Există cuvinte compromise de prea multă purtare, din prostie, din fățărnicie. Cuvinte din care nu mai rămâne decât cenușa groasă a unor frustrări, scrumul tuturor neputințelor.
Cel mai abuzat substantiv în acești ultimi 20 de ani a fost “reformă”. De toate felurile, de la cea economică la cea socială. Că nimeni nu s-a apucat îndârjit de reformă e aproape clar. Nu e nevoie de studii exhaustive pentru a proba lipsa reformei. O privire împrejur și argumentele vin de-a valma.
Cea mai necesară dintre reforme ar fi fost schimbarea de mentalitate. Dar ea nu se poate face nici astăzi, fără introducerea unui nou tip de educație, cea care are drept scop dezvoltarea voinței, a solidarității, a capacității de ațentie, a gustului pentru muncă și pentru un efort susținut și continuu. Par iluzorii aceste obiective, care din păcate nu fac obiectul curriculum-ului, al programei scolare și în final al manualului scolar, reflecție a celor două mai sus invocate.
Leibniz spunea că educația poate transforma mentalitatea unui popor în mai puțin de un secol. Nu știu dacă să privesc optimist sau nu avertismentul filozofului german când, mă gândesc la noi, ca națiune.
Ca să schimbi tipul de educație ai nevoie de un cadru legislativ coerent, de bani alocați de la buget pe măsura dezastrului acumulat în 20 de ani, de profesori bine pregătiți și plătiți, de părinți care să mai creadă că a avea carte înseamnă să ai parte, de părinți care să reușească să insufle chiar în discuțiile de acasă respect pentru dascăl, de elevi care să găsească o noimă pentru a termina școala, de o societate care crede că educația e mai importantă decât “șmechereala”.
Cum, când și cine sunt aceia care vor putea produce schimbarea de mentalitate? Eu încă mai cred că o societate civilă puternică. La noi, din păcate, aceasta s-a evaporat în spatele unor nume. Principiile au fost depuse pe altarul persoanelor. Pe rând, în perioade electorale diferite, elitele au devenit suporterii politicienilor, abandonând ideile. Am remarcat strângerea rândurilor în scandalul drepturilor de autor. Nu am remarcat însă din partea acelei societăți civile care își exercită profesia la catedră un protest calm, argumentat, adresat celor care au păreri contabilicești despre plata versus munca profesorului.
Mai e o săptămână până la începerea anului școlar. Unul nou, dar tot sumbru. Legea Educației zace încă în Senat, dar tot nu ar fi adus modificările de fond care provin din ceea ce învață, cum învață și cu cine învață elevul. Baza materială e la fel de precară ca în anul anterior, curriculum are același aspect tern, cu informație multă, neintegrată care cere de la elev un singur lucru: memorare și redare. Profesorii în mod cert sunt mult mai demotivați și mai preocupați să supraviețuiască facturilor cotidiene. Părinții vor avea ceva de căutat prin buzunare ca să cumpere primele rechizite. La sate situația e și mai abătută. Dacă elevii au caiete și creion, încă e bine. Și dacă sunt doi-trei elevi în familie, echipamentul de sport e un lux și o posibilă carte de lectură sau costisitoarele auxiliare – cele care înlocuiesc de fapt manualul oferit gratuit, absolut gratuit de către stat – sunt deja așezate sub un mare semn de intrebare.
Un studiu al Organizației Salvați Copiii arată că pentru un elev costul minim pe an școlar din partea familiei este 1.500 de lei. Educația e o investiție, trebuie să o și poți face.
Un tânăr nu se formează doar cu orele de la școală. Nici aici, nici în altă parte. Un pachet relativ suficient pentru educația unui copil înseamnă cursuri opționale care includ de la limbi străine la materii de specialitate, un abonament la un club de sport nu pentru performanță, ci pentru dezvoltarea fizică, a spiritului de echipă, de competiție. Dacă vrei să îți ajuți copilul, atunci abilitățile pe care le are trebuie să i le dezvolți, adăugând la orele de școală ore suplimentare de pregătire. Totul înseamnă bani. Copiii noștri, în mare parte, se pierd in sărăcia familiei și te trezești cu un adult care are o diplomă fără să știe la ce îi folosește și nici dacă diploma reflectă ceea ce e. Școala te învață de toate, adică nimic. Și cel mai grav lucru e că nu îți oferă grila de valori ca să poți avea repere.
Selecția profesorilor și-a pierdut rigoarea. La noi, prea mulți și prea din întâmplare devin profesori. În țările nordice, de exemplu, ca să devii profesor trebuie să te afli în primii 10 din promoția ta. A fi profesor e o șansă. Îmi voi păstra veșnic admirația pentru meseria de dascăl, dar asta nu mă va face să nu spun că unii dintre cei care ocupă locurile la catedră au contribuit la tușele negre exploatate, ce-i drept, prea des și necuvenit mai ales de cei care au probleme reale să citească și un discurs festivist la început de an școlar.
Până când societatea civilă se adună, până când ne vom decide, noi, cetățenii, să participăm activ la schimbarea de mentalitate, va trebui să găsim guvernul, partidul, ministrul, politicianul care se va bate ca Educația și Sănătatea să devină cu adevărat priorități. Nu în pliante electorale, nu în discursuri de campanie, ci în buget. Cât timp cele două domenii sunt subfinanțate, cât timp criticăm lipsa de performanță a profesorilor fără să analizăm dacă atunci când le cerem calitate asigurăm și cadrul pentru un sistem educațional care să genereze performanță, mentalitățile vor rămâne la stadiul ipocrizie elegiac, iar conjuratia reformiștilor va continua să țină lucrurile în loc.
Adriana Săftoiu
sursa: voxpublica.realitatea.net
Ca orice politician din această ţară, şi autoarea articolului se pricepe la munca de…partid.Adică să vorbeşti juma de oră fără să spui nimic concret.A face o constatare, poate să faca şi baba Vişa din capul satului.Şi dacă doamna în cauză, a avut dascăli care au învăţat-o doar “competiţia”, au reuşit.Ştie să se orienteze către partea ciolanului care are carne pe el.Dânsa este un exemplar perfect al omului folosit de finanţa mondială la transformarea oamenilor în vite sclavi.Ca să fii sluga stăpânilor lumii, trebuie să ai tupeu, nesimţire, să abureşti lumea, să foloseşti cuvinte şi fraze docte, ca prostul de rând să nu aibă replică pentru că nu pricepe ce ai spus, şi să te foloseşti de prostia românească, găsită la 20 de milioane, şi să te cocoţi dând din coate în vârful piramidei, dar făcând în aşa fel, ca prostul din popor să aibă impresia că la rugămintea lui ai acceptat acel post.Aceşti indivizi din politica românească care caută să execute ordine străine să îngenuncheze acest popor, sunt mai periculoşi decât comuniştii aduşi de ciuma roşie.Dacă ştiam în 1989 la Intercontinental că am să fiu împuşcat,ca să ajungă genul acesta de oameni la conducerea ţării, cred că plecam acasă imediat.