Poate că istoria Statelor Unite ar fi arătat altfel dacă în cele două decenii care au precedat declarația de independență din 1776 nu ar fi fost marcate de câteva legi împotriva corupției dictate de la Londra – Legea Zahărului, Legera Timbrului fiscal și Legea mandatului general de precheziție (lege împotriva contrabandei). În mai puțin de 20 de ani, aceste legi (menite să aducă bani la bugetul imperiului, după primul ”război mondial”, Războiul de Șapte ani) a facut ca în mintea americanilor să aibă loc Revoluția. Ceea ce a urmat, Războiul de Independență, a fost catalizat de aceste legi. După perioada 1760-1775, americanii nu mai vdeau drepturile ca fiind oferite de guvern, așa cum le vedeau englezii, ci considerau că sunt drepturi naturale, o idee a iluminismului.
De la Jefferson și Montesquieu, la BLM și Marcuse
Astăzi, progresiștii americani au ajuns să creadă că moartea unui american de culoare în timp ce era încătușat de polițiști brutali și o pandemie care seceră mai multe vieți în comunitățile latino și afroamericane pot genera scânteia care să ardă ”vechea Americă”. ”Asta nu este conform cu mișcarea pentru drepturi civile, care dorea să-i facă pe americanii de culoare să aibă acces la visul american. Scopul mișcării de azi este să înlocuiască iluminismul pe care s-a bazat visul american cu un vis al lui Antonio Gramsci, care elimină individul și pune accentul pe colectivitate”, scrie Mike Gonzalez, membru al Heritage Foundation, pentru Lawliberty.org.
Eroii momentului 1776 au fost așa-zișii părinți fondatori ai SUA. Eroii revoluției închipuite de astăzi sunt fondatoarea Black Lives Matter, Alicia Garza, fondatoarea ”Programului 1619” (anul sosriii primilor sclavi de culoare în America) al The New York Times, Nikole Hannah-Jones (câștigătoare a Premiului Pulitzer), Maria Tereza Kumar, președinta Voto Latino, și alții.
Părinții fondatori ai SUA își fundamentau viziunea pe scrierile lui Montesquieu sau ale lui John Locke. Progresiștii care vor acum o revoluție își bazează gândirea pe scrierile unor marxiști – Antonio Gramsci și Herbert Marcuse.
Vocea lui Gramsci răsună pe străzile incendiate din SUA
Să le dăm cuvantul ”revoluționarilor” de acum. ”Problema pe care o am la Voto Latino este că nu pot să-i mobilizez pe oameni, pentru că ei nu știu ce se întâmplă în structurile sub care au fost crescuți. Însă odată ce înțeleg, ei acționează și reacționează, luptă și candidează pentru functii”, spune Kumar. Ea spune că moartea lui George Floyd a activat și comunitatea latino. ”Am recurs imediat la programul nostru digital și am înregistrat 97.000 de alegători în doar 17 zile”. Și pandemia a ajutat ”revoluția”. ”Ne-a trebuit o pandemie și mai puțin de 90 de zile pentru a scoate la iveală rasismul”, spune aceeași Kumar, cu regerire la mortalitatea mult mai mare în mediile afroamericane.
Însă nu vorbește dora Kumar. Prin ea vorbește Gramsci, cel care spunea: ”Fiecare revoluție a fost precedată de o critică intensă, de difuziunea unei culturi și a unor idei în rândul oamenilor care sunt inițial refractari și se gândesc să-și rezove problemele materiale și politice imediate de unii singuri, care nu sunt solidari cu cei care se află în aceeași situație”. După jumătate de secol, Herbert Marcuse spunea: ”Oamenii se reduc la bunurile pe care le au: își găsesc liniștea în automobilul pe care l-au cumpărat, în locuință și dotările bucătăriei (…) Dacă această clasă muncitoare a devenit susținătoarea unui mod de viață, atunci venirea lor la putere va perpetua acest mod de viață într-o altă formă”. Este exact ce spunea Angela Davis, studenta a lui Marcuse și mentora Aliciei Garza: ”Diversitatea fără modificarea structurii nu face decât să-i aducă pe cei excluși într-un proces care va fi la fel de rasist și la fel de misogin ca înainte”.
Din pasajele de mai sus rezultă limpede diferența dintre revoluția iluministă și cea progresistă: nu individul este în centrul revoluției, ci colectivitatea.
Un concept care înseamnă totul și nimic
Să ne întoarcem la scânteia ”revoluției” ce are loc în America de astăzi. Ea a fost generată de ”supremația albilor”. Ce însemnă asta? Mai nimeni dintre liderii progresiști nu este capabil să explice. ”Supremația albilor a devenit un termen prin care stânga americană îl folosește pentrua descrie cultura americană”, deduce Mike Gonzales. ”Nu este vorba despre Ku Klux Klan sau despre Partidul Nazist American, ci despre exact opusul lor: ordinea lumii de azi”. ”Când Garza, Hannah-Jones și alți stângiști radicali vorbesc despre înălturarea supremației albilor, vorbesc de fapt de înlocuirea sistemului economic și cultural american cu unul care redistribuie bogăția, care nu-l mai are pe individ și drepturile naturale în centrul său, ci are doar guvernul și drepturile oferite de guvern. Supremația albilor este un exemplu de succes al modului în care stânga se folosește de strategia ambiguității constructive pentru a atinge un scop foarte ambițios. Ținta este piața liberă care răsplătește munca, abilitățile și alte virtuți”, scrie Gonzales.
Cât de aproape sunt acești oameni să înfăptuiască revoluția marxistă în America? Hannah-Jones a reușit să înceapă rescrierea istoriei SUA prin proiectul sau ce plasează sclavia în centrul devenirii americane. Profesorul Robin DiAngelo, specializat în multiculturalism, este un neomarxist despre care The New York Times scria că, după moartea lui George Floyd, a fost inundat cu invitații pentru a ține prelegeri de către Nike, Amazon, Goldman Sachs, Facebook, American Express, Netflix.
De la marota ”supremației albilor” la cea a ”corupției”
De ce ne-ar preocupa atât de mult această ”răzbunare” a marxismului ce are loc peste Ocean? Pentru că atunci când America strănută, Europa face guturai, iar cei mai noi aliați estici ai SUA răcesc de-a binelea. Ar trebui să ne preocupe ”revoluția” din Statele Unite pentru că este poate prea devreme ca societatea românească să dea visul capitalist pentru un vis marxist rebranduit vreme de câteva decenii în America.
Cum se poate întâmpla asta câtă vreme nu există o problemă a supremației albilor sau a multiculturalismului în Estul Europei? Nici nu trebuie să existe astfel de teme. Calul de bătaie al supremației albilor din Statele Unite își are corespondent în anticorupție și geopolitică în Estul Europei. La fel ca și lupta din SUA impotriva supremației albilor, tot așa lupta împotriva unei corupții vag definite și imperativul votului geopolitic care cauționează incompetența crasa la mai toate scrutinele electorale poate duce la năruirea unui sistem economic și cultural.
Există lideri ai unei asemenea revoluții neomarxiste în țările fostului lagăr socialist, cele care ar fi trebuit să dezvolte o mulțime de anticorpi împotriva unei asemenea mișcări? Da, există și beneficiază de caracterul internaționalist al mișcării, care lesne poate pune semnul egalității între supremația albilor, drepturile minoritășilor sexuale, multiculturalism, anticorupție, politica de apărare si securitate. Să spunem doar că Joe Biden vrea să fie candidatul acestei ”revoluții” și că a anunțat că va organiza un Summit Global pentru Democrație a cărui temă numărul unu va fi lupta împotriva corupției, urmata de lupta împotriva autoritarismului și apărarea drepturilor omului. Există arbitri care să le aplice ”revoluționarilor” progresiști niște reguli ale jocului? Da, însă în aceeași măsură în care comunitatea de intelligence din SUA le aplică în America în acest moment în lupta electorală dintre Donald Trump și Joe Biden.
Există o masă critică pentru o asemenea ”revoluție” în SUA și în partea noastră de lume? Da. Pentru că generațiile se schimbă. Si pentru că puțini dintre cei care au luptat și au murit în Războiul de Independență din SUA au auzit de Locke, de Montesquieu, după cum puțini dinpre americanii progresiști de astăzi au auzit de Gramsci sau de Marcuse. Iar în Europa de Est avem de-a face cu un nou paradox – pedestrașii revoluției neomarxiste sunt tocmai cei ce erau considerați o cauză pierdută de neomarxistul Marcuse, adică angajații multinaționalelor capitaliste, devenite astăzi, din nou paradoxal, piloni ai ”revoluției”.
Un experiment din 2018 realizat de Universitatea Pennsylvania a arătat că masa critică este 25% din populație. Unii experți vorbesc chiar de 10% din populație, având în vedere capacitatea uriașă de diseminare a ”revoluției” prin intermediul platformelor sociale. Or, mișcările din SUA au arătat că sunt bine coordonate și profita la maximum de social media.
Poate eșua acest proiect neomarxist? Poate. Să ne amintim doar de la ce a plecat Revoluția Americană – de la niște legi centralizatoare cu caracter anticorupție impuse periferiei de Imperiul Britanic, pentru a-și reface finanțele. (Acum, SUA, continuatorul Imperiului Britanic, se pregătesc de un război economic costisitor cu China comunistă, moștenitoarea Imperiului Celest). Și să mai spunem că Revoluția Americană a fost departe de imaginea ei hollywoodiană – a fost un război civil care a sfâșiat clase sociale și familii. Toată lumea îl stie pe revoluționarul Benjamin Franklin – chipul lui stă de peste o sută de ani pe bancnota de o sută de dolari. Însă mai puțini știu că fiul său William a fost guvernator al coloniei New Jersey, a rămas loial coroanei britanice în timpul războiului și nu a mai vorbit vreodată cu tatăl său.
Autor: Călin Marchievici
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu