Iata, neverosimil, aproape, au aparut primele semne de normalitate, acum, la sfârsitul unui an umilitor, dominat de saracie, circ infantil si ura. Este greu de crezut ca ea se va putea impune, desi au trecut 23 de ani de la Revolutie. Noi nu suntem pregatiti pentru nimic, mi-a temperat odata entuziasmul un bun prieten: vântul, ploaia, zapada, apele, soarele ne gasesc intotdeauna descoperiti, desi se stie ca, de la inceputul inceputurilor, in zona noastra ninge si ploua! In valurile de ura si de prostie, biata normalitate se pierde. De la ultimul razboi incoace, traim intr-o lume de activisti si de bisnitari care au reusit sa dreseze tara – atât cât mai exista –, incât suporta aproape orice, caci unitatea de masura a valorii unui individ se judeca dupa loialitatea fata de un partid si, desigur, fata de sefii acestuia. In rest, din talciocul ideologic de la noi, nu se degaja nici o alta idee, nici o tendinta, nici un proiect de viitor.
Si apoi, Hegel are dreptate: este mai usor sa fii sclav decât stapân. Continuam sa supravietuim dupa regulile din epoca fanariota si, la fel ca atunci, singura piesa care se joaca zilnic pe toate ecranele este cine pleaca si cine vine in functia x, cine si cât a furat si, in general, fura cei ce nu isi dovedesc loialitatea fata de seful clanului, mafiotul cel mare. In recuzita piesei cotidiene intra automat catusele, mascatii si nelipsita duba, dar pâna la urma, cu foarte rare exceptii, piesa se termina in coada de peste: motivele arestarii si, dupa un timp, ale eliberarii, nu vor fi aflate de catre spectatori nici macar intr-un viitor previzibil. Legile vendetei stabilite de Lek Dukagjini, urmasul lui Skanderbeg, sunt foarte severe, dar si foarte rerspectate prin zona lor de aplicare.
La noi, practicile amintesc de regulile si capriciile mafiote. Dinspre Vest, de unde ne vin mai nou lumina si firmanul, democratia care ni se propovaduieste cu sârg pare scrisa de Leonid Ilici Brejnev. Este vorba, se intelege, de suveranitatea limitata, partea innoitoare dintr-o editie revazuta si adaugita a bibliei marxist-leninist-staliniste. Capitolul cu pricina a fost gândit la Moscova, iar lectiile practice s-au tinut la Praga unde, spre onoarea ei, România nu a participat la invazie. Intelectualii cehi dovedisera ca libertatea este posibila. Privind in urma, imi dau seama ca am ramas foarte putini scriitori din generatia care, atunci, fie si pentru câteva zile, a simtit la propriu adevaratul gust al libertatii si al demnitatii pe care le cuceriseram pas cu pas. Pe atunci, credeam cu totii in spirit, in carte si adevar, in rostul inalt al profesiei noastre cu periculozitate sporita. In ciuda tuturor cenzurilor si in ciuda securistilor cu sau fara uniforma si grade la vedere, câteva dintre cartile scrise in acei ani ar ocupa si astazi locuri importante in cele mai de seama literaturi.
Sigur, nu se punea problema caderii comunismului, ci a largirii cât mai mult posibil a ceea ce Evtusenko numea: „ochiurile plasei“ in care ne aflam. Dupa exemple foarte triste, ca luptele din munti, Revolutia maghiara sau Primavara de la Praga, lasate fara sprijin si unele inecate in sânge, cam asta ne ramânea: sa dam socialismului un chip cât mai uman, cu alte cuvinte, sa scriem la inaltimea exigentelor profesiei, caci ne bucuram de incredere, iar cartile unora dintre noi se vindeau pe sub mâna ori in pachete cu cele nevandabile, la preturi aproape inimaginabile. Eram mândri ca tara noastra nu a participat la acea rusinoasa „expeditie“ si, mai mult, turistilor cehi si slovaci veniti in România, care ne intrebau ce se petrece in tara lor si in capitala lor, le dadeam cele mai exacte vesti aflate de la radioul nostru gratie talentului si curajului unui corespondent ce purta un nume celebru: Eugen Ionescu.
Dar minunea nu a tinut mult, amintirea acelor zile, pe mine cel putin, si nu numai pe mine, m-a urmarit neincetat. Libertatea parea un drog puternic din care gustasem si la care nu puteam sa renunt. Cu 23 de ani in urma, am avut sansa sa vad cum, sub ochii mei, cadea Zidul Berlinului, sa simt imensa descatusare a oamenilor. Pe atunci aveam certitudinea ca, totusi, minunea va fi si la noi posibila. Fusesem, tin minte, in Amsterdam, la una dintre intâlnirile Grupului „Gulliver“ din care faceam parte si intâmplarea sau norocul mi-a scos in cale un foarte important personaj politic cu care am discutat ore in sir despre ceea ce se intâmpla in vremea respectiva in toata Europa de Rasarit. As da orice numai sa stiu când se va intâmpla si la noi, i-am spus.
Astept de o viata acest moment si cu nici un pret nu as vrea sa-l pierd. Atunci e bine sa te pregatesti de plecare acasa. Fie de Ziua Mondiala a Studentilor, fie de Craciun, mi-a spus cu o siguranta incredibila ciudatul personaj. Acelasi lucru il intrebasem la München pe celebrul dizident rus Alexandr Zinoviev; el era de parere ca la prima plecare a lui Ceausescu din tara minunea va avea loc. M-am intors grabit in tara si, fiindca toate cele rele, dar si cele bune au loc mai ales la Bucuresti, am plecat de la mine din Cluj spre Capitala pentru a-i anunta pe câtiva dintre prietenii mei ceea ce aflasem. Doream sa facem ceva, orice, numai sa nu lipsim de la evenimentul pomenit. Nu eram deloc pregatit pentru o asemenea intâmpinare, dar unii m-au considerat nebun, altii provocator, iar cei mai blânzi doar inconstient. Sigur, dupa Revolutie, ei au fost marii luptatori pentru democratie, iar eu – comunistul!
Dar asta este o poveste mai lunga pe care inca n-am avut timp sa o scriu. Reintors la Cluj, peste câteva zile, am avut parte de unul dintre cele mai importante momente din viata. O tânara care lucra la o fabrica de confectii m-a chemat la poarta si, pe tonul cel mai firesc cu putinta, imi amintesc foarte bine ca mi-a spus: „Domnule Buzura, noi vom iesi in strada. Am vrut sa stiti si dumneavoastra!“. Ciudat, pâna atunci ma cautasera zeci sau chiar sute de oameni pentru a-mi povesti cum a fost prin inchisori sau la Canal, cum au de gând sa puna la cale vreo greva sau, de multe ori, sa le dau vreo adresa a unor redactori ai Europei Libere. Dupa atâtia ani, dobândisem un simt special, simteam turnatorul, licheaua dar, de data aceasta, privirea si glasul tinerei m-au convins imediat. M-am bucurat enorm ca, atâtia ani, nu m-am batut chiar degeaba cu turnatorii, cenzorii si activistii, ca ma simteam rasplatit. Mai mult, in fata mea vedeam un om curajos care, indiferent de imprejurari si indiferent de consecinte, va duce un lucru la bun sfârsit. A inceput la Timisoara. Impreuna cu un regretat prieten am batut Clujul cu teama ca portile fabricilor au fost sudate, asa cum se zvonea, ca sa nu poata iesi muncitorii in piata. Din fericire, ei nu au putut fi opriti. Am simtit curajul si frica in starea lor pura, iar mai târziu si gustul mortii in noptile coplesite de ceata, când soarta Revolutiei inca nu era decisa, iar gloantele care ma ocolisera ar fi putut fi urmate de altele. Ciudat, imi amintesc fiecare detaliu de atunci, spaimele, dar si bucuria de a fi participat, atât cât am putut, la un eveniment care a schimbat lumea. Mi-a ramas in simturi nu numai gustul apei si al pâinii, despre care se spunea ca ar fi otravite, dar si tresaririle de bucurie când ma gândeam la ce as mai putea face si de ce ar mai avea nevoie tara aceasta. Si, dupa atâtia ani, descopar ca legiunile de activisti care au luat-o in stapânire in ultimii ani n-au facut decât sa consolideze locul codas pe care ne aflam. Ultimii pâna si la editarea de carte, dar primii la analfabetism si, nu am nici o indoiala, la mitocanie. O dovedeste chiar si Acordul de colaborare si buna guvernare dintre presedinte si premier. Un fel de Cod al eticii si echitatii socialiste demn de gândirea lui Ceausescu, atâta doar ca nici unul dintre cele 27 de capitole ale acestuia nu se referea la modul de adresare. Presedintele si premierul convin cu aceasta ocazie sa se adreseze unul altuia respectuos. Mai concret, presedintele sa nu-l faca porc, maimuta si pisoi pe premier. Iar daca totusi il face, acesta sa nu-i raspunda. Dincolo de toate, presedintele si premierul accepta sa respecte legile si Constitutia, de parca pâna la prezentul acord acestea ar fi fost facultative. Dar ce se va intâmpla daca vor incalca acest acord? Chiar nimic. Zoologia este plina de tot felul de animale.
Asadar, pâna acum, cam asta era normalitatea la nivel inalt. Noua celorlalti, daca nu avem solutia fugii din tara sau prin paduri in asteptarea Apocalipsei din 2014 prezisa de Kabbala, nu ne ramâne decât varianta eroico-masochista sugerata de Romain Rolland: „Exista o singura forma de eroism: sa cunosti lumea asa cum este si sa ai puterea sa o mai iubesti in continuare!“.
Autor: AUGUSTIN BUZURA
sursA: revistacultura.ro
Adauga comentariu