Politică

Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război

memorandumParlamentul de la Atena a votat în noaptea de 15 spre 16 iulie acordul (denumit în Grecia: „Memorandum 3”) care consfințește acceptarea de către guvernul lui Alexis Tsipras a condițiilor impuse de creditori, în ciuda victoriei opțiunii NU de la referendumul din 5 iulie.

Cu excepția comuniștilor-KKE, a deputaților neonaziști, a deputaților din aripa stânga a SYRIZA și a altor câțiva rebeli, toată lumea a votat pentru acest acord care, la prima vedere, nu schimbă nimic esențial din situația Greciei de până acum. Tot austeritate. Atâta doar că, pentru a accelera „reformele necesare”, europenii vor intra „din tribune pe teren” și vor superviza direct acțiunile guvernului grec și legislația pe care o va implementa parlamentul elen. Se vorbește direct de o „cedare de suveranitate”. Indirect, se recunoaște astfel că europenii au fost cu fostele guverne – care au fost lăsate de izbeliște ani la rândul – „mumă”, în timp ce cu guvernul SYRIZA au de gând să fie… ciumă.

Astfel, pe lângă epitetele cu care l-a categorisit „dreapta” până acum și pe care le-am trecut parțial în revistă data trecută (idiot, tâmpit, prost, imbecil etc.) Alexis Tsipras s-a mai trezit cu o etichetă venită dinspre stânga: „trădător”. Pentru că ar fi trădat sensul votului din 5 iulie.

În condițiile în care sensul votului din 5 iulie ar fi însemnat „austeritate SAU moarte”, cred că eticheta este una corectă. Dar în condițiile în care votul a însemnat „AM PREFERA fără austeritate, dar dacă nu se poate altfel…” atunci Alexis Tsipras nu a trădat nimic și pe nimeni.

Ce ar fi însemnat refuzul acestui acord?

Hai să spunem pe șleau ce ar fi însemnat refuzul acestui acord. Ar fi însemnat, în primul rând drum, deschis către un Grexit dezordonat, așa cum se pare că își dorea sadicul ministru de finanțe al Germaniei, polițaiul Schauble. Problema e că SYRIZA – inclusiv, până foarte târziu, Varoufakis, conform propriei mărturii – nu luase deloc în calcul la modul serios un Grexit, pentru a pregăti din timp și temeinic un plan B. Dar să presupunem că s-ar fi decis un Grexit și Grecia ar fi început să emită, cum-necum, de pe o zi pe alta, o monedă paralelă (să o numim convențional „drahmă”) sau IOU-s, cum se pare că a propus Varoufakis foarte târziu, abia în ultima săptămână, mult prea târziu ca să nu fie o mișcare riscantă și precipitată. Ce s-ar fi întâmplat cu aceste drahme? Într-o primă fază Banca Națională a Greciei – intrată sub influența guvernului – le-ar fi emis la un curs oarecare, să zicem – pentru simplificare – la o paritate de 1:1 cu euro. În acel moment niște economii de 1000 de euro din bănci ar fi devenit 1000 de drahme, un salariu de 800 de euro ar fi devenit 800 de drahme etc. Problema e că, lipsită complet de rezerve valutare care i-ar fi dat posibilitatea să apere cursul, Banca Națională ar fi asistat neputincioasă la devalorizarea drahmei până la un nivel pe care nu-l putea prevedea nimeni. Nu e deloc exclus ca într-o prima fază, pe parcursul următoarelor luni, până să reușească guvernul să stabilizeze situația, salariile, pensiile și economiile grecilor să se fi prăbușit la nivelul Ucrainei. Însă Grecia este în interiorul Uniunii Europene și are spitale, școli și centre de refugiați pe care trebuie să le aprovizioneze cu medicamente și provizii. În circuitul economic, inflația ar fi fost galopantă și drahma nu ar mai fi plătit nimic. Copii, bătrâni, refugiați – probabil milioane de oameni – ar fi declanșat în următoarele luni cea mai dură criză umanitară cu care ar fi fost obligată să se confrunte Europa, pe teritoriul ei, de la dezmembrarea Iugoslaviei încoace.

Era pregătit Tsipras să-și asume degradarea dincolo de limite a condițiilor de viață a milioane de oameni și poate chiar moartea fizică a unui număr însemnat de copii, bătrâni, bolnavi și refugiați? Rezultă că nu. Poate că erau pregătiți stângiștii vocali care îl critică pentru semnarea acordului? Habar n-avem, dar, din aplombul cu care îl acuză, se pare că da – sau poate nu înțeleg consecințele persistenței într-o idee fixă când armele și gloanțele sunt exclusiv în tolba adversarului. Iluzia stabilizării situației în afara zonei euro, pe nepregătite și strict ca urmare a trecerii de pe o zi pe alta la drahmă de fapt e la fel de aberantă ca şi iluzia precedentă, a „dialogului rațional și sincer”, care tocmai a sucombat. S-a văzut că eurozona a ștrangulat economia Greciei cu Grecia în zona euro (deci beneficiind – teoretic! – de drepturile de membru al zonei euro…) pur și simplu refuzând să alimenteze băncile cu bani, blocând fondurile structurale europene la care Grecia avea dreptul (un alt scandal, de care nici nu s-a vorbit) etc. Ce s-ar fi întâmplat cu o Grecie la nivelul Ucrainei care ar fi decis cu de la sine putere că nu mai vrea să plătească datoriile? Nici măcar nu merită să faci un exercițiu de imaginație.

Cei care îl critică pe Tsipras ar fi trebuit încă din ianuarie să elaboreze toate scenariile posibile și să ia în considerare un plan B pe care să-l pregătească până în cele mai mici amănunte. Unde a fost planul B în interiorul SYRIZEI? Se dovedește că… nicăieri. În ianuarie, încă dinainte ca SYRIZA să ia puterea, ziceam despre programul pe care îl prezentau oficial că este „pur și simplu neserios” fiindcă se baza pe niște presupoziții dubioase, și îmi exprimam încrederea că au și un plan alternativ, care însă nu putea fi spus, din rațiuni electorale. Se pare că decidenții mai vizibili din interiorul SYRIZA – în frunte cu Tsipras și Varoufakis – chiar au fost într-atât de naivi din punct de vedere politic încât să creadă, în tot acest timp, că argumentele raționale vor învinge în disputa de idei. Nu au luat în calcul faptul că au în față alți lideri și miniștri de finanțe care sunt legați ombilical și politic de voturile de acasă, și cărora nu le pasă decât de un lucru: să nu le fie știrbită reputația politică de acasă în cazul în care ar fi ales soluția normală și rațională – adică iertarea Greciei de o parte a datoriei și legarea plății datoriei de reluarea creșterii economice. Cel care i-a avertizat să renunțe la iluzii a fost vice-premierul Yannis Dragasakis (politician cu experiență, fost membru de vârf al KKE în anii ’80).

Singurul partid relevant de stânga care a trâmbițat dintotdeauna ieșirea din eurozonă a fost Partidul Comunist – KKE

Realitatea e că singurul partid relevant de stânga care a trâmbițat dintotdeauna ieșirea din eurozonă a fost Partidul Comunist – KKE – numai că trebuie menționat că până și comuniștii au susținut mereu ieșirea din eurozonă însoțită totodată de alte măsuri absolut necesare în cazul unui gest brusc: ieșirea din UE, din NATO și naționalizarea integrală și fără compensare a tuturor afacerilor, oricât de mici (inclusiv pensiunile și tavernele). Deci KKE probabil ar fi acționat, ajuns la putere, suficient de coerent cât să stabilizeze rapid situația din Grecia. Numai că ar fi stabilizat-o într-o direcție pe care grecii nu o vor: stalinism ca în anii ’30…

Acordul reprezintă, așadar, o maturizare politică (forțată) atât a formațiunii SYRIZA, cât și a lui Alexis Tsipras. Teoretic, programul de la Salonic rămâne în continuare singura soluție viabilă și rațională pentru Grecia. Practic, el este inaplicabil în actualele circumstanțe și una dintre lecțiile (dure) ale politicii reale, față de simulările cu iz academic, este că decizia politică are cu totul și cu totul alte resorturi intime decât gogoșile transpuse sumar de politicieni în expresii de tipul „apărăm binele general” și „să fie bine, să nu fie rău”. După ani îndelungați în care au stat în opoziție, acordul e, pentru Tsipras și tovarășii săi, un „bine ați venit” în politica reală echivalent cu un pumn primit în plex. Dar nu de la oricine. De la Mike Tyson!

Sub efectul loviturii nu e de mirare că formațiunea a început să se dezintegreze, elementele cele mai stângiste refuzând să voteze acordul și pregătindu-se, probabil, de secesiune. E absolut normal să se întâmple așa, e normal să existe dezamăgiri și frustrări, după cum e normal să apară și oportuniști de carieră care să susțină că „v-am spus eu” și să caute să profite de noul acord de austeritate pentru a câștiga o poziție de vârf fie în interiorul SYRIZA, fie în interiorul noii formațiuni care se va constitui, dacă se va constitui, din aripa de stânga.

Cât despre acordul în sine nu-l voi comenta pentru că am motivele mele să cred că:

După tot acest tămbălău TVA-ul mediu din Grecia va fi de 13%, în timp ce în „sănătoasa” Românie…

1. …nu e chiar așa de dezastruos pentru Grecia după cum se grăbesc mulți să acuze (l-aș ruga pe cititorul din România să fie atent măcar la următorul aspect: după tot acest tămbălău care a durat aproape 6 luni, TVA-ul mediu din Grecia va fi de 13%, în timp ce în „sănătoasa” Românie continuă să fie… 24%, politicienii certându-se între ei dacă să-l reducă sau nu la… 19%! ),
2. …fondul pentru privatizarea activelor în valoare de 50 de miliarde de euro se va dovedi o mascaradă, în orice caz nu ceea ce a fost FPS-ul la noi (dar nu ar fi fost mascaradă dacă se implementa ceea ce vroia Schauble, adică să transfere controlul activelor în Luxemburg, sub directa sa supraveghere), și…
3. …părți importante din acord, mai ales în ceea ce privește tutela asupra Greciei, au fost adoptate cu acceptul și poate chiar (horribile dictu!) la sugestia lui Tsipras, și nicidecum împotriva voinței sale. E vorba mai ales de părțile care privesc reducerea birocrației, depolitizarea instituțiilor (populate acum mai ales cu oameni inamovibili din fostele guvernări) și stabilirea condițiilor de pensionare, lucruri pe care SYRIZA oricum le avea în program dar pe care, dată fiind rezistența la schimbare a societății grecești, le-ar fi fost imposibil să le implementeze fără un discret ajutor extern pe care, la nevoie, să poată da vina dacă merge ceva prost.

Ceea ce trebuie să reținem sunt concluziile de fond:

E o iluzie să mai crezi că în actuala construcție europeană o breșă reformistă va folosi la ceva, dacă nu e susținută de un efort similar și simultan din alte țări membre. Marile speranțe ale SYRIZA erau Podemos în Spania și Sinn Fein din Irlanda. Până acum Podemos se dovedește a fi o formațiune dubioasă, care n-a făcut altceva decât să ia masiv din electoratul Izquierda Unida, ducându-i voturile într-o direcție necunoscută (și, apropo de Podemos, Pablo Iglesias sprijină acordul). Dar unde sunt partidele stângii din Europa de Est, țările acestea, atât cele din zona euro cât și celelalte, comportându-se ca niște simpli vasali ai Germaniei?… De ce nu e capabil Partidul Stângii Europene (PSE), din care SYRIZA face parte, să coalizeze niște forțe credibile în această parte – cea mai săracă – a Europei? Cât timp se vor mai ascunde decidenții din PSE în spatele scuzei că în Estul Europei oamenii încă sunt dezamăgiți de experiența comunismului real, și de-asta nu au dânșii priză la public? Realitatea e că PSE, cu mici excepții, nu a făcut nimic pentru a fi reprezentat în această parte a Europei de niște partide viabile, care să poată susține cauza Greciei în fața opiniei publice în momentele-cheie. Ceea ce nu se poate spune despre PPE, S&D și ALDE, care și-au căutat activ și permanent parteneri viabili în zonă, susținându-i în mod direct, când a fost cazul, pe cei care le apărau cauza, și legitimându-i astfel prin prestigiul lor.
E o iluzie să crezi că un grup de outsideri naționali bine intenționați, cu argumentele raționale de partea lor, se poate opune cu succes, doar cu mâinile goale, politicienilor de carieră europeni grupați în partide politice transnaționale, având de partea lor instituțiile UE care dictează legislația, mass-media care formează opinia publică și băncile care emit banii în circulație.
E o iluzie să mai crezi că în actuala construcție europeană se mai pot materializa valori precum „solidaritatea europeană” și „convergența”. Ca urmare a exemplului furnizat de Grecia, pentru România lecția e simplă: în actuala construcție europeană rolul României va continua să fie acela de rezervor de forță de muncă ieftină. Intrarea rapidă în zona euro, pentru care fac lobby destui politicieni-compradores interni, ar consfinți pentru vecie acest rol și acest statut de semi-colonie pentru țara noastră. Cine crede că România va intra în zona euro cu 50% din puterea de cumpărare medie a zonei euro și că într-un anumit număr de ani „procesele de convergență” vor face ca puterea de cumpărare și nivelul de trai al cetățeanului să crească la nivelul zonei euro, e pur și simplu naiv și nu vede, sau nu înțelege, ce se petrece cu Grecia.
E o iluzie să crezi că poți face ceva revoluționar (în cazul de față, schimbarea modului de lucru al UE sau un Grexit) fără un sentiment revoluționar al maselor. Dacă privim mai atent votul NU de la referendum, dincolo de cifrele seci (61% vs. 39%) observăm că de fapt pentru NU au votat 3,5 milioane de votanți dintr-un total de 9,8 milioane. Altfel zis, opțiunea „majoritară” pentru NU – care ar fi putut sta în spatele unui Grexit – a întrunit de fapt voturile a numai 35% din societatea elenă. Nu e de mirare că sondajele recente, de după referendumul care, teoretic, a respins un acord similar, dau o rată de aprobare a acordului la 70%, și o simpatie pentru Grexit de numai 29%!  În absența sprijinului popular real pentru soluțiile politice radicale, și în absența unui plan B riguros definit, SYRIZA era destinată să fie zdrobită încă de la începutul negocierilor, adică din februarie, de când Schauble le-a zis-o foarte clar: „Alegerile nu schimbă nimic. Avem niște reguli.” Dacă îi va salva ceva în ochii electoratului grec, îi va salva faptul că, totuși, au făcut aproape 6 luni efortul de a rezista, de a schimba ceva, și nu și-au aruncat la coș programul electoral din secunda nr. 1 în care au preluat puterea.

Pentru a schimba instituțiile europene într-o direcție progresistă, se vor purta „lupte”, nu „discuții”.

Noaptea de 15-16 iulie a fost, probabil, ultima noapte de iluzii pentru stânga europeană și prima noapte în care lupta oligarhiei politico-financiare împotriva claselor populare a devenit o realitate de necontestat, scrisă pe hârtie și parafată cu sigiliu de ceară. Dar, dacă vorbim de o luptă, sau de un război, atunci de acum încolo a devenit clar și că intențiile reformiste vor trebui subsumate unei logici de luptă – exact ca în zilele socialismului clasic de la sfârșitul secolului XIX. Politicienii stângii contemporane trebuie să înțeleagă că, pentru a schimba instituțiile europene într-o direcție progresistă, se vor purta „lupte”, nu „discuții”. Iar oportunitățile luptei de mâine nu vor întârzia să apară. Cum, necum, rezistența grecilor a reușit măcar un lucru vizibil: să bage zâzanie între creditori. Alte țări cu probleme ale datoriei încep să se teamă de ceea ce ar putea păți ele însele dacă ar stârni mânia Germaniei, intervențiile lui Hollande și Renzi din ultimele zile de negocieri fiind de-a dreptul hazlii prin spaima pe care o emanau. FMI-ul, pe de altă parte, și cu o motivație subiacentă încă neclară (oare din simpatie dezinteresată pentru greci?!… cuprins de remușcări?!… sau din rațiuni pragmatice, la ordinul administrației americane?!…) a ridicat deschis problema iertării unei părți a datoriei și condiționează participarea la noul acord de această reducere. Este imposibil ca lucrurile acestea să nu evolueze, fisurile dintre creditori să nu crească, și Grecia să nu poată specula la un moment dat lucrul ăsta. E doar o chestiune de timp. Paradoxal, prin înfrângerea dură suferită acum Tsipras și ceea ce va mai rămâne din SYRIZA s-au legitimat ca politicieni serioși, responsabili, non-extremiști și pro-europeni (ceea ce știam cu toții, chiar dacă mass-media ticăloasă nu a încetat nici o clipă să-i prezinte ca fiind niște „extremiști periculoși” și „eurosceptici”, alăturându-i aberant lui Marine Le Pen sau lui Nigel Farage). Poate că au pierdut simpatia unei părți a stângii radicale, dar sunt foarte aproape de a deveni un partid mainstream, ceea ce înseamnă că au șanse mari să fie la putere sau în preajma ei și atunci când condițiile de exprimare le vor fi mai favorabile. Și dacă în condițiile de acum au rezistat 6 luni, ce vor face atunci?

Autor: Lucian Sarbu

Sursa: Argumente si fapte

Abonează-te la newsletter