Nu este surprinzător faptul că multor oameni minciuna, despre ei, despre alții și despre evenimente, le pare ceva obișnuit. S-a mințit de fapt de-a lungul istoriei. Augustin a dat și definiția: minciuna est un neadevăr exprimat cu dorința de a înșela. Machiavelli a socotit politica o artă a minciunii. Nietzsche a făcut responsabile de minciună posibilitățile limbii și lipsa moralei. Pentru el, cum nota în 1873, „adevărurile sunt iluzii, de care s-a uitat că sunt astfel”. Mai recent, John J. Mearsheimer a făcut un pas decisiv arătând că minciuna a devenit „strategie” elaborată a decidenților politici, care își mint concetățenii, pentru a-i ține de partea lor, și mint alte guverne, în scopuri geopolitice.
După multe indicii, deja spre intrarea în secolul actual, minciuna tindea la extindere, părând a fi nu doar maladie dintre cele răspândite, ci, în multe cazuri, o întreagă întreprindere. Dovezi sunt și cercetările în creștere ce i s-au consacrat (George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001; Robert Hettlage, Hg., Verleugnen, Vertuschen, Verdrehen. Leben in der Lügengesellschaft, 2003; Simone Dietz, Die Kunst des Lügens. Eine sprachliche Fähigkeit und ihr moralischer Wert, 2003; Matthisa Mayer, Hg., Kulturen der Lüge, 2003; John J. Mearsheimer, Why Leaders Lie: The truth About Lying in International Politics, 2011; Hannah Arendt, On Lying and Politics, 2021, etc.). Cel mai cunoscut istoric al contemporaneității, Niall Ferguson, a și plasat fenomenul undeva sus în evaluarea societății existente. El vorbea despre „abilitatea unei elite corupte și monopoliste de a exploata sistemul legilor și administrația în avantajul ei” (The Great Degeration. How Institutions Decay and Economies Die, Allen Lane, London, 2012, p. 9) și de proliferarea falsificărilor: „sistemul actual este, frust spus, fraudulos. Nu există bilanțuri oficiale acurate, publicate regulat”(p. 46). Instituții de bază ale lumii actuale ar fi astfel atinse de „degradare” și, treptat, „degenerează”.
Un alt istoric renumit, Wolfgang Reinhard, cu volumul Unsere Lügengesellschaft. Warum wir nicht bei Wahrheit bleiben (Murmann, Hamburg, 2006), a făcut un inventar al marilor domenii în care se minte și a consacrat internațional diagnoza „societatea minciunii”. Apoi, a căutat să explice fenomenul.
Se minte copios de fiecare dată, scrie istoricul, cu promisiunea „reformei” – adesea, cel care folosește noțiunea nici măcar nu știe ce înseamnă aceasta. Se minte sub formulele „corectitudinii politice (political correctness)”. Se minte tăcând atunci când ar trebui spus răspicat lucrurilor pe nume. Se minte în scrierea istoriei – omițând, falsificând, ascunzând documente. Se minte în manipularea arhivei – unii au ajuns să extragă documente ce-i dezavantajează și să introducă ceea ce-i poate acuza pe alții (Și la noi, istorici de la București și Iași acuză falsificarea izvoarelor de către confrați ai lor!). Se minte în campanii electorale spre a induce votanții în eroare. Se minte întreținând rețele informale pentru coruperea cetățenilor și a forțelor din societate. Se minte cu statistici – „înșelarea statistică” fiind deja clasică.
Situații de acest fel trec dincolo de „sisteme” – refrenul cu trecutul nefast a fost relativizat de caracteristicile uneori și mai nefaste ale prezentului. Situațiile amintite nu mai țin nici de „regimuri” (p. 27), între timp „politica transformându-se definitiv, dintr-o luptă de idei, într-un teatru de persoane” (p. 30). Se poate adăuga, cred, doar o observație: cu cât exponenții unui regim se dovedesc mai incapabili, cu atât ei extind minciuna. Explozia de azi a minciunii nici nu mai poate fi separată de scăderea valorii profesionale, civice și morale a decidenților, de la an la an. Câți oameni de valoare nu au fost loviți de minciunile acestora? Unde mediocritatea decide, minciuna este la ea acasă.
Integritatea, onoarea, adevărul – sunt de fiecare dată valori la îndemâna fiecărui om, pentru a nu participa la festinurile minciunii. Numai că atunci când este vorba de a o contracara, năzuințele sunt mai curând înfrânte de proporțiile atinse de minciună în jur. S-a ajuns, cum s-a observat, să mintă vădit și constant cei care îi acuză cu aplomb pe alții.
Se minte, scrie Wolfgang Gerhardt, nu doar în politică. Se minte în mass media: se vorbește de libertăți și atunci când acestea sunt anihilate, de șanse egale în societate, când șansele sunt de fapt rezervate, relatările sunt adesea trunchiate. Se minte în economie – începând cu reclama și sfârșind cu diferența dintre ceea ce știe managerul și ceea ce li se spune clienților (p. 78). Se minte în cercetarea științifică: se cultivă orientări metodologice și teoretice depășite, se dau rapoarte de cercetare fără rezultate, dar se pretind performanțe, se dau simple pastișe drept contribuții originale, în scrierea istoriei contribuțiile unora sunt valabile cel mult până la frontierele țării. Se minte în viața cotidiană.
Nu se poate lua distanță convenabilă față de minciună căci – scrie Wolfgang Gerhardt – comunicarea este de așa natură între persoane că ceva se lasă mereu la o parte (nu se spune totul, discreția rămânând mereu prezentă), iar acest lăsat la o parte este canal de strecurare a minciunii (p. 134).Foarte probabil, minciuna, cum spun cei care i-au investigat cauzele, ține în mare măsură de condițiile socializării, ale exercitării puterii, de psihologia relațiilor. De aceea, în opinia lui Wolfgang Gerhardt „o teorie coerentă a minciunii este la fel de puțin posibilă precum o teorie a adevărului” (p. 131). Contributorii la teoria „societății minciunii”, fiecare din unghiul său de vedere, ar fi adus argumente suficiente pentru această concluzie.
Și totuși, concluzia lui Wolfgang Gerhard, de mai sus, este pripită. Ea face cel puțin incoerentă însăși opinia despre minciună a cunoscutului istoric. Simplu spus, nu poți vorbi de minciună fără a asuma adevăruri propriu-zise și a da credit unei teorii.
Iar această asumare este justificată. Lui Wolfgang Gerhardt, însă, îi rămâne în fond străină, căci el și-a îngustat privirea asupra felului în care se stabilesc adevărurile și a reținut parțial teoriile adevărului.
Bunăoară, Wolfgang Gerhardt amintește, ca teorii ale adevărului, doar teoria ontologică a lui Heidegger, teoria corespondenței a lui Toma d’Aquino, reformulată de Tarski, teoria discursivă a lui Habermas, teoria pragmatistă a lui William James, dar trage două concluzii eronate: că „adevărul a fost definitiv desfermecat; el contează cel mult ca relativ, adesea suficient, dar ca neexistent sau pur și simplu ca nerelevant” (p. 122), încât „voința de adevăr aduce în scenă doar noi minciuni” (p. 132); și că nu este altă soluție, în situația în care adevărul nu mai este accesibil, decât aceea a mulțumirii cu veracitatea (Wahrhäftigkeit)” (p. 124). Nu am mai avea adevăruri, ci cel mult încredere în cei cu care cooperăm.
Și totuși, lucrurile nu stau așa. Aduc două argumente în sprijin.
Cu siguranță, există în viața oamenilor adevăruri. De exemplu, că mecanica cuantică a luat-o recent pe o nouă cale odată cu descoperirea „superpoziției” și a „întrepătrunderii” electronilor, că în Europa este acum război, că nu se abordează până la capăt cauzele războiului, că a avut loc Cupa Mondială 2026 la fotbal, etc.. Ca oameni, stabilim adevărurile pe căi variate, plecând de la împrejurarea că adevărul este al susținerilor și constă dintr-un acord între acestea și realitatea dată în experiențele vieții trăite.
Iar teoriile adevărului – din lista cărora Wolfgang Gerhardt a făcut argument – sunt mai multe decât înregistrează istoricul. Spus direct, avem adevăruri sigure, stabilite pe calea observării consecințelor susținerii respective. De exemplu, seceta prelungită afectează surse variate de energie, nu este posibilă economie productivă, investițională fără stimularea consumului. Charles S. Peirce a fost cel care a teoretizat această cale a stabilirii adevărurilor prin identificarea consecințelor și a considerat că acele consecințe care sunt stabilite în comunitatea ființelor raționale ne îndreptățesc să vorbim despre adevăr. În plus, avem adevăruri stabilit discursiv, așadar prin schimb de argumente și recunoscând argumentele mai bune. Marea parte a adevărurilor cu care operăm sunt de origine discursivă.
În fapt, stabilim adevărurile combinând aceste două căi – identificarea consecințelor propozițiilor și teoriilor și apelul la discursivitate. Din fericire, și căile și adevărurile există!
Și atunci, de ce nu se rămâne la adevăr? Se întreabă Wolfgang Gerhardt. De ce se minte? Cum se ajunge de la banalul și demult cunoscutul fapt că unii oameni mint, la „societatea minciunii”?
Desigur, se pot considera cauze ale mințirii, ce țin de ontologia umană, pe care David Nyeberg, George Șerban, Simone Dietz le-au explorat cu destul succes. În fond, trăim în anumite condiții de socializare, iar faptul are urmări în a ne promova și a ne apăra. Explicația ontologică nu dă însă seama de proporțiile atinse de minciună în „societatea minciunii”.
Aceste proporții sunt noi, căci la cauze ce țin de ontologia umană se adaugă azi cauze mai puternice, care se află în evoluția societăților. În opinia mea, sunt aici în joc patru cauze generale care extind minciuna și duc la formarea „societății minciunii”.
Prima este aceea că stabilirea adevărului angajează inevitabil o anumită idealitate. Nu poți să te pronunți asupra adevăr/falsului fără să asumi ceva, fie și numai tacit. Adevărul păstrează o anumită idealitate, iar când se intră într-o epocă de neîncredere în idealuri, cum este cea în care s-a poposit, adevărul este în defensivă, iar minciuna proliferează.
A doua cauză generală ține de complexitatea adevărului. Știm bine că nu există adevăruri care să poată fi comunicate în afara propozițiilor și teoriilor. Ele sunt de fapt ale unor oameni aflați în împrejurări anumite de viață. Dar adevărurile nu se confundă cu „trăirile de certitudine”, orice origine ar avea acestea, ci presupun mai mult. Pe bună dreptate, Habermas (Observații pregătitoare la o teorie a competenței comunicative, 1971, Teorii ale adevărului, 1973, ambele în Jürgen Habermas, Cunoaștere și comunicare, Editura Politică, București, 1983) a observat că adevărul este proprietate nu a unor date nude, ci a enunțurilor despre ele. Așa stând lucrurile, un enunț, odată exprimat, ridică patru „pretenții de validitate” – inteligibilitatea expresiei, adevărul enunțului, veracitatea vorbitorului şi justețea normei interacțiunii dintre vorbitor și ascultător. Primele două se satisfac în urma experienței, iar ultimele două sunt solubile argumentativ. Ca urmare, adevărul este inevitabil, într-un fel, mai mult decât adevăr, încât cine ignoră acest fapt sau îl manipulează, o poate lua ușor pe calea minciunii.
A treia cauză generală este că adevărul este tot mai mult mediat și tot mai puțin direct. De aceea, afirmații de genul „cutare spune totdeauna adevărul” țin doar de voluntarism, „măsura este bună că îmi aduce câștig la salar” este doar utilitarism, „grupul nostru spune totdeauna adevărul” este eventual transcendentalism, „vă spun că mă doare” este adevăr ca și corespondență cu faptele, „toți știm bine cine este hoțul” este eventual adevăr prin consens etc. Cu excepția unor adevăruri despre trăirile propriei persoane, adevărul este mediat de examinări ale stărilor de lucruri. Dar aceste examinări cer eforturi și se fac mai rar decât se crede, încât unii pot minții vârtos.
A patra cauză constă în schimbarea condițiilor generale ale adevărului. Globalitatea comunicațiilor din zilele noastre a adus cu sine o deteriorare a comunicării, sub aparența extinderii ei, încât nu numai că scade căutarea adevărului, dar mulți cred că s-ar fi trecut în epoca „post-adevărului”. „Criza democrației” în lumea în care trăim, semnalată insistent din 1975 încoace, dă șanse în plus imposturii și minciunii. Abandonarea meritocrației și trecerea la mediocrație și prostocrație lărgesc masiv aceste șanse. Oportunismul din partea celor care cunosc situațiile încoronează cultivarea minciunii. În astfel de condiții, minciuna nu mai întâlnește destule opreliști, intră chiar în obișnuință.
Să nu ne închipuim însă că stabilirea adevărurilor – pe calea identificării consecințelor enunțurilor și teoriilor și pe calea argumentării – scoate din discuție rolul oamenilor. Nici un adevăr nu se impune pe lume fără oameni. Apostolul Pavel a fost primul conștient de dependența umană a adevărului și minciunii, a sfințeniei și păcatelor. Totdeauna, oamenii sunt cei care identifică consecințele enunțurilor și teoriilor, mereu este în discuție verificarea, mereu celor implicați li se cere un nivel de pregătire, cultură și responsabilitate, mereu adevărul este la cei raționali și integrii. Când aceste condiții nu sunt întrunite, recunoașterea adevărului enunțurilor și teoriilor este în suferință și devine ușoară înlocuirea adevărului cu minciuna.
De ce se minte, așadar, încât se vorbește azi de „societatea minciunii”? Cu explicația pe care tocmai am schițat-o mai sus, susțin că în vederea răspunsului trebuie mers invers – de la oamenii în carne și oase din viața actuală spre scena tot mai cuprinzătoare a lumii. Spus cât mai direct, mint cei care ar trebui să apere adevărul, dar au devenit servitori ai unor interese de ocultare a acestuia. Câți „academici” și „experți” nu exprimă de fapt decât simplă propagandă? Mint incapabilii aspiranți la funcții sau ajunși deja în funcții publice. Cine nu-i vede azi mestecând guma „reformelor” și „pericolelor” – dacă nu cumva mint deja în ceea ce privește studiile și diplomele lor și pregătirea profesională? Mint organizatorii propagandei și ideologiei. Cine nu-i vede amenințând cu scoaterea în afara legii a celor care au părere opusă, tocmai pentru că au acea părere? Mint, într-un cuvânt, regimuri prostocratice și mediocratice, cu decidenții, ideologii și propagandiștii lor.
Un adevăr demult verificat prin consecințe și susținut de argumente este acela că, fără adevăr, nu se poate trăi convenabil. Dar, așa cum se poate observa ușor, pentru regimuri prostocratice, pentru decidenții, ideologii și propagandiștii lor, tocmai inversul este valabil: ele și ei trăiesc abia din propagarea minciunii.
Iar dacă un regim cultivă minciuna este și pentru că, din nefericire, prea mulți cetățeni nu i se opun. Să mai insistăm că acea cultivare a minciunii înseamnă doar sărăcie de toate felurile? Nu este nevoie, fiind prea evident!
Autor: Andrei Marga
Adauga comentariu