Spectacolul este total. Scena creată, în direct, sub ochii noștri de actuala bulversare, agitație, confuzie, gesticulație, disperare și zvârcolire, expresii ale unei senzații generale de pierdere a controlului de către „lumea bună” și bulele ei — este antologică și de un comic involuntar formidabil.
Ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este faptul că această senzație de pierdere a controlului este trăită de o pătură intelectuală, comentatorială, moralizatoare, propagandistică și ONG-istă care a operat multă vreme cu convingerea că deține controlul absolut asupra narațiunilor, asupra definițiilor legitimității, asupra granițelor dintre bine și rău, dintre acceptabil și inacceptabil, dintre frecventabil și nefrecventabil în România.
Realitatea însăși, binele și răul, ceea ce există și ceea ce nu există, ceea ce vedea Elvira ca adevărat sau nu, erau ceea ce decideau ei să fie. Iar cine nu era de acord cu ei era, după caz, putinist, antivaccinist, conspiraționist, extremist sau orice altă etichetă aflată la îndemână.
Desigur, a existat și există o mică problemă: controlul pe care acum simt că îl pierd nu l-au avut, în realitate, niciodată. Diferența este că până acum nu erau conștienți de acest lucru.
Tocmai de aceea momentul este atât de fascinant. Nu asistăm doar la o pierdere de control, ci la descoperirea bruscă a faptului că o bună parte din controlul presupus era, de fapt, o iluzie. Iar întâlnirea dintre iluzie și realitate produce întotdeauna efecte spectaculoase. Mai ales atunci când vorbim despre o categorie de oameni care s-a obișnuit să trăiască în disonanță cognitivă și în minciună, în special în minciuna față de sine: în autoamăgire.
Vorba unui clasic în viață, foarte apreciat de lumea bună:
„LUME BUNĂ, NICI NU ȘTII CÂT DE MICĂ ÎNCEPI SĂ FII!”
Așadar, privită din perspectiva părții luminate a lumii bune, a intelectualității publice, a influencerilor, a ONG-urilor binelui, a lumii pro-europene, pro-occidentale, a fiilor și fiicelor luminii în lupta lor eternă cu întunericul și răul absolut, situația capătă dimensiuni aproape teatrale, tragicomice.
Poate că acest moment ar putea reprezenta un duș rece al realității. Că totul se va termina cu o autentică trezire la realitate — asta ar fi însă prea mult de sperat.
Dar șocul, bulversarea și încercarea disperată de a recăpăta controlul asupra narațiunilor, asupra definițiilor binelui și răului, asupra a ceea ce este acceptabil și inacceptabil, frecventabil și nefrecventabil reprezintă un spectacol în sine.
CE GESTICULAȚIE! CE PIRUETE! CE EXPLICAȚII! CE IMPRECAȚII!
Și în centrul tuturor acestor pivotări și giruetări se află nimeni altul decât președintele țării, domnul Nicușor Dan, care ocupă acum, cu arme, bagaje și întregul mobilier din dotare, creierul, imaginația și preocupările acestor oameni cam în aceeași măsură în care Putin, Trump, extremismul sau legionarismul le ocupau până ieri, pe rând, prin rotație, centrul universului lor mental, formulat în termeni maniheiști, șablonarzi și perfect previzibili.
SĂ NUMIM MOMENTUL UNUL „LASCONIAN”.
Este un termen tehnic care descrie situația în care reprezentanți ai lumii bune, intelectuali publici și politologi te sună, îți scriu, insistă și te presează să acorzi susținere necondiționată unei doamne Lasconi din Câmpulung, pe motiv de salvare națională iminentă, pentru ca, peste numai câteva zile sau săptămâni, aceiași oameni să te sune din nou, să îți scrie din nou, să insiste și să îți explice, cu aceeași pasiune și certitudine, că doamna Lasconi este cea mai mare nenorocire care se putea abate asupra României și că principala condiție a salvării naționale iminente este să nu îi acorzi niciun fel de susținere.
LOVITURA DE TEATRU
Bun. Aici eram până mai ieri. Dar între timp a venit lovitura de teatru. Când părea că nivelul de bulversare și confuzie comică atinsese deja maximum posibil, apare în scenă și domnul Păun. Și domnul Păun vine și le-o spune sec pe aia cu 20%.
Da, domnul Păun însuși. Personajul care, până mai ieri, exista și nu exista simultan în cutia minților și conștiințelor acestor oameni, asemenea pisicii lui Schrödinger.
Dar ieri era ieri, iar astăzi este astăzi. Iar astăzi domnul Păun a vorbit și i-a așezat exact la locul lor — cantitativ și calitativ, în marja celor 20%, plus-minus eroarea statistică — cum nu i-a așezat nimeni până acum.
Apariția domnului Păun încununează, așadar, totul.
Pentru că ceea ce spune domnul Păun doare mult mai tare decât orice am spune noi. Domnul Păun are singurul lucru pe care acești oameni îl înțeleg cu adevărat și în fața căruia se pleacă: are, în mintea lor, puterea, autoritatea, influența și cheia statutului într-o anumită ierarhie socială. Un Peter Thiel de România.
Cu asta vine insa și o anumită formă de ușurare. Pentru că, obișnuiți să gândească doar în șabloane — de preferință occidentale și sincroniste — au găsit în sfârșit formula prin care să poată copia și imita și în România modelele de retorica si formatare prin care Peter Thiel este prezentat si demascat drept eminența cenușie a unei administrații americane malefice.
În sfârșit putem folosi toate memele, toate șabloanele și toate formulele consacrate despre lupta binelui cu răul în Occident și să le aplicăm, în sfârșit, și în România, fara sa mai fie nevoie sa gandim. Putem repeta gogomanii prefabricate made in USA, schimband doar numele. Triumful sincronismului intelectual romanesc.
Si de aici încolo, ceea ce urmează este o capodoperă a genului — indiferent cum am decide să numim acest gen, aflat undeva între commedia dell’arte, cinéma vérité și gogomănie colectivă.
Situația îmi amintește de o povestire a lui José Saramago. Sau poate că era un capitol din Memorialul de la Mafra.
Întreaga Lisabonă (sau poate Porto) intră în panică la vestea că invadatorul englez se apropie. Toată lumea se pregătește pentru marea confruntare istorică cu flota Albionului.
Tensiunea crește și crește…
Numai că, atunci când apar navele la orizont, se constată că nu este vorba despre englezi, ci despre flotila de pescadoare portugheze care se întorceau liniștite din sezonul de pescuit.
„Cum ar veni”, concluziona naratorul lui Saramago, cu calmul celui care a înțeles în sfârșit situația, „te aștepți să vină englezul și te pomenești cu heringul.”
Așa și noi aici, cu lumea bună și frecventabilă: Cum ar veni, te așteptai să vină Godot. Și te pomenești cu domnul Păun.
Autor: Paul Dragos Aligica
Sursa: Paul Dragos Aligica Facebook
Adauga comentariu