Cultură și Familie

Andrei Marga: O cotitură: biografia lui Isus

dav

Mereu riguros, Rudolf Bultmann ne-a obișnuit să fim rezervați în privința izvoarelor privindu-l pe Isus. El a scris că „despre viața și personalitatea lui Isus nu mai putem cunoaște ceva, căci izvoarele critice nu s-au interesat de acestea, în rest sunt foarte fragmentare și copleșite de legendă, iar alte izvoare asupra lui Isus nu există” (Rudolf Bultmann, Jesus, 1926/1951, p.10). Dar deja elevii săi au trebuit să-l corecteze.

Au fost rezultate în cercetarea istorică a lui Isus nu numai de la Reimarus, trecând prin Hegel, până la Ben-Schorin (Bruder Jesus, 1967), pe care le-am consemnat în alt loc (vezi A. Marga, Religia în era globalizării, 2005). Chiar sub ochii noștri au sporit rezultatele, prin contribuții majore precum E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus (1995); David Flusser, Jesus (1997); Joseph Ratzinger (Benedikt XVI, Jesus von Nazareth, 2007-2012); Shimon Gibson, The Final Days of Jesus (2009); Jean Christian Petitfils, Jesus (2011); Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu (2013), pe care le-am și comentat.

A rămas însă mereu deschisă întrebarea: este posibilă o biografie a lui Isus? Unii s-au îndoit, motivând că sursele nu sunt sigure, iar Isus are o natură pământeană și divină. Or, la drept vorbind, despre Isus sunt mai multe date decât despre oricare dintre personalitățile lumii antice, ale căror biografii preocupă. Iar credința este întărită de cunoaștere.

Biblistul de extraordinară formație, Gianfraco Ravasi, ridicat de Benedict al XVI-lea în foarte scurt timp, la rang de cardinal, ne spune că, în cazul lui Isus, dificultatea unei biografii ține de faptul că relatarea istorică interferează continuu cu credința. Dar el acceptă teza lui Marie-Joseph Lagrange (Histoire ancienne du canon du Nouveau Testament, 1933): ceea ce putem reconstitui ca viață a lui Isus se află în Evanghelii.

În acest înțeles, Gianfranco Ravasi a dat Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli (Rafello Corina Editore, Milano, 2023), care continuă o serie de scrieri de răspândire universală cu titlul Viața lui Isus: Ludof de Saxonia (1474), Hegel, Ernst Renan, Giovanni Papini, Mauriac, Luiggi Santuicci, Saramango. L-aș adăuga pe Deepak Chopra, cu romanul „anilor sincopă” în relatările despre Isus (Jesus. Histoire d’une illumination,2010), în care un om devine capabil de miracole și schimbă  lumea. Gianfranco Ravasi și-a propus o biografie ce „păstrează echilibrul delicat pe muchie între credință și istorie” (p.15), punând în valoare izvoarele și interpretările. Muzica, pictura, literatura, chiar evanghelii necanonice, sunt folosite amplu, dar nu pentru a stabili fapte, ci ca intuiții ce pot duce la fapte.

Sub aspect istoric, totul pleacă de la acțiunea apostolului Pavel, convertit la Isus (aprox. 40 d. H.) și  aflat în Efes, cu prima Epistolă către Corintinieni (anul 57 d. H.), în care a scris: „Căci înainte de toate v’am predat ceea ce și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;…la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme mi s-a arătat și mie” (Cor I, 15, 3-8. Citatele biblice le iau din traducerea lui Bartolomeu Anania). De aici au plecat creștinismul și Noul Testament.

Pavel a formulat  primul Credo al creștinismului. Acesta a fost urmat de Credo-ul lui Petru și apoi de altele. Ceea ce s-a petrecut între nașterea lui Isus și înviere (resurecție) a fost captat în Evangheliile ce au urmat. „Vestea cea bună (kerygma)”, a fost preluată de Luca, care a reafirmat formula lui Petru: „Isus este Fiul lui Dumnezeu”, care a poruncit discipolilor să  mărturisească celorlalți ceea ce au văzut. Pavel a vorbit în noi epistole de „Fiul lui Dumnezeu, cel din sămânța lui David născut după trup, iar după duhul sfințeniei, rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere dintru’ învierea din morți, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care noi am primit har și apostolie, pentru ca’ntru numele Său să fie credința adusă la ascultare la toate neamurile” (Epistola către romani , 1,3-5). Kerygma a căpătat astfel forma ce avea să cucerească lumea.

Din relația dintre istorie și kerygma s-au alimentat interpretări. Bruno Bauer a inaugurat opinia după care, istoricește, Isus nu ar fi existat, fiind de fapt o creație preoțească. Târziu, Mussolini a preluat susținerea, iar, azi, unii „progresiști” perorează la fel. Rudolf Augstein a reprezentat ideea că imaginile despre Isus nu au de a face cu Isus al istoriei (Jesus Menschensohn, 2003, p.8). Ele ar trimite la altceva.

Gianfranco Ravasi pune capăt fabulațiilor despre inexistența istorică a lui Isus și localizează, cu argumente solide, existența în timp și spațiu a lui Isus din Nazaret. Autorul Biografia di Gesu. Secondi i Vangeli  își asumă că,  „în fapt, unica biografie istorică posibilă a lui Isus este aceea care va rezulta din Evanghelii: în acestea, însă, cele două fire, al istoriei și al credinței, sunt așa de împletite încât nu pot fi ușor delimitate și izolate” (p.20). Pentru profunzimea credinței, ele se cer însă privite în împletire.

Firește că, în virtutea valorii și împrejurărilor scrierii lor, Evangheliile au dat și vor da linia directoare a biografiei lui Isus. Dar noi date vor apărea. În definitiv, este de acoperit cu cercetări perioada scursă de la cuvântul adolescentului Isus în sinagoga din Nazaret, la nunta din Cana Galileii, la care participă ani mai târziu, ce este luată ca început misionar. Oricum, Isus nu a fost nicidecum „invenție a Bisericii originare”! De pe terenul istoriei, Isus s-a înălțat în centrul credinței și al umanității.

În anii cincizeci, John A. T. Robinson a relansat căutarea lui Isus istoric, încât s-au putut stabili, scrie Gianfranco Ravasi, continuitatea și discontinuitatea lui Isus în raport cu iudaismul și se poate vorbi de un „Isus sub aspect istoric, evreu, și de un Isus sub aspect istoric, creștin” (p.34). Un sociolog german a și arătat, prin studiul culturii locurilor și timpului, că personalitatea lui Isus ține de datele acestei culturi (Gerd Theissen, Jesus als historische Gestalt, 2003). Iar Evangheliile atestă cum  „creștinismul intră în scenă ca religie în care istoria și credința nu se resping, ci coexistă, oarecum așa cum se petrec lucrurile deja în religia Vechiului Testament ” (p.34).

Nu numai că bazează biografia lui Isus pe Evanghelii, dar Gianfranco Ravasi lămurește însăși geneza Evangheliilor (p.35). O face reasumând cercetările de până la el și readucându-le la interogațiile cele mai actuale.

Totul a izvorât din personalitatea lui Isus din Nazaret, căruia i se poate stabili acum „cartea de identitate”. Astfel: nume: Jeshua (Domnul salvează); paternitate legală: ben-Josef (fiul lui Josef); maternitate: Myriam; locul nașterii: Bethlemul Iudeii; data nașterii: probabil în jurul anului 6 î.e.n.; domiciliul: Nazaret în Galileea, apoi fără domiciliu; starea civilă: celibatar; profesie: tâmplar, apoi rabin ambulant și vindecător; semne particulare: niciunul (p.35-36).

De aici încolo, Gianfranco Ravasi identifică pragurile înaintării lui Isus (p.37) spre gloria în istoria lumii: la origine, o ființă umană în istorie, care predică și susține activitate publică în Galileea, apoi în Iudeea; în cele din urmă, moartea prin crucificare la Ierusalim; un eveniment misterios – istoric și teologic, cu multe sensuri – care este învierea sa; bucuria discipolilor săi, care răspândesc vestea cea mare în lume; kerygma este transmisă evreilor și păgânilor, care dezvoltă diferite lecții proprii de cateheză: experiența Paștelui lui Cristos face ca faptele istorice să fie preluate într-o interpretare; se creează astfel un veritabil fluviu printre oameni, iar când acest fluviu începe să irupă, se naște primul text scris – ce duce în cele din urmă la Evanghelii; spusele lui Isus sunt reținute în Loghia, care va fi vestita sursă numită mai târziu Quelle; pe ea se bazează Evangheliile sinoptice; acestea încep cu Marcu, pe care Matei și Luca îl amplifică, iar Ioan ridică totul la alt nivel.

Se impune evocată pledoaria lui Granfranco Ravasi pentru a se asuma „calitatea specifică a Evangheliilor într-un punct de echilibru delicat. Pe de o parte, trebuie evitată Scila mitului sau a teologiei pure și simple, de parcă ar fi tratate speculative; pe de altă parte, trebuie să evităm Caribda istoricității absolute, de parcă ar trebui să reconducă la genul manualelor de istoriografie sau al biografiilor științifice” (p.38). Altfel spus, sunt de evitat deopotrivă „apologetica” și „istoricizarea” (p.155-156) observând nucleul istoric în relatări înrădăcinate în tradiții mesianice.

Evanghelion” este, de altfel, un gen ce pleacă de la istorie pentru a aduce „vestea bună” (p.39). Evangheliile reiau o tradiție ebraică (basser) în termeni grecești,  apoi latini (annuncio), pentru a exprima în cele din urmă ceea ce s-a numit „incarnazione” – „transpunerea spiritul lui în carne”. Prototipul viziunii este deja în cuvântul adolescentului Isus în sinagoga din Nazaret, când citea din Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că el M-a uns”. Evanghelia după Luca a confirmat evenimentul (4,18).

Aceeași rafinată distincție, dar și corelare, între istorie și credință Gianfranco Ravasi o aplică în cercetarea pe rând a Evangheliilor canonice. El începe cu Marcu, luat ca fiu spiritual al lui Petru și socotit un apropiat al lui Matei. Oricum, Marcu redă optica lui Petru asupra a ceea ce apostolul a trăit în apropierea lui Isus, culminând cu identificarea: „Tu ești Mesia”, și cu reacția lui Isus, care pune în față preocuparea pentru suferința umană. Evanghelia lui Marcu aduce „vestea cea mare” în tradiția mesianică. Așa cum arată vestigii antice ajunse până  în zilele noastre,  încheierea Evangheliei după Marcu a fost modificată ulterior. Sfârșitul pare să fi fost, scrie Gianfranco Ravasi, cel al constatării mormântului gol (p.50). Formulă, putem observa, reluată recent: „realitatea este că nu există explicație istorică a mormântului gol, în afara cazului în care adoptăm interpretarea teologică, învierea” (Shimon Gibson, Final Days of Jesus, p.165).

În schimb,  evanghelistul Matei a fost martor la evenimente și a scris adresându-se evreilor, dar și păgânilor (p.67). În Evanghelia după Matei se dă pondere mai mare Predicii de pe munte, se scoate în evidență continuitatea lui Isus cu iudaismul (p.70), Petru este socotit „piatra” de temelie a Bisericii (p.82), de Biserică se leagă iertarea (p.85), se lansează ideea celei de a doua veniri a lui Isus (parousia) (p.86), Isus fiind „Judecător” suprem.

Al treilea evanghelist, Luca, vine dintre discipolii lui Pavel, de care era legat pastoral, și dă Evanghelia sa, dar și Faptele apostolilor, încheiată puțin înainte de martiriul lui Pavel la Roma. El dă o evanghelie redactată conștient (p.94) pentru a convinge de „deplinătatea lui Isus”, având ca destinație creștinii de matrice păgână instruiți (p.50). Luca l-a prezentat pe Isus ca ființă activă, plină de viață, ceea ce atât de exigentul Kierkegaard avea să laude. Evanghelistul reține noi date din drumul lui Isus la Ierusalim, duce mai departe ideea „noii alianțe” (p.104), pe care Dumnezeu a încheiat-o cu poporul lui Isus, și a lansat teme majore în creștinism – iubirea, Isus Cristos, Domnul, ultimul profet, bucuria, sărăcia, rugăciunea, istoria mântuirii – și, prin această mijlocire, în cultura universală.

Evanghelistul cel mai teologic, Ioan, este identificat cu cineva cunoscut de sacerdoții Ierusalimului (p.119), martor ocular la evenimentele din ultimele zile pământești ale lui Isus. De altminteri, o carte (Jean Christian Petitfils, Jesus, 2011) îl identifică pe evanghelist cu un om înstărit, deținător al casei în care a avut loc Cina cea de taină și al grădinii Ghetsimani, o personalitate de vază, adeptă a lui Isus, la care Isus zăbovea. Gianfranco Ravasi îl vede ca un probabil discipol al lui Ioan Botezătorul (p.120), legat cumva de cercurile de la Qumran.

În orice caz, la evanghelistul Ioan, „istoria lui Isus e văzută ca un simbol al unei realități superioare: orice eveniment conține în sine dimensiuni ce trebuie descoperite prin credință” (p.121). Ioan dispune de surse în plus și se concentrează asupra timpului petrecut de Isus la Ierusalim. El este un evanghelist-scriitor și teolog capabil să pună chestiunile în cuvinte simple (p.122). Evanghelia sa este concepută pentru creștinii evrei rezidenți în Asia Mică și păgânii de cultură greacă.

Ioan pune întrebarea la care și cei mai mari teologi din zilele noastre (vezi Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth) au căutat răspuns:  „De ce credeți că Isus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu?” (p.138). Ioan deschide discuția despre gloria lui Isus, Domn și Mântuitor. Aici, în Evanghelia a patra, ”Eu sunt”, formula din Vechiul Testament, este în exprimările lui Isus (p.140), iar Biserica este locul în care triumfă iubirea lui Hristos.

Explicațiile date emergenței evangheliilor canonice sunt completate de Gianfranco Ravasi cu micromonografii („Copilăria”; „Cuvintele sale”;  „Mâinile”; „Procesul și condamnarea”; „Învierea”; „Evangheliile apocrife”)  în aceeași optică a corelării istoriei cu semnificarea teologică. În fiecare se aduc la zi date și clarificări și se conturează interpretări nuanțate.

Toate mărturiile spun că Isus a fost un orator fascinant. „Din gura lui Cristos, predicator ambulant, au ieșit cuvinte care consolează și care neliniștesc, care convertesc și care condamnă, care justifică și care atacă. Ele ating teme foarte înalte, dar coboară și pe evenimente cotidiene. În primul rând Isus <vorbește deschis despre Tatăl> și despre <lucrurile cerului>” (p.162). Subiectele sale sunt multe. Isus recurge la 35-72 de parabole pentru a vorbi despre Împărăția cerurilor, misiunea sa, mesajul său, mântuire și chiar despre persoana sa. Cuvintele sale despre ipocrizie, mizeria morală, obsesia îmbogățirii, raportarea fără simțire a bogaților la sărmani sunt aspre. Optica sa politică a fost reținută de Luca (22, 25-26) în cerința ca cel care guvernează să se considere servitorul celor guvernați.

Mâinile lui Isus au atins în acțiunile sale de vindecare oameni suferinzi de diferite boli – inclusiv de lepră și alte boli infecțioase. „Într-un sens anumit, scrie Gianfraco Ravasi, am putea spune că nu miracolul are de dovedit credința, ci credința este cea care face acceptat miracolul. Nu atât miracolul este cel care generează credința, ci, dimpotrivă, credința generează miracolul, așa cum este dovedit de faptul că adesea Cristos cere bolnavului să creadă în el înainte de a-l vindeca” (p.185).

Noutatea adusă de Gianfranco Ravasi în redarea procesului lui Isus mi se pare cea a invocării de către Isus a lui Daniel (7, 13). Profetul vorbise de „Fiul omului” care primește de la Cel de Sus  misiunea de a conduce lumea. Caiafa pare că a înțeles invocarea ca succesiune davidică (p.212-213), ceea ce a și dus la gestul ritual al ruperii hainelor. Iar Pilat, în interogatoriul luat lui Isus, a întrebat:  „Tu ești, așadar, rege?”. Iar Isus a răspuns: „Tu o spui. Eu sunt rege. Pentru aceasta sunt născut și pentru aceasta am venit pe lume: pentru a mărturisi adevărul” (p.227).

Și Învierea  este adusă de Gianfranco Ravasi la o abordare istorică relativ nouă. Ea este un „eveniment complex” (p.233), redat deja de Evanghelii atât în limbaj istoric, cât și în limbaj teologic. „În substanța sa, Paștele lui Cristos este o realitate transcendentă și ca atare depășește pura verificare istorică” (p.233). Învierea intră în „experiența credinței”. Aceasta nu se lasă nicidecum echivalată cu vreo formă de „absență a realității istorice” – de gen fantezie, vis etc., cum încearcă din nou scientismele epocii. Ar fi complet greșită o asemenea echivalare. Limbajul Evangheliilor este unul al „obiectivității” experienței pascale, iar Evangheliile rămân test al credinței. Ele conțin „o comprehensiune rațională și istorică”, încât „a crede și a înțelege se împletesc în mod complex și delicat și formează structura fundamentală a teologiei creștine” (p.237).

Carte de cotitură în cristologie, Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, poate fi amplu discutată. În anii noștri, Joseph Ratzinger a dat monografierea felului de a fi al lui Isus. Gianfranco Ravasi dovedește că o cultură istorică susține mai bine credința creștină decât simple postulate sau ritualuri. Într-o lume înecată deja în false ierarhii, debusolare și rătăciri, cultura bine însușită poate da credinței noi energii. Credința creștină este chestiune de conștiință, de reflecție responsabilă, de cunoștință de cauză – pe care le dă cunoașterea istoriei lui Isus și a semnificației ei. Nu se poate trăi fără lucruri și anumite valori și nu se ajunge la sens uman fără credință. (Fragmente dintr-o analiză mai amplă)

   Autor: Andrei Marga

Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a>

Despre autor

editor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu