu, sugerînd o resuscitare a proiectului minier Roşia Montană. Alegătorii, dezamăgiţi, chiar şi unii din afara graniţelor, au constatat că s-au fript cu votul, fiindcă preşedintele ales a schimbat macazul după înscăunare, aşa că „Istoria unei plăcinte” a lui Costache Negruzzi strigă în gura mare, să audă tot românul: „Cu iaurt, cu gogoşele/ Te făcuşi vornic, mişele!”.

Preşedintele ignoră Constituţia şi faptul că un preşedinte nu poate avea puteri sporite

Negocierea de contracte cu un investitor privat nu face parte din prerogativele funcţiei de preşedinte, domnule Iohannis, iar „Roşia Montană” este o afacere mîrşavă,care întrece mult afacerea „EADS-Microsoft” sau „Dosarul Retrocedărilor” ilegale! Cred că a sosit momentul ca poporul să nu mai stea cu mîinile în sîn şi cu gura căscată la ecranele tembelizoarelor. Cu orice preţ trebuie stopate afacerile unor guvernanţi care vor să vîndă şi viitorul copiilor noştri. Prezentul şi viitorul nostru l-au licitat deja! Credeţi că Victoria Nudelman a venit pînă în România doar să-l vadă pe Iohannis şi să dea mîna cu el? Nu bătea, drăguţa de ea, atîta drum degeaba! Altfel,ne-ar fi tras o înjurătură straşnică.

Cum toţi preşedinţii postdecembrişti ne-au vrut „binele”, dovedit în fapte de-a lungul sfertului de veac, pregătiţi-le, vă rog, cîte un bust din ipsos – marmura e prea scumpă şi, vorba ceea, nu stricăm orzul pe gîşte, şi, în plus, un piedestal gol pentru preşedintele în exerciţiu. Cum să nu aibă cîte o statuie, cînd România nu mai poate fi salvată nici de trei preşedinţi la un loc, nici de trei guverne deodată. Staţi puţin, m-am răzgândit: fără piedestal! Direct pe sol, să fie mai aproape de cetăţeni. „Preşedintele cititor”, cred că aşa va rămîne în istorie, strigă pe toate canalele că nu poate respira aerul de la vîrf fără un guvern P.N.L. Fără partidul care l-a propulsat la Palat. Iohannis ignoră în acest fel Constituţia şi faptul că un preşedinte nu poate avea puteri sporite, şi nu îi este permis să opteze pentru o anumită culoare politică a guvernului, ci spre un guvern benefic României. Nu poate schimba cînd vrea un guvern. Nu poate numi sau destitui după pofte un ministru, ci numai atunci cînd situaţia corespunde condiţiilor constituţionale. Doar nu sîntem în Liechtenstein!

Poftiţi în bancă şi învăţaţi Constituţia „pas cu pas”!

De asemenea, domnule Preşedinte, nu mai umpleţi feisbucul cu dregătoriile Ţării, şi acestea percepute în mod eronat de către dumneavoastră, cum a fost şi cazul primului referendum pe care l-aţi lansat pe această reţea. 90% dintre băştinaşii platformei virtuale, domnule Iohannis, n-au habar cu ce se mănîncă acel C.S.A.T., darămite să mai aibă cunoştinţe în cauză ca să decidă dacă Procurorul General ar trebui sau nu să intre în C.S.A.T. Vă daţi seama că s-au îngrămădit ca oile să dea răspunsul copiindu-se unul pe celălalt, ca şi în cazul ridicol, „je suis Charile!”. Sau, probabil, pe acest aspect mizaţi? Pe efectul de turmă! Mă aşteptam ca de la alegeri pînă acum să fi învăţat şi dumneavoastră Constituţia Ţării, „pas cu pas”! Dacă aţi fi ştiut-o ca pe „Tatăl nostru”, v-ar fi oprit Art. 1, alin.(4) să purcedeţi la o întrebare ilogică pe feisbuc, articol care spune că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească, în cadrul democraţiei constituţionale.” Aţi fi ştiut că acest C.S.A.T. este parte a Administraţiei publice centrale de specialitate (Cap. V, secţiunea 1, Art. 119). Aţi fi ştiut că Ministerul Public face parte din Autoritatea Judecătorească (Cap. VI, sec a 2-a). Aţi fi ştiut că Art. 80 alin. (2) stipulează că „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la funcţionarea optimă şi legală a autorităţilor publice.” Veghează doar, adică nu aţipeşte în front, nu dă ordine cu ochii închişi. Propunerea făcută de dumneavoastră ca Procurorul General să facă parte din C.S.A.T. trădează faptul că vă sînt străine prevederilor constituţionale! Acum se naşte întrebarea? Cum vegheaţi dumneavoastră la respectarea Constituţiei, cînd nu vă sînt cunoscute capitolele de lege asupra cărora trebuie să vegheaţi cu sfinţenie? Vă invit, aşadar, poftiţi în bancă! Trebuie să cunoaşteţi Constituţia României cu ochii închişi, nu s-o citiţi, frunzărind-o, ca pe o publicaţie de can-can. Încă ceva, domnule preşedinte: se pare că aţi înlocuit site-ul oficial al Preşedinţiei României cu pagina personală de feisbuc. Este, în egală măsură, grotesc şi periculos, domnule preşedinte, să lucraţi Ţara pe o astfel de reţea! Cred că vă doriţi să fim mîndri că nu mai avem un preşedinte jucător, ci unul cititor, care doreşte să conducă România prin intermediul feisbucului, o uriaşă magazie virtuală cu lucruri stricate şi silicoane, cu obsedaţi şi obsedate, cu torturi, lumînări şi înmormîntări, cu politicieni puşcăriabili, plăcinte, fetiţe, criminali, manele, surcele, prostituţie, politică, anunţuri matrimoniale şi de sinucidere, un talcioc cu un număr extrem de mare de tarabe cu chilipiruri umane, spălătorii de rufe, lenjerii intime pe sîrmă, la vedere, o magazie ticsită cu lucruri bălţate, aruncate halandala: de la data naşterii, oliţa de noapte cu mînerul în interiro şi prima relaţie sexuală, pînă la numărul de la pantof. O reţea creată special pentru a manipula mintea şi timpul celor cu un fond de natură descoperit.

V-a poruncit duduia Victoria Nudelman să repuneţi pe tapet Roşia Montană şi regionalizarea?

Am pătimit destul un sfert de veac! A sosit timpul să ne primim înapoi demnitatea de om şi bunăstarea! În concluzie, rolul preşedintelui este descris negru pe alb de articolul 80 din Legea fundamentală a Ţării: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Chiar dacă nu aveţi memoria lui Nicolae Iorga şi talentul său oratoric, apreciez că nu-i prea dificil să ţineţi minte cîteva fraze, doar sînteţi profesor, nu? – pe care să le aplicaţi în folosul Ţării. Nici pentru un copil de grădiniţă n-ar constitui o greutate!

Perle prezidenţiale

Domn’ Preşedinte, dacă dumneavoastră aţi gîndit, rău aţi gîndit. Dacă sfetnicii v-au pus să citiţi bazaconii, rău au făcut. Scăpaţi-vă de ei şi ordonaţi-le să-şi ia cu ei şi perlele citite de dumneavoastră cu prilejul aniversării Poetului Nepereche şi Unirii Principatelor, pe care le redăm: „Învăţătura pe care au oferit-o moldovenii şi muntenii la 1859 este una importantă pentru zilele noastre […] renunţarea la centralism este până astăzi una din restanţele societăţii româneşti, care va trebui să fie ameliorată cu calm, cu chibzuinţă şi într-un timp rezonabil”.[…] Principiul descentralizării a fost agreat inclusiv în divanurile ad-hoc, dar nu a fost niciodată pus în practică”[1]. V-a poruncit Mrs. Nudelman să repuneţi pe tapet „regionalizarea”, rămasă la naftalină de pe vremea lui Cuza, şi Roşia Montană? Rău procedaţi dacă-i urmaţi „recomandarea”! Bogăţiile Patriei nu mai sînt de vînzare de aici înainte!

Dumneavoastră, dragi români poftiţi în vagoane! Dar să nu aţipiţi! Vegheaţi asupra haltelor înşelătoare şi asupra haitelor de la clasa a I-a, gata să trageţi semnalul de alarmă, la cea mai mică strîmbătate în front! Fiindcă trebuie să acţionăm de aşa manieră, încît să ne redobîndim demnitatea de români, cu tot ce e al nostru, cu avuţie naţională, această redobîndire fie ea şi “pas cu pas”.

[1] Mediafax  http://www.timisoarastiri.ro/mesajul-lui-klaus-iohannis-catre-romani-de-ziua-unirii-principatelor/

Autor: Maria Diana Popescu

Sursa: Revista Art-Emis

Ilie Șerbănescu: “Repudiatul Marx numea această „eficienţă a capitalului uman ”- exploatarea omului de către om! Indicatorul cu pricina are, în România, cel mai mare nivel din Europa centrală şi de Est! Îţi creşte inima când vezi cum duduie capitalismul sălbatic în ţara ta!”

ilie_serbanescuO comunicare din partea statisticii naţionale şi un studiu al unei companii de audit străine s-au conjugat, mai zilele trecute, să evidenţieze cât de trepidant funcţionează capitalismul odios instaurat în România. Potrivit înseşi datelor UE, nu există vreo altă ţară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel naţional (aşa-numitul PIB), muncii să-i revină atât de puţin şi capitalului atât de mult. Această disparitate – care contrastează cu situaţia din ţările occidentale (unde munca este cea care ia mai mult decât capitalul din PIB) – este specifică doar periferiilor coloniale, unde, ca şi în România, dominant se dovedeşte a fi capitalul străin din centru, care operează aici în regim colonial.

În anii consideraţi de criză, capitalul, poate nu întâmplător în frunte cu cel străin, a făcut presiuni imense asupra guvernanţilor din acea vreme să „liberalizeze” piaţa forţei de muncă, mai precis să transforme forţa de muncă într-o turmă de sclavi. Drepturile la grevă şi la contestare a concedierilor le-au fost serios amputate, angajaţii ajungând frunză în vânt la discreţionismul patronilor. S-a pretins că astfel piaţa se va „flexibiliza” şi ca urmare vor creşte locurile de muncă. Ştim rezultatele. Locurile de muncă n-au crescut, salariile reale au scăzut şi mai mult şi drepturile muncii au rămas tăiate. Iar unul după altul, apar acum efectele măsurilor adoptate atunci, în mod incalificabil, de guvernul Boc şi neanulate din păcate de cabinetul Ponta, pretins de stânga, de îndată ce a preluat cârma guvernamentală. S-a aflat astfel de curând de la INS că ceea ce în 2011 a decis guvernul Boc – anume ca aplicanţii cu studii superioare dacă sunt angajaţi cu salariu minim să nu mai trebuiască a avea un nivel diferenţiat (mai mare) decât cel al unui lucrător necalificat – a dat roade: numărul celor angajaţi cu salariu minim a sporit de 12 ori, de la 90.000 la circa 1.000.000, acum peste 20% dintre angajaţii din ţară fiind retribuiţi la salariu minim! O adevărată victorie a capitalismului odios!

Noroc că ne consolează cu un bocanc peste gură PricewaterhouseCoopers, marea companie internaţională de audit. Aceasta calculează anual pentru multinaţionale ceea ce experţii ei numesc „randamentul capitalului uman”, respectiv cât anume obţine capitalul sub formă de profit de la un salariat la o investiţie de o unitate monetară în forţa de muncă. Repudiatul Marx numea mai simplu această „eficienţă a capitalului uman ”: exploatarea omului de către om! Indiferent cum este denumit (eficienţă sau exploatare), indicatorul cu pricina are, în România, potrivit calculelor PricewaterhouseCoopers, cel mai mare nivel din Europa centrală şi de Est şi chiar din întreaga Europă! Îţi creşte inima când vezi cum duduie capitalismul sălbatic în ţara ta!

Autor: Ilie Serbanescu

Sursa: Jurnalul.ro

Cum s-a deconspirat ziarul Adevărul în mijlocul scandalului Coldea – Udrea

adevarul-sriÎn mijlocul unui adevărat vârtej politic,  în care tot eşafodajul politic este zguduit de acuze fără precedent, în care aflăm că toate discursurile alea despre „stat de drept„, „separarea puterilor în stat”, „independenţa justiţiei” sunt vrăjeli, ce face ziarul/siteul Adevărul?

Se apucă de numărat bisericile, paraclisele şi mănăstirile din România. Şi nu oricum, ci antrenând o armată de corespondenţi. Şi nu în toate judeţele, ci doar în unele. De ce nu toate? Pentru că trebuia demonstrat ceva.

Iată deci, cum se arată că toată campania asta, din 5-6 ani, nu este întâmplătoare. De câţiva ani încoace, concomitent cu apariţia întâmplătoare a unei obscure asociaţii, ce numără un număr infim de membri, anumite siteuri şi ziare nu fac decât să numerele bisericile, mănăstirile, paraclisele, lumănările şi metaniile creştinilor din această ţară(de ce nu şi avorturile, tovarăşi?). Şi în timp ce opinia publică era intoxicată şi otrăvită cu astfel de articole,  mafia îşi desfăşura liniştită tranzacţiile.

Se întreba Iulian Capsali, zilele trecute: „ce rol a avut SRI în atacurile în avalanşă din presa ultimilor ani împotriva Bisericii Ortodoxe, ştiindu-se că serviciul are mulţi jurnalişti sub acoperire?”. Acum am aflat.

Despre Adevărul, nu sunt prea multe de spus: în timpul campaniei electorale a preluat toate zvonurile, toate minciunile, toate acuzele fondate sau nu, împotriva BOR şi le-a dus la paroxism, iar  în postul Crăciunului a inventat vorbe pe care le-au pus în gura unui preot,  minciună sesizată de toată presa, dar nemodificată nici în ziua de azi.

Doar un singur lucru le mai putem cere: să revină cât mai repede la denumirea originală, „Scânteia – organ al Partidului Comunist Român. Proletari din toate redacţiile, uniţi-vă!”

Autor: Mihai Șomănescu

Sursa: Active News

Ovidiu Gherasim-Proca, recenzie la noua carte a lui Claude Karnoouh: “Postcomunism pentru eternitate? In una dintre telegramele diplomatice americane, România postcomunistă era descrisă ca o „națiune sălbăticită”. Cum poate fi altfel o națiune ai cărei învățați elogiază capitalismul sălbatic?”

10816032_10203434481479311_1180510536_nPuși în fața victoriei electorale fără egal pe care a obținut-o mișcarea Syriza la începutul anului de grație 2015, unii dintre comentatorii din România au fost surprinși să constate cât de puternică a fost rezistența față de politicile de austeritate în Grecia, cât de nesigure pot fi rețetele de succes stabilite în cercurile decizionale inaccesibile ale Uniunii Europene, cât de puțin capabilă este elita politică tradițională să gestioneze crizele economice ale modernității târzii. Nu ar fi fost luați pe nepregătite dacă ar fi citit măcar câteva dintre eseurile politice ale lui Claude Karnoouh. Dincolo de faptul că tratează, între multe alte subiecte, problema naufragiului financiar elen, ele sunt un excelent remediu împotriva naivității, alungă iluziile și combat idealismul sentimental. Cu atât mai mult cu cât consemnează observațiile și reflecțiile unui autor care a fost martorul celor mai importante frământări politice postbelice, are la dispoziție instrumentarul analitic al antropologiei culturale și nu ezită să pună evenimentele curente în contextul greu de cuprins al istoriei universale.

Din acest punct de vedere, nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru publicarea volumului „Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”. Apărută la editura Alexandria Publishing House la sfârșitul anului trecut și beneficiind de traducerea Teodorei Dumitru, lucrarea reunește texte scrise între 2008 și 2013, așadar în perioada scursă de la momentul primului șoc al crizei până la stingerea protestelor de stradă masive ce i-au succedat, într-un răspuns spontan față de politicile de austeritate din ce în ce mai agresive. De aceea, cartea este simultan o cronică a crizei – cu toate dimensiunile ei, latura economică fiind probabil numai cea mai vizibilă, nu cea mai profundă – și un „raport final” asupra postcomunismului. Însăși succesiunea primelor două secțiuni, „Capitalism și modernitate tardivă” și „Postcomunismul românesc”, face să transpară în mod natural acest continuum, care unește interpretarea transformării României postcomuniste cu examinarea atentă a strategiilor de consolidare ale globalismului capitalist. În cursul lecturii, eseul de final al celei de-a doua secțiuni, examinând natura și posibilele efecte ale protestelor împotriva proiectului Roșia Montana din septembrie 2013, nu mi-a părut a fi nimic altceva decât o justă încheiere pentru cel cu care începusem, despre „candidatul providențial” Barack Obama – omul politic nou, admirat de tinerimea cu speranțe liberale, simbolul schimbării, vedeta mediatică. Nimic mai firesc. Este imposibil să nu remarci cât de bine stau alături marile câștiguri speculative de pe Wall Street și eșecul bugetar al Statului Român, politica autoritară a administrației Sarkozy față de țigani și fluxurile migratorii dinspre Estul dezindustrializat, marșandizarea privativă a culturii universitare europene (a se vedea capitolul „Criza universității – criza societății”) și autodeprecierea universităților publice din România.

Opțiunile ideologice ale lui Claude Karnoouh sunt cunoscute. A avut parte de prea mulți detractori printre intelectualii la modă din România ca să nu se știe pretutindeni că împărtășește convingeri de stânga, că folosește în mod consecvent conceptele sociologice și politico-economice marxiste și că nu este încântat de condamnarea ritualică, tardivă, a comunismului. Temele majore ale criticii anticapitaliste sunt ușor de recunoscut în textele lui. Totuși, lucru destul de rar întâlnit la autori cu opinii ferme din spațiul cultural românesc, ideile nu cer adeziune. Nu trebuie să-i dai dreptate autorului, nu trebuie să te afli pe aceeași lungime de undă cu el ca să le accepți evidența. Sunt, de fapt, prezentate în așa fel încât cititorul este obligat să-și asume o poziție, să se situeze critic. Fie față de realitatea politică, fie față de text.

Pentru cititorii obișnuiți cu tușele groase, simpliste până la caricatural, în care este schițată frecvent gândirea socială de stânga la noi, lectura postmodernității politice pe care o propune Claude Karnoouh nu va fi ușor de digerat. Pune multe nuanțe în imaginea capitalismului de azi și adaugă nenumărate elemente de context. Ele prezintă o stare de lucruri prea complicată pentru a încăpea în narațiunea maniheistă a luptei dintre bine și rău. Cu atât mai puțin în cea a optimismului revoluționar. Așa se explică, probabil, nota de realism pesimist a reflecțiilor despre posibilitatea emancipării. Chiar și cititorii avizați, cei care nu s-au rezumat la o lectură superficială a textelor radicale, cei care cunosc cuvintele profetice ale lui Guy Debord, vor fi pe alocuri puși în dificultate sau cel puțin vor fi nevoiți să iasă din propria zonă de confort. Vor descoperi sentințe aspre, fără ocolișuri, ce se îndreaptă spre diversele mode intelectuale stângiste, spre grupurile cu vederi de extremă stângă care repetă în gol sloganele trecutului, spre pasiunile ecologiste lipsite de busolă politică ori către pseudo-radicalismul unora dintre cercurile artistice avangardiste. Nu sunt menajate nici numele răsunătoare ale intelectualității radicale, precum Antonio Negri, Michael Hardt, Alain Badiou, Slavoj Žižek, Giorgio Agamben (pp. 60-66).

Însă ținta efortului critic ce definește această lucrare este, fără îndoială, ansamblul structurilor de putere ce determină societăți întregi să plătească fără întârziere, până la ultimul cent, costurile din ce în ce mai ridicate ale corupției politice transnaționale și ale eșecurilor pieței dereglementate. Diferitele înfățișări obscene pe care le ia imoralismul mercantil – de la câștigurile financiare exorbitante obținute de marii speculatori bursieri după subvenționarea băncilor „prea mari ca să fie lăsate să cadă”, până la degradarea inexorabilă a mediului („Copenhaga sau congresul păcălelilor”) și geopolitica cinică a statelor militarizate – compun înfățișarea sumbră a vremurilor în care trăim. Iar postcomunismul, cu experimentele lui sociale la scară continentală, cu incertitudinile și așteptările lui irealizabile, apare, în orizontul unei filosofii a istoriei de inspirație heideggeriană, ca „element cheie al desăvârșirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializării tehno-financiare” (p. 259). Ideile eseului ce dă titlul acestui volum gravitează în jurul aserțiunii redate mai sus. Postcomunismul este mai mult decât ansamblul tranzițiilor petrecute în Europa de Est. Ar putea fi considerat, mai curând, unul dintre acele laboratoare ale istoriei ale căror produse de sinteză prelungesc, prin miracolul Tehnicii, viața sistemului economic global: „Așadar, timpul, logica în care se dezvoltă esența formei-substanță Capital (…), înscrisă în Tehnică, în calitatea ei de ultimă metafizică a modernității (…), comandă discursul Dasein-ului în era post-, și nu invers. Ceea ce ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului și a mutației chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului subiect real al istoriei modernității târzii: nu proletarul, ci Capitalul și capitaliștii” (p. 258).

Mai ales atunci când părăsesc registrul discursiv al filosofiei politice, diagnosticele au o luciditate tăioasă. Ele chestionează insistent prejudecățile intelectuale și locurile comune cele mai populare, vicleniile rațiunii și ale istoriei deopotrivă. Cuvintele sunt adesea necruțătoare, pentru că autorul e un polemist înflăcărat, întotdeauna pregătit să pună degetul pe rană sau să pedepsească patimile meschine ale adversarilor. Dar oricât de ascuțit ar fi verbul, dincolo de numeroasele referințe la cultura pop și ironiile savuroase, stilul exemplifică, inconfundabil, calmul erudit al gândirii savante de cultură franceză. Iar alături de erudiție stă o receptivitatea culturală subtilă, evidentă în seria de scrieri despre artă și societate care precedă ultima parte a cărții.

Claude Karnoouh este un „călător străin” care ne observă de mult timp. Lucrul acesta se vede în felul în care explică ceea ce el numește „eșecul românesc în postcomunism”, adaptarea eșuată, tragedia tranziției, trecerea de la developmentalismul dictatorial, hotărât să „sistematizeze satele”, la capitalismul monopolist fără opreliști, apt să aneantizeze resursa umană și materială a țării în cel mai scurt timp. Observațiile despre felul în care noua elită românească și-a refuzat originile rurale și responsabilitatea socială (pp. 289-292), pot fi alăturate, pentru contrast, caracterizării pe care ne-a furnizat-o una dintre telegramele diplomatice americane dezvăluite de Wikileaks, în care România postcomunistă era descrisă ca o „națiune sălbăticită” (expresia îi aparține comisarului european Chris Patten). Cum poate fi altfel o națiune ai cărei învățați elogiază capitalismul sălbatic?

Nu aș putea să închei fără să menționez schițele memorialistice de la finalul cărții. În primul rând pentru că ele includ un portret intelectual inedit al lui Claude Levi-Strauss, figură magistrală căreia antropologia europeană îi datorează mult, autor prin intermediul scrierilor căruia am descoperit teoria socială structuralistă. În al doilea rând, pentru fragmentul care descrie confruntarea cu propriul dosar de Securitate, în care profesorul francez se vede caracterizat fie ca spion în solda ungurilor, fie ca „om dificil”, cu „concepții semite puternice”, chiar „adept al extremismului semit” („Străin pentru mine însumi”). Nu se poate scrie nimic mai grăitor despre febra paranoidă care îi cuprinsese pe lucrătorii Securității la începutul anilor ’80, când ceaușismul devenise ideologie de partid și de stat. Nicăieri nu se poate vedea mai clar decât în această istorisire genealogia delațiunii și parvenitismului, pilonii pe care s-a ridicat edificiul opulent al oligarhiei de tip postcomunist.

Aici, în Est, ne-am obișnuit să gândim existența politică în termenii unei tranziții fără sfârșit. În felul acesta, fără să ne dăm seama, contribuim perseverent la construcția mentală a propriei marginalități europene, postcomunismul continuu. Sfârșitul istoriei, în sensul hegelian al expresiei, este departe. În sens apocaliptic, ca distrugere cataclismică, s-ar putea să fie la doi pași. Dar oare când se va sfârși postcomunismul? Când se va sfârși postcomunismul pentru noi?

Autor: Ovidiu Gherasim-Proca

Ovidiu Gherasim-Proca este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.

GANDESTE RECOMANDA: Cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), a aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Volumul se poate comanda AICI

Despre terorismul religios și șamanismul de stat

3242348513_1_2_nZIUWOqkÎn Occident, faptul (de altfel, o întâmplare zilnică) că vreun adept al automobilismului a omorât 10 inși pe una sau alta dintre mult râvnitele autostrăzi din Occident – care sunt catedralele neamului automobilist, construite, în multe țări „civilizate„, pe bani publici – nu provoacă niciodată marșuri internaționale, zile de doliu național sau un val de aresturi în rândul directorilor locali de mărci automobile. Acest laxism extrem se explică prin faptul că automobilistul este reputat a fi o fire „laică„ (sinonimul occidental al adjectivului creștin „sfânt„). În schimb, când un mic grup de cetățeni, mai ales dacă include trei caricaturiști spurcați și venali, este măcelărit de un alt grup, și mai mic de cetățeni (o întâmplare unică în zece ani), și cetățenii măcelari sunt musulmani, începe imediat învinuirea „islamismului„ (un neologism prin care Occidentul desemnează islamul când îl consideră dușman de eliminat – ce băiat bun ar fi fost și Hitler, dacă deporta doar „iudaiști„, în loc de evrei…).

Aparenta absurditate se poate, totuși, explica prin structura ideologică generală a Occidentului. În Occident, omul „laic„, deși abia are 2-3 secole de existență – și ea destul de precară și parcă promisă unui viitor îndoielnic – pe Pământ, este sănătos prin definiție. Faptul că el a inventat și pus în practică mijloacele de omor în masă cele mai intensive din istoria omenirii (prin vaccin, avort, poluare și eutanasie – ca să vorbim doar despre hobbyurile lui nemilitare) nu inspiră Occidentului nici cea mai mică bănuială de dezechilibru mintal. Doar religiile sunt socotite sistematic drept boli culturale.

Sau mai exact spus, doar religiile premoderne – căci, antropologic, nu prea există metode raționale prin care s-ar putea dovedi o deosebire esențială între mersul la biserică și mersul la teatru/cinema/mall/Fabrica de pensule, între turismul „profan„ și pelerinaj, etc.. Formulat altfel: „laicitatea„ comportamentelor socotite drept „normale„, adică sănătoase, de Occidentul laic este sprijinită esențial de o ipoteză metafizică: ori omul modern, prin mersul la mall, mărturisește (în sensul dat acestui cuvânt… de creștini) activ și conștient neexistența lui Dumnezeu, nedivinitatea lui Hristos, natura neprofetică a lui Mohammed etc., deci organizează viața socială în funcție de teze metafizice aflate dincolo de puterea de verificare a științei modern-raționale, ca orice „fundamentalist religios„, ori se prăbușește minciunea neutralității axiologice afișate de moderni, și recunoaștem în centrul modernității occidentale un conținut axiologic pozitiv și programatic: individualism, capitalism, metrosexualizarea trupurilor omenești, distrugerea solidarităților familiale, clanice și naționale, dictatura piețelor, nesacralitatea vieții, biologism și imperialism cultural (fiindcă modernitatea trece automat de la chemări la toleranță față de trăsăturile culturale susmenționate la instituirea unor politici de toleranță zero față de orice tentativă de îngrădire a acestor trăsături) – deci un model axiologic foarte apropiat de ceea ce marile tradiții teologice monoteiste au numit, în mod congruent, „satanism„.

Iată, deci, cum se poate rezuma lecția de tras (chiar și fără cea mai mică îndoială în privința autenticității „faptelor„ din povestirea mediatică) din episodul Charlie: în Occidentul modern, responsabilitatea oricăror acte violente comise de adepți ai unor ideologii nesataniste va fi atribuită religiei lor. Doar astfel ne putem explica apariția crizelor mediatico-teologice prin care trece periodic aparatul occidental de propagandă, de la marile capitale imperiale până la Port Bucharest, unde, timp de o săptămână, toți guriștii de talkshow au improvizat seminare de escatologie islamică, înlocuind Blonda lui Bote și Piticul Porno cu Coranul și Hadith, în timp ce, la Matthewville-Napoca, Sabin Gherman descoperea cu groaza de rigoare existența unei specii sudice și mai malefice decât Valahul.

Această obsesie a rapsozilor atlantiști cu islamismul și (deși mai discret – cel puțin în România) cu hristosismul este cu atât mai stranie, încât, în opinia mea, tocmai episodul Charlie ne-a arătat că religia la modă în lumea de azi este, de fapt, șamanismul.

Dacă nu presupunem o răspândire masivă a șamanismului în clasa politică franceză, rămâne de neînțeles cum arsenalul juridic liberticid justificat mediatic de șocul atentatelor era, de fapt, gata scris (și uneori chiar și aprobat deja de legiuitori) cu câteva săptămâni înainte de atentate. Într-un univers dominat de raționalitatea laică, explicația la îndemână ar fi, probabil, îngrijorarea prealabilă a autorităților de stat din Franța în legătură cu amenințările terorist-islamice; însă, din faptul că redacția Charlie Hebdo, țintă prioritară pentru orice jihadist adult din Europa, incendiată în trecut de alți islamiști, era păzită de doi (2) polițiști nespecializați, ca primăria din Huedin și aeroportul din Târgu-Mureș, putem deduce foarte ușor că nu existau astfel de îngrijorări, ci doar viziunea profetică a ineluctabilelor atentate, obținută de clasa politic-șamanică franceză prin inhalații de salvie, în bătaia tobelor din piele de capră. Aceeași capacitate profetică s-a manifestat și în procesul de identificare a teroriștilor mascați, ai căror nume au fost date publicității pe Twitter cu cel puțin două ore înainte de a fi găsită mașina (deși cu oglinzi vopsite într-o altă culoare decât cea vizibilă în filmul realizat la locul faptelor) în care se afla, uitat pe scaunul din spate (sic), buletinul lui Said Kouachi, care probabil intenționa să-și amaneteze kalașnikovul după atentat, ca să aibă și el bani de șaorma și țigări, că ăia de la Al-Qaida sunt zgârciți rău când vine vorba de tichete de masă.

Șamanismul, evident, are și aplicații economice, așa cum îl practică, de pildă, familia Rothschild, care, după ziarul olandez Quote, achiziționase micuțul ziar satiric (10 000 de abonați) cu o lună înainte de cel mai rentabil tiraj (ca să nu le numim cele mai rentabile trageri) din istoria titlului.

Dar trebuie subliniată și rentabilitatea șamanismului folosit ca tehnică juridic-administrativă: datorită șamanismului, statul francez nu mai are nevoie să ancheteze oficial despre atentate, să ceară autopsii sau să numească anchetatori (oricum, cei numiți anterior aveau o rată de sinucidere mult prea apropiată celei observate în rândul poeților sovietici de odinioară). Iată, lângă zilele no pants în metrou (o foarte bună pregătire pentru faza următoare de integrare euroatlantică, prin penetrare atlantistă profundă) și mărțișorul în formă de plug anal, încă un articol pe lista sinergiilor atlantiste de implementat urgent: cu eficientizarea demersurilor administrative produsă de adoptarea șamanismului de stat, nici România n-ar fi avut nevoie de zeci de ani ca să-l scape pe Băsescu de dosarul Flota.

De altfel, au apărut deja pionieri șamanici pe plaiuri – șamanul George Maior, de pildă, își divulga recent viziunile apocaliptice despre o Românie privată de legi Big Brother: oare de unde, la un individ cu capacități intelectuale medii spre slabe, această cunoaștere intimă a legilor karmice din imanența euroatlantică, dacă nu din fumarea busuiocului sălbatic și din citirea în măruntaiele unui maidanez sacrificat prin Herăstrău în ceas de taină? Eu unul am impresia că orice altă ipoteză explicativă ar fi vădit conspiraționistă.

Autor: Raoul Weiss

10646819_271509956391117_4920305039700001020_nRaoul Weiss  este scriitor, publicist și traducător născut în Alsacia, vorbitor a şapte limbi, vorbeşte impecabil româna, a abandonat o promițătoare carieră universitară internațională pentru a se stabili în satul transilvănean Mera (Cluj), pe care îl consideră noua sa patrie.  Autor al romanului “Eu l-am ucis pe Obama.”, fictiune politica publicata la sfarsitul anului 2014 la Alexandria Publishing House.

Razboiul de langa noi. Gorbaciov: razboiul rece ar putea degenera intr-un CONFLICT ARMAT

nsiukraine3514eConflictul armat dintre Rusia şi Ucraina se intensifică. Numărul victimelor, inclusiv civile, este în creştere. Asistăm la o agresiune şi expansiune militară a Moscovei tot mai virulentă împotriva unui stat suveran şi a unui popor suferind de prea multă „fraternitate”.

Recent, pe internet au apărut imagini video în care teroriştii pro-ruşi îşi bat joc de prizonierii ucraineni. Militarilor capturaţi li se aplică tratament inuman şi degradant (sunt obligaţi să-şi mănânce blazoanele cu drapelul bicolor al Ucrainei) şi sunt expuşi public în ipostaze umilitoare (fiind bruscaţi, scuipaţi şi ofensaţi de populaţia rusofonă a Doneţkului). Asta în condiţiile în care Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, precum şi Convenţiile de la Geneva din 1929 şi din 1949 privind statutul prizonierilor de război interzic „violenţa asupra vieţii şi persoanei, uciderea, mutilarea, tratamentul crud sau tortura, luarea de ostatici, jignirile aduse demnităţii personale, îndeosebi tratarea umilitoare şi degradantă, comandarea unei sentinţe sau execuţia fără o hotărâre prealabilă luată de o judecătorie ce are toate garanţiile judiciare.”

În consecinţă, acţiunile aşa-zişilor insurgenţi sunt de fapt crime de război, iar autorităţile de la Kremlin sunt complice la aceste atrocităţi, prin sprijinul militar, logistic şi financiar pe care-l acordă teroriştilor.

Situaţia din estul Ucrainei a depăşit demult faza unui conflict local şi nu va putea fi aplanată decât printr-o mobilizare internaţională conjugată. Toate armistiţiile şi acordurile semnate s-au dovedit a fi tărăgănări, în vederea iminentelor înarmări şi dislocări de trupe. Oraşul-port Mariupol a devenit un obiectiv strategic râvnit de Putin, în vederea stabilirii joncţiunii cu teritoriul ocupat al Crimeei.Ruşii nu au renunţat nici pentru o clipă la intenţiile lor revanşarde şi revizioniste, urmărind cu obstinaţie crearea Novorosiei.

În atare context, poziţia monstruoasei coaliţii de la Chişinău faţă de războiul din proximitatea noastră este una senzaţională şi admirabilă, doar că lipseşte cu desăvârşire. Componentele guvernării 2+1 au viziuni divergente chiar în ceea ce priveşte definirea agresorului în conflictul din Donbas.Voronin nu s-a debarasat de percepţia eronată că o anexare poate fi justificată. Probabil se crede un ditamai specialist în istoria contemporană şi vede în ocuparea Crimeei o „întoarcere la sânul Rusiei”. Să fi trăit în perioada interbelică ne-am fi pomenit cu un pretins comunist susţinător al regimului nazist, care, de altfel, a invocat aceleaşi argumente în cazul anexării Regiunii Sudete. Despre opiniile domnului Filat referitor la războiul ruso-ucrainean, aş ezita să mă pronunţ. Într-adevăr, dânsul a fost inspirat atunci când s-a deplasat la Kiev să susţină Euromaidanul, dar nu ştiu cât mai contează vorbele sale din moment ce faptele îi trădează duplicitatea. În ceea ce priveşte poziţia Partidului Democrat, n-am auzit nici măcar un discurs, fie şi sofisticat, al liderului său formal, ci doar că Poroşenko este tratat ca „partener de afaceri”. Vă imaginaţi ce „onoare” pentru preşedintele ucrainean să fie asociat cu Plahotniuc, cel care se opune venirii unui procuror străin, în timp ce în guvernul de la Kiev activează 3 miniştri din afară?

Aşadar, trăim vremuri tulburi şi tulburătoare, în care ţara vecină luptă nu doar pentru propria sa integritate teritorială, ci şi pentru a noastră. Aşa-numita „criză din Ucraina” este un război de anvergură şi doar aparent de uzură, care ne afectează şi ne vizează direct. Dacă Kievul va fi îngenunchiat, Chişinăul se va preda a doua zi. Trebuie să avem curajul Radei Supreme, care a recunoscut Rusia drept ţară agresoare, iar pe cele două auto-proclamate republici – organizaţii teroriste. Trebuie să înţelegem că pretinsele „democraţii populare” din Lugansk şi Doneţk sunt pentru democraţie ceea ce este cămaşa de forţă pentru cămaşă. [adevarul.ro]

Un nou Razboi Rece a fost declarat intre rusi si americani si ar putea degenera intr-un conflict armat

Un “nou Razboi Rece” a fost declarat intre rusi si americani si ar putea degenera intr-un conflict armat, a avertizat joi ultimul lider al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, citat de AFP.

“Nu auzim vorbindu-se decat de sanctiuni ale Americii si Uniunii Europene impotriva Rusiei. Si-au pierdut capul?”, a declarat Gorbaciov, citat de agentia Interfax.

“America s-a indepartat in profunzimile junglei si ne trage cu ea”, a sustinut parintele perestroikai, apreciat in Occident pentru rolul jucat in caderea Zidului Berlinului, in 1989.

“Si, pentru a spune lucrurilor pe nume, ei (americanii) ne antreneaza intr-un nou Razboi Rece, incercand in mod deschis sa-si urmeze ideea geniala de a vrea sa castige intotdeauna”, a adaugat fostul lider sovietic, in varsta de 83 de ani.

“Unde ne vor duce toate astea? Razboiul Rece este deja declarat. Si apoi? Nu sunt in masura sa declar cu siguranta ca Razboiul Rece nu se va transforma intr-un veritabil razboi. Imi e teama ca ei (americanii) isi vor asuma riscul”.

Aceste declaratii alarmiste ale lui Mihail Gorbaciov intervin pe fondul crizei ucrainene si a deteriorarii relatiilor dintre rusi si puterile occidentale la un nivel fara precedent de la caderea URSS in 1991.

Dupa anexarea peninsulei Crimeea de catre Rusia si declansarea conflictului care s-a soldat cu peste 5.000 de morti din aprilie in estul Ucrainei, Washingtonul si Bruxellesul au adoptat mai multe serii de sanctiuni economice impotriva Moscovei.

Washingtonul a amenintat cu noi sanctiuni afirmand ca pretul pacii “va continua sa creasca” daca Rusia nu inceteaza sa sustina separatistii pro-rusi din Ucraina.

Ministrii europeni ai Afacerilor externe se reunesc joi la Bruxelles pentru a discuta atitudinea ce trebuie adoptata fata de Rusia dupa reluarea violentelor in estul Ucrainei si bombardarea orasului portuar Mariupol, in urma careia si-au pierdut viata 30 de oameni, sambata.

Uniunea Europeana se orienteaza spre o simpla extensie a listei negre de persoane sanctionate, a spus miercuri o sursa europeana. (hotnews.ro)

Cetățenii europeni fac front comun împotriva corporațiilor

stop-ttip-generic-fb”Comisia Europeană intenționează să modifice acordurile comerciale aflate deja în vigoare între UE și SUA, pentru a răspunde mai bine nevoilor corporațiilor americane”, a declarat ieri Jürgen Maier, coordonatorul campaniei europene STOP TTIP, în cadrul conferinței de presă ”TTIP – un cal troian?”, organizată în București de Terra Mileniul III.

Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP), negociat între UE și SUA, va pune presiune pe serviciile publice din Uniunea Europeană, care își vor pierde dreptul la subvenții și vor deveni din ce în ce mai comerciale, o dată cu achiziționarea lor prin privatizare de către companiile multinaționale, a adăugat Jürgen Maier.

În plus, tratatele comerciale bilaterale pe care Comisia Europeană le-a negociat în secret, fără consultarea opiniei publice europene, cu SUA (TTIP) și Canada (CETA), conțin clauze ce permit corporaţiilor să conteste la curţi internaţionale de arbitraj private legile naţionale care nu le convin.

Mai mult decît atît. Acordul CETA, negociat în secret timp de șase ani între Comisia Europeană și Canada, exclude practic principiul precauției, pentru care ecologiștii din Europa s-au luptat multă vreme, a precizat, cu aceeași ocazie, Lavinia Andrei, președintele organizației non-guvernamentale Terra Mileniul III.

Astfel, adoptarea acordului CETA va da ocazia corporațiilor să se bucure de starea de fapt din SUA, unde o practică sau o activitate nu este interzisă pînă nu se demonstrează că este periculoasă pentru mediu, lăsînd calea deschisă pentru fracturarea hidraulică, pentru cianurarea la suprafață sau pentru organismele modificate genetic.

Un alt motiv de nemulțumire pentru reprezentanții societății civile este acela că adoptarea TTIP va aduce relaxarea standardelor legate de siguranța și sănătatea consumatorilor europeni. De exemplu, în industria cosmeticelor, UE interzice în prezent 1300 de chimicale pentru a fi folosite în aditivi, în schimb ce legiuitorii americani doar 11. Situația este similară și pentru industria alimentară, iar adoptarea TTIP va da liber companiilor americane să își exporte produsele în Europa conform normelor și reglementărilor permisive prevăzute de legislația SUA.

Deși Comisia Europeană justifică adoptarea acestor tratate de comerț bilaterale cu SUA și Canada prin nevoia de a impulsiona economia europeană ”este clar că nu vom avea o creştere economică şi locuri de muncă, ci mai multă sărăcie în Europa, dar mai mult profit pentru multinaţionale”, susține Jürgen Maier.

În fapt, secretomania cu care Comisia Europeană a negociat aeste acorduri și evidența că forul executiv al Uniunii Europene se preocupă mai mult de bunăstarea multinaționalelor, decît de condițiile de viață ale cetățenilor europeni, în condițiile în care acordarea unor puteri fără precedent corporațiilor va aduce daune statelor de drept, protecţiei mediului şi drepturilor cetăţeanului, au făcut ca populația din țările europene să fie tot mai sceptică cu privire la acest tratat.

În toată Europa, 360 de organizații internaționale ale societății civile au format Iniţiativa Cetăţenească Europeană Independentă, prin care solicită oprirea negocierilor pentru TTIP. S-au adunat peste 1,3 milioane de semnături împotriva parteneriatului şi în numeroase state europene s-au organizat proteste. Zeci de mii de oameni au ieșit deja în stradă, solicitînd Comisiei Europene să renunțe la punerea pe primul plan a intereselor corporațiilor.

Încă o dată de dovedește însă că Uniunea Europeană este un for birocratizat care are ca principală misiune impunerea samavolnică în Europa a intereselor corporațiilor și ale companiilor multinaționale. Cancelarul german Angela Merkel este în continuare unul dintre principalii susținători ai TTIP, în ciuda protestelor susținute care au venit dinspre societatea civilă germană și europeană. Acordul a fost negociat deja de Comisia Europeană, care îl va impune parlamentelor din statele membre în forma finală, forurile legislative naționale neavînd, în viziunea executivului european, decît obligația de a-și da acordul.

Pentru ca TTIP să nu fie adoptat de Comisia Europeană, este nevoie ca doar unul dintre cele 28 de parlamente naționale, ale statelor membre UE, să nu îl ratifice. Rămîne însă de vazut în ce măsură presiunea societății civile va aduce vreun rezultat, în condițiile în care s-a dovedit pînă acum că politicienii care formează clasa politică europeană răspund mai degrabă comenzilor și intereselor venite din cu totul altă parte decît dinspre proprii alegători.

În România, premierul Victor Ponta s-a grăbit deja să declare că ”TTIP este un lucru bun, pentru că altfel Europa își pierde capacitatea de dezvoltare economică”, fără să se mai deranjeze să consulte în vreun fel Parlamentul sau societatea civilă. Dealtfel, subiectul TTIP este aproape obscur pentru opinia publică din țara noastră, nimeni, nici din clasa politică, dar nici din mass-media, negăsind de cuviință pînă acum să îl supună dezbaterii publice, deși de-abia am ieșit din campania electorală pentru alegerile prezidențiale.

În aceste condiții, România este printre țările cu cele mai puține semnături împotriva parteneriatului, adică aproximativ 3600 din 1,3 milioane. Cei ce vor să afle mai multe despre Iniţiativa Cetăţenească Europeană Independentă, dar să și semneze petiția pentru stoparea negocierilor legate de TTIP, o pot face lahttp://stopttip.ro/.

O mare parte din specialiștii în economie sînt de părere că, pentru ca zona euro, unul din fundamentele economice ale Uniunii Europene, să reziste pe termen lung, este nevoie ca statele bogate din nordul continentului să le susțină financiar pe cele sărace din sud, pînă la eradicarea discrepanțelor economice între țările Uniunii.

Dar iată că, în viziunea Comisiei Europene și a factorilor de conducere ai UE, pentru ca Uniunea Europeană că continue să se dezvolte, toată lumea, și cei din Nord, și din Sud, și statele bogate, și cele sărace, și cei care au adoptat moneda euro, și cei care încă nu au aderat la uniunea monetară, trebuie să susțină financiar multinaționalele și corporațiile americane.

Sursa: Invectiva.ro

Foto: Stop-ttip.org

Copyright ©2015 gandeste.org