C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Sindromul obedienţei necondiţionate

3e9b211Motto: „La noi, numai curul se schimbă – limbile rămân aceleaşi!” (rostită în urechea lui Petru Groza, imediat după 23 August, când a văzut cine sunt cei care urcă iar pe tribune). I.D. Sârbu, p. 53, «Jurnalul unui jurnalist fără jurnal»

Intelectualul valah este predispus la sindromul obedienţei necondiţionate faţă de puternicul clipei. Dacă peste zi liderul este răsturnat, intelectualul valah depune jurământul solemn de obedienţă deplină faţă de noul lider, stigmatizându-l pe cel plecat şi uitând hoţeşte de osanalele dedicate precedentului. Ofiţerul austriac Johann Koradin a avut dreptate când a spus, pe la 1856, că „populaţia nu-i pregătită pentru revoluţie. Se ocărăşte ici şi colo, însă nimeni nu-şi pune capul în foc, martiri politici nu cresc pe acest pământ”.

Oferim cititorilor povestea mecanismului acestui tip de ieftină şi periculoasă trădare. Partea tristă a lucrurilor vine şi din tabăra puternicilor clipei. Aceştia nu sunt deloc scârbiţi de lingăii de serviciu, de traseismul obedienţei lor. De aceea şi umilinţele impuse de sus au adesea trăsături groteşti, împinse dincolo de fantezia ridicolului.

Mulţi dintre intelectualii români care l-au cântat şi l-au adulat pe regele Carol al II-lea între 1930 şi 1940 l-au înjurat din clipa abdicării, din 5 septembrie 1940, pentru a-l adula pe noul sosit la tribuna istoriei, mareşalul Antonescu, pentru ca apoi, începând cu 23 august 1944, să treacă în gaşcă în barca noului regim, care se contura cu rapiditate. Au trecut de la extrema dreaptă la extrema stângă fără nicio jenă sau fără teamă de ridicolul posterităţii. Acest traseism al obedienţei reprezintă semnificaţia deplină a lipsei de coloană vertebrală în cultura şi politica românească. Deşi într-o societate normală elita intelectuală transferă modelul cultural pozitiv către elita politică, în România intelectualii au preluat comportamentul obedient şi grobian al omului politic.

Dar să coborâm în istorie şi să-i vedem pe intelectualii români la treabă, cu osanalele şi reverenţele lor, servicii făcute pentru sinecuri frumoase, titluri onorifice, poziţii privilegiate în societate, pentru o vilă cu maşină la scară.

1930-1940

În anii ’30 se afirma că „nici într-o Domnie şi nici într-un veac nu s-au desăvârşit mai adânci şi mai fertile schimbări, ca în aceşti cei dintâi zece ani din ciclul Regele Carol II” (Camil Petrescu, «Sensuri şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei»). Regele „nostru” era scriitor şi artist, creator „de frumuseţi nepieritoare care au încetat să mai fie un simplu atribut oratoric” (Ion Peretz, «Carol II Regele Românilor»). „Secolul Carol II” ce se afla în „aurora întâiului deceniu” nu a fost deloc liniştit, potenţialul „creator” de securitate al „înaltei” autorităţi regale a fost subliniat până la exagerare (Cezar Petrescu, «Zece ani de domnie» România, an III, nr. 728, 8 iunie 1940, p. 3). Într-o Europă care agoniza într-un simulacru de stabilitate, explodând adeseori în violenţă şi dictat, regele „ctitor al luminii şi făurar de ţară nouă” rămânea în mijlocul furtunii „far luminos şi stâncă neclintită” (Perpessicius, «Veacul Carol II», «Vremea Nouă», 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1).

Pe bună dreptate se afirma „unde ar fi fost astăzi această Românie hărţuită de ambiţii criminale şi bântuită de vijelii contrare, dacă nu s-ar fi întors Suveranul?” (Camil Petrescu, «Serii şi semnificaţii şi Sensul Restauraţiei»).

Propaganda anilor 1938-1940 vedea crearea „omului nou” ca un rezultat concret al „noii ere Carol II” şi care să poarte „pecetea personalităţii puternice, mereu active şi permanent prezente a Suveranului” (Constantin Giurăscu, «După zece ani, După zece ani de Domnie», ministrul Propagandei Naţionale, «România», 8 iunie 1940, ediţie specială, an III, nr. 728, p. 7).

În opinia lui Cezar Petrescu, Carol al II-lea întruchipa o dublă autoritate: aceea de Domn şi aceea de Führer. Astfel, personajul regal era singularizat în peisajul regimurilor autoritare ale Europei, cu o particularitate care îl ridica deasupra atributelor altor lideri radicali precum Adolf Hitler şi Benito Mussolini. Tudor Arghezi încerca să prefaţeze în 1940 eternizarea personalităţii regale, însă vremurile nu au mai avut răbdare pentru împlinirea „veacului Carol II” (Tudor Arghezi, «Carol II Rege», op. cit., p. 483).

Regele Carol al II-lea devine un „Basarab al vremurilor noastre” (Nifon Craioveanu, mitropolitul Olteniei, «Un Basarab al vremurilor noastre», «România», 8 iunie 1940, op. cit., p. 7), era asemuit cu Pericle, August, Leon al X-lea şi Ludovic al XIV-lea (Perpessicius, «Veacul Carol II», «Vremea Nouă», 8 iunie 1940, an III, nr. 72, p. 1) iar pentru cultura românească se erija într-un nou Brâncoveanu. Comparaţiile coboară în mitologic şi epic, persoana regală preluând valenţele lui Alb-Împărat, ale „Slăvitului Fiu”, nimeni altul decât „Marele Împărat al Cerului” (Nicodim, Patriarhul României, «Urare Majestăţii Sale Regale la împlinirea a zece ani de domnie», «România», op. cit., p. 9).

Discursul propagandistic inocula mulţimii atributele noului regim politic. În România anilor 1938-1940, aceste aspecte sunt numeroase: „Noul Regim”, „România Renaşterii”, „Era Nouă”, „România Veşnică”, „Epoca de Aur” etc. „(…) Încă de acum zece ani, odată cu înălţarea în Scaunul Ţării, Regele prefaţa regimul de autoritate şi patidul unic. Acesta nu sub semnul precedentelor străine, ci reluînd fiorul întrerupt al unei vechi tradiţii voievodale. (…) Suveranul prefaţa un regim similar celui din Germania şi Italia. Similar, dar nu adoptat. Similar, dar nu rezultat dintr-o convertire de ultimă oră sub presiunea evenimentelor” (Cezar Petrescu, «România», 18 august 1940, nr. 798, an. III, p. 1).

1940-1944

Abdicarea regelui Carol al II-lea la 5 septembrie 1940 prefaţată de tulbura vară a anului 1940 a semnificat şi schimbarea construcţiei-mit a conducătorului. Noul lider – Ion Antonescu – începe să-şi construiască legitimarea prin distrugerea imaginii precedentului lider. Cu două zile înainte de abdicarea regelui Carol al II-lea, ziarele de mare tiraj construiesc imaginea noului lider care urma să preia atribuţiile politice supreme.

Astfel, „Noul Regim” gândit de Carol al II-lea se transformă peste noapte în „Noul Regim” al generalului Ion Antonescu:

„(…) O atmosferă nouă se impune. Ea se naşte din gravitatea istorică a clipelor de azi şi din răspunderea noastră solidară faţă de viitor(…)”. Calitatea de „salvator” al naţiunii este transferată generalului Ion Antonescu chiar de fostul oficios carlist, ziarul «România»: „(…) Cuvântul pe care îl cerea Ţara întârziase. Omul lipsea… Şi iată că, în ceasul al 12-lea, omul s-a aflat şi cuvântul mult aşteptat a răscolit cugetele! (…) E omul care sfinţeşte locul” (Cezar Petrescu, «Un neam, un om, o chemare», «România», 7.09.1940, an III, nr. 819, p. 1).

Ion Antonescu devine astfel „(…) conducătorul ce ne trebuia este pentru noi toţi generalul Antonescu. Bărbatul puternic care a înfruntat eroic vijelia, gata să-şi încordeze puterile, atunci când va sosi momentul, va şti să înalţe curajul ţării, să pregătească opera de dreptate şi de mântuire. (…) Cu noua guvernare avem dorinţa că se va şterge repede un trecut de umbră şi durere, făcând loc unei epoci de dreptate, de înălţare şi lumină” (Cezar Petrescu, «Presa şi numirea d-lui general Ion Antonescu la conducerea statului roman», «România», 7.09.1940, an III, nr. 819, p. 3).

După 23 august 1944…

Cezar Petrescu, după ce a condus oficiosul carlist «România», la 23 august 1944 devine unul dintre sprijinitorii marcanţi ai regimului comunist: „(…) Căile lungi şi înalte cer popasuri din când în când. (…) Cel de-al III-lea Congres al PMR se aseamănă cu asemenea popasuri de reculegere întru galvanizarea energiilor constructive şi creatoare. (…) Calea socialismului care ne-a smuls din zmârcurile stătute unde patria şi poporul zăceau să putrezească până mai deună zi!… Mergem cu toţii, cot la cot şi umăr la umăr, înainte. Drumurile sânt deschise tuturora pentru orice avânt azi. Piscul e sus, în lumină. Chiar şi noi, vechea gardă năzuim încă a urca. Ce să mai spună tânăra gardă, crescută sub ochii partidului?” (Cezar Petrescu, «Pe calea socialismului», «Gazeta Literară», anul VI, nr. 25, 16 iunie 1960, pp. 1 şi 4).

„(…) Poporul, aceste mulţimi muncitoreşti fără număr şi fără odihnă, ne stau pildă înaintea ochilor. Făurind ţara cea nouă sub îndrumarea PMR, au săvârşit în mai puţin de 16 ani, adevărate miracole. Un fapt este cert: scriitorii, artiştii, savanţii, profesorii şi tehnicienii mai în vârstă, de-o mai veche provenienţă şi formaţie intelectuală, şi-au dat dintru început adeziunea la regimul popular al noii Republici Populare Române. (…) Un copil creşte şi va fi aşa cum l-ai crescut în noile discipline. Dar cărturarul cu părul alb… care a luptat ieri şi a venit spontan la lupta de astăzi a tuturor… de ce-ar fi oare abandonat să-şi macine în nimic elanul şi voinţa de a se da? Aceasta a înţeles-o PMR încă din primele cearsuri, păstrând continuitatea valorilor creatoare, între ieri si azi, între azi si mine” (Cezar Petrescu, «Trecut şi viitor», «Gazeta Literară», anul VII, nr. 27, 30 iunie 1960, p. 1).

Perpessicius, de la „Veacul Carol al II-lea”, saluta „Congresul Uniunii Scriitorilor din RPR şi doresc dezbaterilor lui, indiferent pe ce temă, naturală sau ideologică, să se păstreze la cel mai înalt nivel” (Perpesscius, «Gazeta Literară», anul III, nr. 24, 14 iunie 1956, p. 5).

„Aşa cum pe Homer îl revendicau şapte cetăţi elenice, pe Lenin l-au adoptat şi-l socotesc al lor toate noroadele lumii. (…) fie-ne îngăduit să aducem, pe altarul faimei universale a lui Vladimir Ilici Lenin, drept prinos, această modestă contribuţie a noastră” (Perpessicius, «Lenin şi literature», «Gazeta Literară», anul VII, 21 aprilie 1960, p. 1 şi 2).

Tudor Arghezi, pentru care regele Carol al II-lea a fost un domn, a devenit după 23 august 1944 un servil al regimului comunist, ridicând osanale guvernelor prezidate de Petru Groza, Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu: „În 40 de ani de la întemeirea lui, partidul şi-a dovedit semnificaţia întreagă, în total contrast cu ce fuseseră partidele politice de până la el. Partidul (la singular) cu înţelesul lui deosebit de sintetic, nu e un simplu cuvânt de trei silabe. Partidul este o entitate, partid substanţă, partid prestigiu, partid criteriu, partid suveranitate: suveranitate care emană de la popor” (T. Arghezi, «Partidul», «Scânteia», 8 mai, 1961).

Din vechea gardă a intelectualilor interbelici foarte mulţi şi-au şters cu buretele viaţa şi biografia de dinaintea zilei de 23 august 1944. După acelaşi obicei, foarte mulţi dintre intelectualii de azi vor să le fie pe deplin uitate biografiile lor de dinainte de 22 decembrie 1989. Oferim mai jos câteva exemple ale celei dintâi variante:

Alexandru Philippide: „În vorbirea şi în scrisul lui Lenin, ideile prindeau viaţă. (…) În lumina concepţiei leniniste despre cultură, în suportul noului umanism socialist căruia el i-a dat îndrumarea şi imboldul hotărâtor, lucrează şi crează astăzi a treia parte din populaţia globului” (Alexandru Philippide, «Gazeta Literară», anul VII, 21 aprilie 1960, p. 2).

George Călinescu: „Un plan grandios mi se păreau încă acum două luni tezele raportului tovarăşului Nichita Serghievici Hruşciov ce urmează a se examina la Congresul al XXI-lea al PCUS. (…) Prin urmare căpătăm pentru întâia dată, ca intelectuali, un titlu onorabil: ‘lucrători’ şi suntem chemaţi ca oameni ai artelor să folosim în lupta pentru socialism ‘gesturi înalte’” (George Călinescu, «Un plan grandiose», «Gazeta Literară», anul VI, nr. 5, 29 ianuiarie 1959, p. 1).

Ion Marin Sadoveanu: „(…) Axându-ne pe problemele esenţiale ale politicii lagărului socialist, lagăr al păcii, al progresului şi al binelui omenirii, coordonatele politicii noastre externe, aşa cum reies din raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej fixează prezenţa hotărâtă a RPR în lupta care până la sfârşit va fi biruitoare, pregătind un viitor luminos omenirii întregi” (Ion Marin Sadoveanu, «Pe linia coexistenţei paşnice», «Gazeta Literară», anul VII, nr. 38, 15 septembrie 1960, p. 1).

Între timp, vechea gardă s-a stins. Dar a avut suficient timp pentru a crea prozeliţi, sprijinitori obedienţi ai „Epocii de Aur”, care se pregătea să apară după 1965. Din nefericire, aceia care au urmat vechii gărzi, dar selectaţi de aceasta după critieriile obedienţei şi fidelităţii depline faţă de Partid, s-au dovedit a fi cu mult mai slab intelectuali, neconvingători în alte planuri culturale, din afara spaţiului românesc. Acesta este tributul obedienţei necondiţionate urmate de reducerea culturii la spiritul şi interesul de gaşcă.

Într-un articol viitor voi continua povestea obedienţei intelectualului valah faţa de regimul politic al momentului, cu unii dintre aceşti foşti prozeliţi ai regimului comunist, care, într-o singură zi, au devenit democraţi şi sprijinitori ai capitalismului pe care l-au diabolizat cu vreo 20 de ani în urmă. Permanentizarea în funcţii politice, economice şi culturale decizionale a acestor indivizi lipsiţi de moralitate a contribuit la demoralizarea societăţii româneşti, consolidând ideea apartenenţei la gaşcă printre tinerii intelectuali care s-au ridicat după 1990.

 Autor: Adrian Majuru

Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa : cotidianul.ro

Related Posts

One Response “Sindromul obedienţei necondiţionate”

  1. Gheo says:

    Când a apărut Mişcarea Legionară ca şcoală generatoare şi formatoare de elite, analiştii de acest gen le-au sărit în beregată imediat. Nicicum nu-i bine. Nu mai pun la socoteală că servilismul descris aici nu ne este doar nouă caracteristic, se întâlneşte la orice popor. Diferenţa este că pe noi trebuie să ne educe unii care sunt foarte-foarte critici, chiar denigratori, doar cu propriul neam.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss