Sub semnul viului, cu toată oroarea de neant, poezia lui Alexandru Petria. Și acrobată pentru un dincolo crispat cu sine. Un fel de arșiță a trăirii pe seama depășirii senzației de abis și asumării definitivului încremenit pe marginea unei prăpăstii. Spulberându- și istoriile, atinse prin fulgerări intuitive, cu ochi gravi, plini de vibrații. ”Înainte de venirea asteroidului” ( Alexandra Publishing House,2022) pare a fi o carte esențială a unui curent poetic offshore, după un original spirit cheghevarist, unde scopul e și ideal iar ceremonialul, pură convenție în urma propriului refuz de a-se salva de unul singur… Ceva cu adevărat dramatic, din punctul de vedere al tragicului existențial, a osândei sisifice de a supraviețui pe platourile pustii pline de lespezi prăbușite. În momentele presimțitelor expieri „să donezi sânge e să ridici marea pe verticală/ și numai nebunii/ și vizionarii o fac„ , declarație solemnă consemnată și asumată, una de substanță și deloc lipsită de suport. Într-adevăr, însă e și uzufructul memoriei, formula de viață condiționată de biologia rănilor, a urmelor care biciuie, pe măsura muchiei tăioase a echivocului – în feluritele sale chipuri. Chiar o luptă împotriva încercuirii trecutului, e aproape o curățire pe viu, calculată și lucidă : ”când suflețelele devin suflete/ au nedreptățile și moartea ca piele/ tăbăcită piele, vopsită în culori de camuflaj./suflețelele sunt precum sfinții pe care n-o să-i întâlnim niciodată,/ suflețelele ne dor uneori ca picioarele amputate/ ne ucid copilăria ca să fim oameni”. Dar, și cu toate slăbiciunile care îl pot însoți, avatarul, o tăgăduire simbolică a unei traiectorii raportată la prezentul imediat, fermentând continuu, în stânga și-n dreapta… Fără nici o pudoare inutilă, se subțiază din ce în ce, gata la orice… Prea puțin pentru iluzii de înălțare, prea mult pentru iluzii de prăbușire : ” au venit vremuri cum nu ne-am imaginat./ la izvoarele aproape secate n-are rost să-ți amintești pașii,/ apa a fugit în vise.”. O altă întrupare, a cărei axă temporală caută un pol al rescrierii, o întoarcere la ficțiune poate… Sau cu atât mai mult, un pretext al unei singurătăți , dacă nu chiar o provocare a acesteia. Dualitatea văzută în extensie , o coloană vertebrală a stării de pândă, balansându-se fragilă : ” cel mai în siguranță e să fii singur,/ orice trădare are nevoie măcar de doi”. Un model al așteptării ilustrează un potential refugiu prin schimbări de planuri, adunând ca filigranele , prerogativele lipsei de spațiu și de răgaz – frigul și febra timpului pur-sânge, anomalii existențiale derivate din existența determinată. Însă așa se suprapun într-o singură imagine, cuvintele unei treceri premeditate, e semn că începe Poezia : ”nu mai e rost de trait în oraș,/ doar în tine,/ vântul și ploaia și înjecția pe cer a soarelui/ ne curg ca niște audiențe/ prietenii te primesc precum în audiențe,/ pitice relații de birou, suntem în gât cu afaceri,/ să oferi o pâine nu e să-ți tai o bucată de suflet/ ci o monedă nebună de schimb,/ cele mai adevărate cuvinte sunt cele nespuse/ vremea-i de întristare, vremea-i cu trădări,/ vremea s-a înclinat atât spre dus/ că morții nu ne recunosc/ și le e rușine cu noi”(morților le e rușine cu noi). Un veritabil peisaj în același registru grav, prin linii aspre, prefigurează căderea, într-un fel de parabolă a acelui gândac kafkian trăit, a ”marii treceri” înscrisă pe orbita singurătății asumate. Nevoia unei dislocări în interiorul ei pare evidentă, printr-o abdicare radicală … Ispitirea, datorită acestei oglindiri, rămâne suspendată, e starea de repaos – ca între aripi de fluturi, relief tragic al sperjurului realului și autocrației imaginarului. Trăirea în forma absolută, obsesia originii și condiția de fiară captivă, vremea și necesitatea răvășirii : ”înainte de venirea asteroidului,/ oricât ai încerca să te aperi prin semeni,/ prin birouri și prin cafenele,/ o să fii todeauna singur – / moartea este o limbă pe care-o înțelege fiecare/ doar singur,/ o limbă de unică folosință,/ o să fii singur de și mâinile și picioarele o să-ți fie străine,/ înainte de venirea asteroidului o să te prindă liniștea în rotocoale/ câtă e spaima și disperarea,/ înainte de venirea asteroidului murmură o rugăciune,/ poate ajută, sigur n-are la ce să mai dăuneze !” (n-are la ce să mai dăuneze). Nu numai să dăuneze ci și să ridice panașul deșertăciunilor, aura ființării fără contrapunctul ei perpetuu, iluzia… Venirea asteroidului, departe de a fi ilustrată de un horoscop întunecat are aceeași liniște de început și sfârșit – frumusețea păgână cu care nu mai este nimic de făcut. Poate poezia fi totuși ceva din iluzia aceasta ? Alexandru Petria ne dovedește că da…
Autor: Daniel Mariș
Sursa: Oltart, nr. 43, mai 2023
Adauga comentariu