General

Dan Diaconu: „Cam atât pentru azi”

Azi am o postare grea, în urma căreia mă voi alege cu înjurături. Trag totuși speranța că se vor găsi oameni suficient de deschiși la minte care vor înțelege exact ceea ce vreau să transmit, mai ales în condițiile în care astfel încerc să astup o lacună gravă a identității noastre naționale.

Pentru a putea să mergem înainte trebuie să avem puterea să ne cunoaștem cu adevărat. Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece asumându-ne povești identitare care nu ne aparțin deoarece, în acest fel, vom acționa eminamente greșit, bazându-ne pe caracteristici care nu ne aparțin. Din păcate, în ceea ce ne privește, avem o problemă cu începuturile noastre.

La istorie copiii sunt învățați că poporul român a apărut cumva spontan, prin încrucișarea dacilor cu romanii. Și, pentru ca totul să fie și mai frumos, generațiile ulterioare s-au născut direct creștine. Povestea însă nu ține. Urmele lăsate de romani pe-aici sunt destul de subțiri. Există, dar nu ne pot duce cu gândul decât la existența unor avanposturi militare și cam atât. E destul de subțire față de ceea ce au lăsat prin alte părți. Totul sugerează o segregare destul de masivă dintre ocupanți și localnici.

Există însă o mărturie care nu poate fi contestată: limba. N-ai cum să nu înțelegi că limba pe care-o vorbim se trage din latină. Este totuși ceva ciudat în transferul de limbă: spre deosebire de alte zone, aici romanii par a nu-și fi transferat mai nimic din civilizație. Pare a  fi fost un refuz voit al poporului, o frondă individuală împotriva căreia e imposibil de luptat. Există extrem de multe dovezi care ne sugerează separarea dintre cele două populații. Cu toate acestea, interacțiunile dese, schimburile comerciale și chestiunile administrative par a fi „implantat” cumva limba ocupantului. Nu fac ipoteze referitoare la acest proces, însă avem certitudinea că transferul s-a efectuat. A fost un transfer oarecum incomplet deoarece, așa cum am spus, localnicii par a fi luat doar limba și mai nimic din cultura și civilizația romană. Ce oare a produs această rezistență?

Singurul element care-i putea face pe daci să refuze capitularea totală este unul intim, destul de greu de înțeles: religia. În timp ce romanii erau politeiști, dacii erau monoteiști. Nu există dovezi suficiente care să demonstreze că dacii au preluat religia învingătorilor. Probabil vă întrebați care-ar putea fi acele dovezi, în condițiile în care există ceva temple romane și pe-aici. Ei bine, atașamentul unei populații față de o credință îl distingi prin mărunțișuri: amulete, obiecte casnice de cult, mici statuete ornamentale, etc. Așa ceva nu prea găsim. E ca și cum n-ar fi existat nicio religie. Asta ne sugerează nouă că unicul viol pe care l-au reușit romanii a fost cel lingvistic. Asta dacă nu cumva limba dacilor se afla oricum într-un proces de asimilare de către latină încă dinainte de cucerire, ca efect al schimburilor comerciale dintre cele două populații.

Vine apoi retragerea și memoria istorică a poporului nostru intră într-o gaură neagră. Dacă stăm bine și judecăm ne cam lipsește un mileniu din istorie. Unde este acel prim mileniu? Trecând Dunărea, putem constata cu o oarecare stupoare că acolo există la tot pasul dovezi ale primului mileniu, dovezi care, la o aruncătură de băț la nord de Dunăre nu există. A dispărut populația de la nord de Dunăre? Aiurea, n-avea cum. Din nou limba e argumentul esențial. Dacă ar fi dispărut populația, în toată Transilvania s-ar fi vorbit doar ungurește și nemțește. Dar nu-i așa. Deci?

Aici vine cea de-a doua poveste, cea a religiei naționale. Suntem creștini-ortodocși. Tradiția ne spune că am fost creștinați de Apostolul Andrei. Nu neg și nu intru în controverse. Este posibil ca Andrei să fi fost cel dintâi creștin care a trecut pe-aici și cel care a creștinat zona Dobrogei. Se întâmplă însă ceva: nu avem biserici sau morminte ale creștinilor din primul mileniu(spun dimensiunile temporale cu aproximație, rog să nu judecați asta). Repet, nu neg ipoteza primelor creștinări, dar fenomenul este unul destul de limitat. Ce se întâmplă cu restul populației? Și cum se face că, de la un moment-dat ne-am trezit creștini? Aici avem o problematică extrem de ciudată și greu de descifrat. Dovezi istorice sunt cam ioc. Dar avem dovezi de altă natură. Spre exemplu, știm bine că în mediul bisericesc și nu numai, alfabetul utilizat era cel chirilic. De unde până unde? De asemenea, numeroase denumiri par trecute printr-un filtru slav. Asta ne arată destul de limpede că partea sistemică de creștinare, adică cea care impune biserica în rândul instituțiilor statului, care implementează coerent întreaga structură, s-a făcut pe o filieră slavă. Și-aici vine lovitura pe care mulți o vor lua la modul personal, dar care explică destul de bine cealaltă față a personalității noastre despre care vom discuta ceva mai târziu.

Misterul creștinării noastre îl găsim într-o legendă bulgărească în care se vorbește despre oamenii răi de la nord de Dunăre. Conform legendei, oamenii aceia trăiau în întuneric și erau sălbăticiți(trimitere transparentă la spiritualitate). Bulgarilor li s-a făcut milă de ei și de aceea au trimis popi pentru a-i scoate din întuneric. Popii i-au învățat despre Dumnezeu, i-au învățat să se roage și i-au adus astfel la dreapta credință. Acei oameni însă aveau o latură eminamente rea și înapoiată astfel încât n-au reușit să învețe limba civilizatoare, adică bulgara. Iată așadar misterul care ni se dezvăluie.

Este cât se poate de limpede că în mileniul care ne lipsește, la sud de Dunăre, unde civilizația romană se încetățenise,situația arăta mult mai bine decât la nord. Sudul era parte integrantă a Imperiului Bizantin, smulsă de bulgari în statul lor în 632. Având o organizare statală integrată, Bulgaria era mult superioară populației din zona delimitată de Dunăre care trăia în comunități autonome. De unde vine răutatea populației de la nord de Dunăre? Să ne gândim puțin: în toată migrația lor, bulgarii n-au reușit să se așeze aici. Cu siguranță că au găsit o rezistență acerbă, altă explicație nu există. Și cum se poate apăra o populație fără o structură centralizată de conducere, altfel decât prin lupte de gherilă, furt, ambuscade s.a.m.d.? Ne spune legenda lor că au trimis popii aici. Cu siguranță creștinismul a prins la populația locală care era deja monoteistă,  rezistând tentativei de inoculare a religiei romane. Astfel, popii bulgari au găsit urechile și sufletele potrivite care au asimilat natural creștinismul. Însă ei nu s-au oprit acolo, încercând cumva să producă o asimilare culturală prin impunerea limbii bulgare. Dacă în ceea ce privește grafia au avut succes întrucât populația locală probabil nu utiliza un alfabet, în ceea ce privește limba s-a întâmplat exact la fel ca în cazul religiei pe care au vrut s-o impună romanii. Probabil respingerea a fost una violentă.

Iată așadar că origine poporului român o putem vedea nu ca un efect al unei povești de iubire, ci ca rezultat a două violuri succesive. Așa cum însă de multe ori se întâmplă, rezultatul, adică ceea ce se naște în urma acelui viol produce sufletul de care mama se atașează iremediabil. În urma primului viol pruncul născut a fost limba, de care poporul s-a lipit definitiv, iar în urma celei de-a doua agresiuni a rezultat creștinarea noastră și religia pe care, desigur, putem spune că o așteptam. Zamolxis ne pregătise pentru ea.

Iată așadar  cele două componente care ne definesc pe noi ca români și de care trebuie să fim mândri deoarece aveam nevoie de ele. Însă e ceva mai mult de-atât: fiecare dintre cele două întâmplări ne-a sădit în suflet suspiciunea față de agresor, sculptându-ne astfel personalitatea noastră unică.

Cea dintâi agresiune ne-a sădit suspiciunea față de occident, iar cea de-a doua față de orient, a cărui particularizare este pan-slavismul. Orice s-ar spune, în ciuda admirației, românul respinge occidentul, la fel cum respinge și orientul. Întotdeauna am privit cu suspiciune ceea ce se întâmplă în vest la fel cum am privit cu suspiciune ceea ce se întâmplă în est. Pentru că sufletul nostru ne spune că doar prin noi putem crește, iar vânturile care bat de la Vest sau de la Est nu fac altceva decât să ne împiedice.

Acum vă puteți explica și disprețul pe care îl avem față de bulgari(și față de slavi în general): îi avem „setați” în ADN ca agresori ai noștri, chiar dacă motivul s-a pierdut în timp. Ura și suspiciunea este reciprocă. În mod normal, pentru o țară ca Rusia, România ar trebui să fie ceva insignifiant, adesea ignorat. Cam la fel cum e pentru americani: o țară pe undeva despre care dacă nu știi că există nu-i niciun bai. Ei bine, rușii ne simt pe noi ca pe dușmani, ca pe cei de care se împiedică în realizarea idealului lor pan-slavist. La fel, de fiecare dată când se apropie de noi, instinctul ne spune că trebuie să fim pregătiți deoarece întotdeauna ni se întâmplă ceva rău.

Cam atât pentru azi.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: trenduri.bogspot.com

Despre autor

editor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Cred că lucrurile sunt mult mai complicate și nu e cazul să luăm calea lui Buia.
    In ceea ce privește relația cu rușii, nu e vorba de un ADN creat în negura istoriei pentru că rușii au ajuns vecinii noștri în 1812. In mod clar este de fapte concrete de atunci încoace, o istorie concretă mai veche de 200 de ani și chiar trăită de cei bătrâni:acapararea teritoriilor românești prin aplicarea metodelor lui Petru cel Mare și asuprirea românilor realizată cu asupra de măsură de regimul țarist dar și de cel bolșevic.
    Să nu uităm că în Aprile 1964 reprezentanții regimului Dej au afirmat că s-a plătit datoria de război a României de 13 ori și jumătate. Da, de treisprezece ori și jumătate. Și cât era datoria României ? 300.000.000 lei aur la nivelul anului 1938. Nu se ținuse seama de contribuția României după întoarcerea armelor contra Germaniei. Incă odată actul de la 23 August n-a avut nici o valoare.
    Apreciera că rușii ne-ar urî pe noi deoarece i-am împiedicat să-și realizeze idealul pan-slavist, nu este realistă. Au fost alte forțe care li s-au opus. Să ne aducem aminte de războiul Crimeii la 1856, când Anglia, Franța și Turcia au oprit expansiunea rusească, ceea ce a permis ulterior Unirea Principatelor. Nu românii li s-au împotrivit – pentru că nu aveau mijloacele – ci interesele marilor puteri, ceea ce se întâmplă și în prezent.
    Pe de altă parte, așezarea geografică a României este așa cum este, astfel că poziționarea alături de alte forțe, care să contrabalanseze forța rusească nu se poate comenta.
    Problema este alta. Nimic nu ne-ar fi împiedicat mai demult și nu ne împiedică nici astăzi să stabilim și să întreținem relații de bună vecinătate cu Rusia. Relații culturate și mai ales comerciale. Ruperea relațiilor comerciale cu Rusia a fost o grea lovitură dată economiei românești. Da, dar se va ridica problema coniționărilor UE, la care se poate răspunde: poziția de slugi ne-a adus în pragul dezastrului. Nu avem relații prea bune cu Ungaria, dar ar trebui să luăm exemplu de la vecinii noștri.

Abonează-te la newsletter