C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Ungaria DĂ AFARĂ delegația venită să verifice ”STATUL de DREPT”

Guvernul ungar nu va primi delegaţia parlamentară olandeză care vizitează Budapesta pentru a investiga situaţia statului de drept în această ţară, a declarat marţi Tamas Menczer, secretar de stat pentru comunicare şi reprezentare internaţională, transmite MTI.


Potrivit lui Menczer, Olanda nu este un organism de supraveghere a Ungariei, iar politicienii olandezi nu au dreptul de a efectua o investigaţie în Ungaria.

‘Ce-ar fi dacă un grup ungar ar investiga modul în care precedentul ambasador olandez la Budapesta a comparat Statul Islamic cu Ungaria doar pentru că noi spunem ‘nu’ imigraţiei ilegale ?’, a declarat Tamas Menczer pentru media de stat din ţara sa.

El a adăugat că eurodeputata Judith Sargentini (autoarea raportului omonim, care a constatat ”un risc clar de încălcare gravă de către Ungaria a valorilor Uniunii Europene” şi a cerut activarea procedurii articolului 7 al Tratatului de la Lisabona, raport adoptat de Parlamentul European în septembrie – n.red.) şi prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, sunt tot olandezi şi ‘oameni ai lui George Soros’.

Sursa: ȘtiriDiaspora

Cristian Pătrașcu: ”Și noi eram Charlie Hebdo! Eram, în realitate, o erupție vulcanică de ignoranță și ipocrizie!”

Nu m-ar fi mirat prea mult o adaptare a sloganului de după Charlie Hebbdo la zilele astea, de după incendiul de la Catedrala Notre Dame. Încă îl mai aștept. „Nous sommes Notre Dame!” („Noi suntem Doamna Noastră!”).



Ar fi o erezie, o blasfemie? Dar ce mai știe lumea noastră despre blasfemii sau erezii?! „Notre Dame” înseamnă „Doamna Noastră”, cu referire la Fecioara Maria. Și, iertat să fiu!, dar trebuie să o spun: Și noi suntem „Doamna Noastră”, fecioare și feciorelnici manufacturieri ocazionali și controlori abili ai propriilor noastre emoții pozitive, pe care le eliberăm, cărora le dăm drumul, precum porumbeilor albi din cuști, la evenimente speciale. Avem cu toții, bărbați sau femei, o „latură feminină”, de o debordantă sensibilitate, pe care nu ne este jenă să o expandăm… dacă momentul este potrivit. Dar numai dacă se împlinesc condițiile!

De ce să suspinăm pentru o biserică din secolul al IV-lea, ca Sfinţii Serghie şi Vah, din Maaloula, din Siria, din care nu a mai rămas nimic, în 2013? Nu știm, iar dacă aflăm trebuie să ne recunoaștem că nu ne interesează prea mult. În definitiv, nu suntem chiar atât de creștini sau civilizați încât să plângem pentru orice biserică… Dar trebuie să fim creștini sau civilizați atunci când un incendiu afectează o catedrală gotică din secolul al XIII-lea din centrul Parisului. Chiar dacă nu am vizitat-o și trebuie să recunoaștem în sinea noastră că nu știam, printre atâtea informații, prea multe despre existența ei. Chiar dacă imediat aflăm că în câțiva ani va fi reconstruită. Chiar dacă aflăm că nu s-a pierdut prea mult. Dar trebuie să deplângem …Acum! Cât este timpul! Doar e vorba despre o catedrală și încă în centrul Parisului. Și noi doar suntem, precum ceilalți… Noi suntem oameni civilizați!!!

Cât putem să deplângem că în Sana, capitala Yemenului, are loc un atac terorist în care mor 33 de oameni, iar alți 66 sunt răniți? Cât ne-am obișnuit să o facem, puțin, spre deloc, pentru că astfel de atacuri au loc atât de frecvent într-o anumită parte a lumii, încât abia mai încap între știri. Dar în aceeași zi, în mijlocul Parisului, are loc un atac terorist în redacția unui ziar, Charlie Hebdo, și mor 12 oameni …Și devenim Charlie Hebdo! În Baga, în Nigeria, avusese loc un masacru terorist, se strângeau cadavre în aceeași zi. „Peste 2.000 de morți”, cei mai mulți copiii. Dar noi nici nu am aflat, sau dacă am aflat, nici nu am putut conștientiza enormitatea. Pentru că eram Charlie Hebdo. Într-o parte, mii de copii nevinovați uciși înainte de a face prima alegere importantă în viață, în partea cealaltă, bărbați maturi care insultau cum puteau mai bine religia a peste un miliard și jumătate de oameni și se angajau astfel inconștienți și distrați într-un război. Și noi eram Charlie Hebdo! Cum să fim Baga?! Eram, în realitate, o erupție vulcanică de ignoranță și ipocrizie!

Ani de zile o țară întreagă, Siria, a fost pusă la pământ de război, cu sânge și moarte, cu biserici, cu cimitire, cu muzee, cu spitale, cu orișice clădire care adăpostea oameni nu incendiate, dar făcute pulbere. Și toți am ridicat din umeri, cel mult. Dar acum a luat foc o clădire istorică, simbol, din mijlocul Parisului și noi nu am uitat că suntem sensibili, nu am uitat că aparținem civilizației. Civilizației simbolurilor, prin urmare, nu umane.

Avem o conștiință pe care o activăm atunci când căpătăm cunoștințele, nu căutăm cunoștințe pentru a conștientiza. Nu are sens să o facem de unii singuri. Trebuie să epatăm, nu să interiorizăm. Nu ne-ar ajuta cu nimic, dimpotrivă. Ne sensibilizăm atunci când subiectul devine despre sensibilitate. Ne șocăm odată cu cei care ne șochează. Deplângem atunci când se deplânge. Plângem atunci când se plânge. Nu plângem de unii singuri! Niciodată! Nu are rost! Ba chiar ceilalți ne-ar putea privi ca pe niște ciudați. Am putea ieși din piesă, ne-am pierde rolul din piesă, din marea piesă. Aparținem civilizației. Civilizației spectacolului. Lumea noastră trebuie să știe să facă spectacol, trăiește în spectacol și pentru spectacol. În afara spectacolului am putea fi doar noi. Și ce să facem doar cu noi?!

Am reușit performanța de a fi practici și pragmatici în lumea sensibilității, cu propriile noastre simțuri. Pe care, dacă nu putem să le exteriorizăm, nici nu le interiorizăm. Pe care, mai mult, le-am externalizat, ne sunt furnizate în masă, producții de serie, gata ambalate, iar noi le servim, le consumăm, și producem ceea ce se cere de la noi: deșeuri. Toate tipice, pentru rolurile diferite pe care ni le-am asumat. Nimic original, nimic autentic. Suntem cu toții „Doamnele Noastre”, mironosițe sensibile și corespunzătoare, care plângem când trebuie (când mor 12 oameni la Paris, și nu 2.000 la Baga), ne consternăm când trebuie (când arde o catedrală din secolul XIII în Paris, și nu când dispare o biserică din secolul IV în mijlocul deșertului), ne eliberăm latura sensibilă, feminină în societate atunci când se cere…

Am învățat din filmele americane că cele mai frumoase cereri în căsătorie, momente cândva intime, se petrec la restaurante sau mai degrabă pe ecrane mari, în săli mari, pe stadioane, cu public, cu cât mai mult public. Știm că problemele se discută de pe tarabe, fie în bășcălie, fie în dezbateri. Celelalte doar la psiholog. Altfel ele nici nu există. Nu mai trăim în noi nimic. Nu are niciun sens. Doar suntem numai noi. Nu mai învățăm nimic pentru noi, ci doar ca să ne ajute cu ceilalți. Cuvintele există pentru ca noi să putem arăta elocvență, sentimentele există pentru ca noi să putem afișa sensibilitate, binele și frumosul pentru ca noi să le putem remarca în fața celorlalți, răul și urâtul pentru ca să le putem demasca. Toate există nu pentru ca noi să putem afla și arăta cum suntem, ci ce suntem, ce roluri ne-am asumat, într-o piesă pe scena mai mică sau mai mare a lumii. Iar rolul și scena trebuie să fie cât mai mari, pentru că dacă suspini după o mică biserică distrusă cu totul în Siria ești ridicol, în fața unui public apatic și neînsemnat, dar dacă oftezi după o mare catedrală incendiată în Paris ești popular și plenar, în fața civilizației… Biserica nu va mai apărea pe fața pământului niciodată, catedrala va fi aceeași în cinci ani. Dar nu e important. Noi ne-am jucat rolul pe care ni l-am rezervat, printre ceilalți, odată cu ei. Și, până la urmă, poate că așa trebuia să fie. Poate. Dar numai dacă și Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile doar demonstrativ…

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro

Trei gangsteri politici disperați, care simt Titanicul alegerilor din acest an fugindu-le de sub picioare

Trăim într-o societate complet isterizată. Dacă ai simțul umorului și dacă te țin nervii, spectacolul e fascinant.  



În copilăria mea făcea senzație un film documentar intitulat „Mondo cane”. El conținea multă sălbăticie umană. „Primitivi” – gândeam, privind înfiorați scenele de o bestialitate incredibilă. Noi, oamenii societății civilizate, nu putem face așa ceva!

Și multă vreme am crezut asta. Deși auzisem de Auschwitz, deși la doar câțiva pași de noi, la Jilava, la Gherla, la Aiud, semeni de-ai noștri contribuiau la Cartea Recordurilor cu atrocități lor originale aplicate împotriva altor semeni. Noi, cei neatinși direct, le înregistram placizi la capitolul „nereprezentative pentru neam și specie” și treceam mai departe.

Acum primim nota de plată, palma morală pentru refuzul nostru de a lupta atunci până la capăt, de a înfrunta abominabila realitate în față și de a încerca să o corijăm, să o dirijăm spre normalitate.

Nu suntem în sălbăticie, nu suntem în război, nu suntem în Mondo cane și, totuși, unii dintre noi, (culmea, și din zona elitelor intelectuale) se comportă exact ca și cum s-ar afla într-un a dintre aceste situații limită: lași, mici, egoiști, fără rușine și fără demnitate. Și, pe deasupra, și de o ferocitate dementă.

Scenele din curtea ÎCCJ la procesul lui Dragnea ne-au ilustrat  la scară mică spre ce se îndreaptă societatea noastră la scară mare:  spre canibalizare. Ni s-a arătat germenele unui abator în care oamenii normali și majoritari vor fi tratați ca vitele de o minoritate exterminatoare.  Asta dacă rămânem în continuare pasivi și vom lăsa lucrurile să meargă mai departe în direcția actuală.

Frenezia canibalizării a cuprins nu doar oameni ci și structuri cu identitate administrativă. „Societatea Timișoara”, GDS, dar și partide politice din opoziție, uzuroatoare de principii creștine și de tradiție istorică , merg până acolo incât nu doar că fraternizează cu trecutele crime securisto – comuniste dar recuperează pentru proiectul lor de canibalizare a României și pe exponenții umani, încă în viață, ai acestor crime.

Premierea lui Augustin Lazăr de către aceste excrescențe metastazice va rămâne drept una dintre cele mai greu de îndurat rușini morale pe care istoria le va înfiera pe obrazul, și așa destul de ciupit de vărsat, al României moderne. Iar din inițiatorii și susținătorii acestei premieri nu va mai rămâne peste timp decât o etichetă pe un mușuroi de căcăreze radioactive: deșeu periculos! La asta să se aștepte și Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu și alți închipuiți imorali ca ei, care, după ce-au felaționat la Băsescu, acum higienizează la Lazăr.

Peisajul momentului nu ne amintește însă doar de „Mondo cane”. Adică de primitivismul sălbatic și de bestialitatea dementă. El ne duce cu gândul și la decăderea „lumii bune”, a purtătorilor de panaș, a aristocraților cu pretenții care-și permit voiajul inaugural cu Titanicul.

Cât de educați, de manierați, de elevați se înfățișau aceștia în prima parte, cea liniștită, a croazierei. Și în ce s-au metamorfozat când vasul a început să se scufunde iar viața lor să depindă de un loc amărât într-o biată barcă de salvare. Unii dintre ei (nu toți, e important de spus!) au devenit bestii. Nu mai contau regulile de bună purtare, nici regulile și prioritățile stabilite de comandant (întâi copiii și femeile, apoi bătrânii și abia la sfârșit vlăjganii muschiuloși, indiferent de avere). Ei dădeau din coate, mituiau, îi îmbrânceau peste bord pe cei care le stăteau in cale, erau capabili de orice, chiar de crimă, ca să-și salveze neprețuita lor viață.

Tot astfel ne zgârie retina, privind spre viața politică actuală din România, vânzoleala, disperarea, agresivitatea, poltronismul unora dintre așa zișii protagoniști. Nu că dau din coate ca deznădăjduiții căzuți în apă departe de barcă, nu că răcnesc și suduie precum chivuțele fugărite de poteră, dar inventează și mint și încearcă să înșele ca ultimii potlogari.

Mă rezum, pentru exemplificare, la trei gangsteri politici disperați, care simt Titanicul alegerilor din acest an fugindu-le de sub picioare.

Despre primul, Klaus Iohannis, o singură frază aici: ca să prindă o barcă de salvare pentru el și consoarta sa multi-proprietăreasă, e în stare de absolut orice. Țara nu contează! Țara nu există!

Nici despre cel de-al doilea, Victor Ponta, nu voi spune cu mult mai mult. El adună la un loc, într-un deprimant superlativ, și lașitate și lipsă de caracter. După acceptarea poruncilor lui Barosso, după uneltirile pentru numirea lui Kovesi, după demisia urmată tragediei de la Colectiv, acum, cu un jigodism frate cu turbarea, îsi atacă fostul partid și foștii aliați într-un mod absolut abject. Un eșuat, dominat de resentimente și impulsul de a le da brânci în apă și celorlalți din preajma lui, ca să nu se înece singur.

Pe al treilea l-am păstrat la urmă pentru a încheia articolul într-o notă mai veselă: Rareș Bogdan. O să se supere gangsterii că-l alătur lor pe acest filfizon, dar poate nu observă. Nu vi se pare o contradicție în termeni un fante isteric? Gol, libidinos, briantinat, batistat, pensat, rimelat și, peste toate, … apucat? Rică Venturiano desenat de Ștefan Popa Popas! Caricatura unei caricaturi.

Pe acest zărghit, pe acest neghiob fanatizat (ca să nu zic satanizat) l-a ales PNL-ul ca salvator de la naufragiul Titanicului galben cu săgeată albastră în sus.  Cu acest Narcis încălțat fără șosete vrea Klaus Iohannis dimpreună cu Ludovic Orban să cucerească Europa?!!!

Râdem, râdem dar să știți că personajul nu e doar caraghios, e și nemernic. A afirmat că cei doi deținuți politic trimiși de PSD la consultările cu Iohannis au fost, de fapt, infractori de drept comun.

Și în Mondo cane și în naufragiul Titanicului e vorba de lupta pentru supraviețuire. În primul mai mult pentru cei de jos, în cel de-al doilea mai mult pentru cei de sus.

Metodele sunt însă  la fel de oribile. Doar nivelul de cultură al protagoniștilor diferă.

Există, totuși, o întrebare valabilă pentru toți lașii și impostorii de care am amintit: cultura, câtă au avut, la ce le-a folosit?

Sursa: Contele de Saint Germain

Perpetuarea sistemului după Lazăr

Mulți se miră cum de este posibil ca Augustin Lazăr să iasă liniștit la pensie. Cu 30 de mii de lei lunar. După tot ce s-a demonstrat că a făcut. Și cu perspectiva de a ajunge, propus de președintele României, judecător la Curtea Constituțională. Sau cine mai știe în ce altă demnitate. Este posibil ca un produs clasic și abject al neostalinismului ceaușist să se mențină la vârful acestei societăți? Da, este posibil.



Toți cei care consideră că între regimul ceușist și România de azi există o linie de demarcație profundă și definitivă sunt uimiți de ascensiunea unui personaj ca Augustin Lazăr și de modul în care acesta este menținut până la capăt la vârful Parchetului General, în ciuda dezvăluirilor terifiante și perfect documentate care s-au făcut. Și oameni nu înțeleg de ce. Până la urmă, pe Klaus Iohanis îl leagă de Augustin Lazăr doar interesul personal? Cel al dosarelor sale penale și al dosarului penal al Primei Doamne? Sau relația e mai puternică? Mai solidă? Mai adânc subterană? Cum de este posibil ca segmente importante ale societății românești să nu reacționeze? Sau chiar să reacționeze, dar în favoarea lui Augustin Lazăr? Ca și când acesta ar fi exponentul noii Românii. Iar contestatarii săi, ai României totalitariste. Există sau nu o explicație logică pentru acest aparent paradox?

Începe să se facă lumină. Prin intermediul dezvăluirilor făcute zi de zi la Antena 3. Și la România TV. Augustin Lazăr nu este un exponent rătăcit al regimului represiv de dinainte de 1989, care supraviețuiește azi în mod spectaculos, miraculos și excepțional. Dimpotrivă. El reprezintă un fenomen. Fenomenul continuității. Iar toate informațiile care ne izbesc în obraz confirmă acest lucru.

Un fost procuror comunist, pe care Securitatea l-a avut în obiectiv, pentru a-l pregăti în taberele ei de instruire, astfel încât să corespundă „exigențelor” atunci când, ca și Augustin Lazăr, urma să îndeplinească sarcina de încredere de a conduce pe lângă penitenciare colectivele de eliberări condiționate, rupe tăcerea și demontează întregul sistem. Deținuții politici nu prea aveau scăpare. Între altele, și pentru că procurorii care răspundeau de ei lucrau la ordinele Securității. Acestea erau mai presus chiar și decât legea comunistă. În această situație s-a aflat Augustin Lazăr. Ei și? Acesta este doar trecutul acestui om. Și trecutul altora ca el. Un trecut renegat de către aceștia și aruncat la lada de gunoi a istoriei după decembrie 1989. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa.

În urmă cu doi-trei ani, atât eu cât și Lumea Justiției dezvăluiam o realitate terifiantă. În baza blestematelor protocoale, care au funcționat sub doi președinți ai României, în baza parteneriatului ilegal dintre Serviciul Român de Informații, Parchetul General, Înalta Curte de Casație și Justiție și CSM, sute de procurori și judecători, în baza unor programe detaliate și de lungă durată, erau instruiți în tabere speciale, unele chiar în locații secrete ale principalului serviciu secret al României. Instruiți ca să ce? Instruiți cum să încalce legile statului, cum să confecționeze probe, cum să determine diverse persoane să depună mărturii mincinoase, cum să întocmească dosare ale unor oameni aflați pe lista neagră, cum să-și prezinte rechizitoriile în fața instanțelor de judecată și cum, în cazul acestora, să fie aruncațe după gratii respectivele persoane, devenite dintr-un motiv sau altul ținte ale sistemului. Am publicat și eu, a publicat și Lumea Justiției numeroase informații în acest sens, însoțite de documente și chiar de fotografii. Am prezentat inclusiv mecanismul financiar prin care cheltuielile pentru instruirea procurorilor și judecătorilor erau suportate din fonduri europene destinate… dezvoltării familiei. Am dezvăluit chiar și sumele cheltuite astfel.

Ce aduceau nou acele dezvăluiri? Faptul că exista, în baza protocoalelor și a unei politici la înalt nivel, un întreg mecanism prin care societatea era controlată, în special în sferele politice, economice, media, sindicale și religioase. În baza principiilor „cine nu e cu noi e împortiva noastră”, „iar cine este împotriva noastră trebuie stârpit”. Nu exist nicio garanție că acest mecanism, care funcționa efectiv în urmă cu doi ani, nu ar mai funcționa și azi într-o formă mai discretă. Ce demonstrează acest tip de colaborare descris mai sus?

Este o demonstrație cât se poate de concludentă a continuității. Practicile din sistemul stalinist au supraviețuit în sistemul ceaușist și s-au perpetuat după decembrie 1989. De această dată, într-un mod infinit mai periculos. Nu atât pentru că ele au fost mascate sub o aparență de democrație. În definitiv, și sub Ceaușescu România semnase Convenția de la Helsinki. Și edictase un Cod penal, care aparent respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Adevăratul pericol constă în faptul că de această dată, după decembrie 1989, Securitatea a scăpat de stăpâni. Ea nu mai este la cheremul unui partid, fie el și Partidul Comunist. Și nu mai stă la mâna unui președinte, fie el și un președinte ales aparent democratic. Scăpată de sub orice control și insinuată în întreg aparatul statului, înșurubată în primul rând în Justiție, Securitatea s-a transformat în stat în stat. Și de aceea exponenții săi sunt promovați, menținuți în funcții înalte și apărați până la capăt. Cazul Augustin Lazăr este din această perspectivă exemplar. Un caz tipic. De școală. De aceea nu este deloc întâmplător faptul că nimeni nu se atinge nici măcar de un fir de păr din părul său vopsit. Este, vă rog să remarcați, cel puțin dramatic cum organizații ale societății civile apărute imediat după decembrie 1989 și cu merite indiscutabile în tentative de a democratiza România, cum sunt Societatea Timișoara sau GDS, se compromit iremediabil, practic se autodetonează, cu sigurul scop de a menține în funcție sistemul. Și pe exponenții acestuia. Dintre care un loc cu totul și cu totul special îl are acest Augustin Lazăr.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Ilie Șerbănescu: ”Este evident și revoltător: românii și țara cu numele încă al lor nu se aleg cu nimic din creșterea economică înregistrată!”

Rapoartele privind capitalul privat românesc sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a României“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.



Rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Națio­nal al Registrului Comerțului), sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a României“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Fără să vrea, pentru că o face doar prin simplul fapt că nu amestecă statistic una cu alta două traiste, care sunt separate în viața însăși și ar trebui, ca atare, să fie evidențiate separat și în statistici. A le amesteca înseamnă a ascunde adevărul sau, și mai rău, trâmbițând amestecătura, a propaga o gogoriță în spațiul public! Nu că nu ar exista creșterea economică de care se vorbește, dar nu există decât în imaginația statisticilor oficiale cu pricina acea Românie căreia îi este atribuită (ca generator) această creștere economică și deci acea Românie care s-ar bucura de ea (ca beneficiar)!

Ultima ediție (cea de-a IV-a) a rapoartelor PIAROM-ZF privind capitalul privat românesc, care conține date complete pe 2017, vine să confirme realitatea tragică pe care, în zilele noastre, o trăiește de fapt România, dar pe care, din păcate, statisticile oficiale o ascund. Și o ascund fără greutate doar printr-o simplă agregare a cifrelor, fără o prezentare a lor și pe segmentele ­componente: în perioada creșterii economice maxime din ultimii ani, capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

Este o realitate că în România colonială actuală operează două economii, care nu prea au mari legături între ele. Oricum, au existențe diferite, posibilități diferite, conexiuni interne și externe diferite, dinamici diferite. Pe de o parte, economia străină din România, aparținând capitalului străin, care este dominantă, deținând punctele strategice, activele strategice, sectoarele strategice, pârghiile strategice, care nu este călcată de ANAF și care este bibelou de porțelan de neatins pentru DNA. Pe de altă parte, economia subalternă aparținând capitalului românesc, cu posibilități tehnologice și financiare reduse, confruntată cu o gravă lipsă de finanțare, care, după ce că abia pune și ea pingele, reprezentanții ANAF o fac pe leii cu ea și este obiect de scormonire în căutare de corupți pentru DNA.

Adunând mere cu pere, fără a prezenta distinct măcar care sunt merele și care sunt perele, statisticile oficiale privind PIB-ul ascund cine crește și cine scade. Rapoartele ­PIAROM-ZF, prezentând separat, pe căprării cum se spune, performanțele capitalului românesc, respectiv ale capitalului străin din România dau jos vălul, arătând cum stă de fapt treaba. Minunata creștere economică, cu care se laudă atâta lume din ­România prin lumea largă de afară, aparține de fapt economiei străine din România, nu economiei ­românești.

Iată cifrele. În cei patru ani de creștere economică maximă pe ansamblul fictivei (imaginarei) Românii statistice, respectiv 2014-2017, cifra de afaceri a firmelor cu capitalul privat românesc a crescut de la 509 miliarde lei la 611 miliarde lei, în timp ce cifra de afaceri a firmelor cu capital străin din România a sporit de la 536 miliarde lei la 697 miliarde lei. Ținând cont că, pe toată perioada, capitalul de stat, prin creșterea modestă înregistrată, a păstrat o aceeași pondere (circa 4%), în 2017 capitalul străin a urcat la 51% (de la 49%), iar capitalul privat autohton a coborât la 45% (de la 47%). Cine a avansat, cine a dat înapoi?! Capitalul străin a mers cu toate pânzele sus înainte, cel românesc abia a reușit să nu se împotmolească.

Pierderea a două puncte procentuale din ansamblul statistic imaginar în numai patru ani este imensă! Mai ales că s-a produs în cea mai înfloritoare perioadă de creștere economică! Cele două puncte procentuale pierdute maschează fenomene dramatice, greu de estimat cu cât au cântărit fiecare: nu doar că economia străină a crescut într-un ritm de aproape două ori mai rapid decât economia românească, dar este vorba de preluările străine ostile în anumite sectoare, îndeosebi ale industriei alimentare, pentru a tăia orice cap românesc care eventual se ridică, dar, vai, și valul de preluări străine în urma ofertelor mereu mai insistente și la prețuri mereu mai mici ale antreprenorilor români care sunt gata să-și abandoneze afacerile sub presiunea intruziunilor ANAF și DNA, dar și a lipsei de interes și ajutor din partea Guvernului român.

Mult cântata creștere economică se obține, de fapt, în economia străină din România și nu în cea derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi. Cum se face că în economia străină din România se obține, de fapt, mult cântata creștere economică? Nu doar mai bine înzestrată tehnologic, financiar și managerial decât cea autohtonă, aceasta a preluat și sectoarele și activitățile cu valoare adăugată ceva mai consistentă și ocupă și pozițiile care merg înainte indiferent de faza ciclului economic (precum utilitățile).

Oricum, economia străină din România nu plătește impozitele cuvenite: nu mai are de achitat taxe pe muncă, deși, la nivelul salariilor extrem de mici, aceste taxe, chiar dacă substanțiale procentual, cântăreau derizoriu în totalul costurilor; în schimb, nu achită probabil nici ­10-15% din impozitele pe câștigurile lor din profit, grosul acestora externalizându-l înainte de fiscalizare și fiind astfel de departe cel mai mare evazionist fiscal din România. Economia străină a fost principalul beneficiar al politicilor guvernamentale post-criză, căci reglementările de reducere a poverilor fiscale n-au fost decât cadouri făcute capitalului și nu cumva degrevări ale impunerii muncii.

În sfârșit, confiscând retail-ul după ce au spulberat micii chioșcari români, capitalul străin a fost singurul care a profitat cu adevărat de pe urma măsurilor de stimulare a consumului, care a stat la baza creșterii economice. Agregând însă mere cu pere – e adevărat, în baza legilor existente! –, statistica oficială ascunde de unde vine de fapt creșterea economică, trecând-o în contul țării în ansamblu, dar, în ce privește împărțirea roadelor, statistica oficială, deși face o aceeași prezentare în devălmășie, este neputincioasă în a mai camufla realitățile. Pozițiile capitalului străin tot cresc, cele ale capitalului românesc tot scad. Cum dracu’ asemenea schimbări de poziție tocmai când PIB-ul crește sau, cum se spune, când există creștere economică?

Simplu: capitalul străin obține creșterea economică și o obține pentru el. Și nu pentru altcineva. N-o împarte cu nimeni, îi externalizează roadele în țările de origine sau în alte locuri care îi sunt de interes. În afară de ceva-ceva din roade care se duc la salariații proprii, restul, adică supergrosul, este externalizat. Capitalul străin folosește în România doar vreo 25-26% din totalul forței de muncă din țară. Restul de peste 70% „intră în sarcina“ capitalului privat românesc și a statului român. La aceștia – adică la majoritatea de pe piața muncii – nu ajunge aproape nimic din creșterea economică înregistrată. Și cu care cum naiba să te lauzi, când devine mereu mai evident și deci mai revoltător că românii și țara cu numele încă al lor nu se aleg cu nimic din ea!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Alexandru Petria: ”Assange și incendiul de Paris. Lucruri peste care nu putem trece”

Arestarea lui Julien Assange a dat o lovitură gravă libertății de exprimare.



Incendiul de la catedrala Notre Dame a fost un foc în inima creștinismului, nu numai în cel al culturii europene, cum se trâmbițează în media oficială.

„Ce-i de făcut?”, după interogația lui Lenin, dar poate să fie a mea sau a ta, fără rezonanță bolșevică.

Dacă vă luați după mine, în viitorul apropiat, fiecare națiune are datoria să-și apere interesele, necălcată în picioare. Să și le apere punctual, strict după interesele personale, fără să țină cont de bolboroseala de la Bruxelles. Niște funcționari nealeși de nimeni n-au legitimitatea să ne decidă soarta. U.E are nevoie de reformare, să fie o piață de liber schimb, fără corectitudine politică și răhățișuri de acest gen, fără parlament și comisari care să decidă ce este bine și rău, peste capul a sute de milioane de oameni. De aceea contează pe cine o să votăm la alegerile pentru Parlamentul European, locul de unde are șansa să pornească restructurarea construcției europene, inclusiv desființarea Parlamentului European. Seamănă cu o misiune imposibilă? Nu-i exclus. Însă trebuie început de undeva. Dacă nu de acolo, pe alte căi, și-s în mâna noastră. Numai moartea e dincolo de alegerile personale.

Alternativa la schimbare este escaladarea conflictelor mocnite, cu debușeu inevitabil într-un război, cândva, nedorit de nimeni cu mintea la el.

Arestarea australianului nu este demnă de Europa, un spațiu pretins al civilizației democratice și al libertății, cum nici focul din centrul Parisului.

Assange și incendiul de pe Île de la Cité sunt linia roșie peste care n-avem cum trece, ca să rămânem măcar ce suntem.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Dan Diaconu: ”Semnul de la Notre-Dame”

În urmă cu zece zile pășeam firesc în Notre-Dame. Așa cum o făceam de fiecare dată, deoarece a merge în Paris înseamnă obligatoriu și-o vizită la Notre Dame. Parisul și Franța se confundă cu Notre-Dame. Un simbol emblematic, rezistând tuturor nenorocirilor istoriei, un martor tăcut care părea de nemișcat.



Și totuși, iată acest blestemat 15 aprilie, prima zi a Săptămânii Patimilor pentru catolici, debutând sfidător. „Notre-Dame e în flăcări!” am strigat asemeni atâtor oameni. În timpul ăsta, pe ecran, se derulau imaginile de coșmar. Notre-Dame e ceva mai mult decât impresionanta catedrală. E o parte din sufletul nostru, e o cărămidă esențială a culturii și civilizației noastre. Văzând acea halucinantă imagine a „crucii Notre-Dame” cuprinsă de-acele blestemate flăcări ale iadului am avut, brusc, imaginea dezastrului în care suntem. Asta pentru că focul de la Notre-Dame e incendierea noastră. Odată cu faimoasa catedrală se stinge și-o bucată din noi.

Nu mi-am propus să fiu patetic, dar sunt copleșit de emoție. Pentru mine Parisul nu mai există, iar Franța nici atât. Nu știu care-s cauzele și, mai mult, nu prea cred că mai contează acestea. Notre-Dame în flăcări e un simbol mai puternic decât orice investigație. Golul de-acolo nu va putea fi acoperit de nimic.

Ceea ce trebuie să vedeți în spatele flăcărilor este neputința autorităților. Este imbecilitatea prostovanului care-și zice președinte și care s-a deplasat la incendiu pentru a-și face un selfie. Este degradarea celor care, în loc să caute soluții pentru stingerea incendiului căutau formulele cele mai potrivite pentru „rezolvarea situației” pe platformele de socializare. Priviți cu atenție aceste realități deoarece ele sunt imagini ale căderii, ale degradării.

Notre-Dame în flăcări, mai presus de orice, e simbolul focului care arde fără milă civilizația occidentală. Nu-s vorbe mari, e chiar realitatea. Acesta este abia începutul unui dezastru la scară. Civilizația occidentală e incapabilă să-și mai gestioneze moștenirea, e asemeni ultimei verigi a unei familii nobile, de cele mai multe ori un individ plăpând, debil, demn de milă. Așa cum Notre-Dame a luat foc, la fel civilizația occidentală este în stadiul incipient al unui incendiu de proporții.

Se vede de la o poștă că totul e anapoda. Nimic nu funcționează cum trebuie, funcțiile importante sunt ocupate de impostori prostovani și incapabili, mișcările politice sunt haotice, iar o prostie este combătută cu un număr copleșitor de alte prostii pe post de „soluții logice”. De-o groază de vreme spun că lumea noastră merge într-o direcție absolut greșită. Majoritatea celor care mă citesc înțeleg asta, dar, la fel ca mine, se simt neputincioși în fața acestui val nemilos al istoriei.

Incendiul de la Notre-Dame e semnul prevestitor al prăbușirii. La fel cum parizienii alergând disperați pe străzi pentru a salva Notre-Dame au sfârșit prin a asista neputincioși la dezastrul în desfășurare, la fel și noi nu suntem nimic altceva decât simplii martori ai acestei demolări epocale care stă să vină.

Ușor, ușor, urmează să constatăm cum superbul și impresionantul castel suplu în care locuim a ajuns o structură precară, fragilizată de „inovațiile” și „corectitudinile” pe care le-am aplicat fără să știm ce facem. Ceea ce strămoșii noștri au construit având în cap idei clare și idealuri solide se va dărâma din cauza superficialității și prostiei noastre. Cu incendiul de la Notre Dame Europa intră în ultima perioadă a sa, aceea a prăbușirii ireversibile.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Care este alternativa dacă Uniunea Europeană se destrămă?

Scenariu: Brexit, migrația şi tendințele eurosceptice confirmate după alegerile europarlamentare din 2019 vor conduce la o criză economică si politică profundă in Uniunea Europeană, cu o recesiune care va dura mai mulți ani, accentuând tensiunile centru-periferie si forțele centrifuge. In jurul anului 2030, nereuşind să reziste presiunilor economice şi sociale şi să răspundă problemelor globale şi lumii multipolare, UE se destramă.



Provocări

– globale: o lume multipolară, cu presiuni concurențiale crescânde, in care SUA şi China isi dispută intâietatea in domeniile economice inovative. China devine principala economie a lumii si ia un avans considerabil in tehnologiile de vârf. SUA domină militar, dar se restrânge doar la unele zone de interes geopolitic.

– schimbările climatice produc tot mai multe pagube si mutații in diverse regiuni ale lumii

Regionale: Rusia, Turcia exercită presiuni tot mai mari asupra Europei şi îşi dispută influența la nivel de țări,

– decalajele regionale si datoriile statelor din UE accentueaza criza euro,

-nicio țară nu poate raspunde singură provocărilor.

Tendințe

– apar grupuri divizive in cadrul UE, incepand cu nucleu dur,

– constrângerile bugetare si accentuarea crizelor determină ca fondurile de coeziune si dezvoltare să se diminueze tot mai mult, având prioritate mentinerea stabilității zonei euro si bailout-ul unor țări membre,

– se contureaza mai multe grupuri de țări in funcție de convergența reală şi apar tendințe federaliste: Uniunea Europei Occidentale, Uniunea Țărilor Vişegrad si Uniunea Balcanică,

– treptat, concurența crescânda intre aceste uniuni conduce la indepărtarea de principiile şi regulile Uniunii Europene, care devine caducă,

– in 2030, Uniunea Europeana se destramă, uniunile mai mici, ale țărilor cu caracteristici similare si niveluri de dezvoltare apropiate, preluând separat libertățile economice şi regulile pieței unice.

– Uniunea Balcanică are capitala la Bucureşti şi este formată din România, Bulgaria, Serbia, Grecia, dar este curtată intens de Italia şi Turcia.

– cele trei uniuni continuă să coopereze in domeniile de interes comun şi in probleme globale, incheindu-se noi acorduri de comerț.

Autor: Cristian Moisoiu

Sursa: Cristian Moisoiu Facebook