S-au auzit şi până acum numeroase voci critice la adresa politicii occidentale faţă de situaţia din Ucraina, dar cum acestea aparţineau unor autori taxaţi drept ‘radicali’ şi ‘marginali’ (ca Noam Chomsky, bunăoară) ecourile lor erau limitate.
Recent, s-a produs un eveniment de natură să schimbe definitiv naraţiunea dominantă despre ce se întâmplă în Ucraina: este vorba de apariţia în revista Foreign Affairs a unui articol aparţinând unuia dintre cei mai reputaţi teoreticieni americani contemporani ai relaţiilor internaţionale: profesorul John Mearsheimer de la Universitatea din Chicago. Autor al unor cărţi devenite repede celebre, ca The Tragedy of Great Power Politics (apărută şi în limba română, în 2003, sub titlul Tragedia politicii de forţă) sau The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy, Mearsheimer nu mai poate fi tratat ca un radical marginal şi ignorat sau ridiculizat, conform obiceiurilor brutale şi arogante ale Dreptei virulente ce domină politica externă a SUA şi a NATO. Autoritatea sa indică faptul că minţile luminate din SUA văd perfect erorile capitale ale politicii americane faţă de Ucraina şi Rusia. Argumentele lui Mearsheimer nu sunt fundamental noi (unele dintre ele au fost invocate de cîţiva autori şi în revista noastră), dar ele sunt excelent articulate şi câştigă din autoritatea celui ce le formulează.
În articolul său Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault, apărut în numărul sept.-oct. 2014 al Foreign Affairs (http://www.foreignaffairs.com/articles/141769/john-j-mearsheimer/why-the-ukraine-crisis-is-the-wests-fault), Mearsheimer declară frontal că, în contradicţie cu versiunea ventilată de propaganda curentă din Occident, cea mai mare parte a responsabilităţii pentru criza din Ucraina revine SUA şi aliaţilor săi europeni: ‘the United States and its European allies share most of the responsibility for the crisis’.
Ceea ce a declanşat criza nu este ‘lăcomia imperială’ a lui Putin, aşa cum se afirmă frecvent, ci tentativa SUA şi NATO de a transforma Ucraina într-un cap de pod strategic antirusesc: ‘After all, the West had been moving into Russia’s backyard and threatening its core strategic interests, a point Putin made emphatically and repeatedly. Elites in the United States and Europe have been blindsided by events’. Este evident că Rusia nu putea asista calm la transformarea Crimeii în bază militară şi navală antirusească, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă regimul virulent antirusesc de la Kiev, devenit aliat al NATO, ar fi putut controla complet situaţia din Crimeea. Această evoluţie nu este un simplu scenariu imaginar, ci o probabilitate clară, de vreme ce puterea de la Kiev era nu doar virulent anti-rusă, ci şi orientată semnificativ spre Dreapta extremă, cu elemente neofasciste: ‘The new government in Kiev was pro-Western and anti-Russian to the core, and it contained four high-ranking members who could legitimately be labeled neofascists’.
John Mearsheimer atrage atenţia că transformarea Crimeii în cap de pod militar anti-Rusia ar putea fi comparată cu transformarea Mexicului sau Canadei în cap de pod anti-american: ‘Imagine the American outrage if China built an impressive military alliance and tried to include Canada and Mexico’. Evident, SUA n-ar accepta niciodată acest lucru şi ar reacţiona violent, aşa cum au reacţionat în 1962 la tentativa sovietica de a transforma Cuba în bază de rachete îndreptate spre SUA.
Mearsheimer observă că reacţia Moscovei nu este determinată de imperialismul putinian, ci de cerinţe geostrategice normale pentru orice mare putere; Rusia nu poate accepta instalarea unui focar militar inamic la graniţele sale, aşa cum nu ar accepta nici SUA un asemenea focar. Este o lecţie elementară de geopolitică aceea că orice putere încearcă să îşi protejeze vecinătatea: ‘No Russian leader would tolerate a military alliance that was Moscow’s mortal enemy until recently moving into Ukraine. Nor would any Russian leader stand idly by while the West helped install a government there that was determined to integrate Ukraine into the West.
Washington may not like Moscow’s position, but it should understand the logic behind it. This is Geopolitics 101: great powers are always sensitive to potential threats near their home territory. After all, the United States does not tolerate distant great powers deploying military forces anywhere in the Western Hemisphere, much less on its borders. Imagine the outrage in Washington if China built an impressive military alliance and tried to include Canada and Mexico in it’.
Bineînţeles, Occidentul pretinde că extinderea NATO spre est, până la graniţele Rusiei, nu vizează anihilarea militară a acesteia, nu ameninţă statul rusesc, ci urmăreşte alte obiective. Dar, evident, acest lucru e greu de crezut, fiind vorba de asigurări pur verbale, de retorică, şi nu de fapte, iar în cele din urmă Rusia are dreptul de a defini ce anume constituie o ameninţare la graniţele sale: ‘And it is the Russians, not the West, who ultimately get to decide what counts as a threat to them’. La fel ar face şi SUA: dacă China ar construi baze militare în Mexic, asigurând pe americani că nu îi ameninţă pe ei, cu siguranţă că guvernul SUA nu ar sta liniştit, bazându-se pe acestă asigurare ‘liniştitoare’.
Unul dintre cei mai celebri teoreticieni americani ai politicii externe a SUA, George Kennan, a semnalat din 1998 eroarea tragică a împingerii forţei militare occidentale spre Rusia, şi a prevăzut perfect că aceasta va conduce la conflict: ‘The U.S. diplomat George Kennan articulated this perspective in a 1998 interview, shortly after the U.S. Senate approved the first round of NATO expansion. “I think the Russians will gradually react quite adversely and it will affect their policies,” he said. “I think it is a tragic mistake. There was no reason for this whatsoever. No one was threatening anyone else”.’
De remarcat că George Kennan, unul dintre cei mai importanţi specialişti americani în probleme ruseşti, inventatorul politicii de ‘îngrădire’ (containment) urmate de SUA faţă de URSS timp de decenii, spune deschis că extinderea NATO spre est a fost gratuită, deoarece nimeni nu ameninţa pe nimeni, şi deci nu era obiectiv nevoie de o atare extindere.
Desigur, americanii pretend că puterea şi instalaţiile lor militare nu au scopuri agresive – ei se percep ca un ‘hegemon binevoitor’: ‘The United States was not only the “indispensable nation,” as Secretary of State Madeleine Albright put it; it was also a benign hegemon and thus unlikely to be viewed as a threat in Moscow’. Dar este logic ca alte puteri să nu împărtăşească neapărat această imagine idilică – mai ales după invadarea Irakului şi alte isprăvi deloc ‘benigne’ ale SUA.
Zadarnic se încearcă acreditarea ideii că Putin ar fi iraţional sau orbit de ambiţii imperiale. Cursul agresiv al politicii de extindere a NATO era de la început predestinat să provoace reacţia ruşilor, aşa cum Kennan a prevestit, iar acestă reacţie nu e deloc iraţională ci strategic logică: ‘In that same 1998 interview, Kennan predicted that NATO expansion would provoke a crisis, after which the proponents of expansion would “say that we always told you that is how the Russians are.” As if on cue, most Western officials have portrayed Putin as the real culprit in the Ukraine predicament. In March, according to The New York Times, German Chancellor Angela Merkel implied that Putin was irrational, telling Obama that he was “in another world.” Although Putin no doubt has autocratic tendencies, no evidence supports the charge that he is mentally unbalanced. On the contrary: he is a first-class strategist who should be feared and respected by anyone challenging him on foreign policy.‘
Mearsheimer denunţă mitul unor vechi planuri agresive putiniene: de fapt, acţiunea din Crimeea a fost bruscă, şi a venit ca reacţie la lovitura de stat sprijinită de SUA de la Kiev (din februarie 2014), nu ca materializare a unor strategii agresive anterioare ale ruşilor: ‘If Putin were committed to creating a greater Russia, signs of his intentions would almost certainly have arisen before February 22. But there is virtually no evidence that he was bent on taking Crimea, much less any other territory in Ukraine, before that date.’
Mearsheimer condamnă, în fond, refuzul politicienilor occidentali de a recunoaşte că politica lui Putin este dictată de interese legitime de securitate. Această orbire (voită?) poate duce însă la consecinţe grave. Teoreticianul american prevede că ruşii nu vor ceda nici la sancţiuni economice, nici la alte presiuni – ceea ce este perfect normal, dacă interesele lor de securitate sunt legitime.
Contrar actualului curs al politcii SUA şi NATO, Mearsheimer propune detensionarea situaţiei prin acceptarea Ucrainei şi Georgiei ca state neutre, nici subordinate Moscovei, dar nici aliate ale NATO. Americanii pot să se teamă că o atare schimbare de curs ar afecta imaginea puterii SUA, dar autorul American crede că riscurile nemodificării acestui curs sunt şi mai mari: ‘Some may argue that changing policy toward Ukraine at this late date would seriously damage U.S. credibility around the world. There would undoubtedly be certain costs, but the costs of continuing a misguided strategy would be much greater’.
Unul dintre cele mai facile argumente anti-ruseşti care se aduce frecvent este că pur şi simplu ucrainienii au dreptul de a se alia cu cine vor, iar ruşii nu au nici un cuvânt de spus aici. Acesta argument este greşit, subliniază Mearsheimer, şi, mai ales, el trădează o ipocrizie a dublei măsuri: americanii nu acceptă că statele vecine lor ar avea dreptul să intre în orice alianţă (dovadă: nu au admis alianţa militară a Cubei cu URSS), dar pretind că Rusia ar trebui să accepte fără murmur alierea Ucrainei sau Georgiei cu SUA: ‘One also hears the claim that Ukraine has the right to determine whom it wants to ally with and the Russians have no right to prevent Kiev from joining the West. This is a dangerous way for Ukraine to think about its foreign policy choices. The sad truth is that might often makes right when great-power politics are at play. Abstract rights such as self-determination are largely meaningless when powerful states get into brawls with weaker states. Did Cuba have the right to form a military alliance with the Soviet Union during the Cold War? The United States certainly did not think so, and the Russians think the same way about Ukraine joining the West. It is in Ukraine’s interest to understand these facts of life and tread carefully when dealing with its more powerful neighbor’.
În cele din urmă, politicienii ucranieni care fac jocurile politicii neoconservatoare a SUA şi NATO dau dovadă de o mare nepăsare faţă de interesele Ucrainei.
John Mearsheimer sugerează că sursa orientării greşite a politicii SUA şi NATO faţă de Rusia este abandonarea realismului politic şi îmbrăţişarea unui liberalism internaţionalist ce aspiră la extinderea democraţiei în lume. Ar fi bine să fie aşa, sau să fie numai atât. Există însă indicii clare că ar fi vorba de alte cauze: pur şi simplu superputerea hegemonică şi alianţa pe care ea o dirijează urmăresc să fructifice superioritatea militară şi economică pe care o au. Iar această ambiţie este extrem de periculoasă: au mai avut-o şi alţii, iar rezultatele (spre exemplu în sec. XX) au fost catastrofale.
Sursa: Argumente si fapte
Bunul simt nu conteaza atunci cind dolarul moare . In istoria lumii nimeni , niciodata n-a facut razboi pentru ca avea “intentii bune”.