Politică

Gazele de şist, miracol energetic sau bulă speculativă aproape de final?

121023tarpitMiracolele se întâlnesc la tot pasul în basme. În realitate, mai ales în cea economică, este mai greu, deoarece trebuie îndeplinită, mai întâi, o condiţie simplă: veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile.
În ultimii ani am asistat la creşterea explozivă a unui fenomen care promite nu doar instaurarea unei noi ere a abundenţei în ceea ce priveşte combustibilii fosili, ci şi mult căutata independenţă energetică.

Este vorba, desigur, de exploatarea petrolului şi gazelor naturale prin fracturare hidraulică. Dar este aceasta viabilă din punct de vedere economic şi se justifică extinderea ei în toate regiunile globului, având în vedere efectele deosebit de negative asupra mediului?

Un articol recent din BURSA (“Cum a promovat Hillary Clinton fracturarea hidraulică în lume”, BURSA, 22.09.2014) arată că oficialii americani de rang înalt s-au angajat într-o puternică activitate de lobby, inclusiv în România, în sprijinul companiilor din SUA cu interese în acest domeniu.

Dar de ce este nevoie de lobby, când promisiunea independenţei energetice şi profitabilitatea operaţiunilor ar fi fost argumente suficiente? Singura explicaţie rămâne aceea că fracturarea hidraulică nu este chiar un miracol.

Spre deosebire de bula speculativă “dotcom” de la începutul deceniului trecut, “miracolul” reprezentat de obţinerea carburanţilor prin fracturare hidraulică a ridicat semne de întrebare de mai mulţi ani. “În lumea producătorilor independenţi umblă vorba că fracturarea hidraulică este doar o schemă Ponzi gigantică”, conform unui articol publicat de New York Times în 2009, unde este citat un analist de la IHS Drilling Data.

Tot atunci au început să apară în presă informaţii despre scăderea masivă a rezervelor din zonele de extracţie (n.a. comparativ cu metodele clasice de extracţie), imediat după începerea exploatării. Tendinţa a fost confirmată, ulterior, prin datele publicate de Energy Information Administration (EIA), instituţie oficială a Statelor Unite din cadrul Departamentului Energiei.

În raportul anual din 2012, EIA a redus estimările pentru zona de extracţie Marcellus (n.a. cel mai mare rezervor de gaze de şist din SUA, aflat în partea de nord-est a ţării) până la circa 4 trilioane de metri cubi, de la 11,6 trilioane în anul precedent. Estimările totale pentru rezervele de gaze de şist din Statele Unite au fost reduse până la 13,6 trilioane metri cubi, de la 23,5 trilioane în 2011.

În cazul petrolului obţinut prin fracturare hidraulică, reducerea estimărilor de către EIA a fost şi mai drastică. Într-un articol Bloomberg din luna mai a acestui an se arată că “EIA a redus cu 96% prognozele pentru producţia din zona de extracţie Monterey din California, pe fondul creşterii dificultăţilor de exploatare”.

Noile estimări arată că se pot extrage 600 de milioane de barili din cel mai mare rezervor petrolier de şist din SUA, în scădere de la 13,7 miliarde de barili, conform prognozelor din 2012.

După cum arată organizaţia Energy Policy Forum, EIA nu a publicat aceste date voluntar, ci doar le-a confirmat, în urma apariţiei unui articol în Los Angeles Times.

Cu câteva luni înainte de publicarea noilor estimări, compania Occidental Petroleum, care controlează în California o suprafaţă de 12 ori mai mare decât New York-ul, a anunţat că toate operaţiunile din regiune vor trece la o nouă companie, care va fi listată la bursă. Oare nu este aceasta o intenţie clară de păcălire a “investitorilor”, pe baza promisiunilor fără acoperire privind viitorul exploatărilor prin fracturare hidraulică?

Toate aceste reduceri ale producţiei estimate de gaze şi petrol de şist au schimbat fundamental raportul dintre riscuri şi beneficii, după cum mai scrie Bloomberg, iar grupurile care s-au opus acestei metode de exploatare (n.a. comunităţi locale şi organizaţii ecologiste) cer o analiză mai atentă a impactului fracturării hidraulice asupra sănătăţii publice şi mediului.

În presa internaţională au apărut numeroase articole care ilustrează poluarea pe arii largi a resurselor de apă în zonele de fracturare, precum şi înmulţirea îngrijorătoare a cutremurelor. Un studiu recent publicat de Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite arată că nu operaţiunile de fracturare ca atare sunt vinovate pentru infiltrarea metanului în apa subterană, ci calitatea deficitară a materialelor folosite la consolidarea puţurilor săpate. Dacă în Statele Unite s-au folosit astfel de “scurtături” pentru atingerea unei profitabilităţi care se lasă aşteptată, oare cum vor fi aplicate măsurile de protecţie a mediului în ţări ca a noastră?

Dincolo de opoziţia faţă de fracturare pe baza impactului semnificativ asupra mediului, care trebuie să lupte mai ales cu autorităţile guvernamentale “unse” de grupurile de lobby, aspectul economic nu poate fi trecut la fel de uşor cu vederea.

În martie 2012 un articol din revista Rolling Stone arăta că “fracturarea hidraulică se referă la producţia de energie ieftină în acelaşi fel în care criza creditelor ipotecare s-a referit la îndeplinirea visului clasei mijlocii de a deţine o casă”. Personajul principal al articolului este Aubrey McClendon, directorul companiei Chesapeake Energy, care a declarat pentru analiştii de pe Wall Street că “achiziţionarea contractelor de închiriere a terenurilor şi revânzarea lor la un preţ de cinci sau zece ori mai mare este mult mai profitabilă decât producţia de gaz”.

Oare acest fenomen, denumit “flipping” în SUA, nu a fost una dintre caracteristicile perioadei de vârf a bulei imobiliare, când “investitorii” cumpărau case, de multe ori doar în stadiul de proiect, pentru a le revinde mai târziu pentru un profit considerabil?

Creditul ieftin şi abundent este, şi în acest caz, principalul factor care încă menţine iluzia acoperirii necesarului de energie prin fracturare. Datele de la Bloomberg arată că, în ultimii patru ani, datoriile companiilor independente s-au dublat, ajungând la circa 163 de miliarde de dolari, în timp ce veniturile au crescut cu 5,6%, iar 10% din venituri sunt folosite pentru plata dobânzilor.

Mai mult, cota din venituri alocată dobânzilor s-a angajat pe o tendinţă semnificativă de creştere, în condiţiile în care producătorii trebuie să aloce sume tot mai mari pentru explorare, din cauza declinului considerabil al producţiei în zonele de fracturare. “Principalul risc al sectorului îl reprezintă necesitatea unor cheltuieli permanente de capital, care trebuie să compenseze ratele de scădere ale producţiei”, a declarat Virendra Chauhan, analist al pieţei petrolului la Energy Aspects din Londra.

Deocamdată, investitorii sunt gata să cumpere obligaţiunile emise de companiile care exploatează gazele şi petrolul de şist. Rice Energy, o companie din Pennsylvania a atras 900 de milioane de dolari în aprilie 2014, în condiţiile în care va cheltui în acest an patru dolari pentru fiecare dolar câştigat, după cum scrie Bloomberg. Standard & Poor’s a acordat un rating CCC+ acestei emisiuni de obligaţiuni, cu mult sub prima treaptă din categoria speculativă.

“Oamenii îşi pierd disciplina. Nu mai calculează. Nu mai sunt interesaţi de contabilitate. Ei doar îşi urmează visul, iar aceasta este caracteristica boom-ului gazelor de şist”, a declarat Tim Gramatovich, CIO la Peritus Asset Management, pentru Bloomberg.

Mirajul gazului de şist din SUA a atras, bineînţeles, şi companiile mari de pe piaţa energiei. Royal Dutch Shell a investit circa 24 de miliarde de dolari în fracturarea hidraulică din America, dar de anul trecut a început un program de vânzarea a activelor şi reducere a operaţiunilor, pe fondul pierderilor masive.

Cum se explică producţia masivă din SUA din ultimii ani, folosită ca exemplu în susţinerea fracturării hidraulice? “Dacă extracţia începe la intervale scurte de timp într-un număr mare de zone, atunci se va obţine o producţie iniţială mare”, a declarat recent Tim Morgan, fost economist-şef al firmei de brokeraj Tullett Prebon, pentru The Telegraph, dar scăderea producţiei în primele 12 luni poate ajunge până la 60%. În aceste condiţii, fluxurile nete de numerar au fost negative în SUA cel puţin în ultimii şapte ani, Morgan estimând că vârful producţiei va fi atins în următorii trei sau patru ani.

Companiile care nu mai găsesc resurse financiare pentru continuarea producţiei părăsesc pur şi simplu zonele de extracţie, după cum a mai declarat Tim Morgan, iar “abandonarea lor se face fără a fi curăţate”. “În viitor, gazele de şist vor fi considerate echivalentul bulei speculative de la începutul deceniului trecut”, a fost concluzia lui Morgan.

Dar toată această frenezie a gazelor şi petrolului de şist are şi câştigători. Conform analizelor de la Energy Policy Forum, “gazele de şist au devenit cel mai mare centru de profit în anumite bănci de investiţii”, iar “Wall Street a promovat sectorul, profitând de pe urma fuziunilor, achiziţiilor şi comisioanelor de tranzacţionare”.

Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre economia reală. “Chiar dacă estimările actuale ale producţiei se vor dovedi precise, beneficiile pentru economia SUA pe termen lung sunt relativ reduse, iar beneficiile pentru competitivitatea industriei prelucrătoare în majoritatea sectoarelor şi mai mici”, se arată într-un studiu recent de la Institute for Sustainable Development and International Relations publicat pe site-ul VoxEU.

Extinderea “modei” gazelor de şist şi în Europa de Est nu reprezintă decât încercarea marilor companii internaţionale de a prelungi iluzia, iar efectele asupra mediului şi populaţiei vor fi mult mai puternice decât în Statele Unite.

Este, oare, inevitabilă otrăvirea apelor şi pământului pe termen lung, fără beneficii reale pentru economia noastră şi fără câştigarea independenţei energetice?

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

Abonează-te la newsletter