Cultură și Familie

Daniel Zamora Vargas: ESTE POSIBIL UN NOU 1848?

”Ne aflăm în largul unei mări furtunoase, departe de uscat”, îi scria Alexis de Tocqueville unui prieten din copilărie, în plină desfășurare a revoluțiilor din 1848. ”Țărmul este atât de departe, atât de necunoscut”, a adăugat el, ”încât viețile noastre și, probabil, ale urmașilor noștri, se vor scurge înainte de a putea pune piciorul și a ne așeza pe teren solid.” Aristocratul francez avertizase profetic despre posibilitatea izbucnirii unei revoluții cu mai puțin de o lună înainte de evenimentele din februarie, dar se simțea confuz în ceea ce privește semnificația lor istorică. Totuși, el a prezis corect adevărul despre ceea ce Eric Hobsbawm[1] a descris drept ”prima și ultima” revoluție care avea să se desfășoare la scară europeană, trăită ca atare. Mai mult decât o rebeliune simplă sau chiar o revoltă coordonată, Revoluția de la 1848 a marcat o schimbare fundamentală a modului în care facem politică.

De fapt, marele an  al protestelor ne pare acum mai apropiat decât oricând în ultimele decenii. În haosul și vigoarea sa, cu întreg vârtejul său de revolte și tulburări sociale, răscoale și insurecții violente, seamănă nespus cu momentul istoric actual. ”Putem lua cu asalt acel loc?”, a întrebat, pe 6 ianuarie, un bărbat aprig, arătând înspre Capitoliu. ”Și apoi?”, s-a interesat tovarășul său. ”Căpățânile în sulițe!”, a răspuns cel dintâi, dar fără să aibă în realitate nici cea mai mică idee despre ce ar trebui făcut în continuare. Ca și la 1848, sunt preconizate proteste radicale și chiar violente, unele chiar dorite, dar lipsite de un program sau manifest clar. Revoluția pare tot mai probabilă dar, totodată, este greu de imaginat, în mod concret, o lume post-capitalistă.

Fie că este vorba de bolsonariștii care invadează Congresul Național Brazilian, de vestele galbene care se adună spontan pe străzile Franței sau de cei care au manifestat în piețele marilor orașe în urma crizei financiare din 2008, modalitățile mai tradiționale de protest caracteristice secolului trecut par să se schimbe atât pe stânga, cât și pe dreapta. Dar, departe de a se asemăna cu o lovitură de stat atent planificată, generatoare a unei noi ordini sociale, revoltele contemporane se apropie, în schimb, de acele răsturnări tumultuoase de la mijlocul secolului al XIX-lea: ”prost planificate, dispersate, neregulate și pline de contradicții”, scrie Christopher Clark în captivanta sa nouă lucrare istorică, Revolutionary Spring. ”Oamenii de la 1848”, observă el, ”s-ar fi putut recunoaște în noi”.

Perioada interbelică și cea de ascensiune a fascismului au fost adesea comparate cu prezentul nostru, dar Clark ne oferă o analogie diferită și mai precisă. Departe de a fi eșuat, așa cum crezuse Karl Marx, revoluțiile de la 1848 au schimbat fundamental orașe precum Palermo, Paris și Viena, dar influențele lor s-au propagat până în Chile și Martinica. Nu putem vorbi despre un efect de domino sau despre o reacție în lanț, ci mai degrabă despre niște revolte populare aproape simultane, interconectate și datorate unor cauze socio-economice comune, dar fără a fi provocate direct una de cealaltă.

A fost ”creuzetul de coliziune a particulelor, în plin mijlocul secolului al XIX-lea european.” ”Oameni, grupuri și idei”, spune Clark, ”au circulat, s-au ciocnit, s-au sfărâmat, sau au fuzionat, generând o ploaie de noi entități” care ”au influențat profund istoria modernă a Europei”. Și, așa cum își amintea Bismarck în memoriile sale, lumea n-a mai fost niciodată ca înainte. Desigur, la vremea aceea, speranțele radicalilor au fost zdrobite. Mulți au fugit în exil în Statele Unite sau la Londra, precum naționalistul italian Giuseppe Mazzini, socialistul francez Louis Blanc, sau Marx însuși. Pentru ei, deziluzia a fost intensă și perspectivele unei transformări socialiste imediate au dispărut rapid. Dar revoluțiile de la 1848 au transformat modul în care se vor raporta la politică atât socialiștii, cât și liberalii sau conservatorii.

Ca reacție la revolte, care au fost în mare parte zdrobite, au fost operate schimbări constituționale semnificative, care au început să definească, încetul cu încetul, politica noastră reprezentativă modernă, modelând definitiv natura statului și a guvernului. Aceste noi constelații politice au fost mai deschise reformelor și aspirațiilor elementelor moderate ale societății dar, odată cu înființarea forțelor de poliție înarmate, pregătite pentru combaterea insurecțiilor, aparatul de stat a fost extins semnificativ. Statul civic înarmat este considerat de la sine înțeles acum dar, în perioada cuprinsă între Congresul de la Viena din 1815 și până la 1848, era o noutate flagrantă. Majoritatea regimurilor de până atunci fuseseră în mod evident represive și iliberale, împotrivindu-se schimbării, dar, totodată – așa cum remarca istoricul Paul W. Schroeder – ineficace și destul de reticente în a folosi forța brută împotriva propriilor cetățeni. Apariția acestor forțe înarmate a pricinuit o proliferare a conspirațiilor și revoltelor populare.

Înainte vreme oamenii obișnuiți nu protestau și nu făceau greve ci, mai degrabă, confiscau cereale, invadau câmpurile, atacau perceptorii și distrugeau barierele cu plată. Conflictele se desfășurau în general la nivel local, prezentând un interes restrâns și neavând scopuri politice coerente. Iar revoluțiile în sine au fost mai degrabă apanajul unor figuri austere, precum robespierristul italian Philippe Buonaroti care, convins de dificultatea implicării mulțimilor, a dezavuat mișcările populare, favorizând o dictatură revoluționară. Așa cum observa Schroeder, în ciuda cenzurii, revoluția era relativ ușor de propovăduit. Drept urmare, la 1848, autoritățile europene, obișnuite cu revolte mici și atent planificate, nu erau pregătite să facă față insurecțiilor.

Dar, în acel an s-a întâmplat pentru prima dată ceva diferit. Clark scrie că revoltele erau mai degrabă ”incipiente, multifocale, profunde social”, decât ancorate în caracteristicile ”conspirației sedițioase” din anii 1830. Ideile revoluționare ”reverberau în cafenele și cluburi politice, circulând în rețele de comunicare incomparabil mai dense, mai profunde social și mai sofisticate decât predecesoarele lor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”. Chiar dacă nu existau, deocamdată, ”partide politice capabile să-și disciplineze membrii, să-i lege de poziții convenite de comun acord” și nici ”<<ideologii>> autoritare din punct de vedere doctrinaranul 1848 a marcat începutul sfârșitului unei anumite forme de protest. De aici încolo, nu numai clasele de mijloc și liberalii vor renunța definitiv la revoluție, dar clasa muncitoare în curs de dezvoltare va acționa tot mai mult prin partide, sindicate și greve, mai degrabă decât prin lovituri de stat și baricade.

După cum a susținut mai demult sociologul Charles Tilly cu referire la Franța, în anul 1848 s-au desăvârșit două schimbări decisive întrepătrunse, care vor transforma repertoriul acțiunilor colective pentru secolul următor. Cea dintâi a implicat centralizarea statului într-un aparat mai complex, coordonat intern și cu mijloace de constrângere îmbunătățite. Acest lucru a fost cuplat cu o expansiune fără precedent a capitalului, producând o clasă muncitoare numeroasă și modernă, care a populat marile unități de producție. Și, în cadrul acestor noi legături dintre capital și stat, mișcările sociale, așa cum le cunoaștem, au început să se producă într-o societate civilă în curs de dezvoltare. Schimbarea nu mai putea fi opera câtorva eroi dedicați ai revoluției, ci trebuia să fie adusă de masele organizate și conduse ideologic. Dacă lupta de clasă ar fi fost aburul istoriei, ar fi fost necesare mecanisme sofisticate și puternice care să canalizeze luptele colective în direcții specifice. Iar ”socialul”, scrie Clark, putea fi ”înțeles ca o categorie autonomă, ireductibilă la politică”.

Această tranziție nu i-a preocupat doar pe revoluționari. Eric Hobsbawm observa că până și conservatorii ar trebui să găsească modalități noi de apărare” și ”să învețe politica poporului”. ”Opinia publică” – o noțiune deosebit de liberală – nu mai putea fi ignorată. Înfrângerea insurecțiilor sau cenzurarea presei nu mai era suficientă, astfel încât, în următoarele decenii, influențarea și controlul maselor aveau să devină din ce în ce mai importante, modelând un altfel de stat și un alt fel de a face politică. Ceea ce a marcat – susține Hobsbawm, ”sfârșitul… politicii tradiției”. Pe măsură ce rata de alfabetizare a crescut, toate forțele politice au fost nevoite să-și dezvolte aparate ideologice proprii în scopul modelării mentalității grupurilor mari, prin intermediul ziarelor politice, mișcărilor de tineret sau a mitingurilor. Politica a fost lent încorporată într-o societate civilă ”stufoasă”, cu o gamă largă de organizații și instituții profund conectate în rețea, care serveau drept intermediari între cetățeni și stat. Partidele au devenit nu doar mecanisme de cucerire a puterii, ci mediatori între instituții și cetățeni, întruchipând interesele grupurilor sociale mobilizate și conștiente.

Acest tip de politică, care a culminat cu mobilizările totale din prima jumătate a secolului al XX-lea, va modela întregul spectru politic. De la socialiștii și comuniștii care și-au creat propria ”contra-societate” în cadrul capitalismului, până la fasciștii care, în timp ce au zdrobit sindicatele și organizațiile muncitorești, au încercat totuși să integreze pe deplin o gamă largă de asociații și organizații de voluntari în statul fascist. În acest sens, totul era politic, de la clubul sportiv până la ziarele locale. Toate acestea au fost valabile pentru o mare parte a secolului al XX-lea. Chiar și în perioada postbelică politica a rămas tranzacțională, iar programele și reformele reflectau în general acordurile pre-electorale cu anumite circumscripții. Abia odată cu etosul mai individualizat care a urmat anului de protest global al secolului, 1968, această așezare a început să se destrame, lăsând loc sferei publice mai speculative și mai conduse de relații publice a anilor 80.

Iar odată cu distrugerea social-democrației și prăbușirea Uniunii Sovietice, motoarele care defineau nevoile umane și eforturile colective au dispărut încetul cu încetul, lăsând loc unei societăți civile tot mai atomizate. De aceea, așa cum spuneau nu demult Alex Hochuli, George Hoare și Philip Cunliffe, ”lumea noastră politică… și-a păstrat aspectul exterior, dar dacă spargi carcasa, nu e nimic înăuntru”. Instituțiile formale ale democrației sunt încă acolo, dar sunt ”despuiate de energiile populare și de inovație”. Exploziile populare din anii 2010 au marcat așadar ceea ce am putea numi dezintermedierea definitivă a politicii, o ieșire din structurile asociative care au modelat politica timp de un secol: partide, sindicate, organizații de masă.

Și, chiar dacă era cetățenilor apatici caracteristică anilor 90 și-a dat de asemenea obștescul sfârșit, apariția unor noi tulburări sociale și bătălii ideologice nu a izbutit să creeze altele noi. Oamenii se adună și protestează nu la ordinul liderilor de partide și sindicate, ci prin răspândirea de mesaje și chemări la luptă postate pe rețelele sociale. Suntem cufundați din nou în lumea spontană, dezorganizată și imprevizibilă care a modelat revoluțiile de la 1848.

În noua sferă publică digitalizată, personalitățile politice combină o autoritate puternică și carismatică cu o relație mai puțin sau deloc mediată cu baza. Ei comunică mai degrabă pe Facebook, Twitter sau chiar de pe propriile lor platforme de socializare, decât prin structurile birocratice demodate ale partidelor. Într-o astfel de schimbare, care pune capăt, într-un fel, dinamicii începute la 1848, nici măcar ideologiile nu au rămas stabile, constituindu-se, ca în epoca lui Tocqueville, într-un „arhipeleag de texte și personalități, străbătute de cursuri destul de idiosincratice”. Ziarele mari și influente au fost înlocuite de o multitudine de platforme media, modelând ideile mulțimilor evanescente mai degrabă pe probleme specifice decât pe proiecte politice precise. Chiar și decorporarea care a urmat proletarizării muncii este un ecou al acestei situații. Astfel încât asistăm nu la o mișcare muncitorească constituită pe o piață formalizată a muncii, ci la o proliferare a ”muncitorilor săraci” și la ”uberizarea” lucrătorilor. Însuși conflictul social a părăsit locurile de muncă, unde ”marea demisie”[2] a înlocuit grevele coordonate și militantismul muncitoresc în masă.

Fie că este vorba despre natura sincretică a ideilor, despre iruperea spiritualității în politică, despre renașterea violenței, despre tensiunile dintre reprezentare și formele directe de democrație, sau chiar despre ascensiunea unor figuri feministe influente, ultimul nostru deceniu a permis renașterea radicalismului dispărut odată cu revoluțiile de la 1848. O lume care, probabil, i s-ar părea mai familiară lui Blanqui decât lui Jaurès. Politica este acum peste tot, dar într-un sens foarte diferit și mai evaziv decât în timpul marilor mobilizări ale secolului al XX-lea.

Dar, printre toate aceste asemănări, există o diferență. Dacă evenimentele anului 1848 au condus la o ascensiune a centrului și la ideea de a înlocui politica prin tehnocrație și guvernare științifică, momentul actual pare să fie îndreptat în sens invers. Tehnocrația a fost spulberată, iar capacitatea statului de a guverna eficient se află la cel mai scăzut nivel de la sfârșitul anilor 60. Chiar dacă ideea de revoluție a revenit, încă ne lipsesc mecanismele care să permită efectiv luarea deciziilor colective și politizarea nevoilor umane. În ciuda apariției unor forme tot mai noi de implicare digitală, participarea cetățenilor rămâne limitată și incapabilă să genereze o implicare politică durabilă. Totuși, nu există aproape nicio săptămână fără ca mass media să menționeze o revoltă sau demonstrații spontane. O singură întrebare rămâne: Ce va urma?

Așa cum a observat Tocqueville însuși, sfârșitul unei ere este întotdeauna un proces imprevizibil. ”Nu pot spune și n-am nicio idee când se va încheia această lungă călătorie” scria el în Amintirile sale, ”și adesea mă întreb dacă pământul solid pe care l-am căutat cu toții atât de mult timp există în realitate, sau dacă adevăratul nostru destin nu a fost cumva acela de veșnici hoinari ai mărilor”.

Agonia vechiului poate fi lungă și dureroasă, dar poate, de asemenea – așa cum o demonstrează povestea lui 1848 – să deschidă calea unor evoluții și schimbări neașteptate.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: https://vocearomanului.ro/este-posibil-un-nou-1848/?fbclid=IwAR3gUNlU0qdXhbw0kQcFxROqBdJ2e3HPmg8vWPqMmSQ5AYUuXsIDtkb54Jk 

sursa iniţiala: aici

Autor: Daniel Zamora Vargas este profesor de sociologie la Université Libre de Bruxelles. Este coautor al cărții Welfare for Markets: A Global History of Basic Income.

[1]Eric John Hobsbawm a fost un istoric britanic specializat în marxism, istoria secolului al XIX-lea și concepte precum capitalism industrial, socialism și naționalism.

[2]The Great Resignation, cunoscută și sub numele de Big Quit este o tendință economică apărută la începutul anului 2021, în principal în SUA, în care angajații demisisionează voluntar, în masă.

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu