Principalele viziuni asupra viitorului Europei pot fi definite astfel: 1) “Europa Patriilor”, cu următoarele variante: – modelul actual de state şi relaţii interstatale; Europa aşa cum se prezintă la momentul actual; – interacţiune statală, pentru asigurarea securităţii, în scopul prevenirii războaielor sau a campaniilor de cucerire; – uniuni de state suverane care să coopereze în multiple forme; 2) “Europa Naţiunilor”, cu următoarele variante: – o Europă a etno-statelor; – restaurarea etno-statelor; nostalgie etnică; – o ordine mondială a statelor naţionale, incluzând şi Europa; 3) “Europa Regiunilor”, cu următoarele variante: – regionalism oficial; – regionalism federal; – eco-regionalism, bazat pe “frontierele naturale”; – regionalism urban; – localism, Europa microcomunităţilor; 4)“Europa Unită”, cu următoarele variante: – pan-naţionalism european; – restaurarea imperiului multietnic care a precedat formarea statelor naţionale; – stat unitar centralizat, având o cultură unitară; 5)“Sfârşitul Europei”, adică: – pretextul integrării într-o “cultură globală”, care deja ar exista, şi într-un sat global (global village) atotcuprinzător; – activitate economică transnaţională şi irelevanţa teritoriului; – globalism normativ şi cosmopolitism, folosind UE ca model pentru integrarea globală.
Ultimele trei teorii pot să ducă la sinuciderea asistată a Bătrânului Continent, în viitorul foarte apropiat. Nimic însă nu este mai dezgustător decât histrionismul uman, hidoşenia monstruoasă a caracterului unor aşa-zişi “semeni” de-ai noştri. Ura faţă de naţionalism îi duce pe unii internaţionalişti fanatici la crearea şi răspândirea unor teorii de-a dreptul bizare, care frizează patologicul. Iată un exemplu tipic: “Nu poate exista un oraş non-naţional fără un stat non-naţional, şi nici un stat non-naţional atâta vreme cât naţiunile există. Mai rău, nu există posibilităţi non-naţionale într-o lume a naţiunilor. Dacă aceste posibilităţi reprezintă o utopie, atunci concluzia este simplă – condiţia de realizare a utopiei este antinaţionalismul, mai precis genocidul”. Cât sânge rece poate avea un individ pentru a se gândi la o asemenea sumbră soluţie de lichidare a naţiunilor şi a statelor naţionale, la modul fizic!
Şi, dacă tot se împotrivea Iorga spaţiilor vitale, să ne referim şi noi la posibila americanizare a lumii. Conceptul de spaţiu vital american(American Lebensraum) ar cuprinde Emisfera Vestică, Europa Occidentală, Orientul Îndepărtat, fostul Imperiu Britanic, resursele de neînlocuit ale Orientului Mijlociu, restul Lumii a Treia şi, în măsura posibilităţilor, întreaga planetă.
Ca o replică rusească la ameninţarea americană, s-a născut conceptul de Eurasia, care implică filosofia unei globalizări multipolare, făcând apel la unirea tuturor societăţilor şi popoarelor în vederea edificării unei lumi originale, autentice, în care fiecare componentă să-şi aibă originea în tradiţiile istorice sau culturile locale. Eurasianismul devine, astfel, platforma antiglobalizării [unipolare] sau altfel spus, o globalizare alternativă. Aceasta implică patru mari zone: 1) Zona Euro-Africană (statele Uniunii Europene; Africa islamo-arabică; Africa neagră, subtropicală); 2) Zona Asia-Pacific (Japonia; ţările din Sud-Estul Asiei; Indochina; Australia; Noua Zeelandă); 3) Eurasia (Rusia; statele din C.S.I.; Islamul continental; India; China); 4) Zona Americană (America de Nord; America Centrală; America de Sud)”. Totuşi, credibilitatea Mişcării “Eurasia” este scăzută, dacă ţinem seama că ideologul ei Alexandr Dugin (altminteri un intelectual de valoare) e capabil să afirme că “bolşevismul – în esenţa sa, în logica sa cea mai profundă, în spiritul său – nu a fost altceva decât naţional-bolşevism. Dacă aruncăm o privire atentă asupra istoriei Partidului Comunist [al Uniunii Sovietice], vom vedea că n-a fost nici urmă de internaţionalism (sic!). Naţionalismul rus a fost întotdeauna integraţionist, supraetnic, de natură etică şi mesianică. Nici rasial, nici regionalist, nici local. Exact ca bolşevismul”(sic!). La urma urmei, Eurasia este tot un imperiu, chiar dacă vopsit în culori (aparent!) mai puţin sumbre decât Imperiul Mondial care ni se pregăteşte de ani buni, dinspre alte puncte cardinale.
Europa despre care ne vorbesc unii neaveniţi este o Europă virtuală, o Europă falsă, o Europă a iluziilor, pentru că, în realitate,“multiculturalismul este văzut, din ce în ce mai mult, ca un concept expirat al secolului XX, produsul unor mişcări totalitare (de tip comunist) care încercau să remodeleze, să «modernizeze» şi să ideologizeze societăţile lor, în cursul acestui proces aducând război,clivaje şi opresiune asupra Europei”. După cum reiese, de altfel, şi din cele de mai sus, în general, se consideră că multiculturalismul şi naţionalismul sunt concepte contrare. Există şi opinii diferite de aceea majoritară: “viziunea despre lume a multiculturaliştilor este aceeaşi pe care o au partidele anti-imigraţioniste din Europa – o perspectivă cultural-naţionalistă”.
Iată şi câteva argumente: “multiculturalismul aduce iarăşi în prim plan sâmburele tare al doctrinelor biologice rasiale, înlocuind cuvântul discreditat rasă prin sintagme precum identitate, cultură sau rădăcini. Există paralele evidente cu naţionalismul: credinţa în necesitatea fiecărei culturi în parte, loialitatea cerută de aceasta , datoria de a o transmite generaţiei următoare”. Şi alţi autori, chiar dacă o fac pe un ton relativ neutru, condamnă fundamentele juridice ale unificării forţate: “Supranaţionalitatea înseamnă posibilitatea organelor administrative nenaţionale de a impune direct norme şi hotărâri structurilor juridice naţionale interne, fără ca autorităţile statal-naţionale să le fi ratificat. Acesta este mecanismul Uniunii Europene”.Tentativa de eliminare a diferenţelor culturale nu este un răspuns eficient la realitatea polietnismului, pentru că“popoarele nu sunt la fel; n-au fost şi nu vor fi niciodată. Grupurile etnice pot fi comparate cu deţinuţii dintr-o mare închisoare americană care încep să se respecte între ei numai atunci când celulele le sunt separate de ziduri groase de piatră. Aruncaţi în aceeaşi celulă, ei sunt în stare să se devoreze reciproc în eternul conflict pentru spaţiul vital/dominaţia teritorială”.
O judecată de bun simţ este şi aceea că “Europa trebuie să se organizeze pe fundamentul identităţii comune a europenilor şi să constituie un pol de putere care să facă faţă ameninţărilor din exterior”. Mulţi au vederi asemănătoare: “Suntem pentru cele mai bune relaţii de colaborare cu vecinii noştri europeni şi credem că naţiunile Europei ar trebui să fie libere să schimbe mărfuri şi să coopereze în interes reciproc, fără să fie ţinute într-o veritabilă cămaşă de forţă – unificarea politică”. Se pun pe tapet strategii de îmbunătăţire a modelului actual al noii arhitecturi europene şi propun ca alternativă la proiectul actual al Uniunii Europene, o Confederaţie Europeană care, păstrând suveranitatea naţiunilor componente, să aibă ca finalitate prezervarea identităţii comune europene şi transformarea Europei într-un bloc geopolitic unitar cu o poziţie bine stabilită în politica internaţională. Auzim din ce în ce mai frecvent fraze de genul: “Suntem în favoarea unei Uniuni Europene a statelor naţionale, care să nu implice nici un fel de discriminări sau inechităţi”. E clar că “ideea de Europa nu poate să se reducă la un concept geografic, nici la organizaţia supranaţională numită Uniunea Europeană. Europa este alcătuită dintr-o varietate de popoare şi grupuri etnice, regiuni, naţiuni şi state care au împărtăşit, de-a lungul devenirii lor istorice, aceleaşi valori. Bogăţia Europei stă în diversitatea popoarelor şi grupurilor sale etnice. Comunitatea de valori a occidentului creştin asigură libertăţii individului şi libertăţii popoarelor o poziţie specială privilegiată. Tocmai această diversitate garantează dezvoltarea viitoare a Europei (intelectuală şi culturală) şi trebuie protejată de tendinţele actuale degradante şi egalitariste. UE este doar o parte a realităţii europene şi nu trebuie să devină un stat federal, ci o confederaţie. Respingem categoric crearea artificială a unor regiuni, independent de evoluţia istorică a comunităţilor şi structurilor [statale], precum şi orice [altă entitate] care ignoră dreptul la autodeterminare al populaţiilor respective” . “În contextul globalizării”, spun alţi oameni care judecă la rece schimbările contemporane, “frontierele timpului şi spaţiului sunt pe cale să se prăbuşească. Noi nu suntem nici eurosceptici, nici inamici ai monedei euro, dar e vorba aici de necesitatea asigurării unui echilibru între interesele reale ale jocului, extinderii spre est a Uniunii Europene trebuind să-i corespundă, în egală măsură, şi o focalizare pe aria meridională. Am utilizat termenulglocalism pentru a sublinia convergenţa proceselor globalizării cu acelea ale localizării. Pe plan economic, aceasta semnifică ataşarea la proiectul Italiei globale a recunoaşterii ca atare a valorii fundamentale pe care o are efortul local, sistemul de resurse reprezentat de specificitatea teritorială şi de modelele de dezvoltare multipolară”[16]. Se constată cu durere că “gradul de securitate pe plan internaţional este instabil. Europa înseamnă o birocraţie care cu greu le trezeşte interesul cetăţenilor ei, nici vorbă să-i mai şi inspire. Suportul pentru UE în rândul populaţiei ar putea creşte dacă s-ar reduce birocraţia de la Bruxelles. Sprijinim Uniunea Europeană, dar cu păstrarea identităţii naţionale şi, pe cât posibil, a suveranităţii”.
Declinul Europei se concretizează inclusiv în scăderea demografică masivă. Dacă în 1950, aproape 12 la sută din populaţia lumii locuia în statele actualei Uniuni Europene, în 2050 procentul va fi de numai patru procente. Toată Europa va reprezenta, conform aceloraşi estimări, doar șapte-opt la sută din total.
Între 2030 şi 2040, vor fi afectate toate celelalte ţări membre ale UE, cu excepţia Luxemburgului şi Suediei. Pentru situaţia din lume (deci inclusiv din Europa), o bună parte din vină o poartă G7 şi Fondul Monetar Internaţional. Dacă în lume salariile nu cresc la paritate cu inflaţia, se generează crize de consum. Apare un surplus productiv care, inevitabil, trebuie descărcat apoi pe alte ţări, prăbuşindu-se frontierele lor. Consecinţele sunt teribile: în acele ţări se generează o criză productivă, dispar micile lor firme atrase de marile grupuri străine şi creşte vertiginos fluxul emigrării către Europa Occidentală. Cel mai celebru discurs din ultimele decenii pe tema imigraţiei ilegale şi a modificării hărţii demografice a Europei a fost rostit de marele om politic Enoch Powell (conservator britanic) la 20 aprilie 1968, cu ocazia unui miting organizat la Birmingham. Titlul faimoasei alocuţiuni, Rivers of Blood (Râuri de sânge), făcea trimitere la înroşirea Tibrului în vremea romanilor; oratorul avea să încheie cu următoarele cuvinte rămase în memoria generaţiilor următoare: “Să vezi, şi să nu vorbeşti despre asta – constituie cea mai mare dintre trădările posibile”.Pentru că a avut curajul să atragă atenţia asupra unor realităţi dure, Powell a fost imediat izolat şi demonizat, iar cariera sa politică s-a sfârşit în mod subit şi nedrept.
Cum ar putea, de pildă, această nouă geopolitică europeană să rezolve situaţia extrem de complicată a Belgiei federale, caracterizată prin tratamentul «egal» de care beneficiază majoritatea flamandă şi minoritatea valonă. Se spune adesea că “acest sistem este eminamente antidemocratic şi reprezintă un obstacol în calea guvernării eficiente. Flamanzii reprezintă 60 la sută din populaţia Belgiei, vorbesc limba olandeză şi trăiesc în Flandra, partea nordică a statului belgian, în timp ce partea sudică, Valonia, este francofonă. Bruxelles, capitala Belgiei, este pe teritoriul Flandrei şi a fost iniţial, un oraş cu locuitori vorbitori de olandeză, fiind «franţuzit» abia în secolele XIX – XX, astfel că, în prezent, o importantă parte a rezidenţilor vorbesc limba franceză. Un factor esenţial al schimbării l-a reprezentat şi recentul aflux de imigranţi europeni şi non-europeni. Actuala «paritate politică» (50 la sută -50 la sută) a flamanzilor şi valonilor a neutralizat majoritatea flamandă. În ciuda superdezvoltării economice a Flandrei, francofonii îşi menţin dominaţia la nivel statal, iar flamanzii continuă să ţină în spate Valonia. Flandra subvenţionează anual Valonia cu sume cuprinse între 200 şi 400 miliarde de franci belgieni (5-10 miliarde Euro), adică – proporţional – mai mult decât investeşte fosta Germanie Occidentală în vechea RDG! Vlaams Blok este fidel principiului dreptului popoarelor la autodeterminare, celui al libertăţii de exprimare, al libertăţii conştiinţei, al dreptului la liberă asociere şi al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Mass-media internaţională a făcut publicitate pentru V.B. datorită succeselor sale electorale. Totuşi, imaginea publică a partidului nostru nu este întotdeauna aceea corectă. Ziariştii străini nu înţeleg limba olandeză, aşa că informaţiile care ajung la ei provin, în special, de la presa francofonă din Belgia, care este ostilă Flandrei şi flamanzilor”(pentru că, nu-i aşa, debitorii şi-au urât dintotdeauna creditorii…). Rămân multe semne de întrebare. Să nu uităm în ce situaţie delicată sunt relaţiile dintre spanioli, catalani şi basci, cele dintre englezi şi nord-irlandezi, cele dintre greci şi turci, cele dintre români şi unguri, cele dintre italienii din nord şi cei din sud etc.
Buchanan este încredinţat că “vechile state-naţiuni ale Europei sunt eutanasiate. Această Nouă Europă este o căsătorie de convenienţă, şi nu una din dragoste. Ca urmare, ea se va sfârşi cu un divorţ violent şi zgomotos, pe care suntem datori să-l prevedem”…
Autor: Vlad Hogea
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu