C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Nu ești un erou, ești doar prost!

Share Button

Eşti prost atunci când ieşi ca o vită în piaţă imaginându-ţi că tu eşti revoluţionarul care schimbă lumea, că „valorile tale” sunt cele care vor face lucrurile mai bune. Eşti şi mai prost atunci când, pentru a-ţi arăta ataşamentul, faci lucruri aberante: îţi schimbi poza de profil, preiei tot felul de idei ciudate pe nemestecate, îţi duci copilul la manifestaţii sau, pur şi simplu, pierzi aiurea timpul având convingerea c-o faci cu folos.

tinerii-frumosi-si-liberi

Acolo, în interiorul gloatei, te simţi erou. Dar ai oare puterea să te priveşti în oglindă şi să vezi realitatea? Absolut nimic din ceea ce vezi acolo nu sugerează c-ai fi un erou: vectorul care te conduce nu e credinţa ta în vreun ideal, ci disperarea de a aparţine unei comunităţi, de a intra într-un cerc pe care tu-l crezi elitist şi rarefiat. De altfel, dacă lucrurile s-ar pune tranşant, dacă forţele cărora le spui represive( şi pe care, în realitate, le pupi în cur) ar scoate armamentul real şi-ar începe să tragă, ai fugi ca un şobolan laş, te-ai ascunde în casă sub pat şi, primele lucruri la care te-ai gândi ar fi să-ţi schimbi fotografia de profil şi să arunci orice urmă care-ar demonstra apartenenţa ta la mişcarea devenită, peste noapte, ilegală. Asta pentru că nu eşti erou ci doar prost.

Eşti şi mai prost atunci când influencerii tăi se numesc Cartianu, CTP, Guran, Ghelmez, Lupea, Mândruţă, Tapalabă, Turcescu, etc. Asta pentru că, dacă te uiţi în gura lor seacă aruncând doar şabloane şi sloganuri, demonstrezi că eşti mai prost decât ei. Iar asta, crede-mă, e deja un lucru grav.

Eşti un dobitoc, un „vai de capul tău” atunci când crezi că lucrurile precum democraţie, libertate, „dreptul de a alege” s.a.m.d. sunt altceva decât vorbe goale. Eşti un tâmpit atunci când crezi că, precum Afrodita, politicianul X sau Y s-a născut din spuma mării, iar singurul său scop este acele de a te salva pe tine. Mai uită-te încă odată în oglindă. Eşti ceea ce vezi acolo: un nimeni care nu valorează în ochii ăluia nici cât o ceapă degerată. A crede în legendele cu puritatea profundă ar trebui să-ţi semnalizeze că ai părăsit lumea proştilor, căzând în cea a dobitocilor. De altfel, chiar şi pura Afrodita s-a dovedit în final cam rapandulă.

Eşti un imbecil atunci când crezi că tu, vaşnic mânuitor al feisbucului eşti cumva superior ălora care stau cu orele, zilele şi anii, proţăpiţi în fotoliu, în faţa televizorului. Eşti cretin atunci când crezi că a mânui un gadget contemporan(tabletă, telefon inteligent,etc.) e vreo mare chestie. Un copil care nu ştie să citească e capabil să folosească din mers gadgeturile cu care te mândreşti. Asta nu pentru că ar fi vreo performanţă extraordinară, ci pentru că sunt proiectate pentru cei cu inteligenţa gorilei. De multe ori, faptul că un om mai în vârstă se poticneşte în faţa lor e din cauză că are un stil de gândire mai complex, nu atât de simplu şi banal ca al tău.

Eşti deja imbecilizat fără scăpare atunci când ai impresia că ştii totul, atunci când, la fiecare nume, concept sau cuvânt necunoscut pe care-l auzi, îţi satisfaci curiozitatea tastând pe google şi mulţumindu-te cu unu-două rezultate de-acolo. Asta pentru că Platon a fost ceva mai mult decât „un filosof al Greciei antice şi fondator al Academiei din Atena” aşa cum îţi spune ţie Wikipedia sau rezumatul pe care ţi-l face Google ca nu cumva să te mai oboseşti clickând un link suplimentar.

Şi, în final, eşti un bou dacă după ce ai citit cele ce-am scris aici te revolţi şi te simţi frustrat. Eşti un idiot atunci când mă înjuri pentru că mă cac pe idealurile tale. Într-adevăr, ai dreptate în ceea ce priveşte actul defecaţiei, însă n-ai să înţelegi niciodată că nu e vinovat cel care foloseşte legitim latrina pentru frustrarea celui care se hrăneşte cu dejecţiile din latrină.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu

Share Button

Generalul (r) Aurel I. Rogojan: Blestemul României- politica trădării naționale

Share Button

Tot mai multe minţi lucide şi voci respectate în agora comunităţilor transilvănene ne alertează, când cu speranţa înţelegerii pericolului, când cu deznădejdea răului deja făcut, că România se prăbuşeşte sub loviturile marilor trădări. Ale trădărilor de Ţară şi ale trădărilor de Patrie. Căci nu este una şi aceeaşi crima de înaltă trădare.

aurel rogojan

Patria ne este leagănul străbun al plămădirii, spaţiul etnico-istoric al neamurilor din care descindem, delimitat de grupurile etnice congenere, rămase că străjeri ai patriei în părţile cele mai de vest, est, sud şi nord ale expansiunilor iliro-tracice, anterioare marii colonizări elenistice.

Este o realitate geopolitică imuabilă, ţările nu mai sunt de mult corespondentul vechilor patrii, ci spaţiul geografic în care popoarele şi-au edificat statalitatea şi posedă un teritoriu delimitat de „graniţe naţionale“. Drept urmare, părţi din patriile multor popoare sunt astăzi în limitele teritoriilor altor ţări.

Cam acesta este rezumatul lecţiei de istorie, de care guvernele postdecembriste ale României au refuzat să ţină seama.

Când mi-a fost dat să văd ce intenţii are Guvernul României, prin Departamentul Românilor de Pretutindeni, în legătură cu Patria, am realizat de ce este trădată Ţara.

În perioada interbelică, congenerii noştri din ex-Iugoslavia aveau peste 130 de biserici şi 50 de şcoli.

În Evul Mediu, domnii pământeni, în spiritul tradiţiilor basileilor Constantinopolului, au ridicat biserici şi mănăstiri pentru numeroasele comunităţi româneşti din sudul Dunării. Azi nu-ţi trebuie nici degetele unei mâini ca să numeri bisericile şi şcolile româneşti din întreg Balcaniul, aproape integral românesc înaintea invaziei slave. Bisericile şi mănăstirile ridicate în sudul Dunării de Basarab I Întemeietorul şi urmaşii săi pe Tronul Ţării Româneşti au fost în vreme simboluri ale rezistenţei creştin-ortodoxe faţă de expansiunea otomană. Toate au fost trecute în proprietatea lor de către „bisericile naţionale“. Este numai un aspect al dramei românismului sud-dunărean…

O întrebare şi un răspuns:
– Românii din sudul Dunării sunt încă o necunoscută în patria lor de obârşie, România?
– Cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării.

Răspunsul îi aparţine domnului Cristea Sandu Timoc, secretarul general al Astrei Române pentru Banat, Valea Timocului şi Românii de Pretutindeni.

La venerabila etate de 96 de ani, apostolul cauzei românilor din sud-vestul dunărean a răspuns politicos şi reticent, deoarece frica politicienilor români nu este decât conştientizarea unei trădări a Patriei.

Când conducătorii altor popoare, în speţă cel ungar şi german, vin şi revendică României proprietăţi din teritoriul ei inalienabil, pe care tratatele internaţionale de după Primul şi Al Doilea Război Mondial le-au atribuit, în conformitate cu dreptul internaţional, poporului şi statului român, iar un imberb şi incult prim-ministru le satisface cu inconştienţă criminală cererile revanşarde, este fără de tăgadă că acesta, aşa cum nu ştie ce este Patria, trădează Ţara.

Aşa ni se spune că a făcut Victor Ponta, în schimbul primirii cu onoruri militare la Berlin… Circa 30 la sută din vechile centre istorice transilvănene, confiscate de la Grupul Etnic German, prin efectele tratatelor internaţionale, Ponta le-a promis unor „urmaşi“ ai… criminalilor de război hitlerişti.

Aşa au făcut Călin Popescu Tăriceanu şi ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu, care, imitaţi de Victor Ponta, în schimbul intrării în graţiile hungarismului revanşard, inamicul milenar al poporului român, au acceptat, în aceeaşi manieră, „retrocedări“ de proprietăţi, conform cadastrului de la începutul secolului al XVIII-lea, în favoarea urmaşilor criminalilor de război hortyști.

Ce ar trebui să ştie prim-ministrul?

Că, după Primul Război Mondial, statul român i-a despăgubit pe cei care au părăsit teritoriile cuvenite istoric şi de drept României, abandonându-și proprietăţile.

Că, în următorul deceniu, în Transilvania unită cu România, industriile, transporturile, comerţul şi băncile au cunoscut o dezvoltare impetuoasă, iar leul românesc a devenit o monedă convertibilă, concurând cu cele mai puternice monede europene.

Că, în urma rapturilor teritoriale din anul 1940, foştii proprietari despăgubiţi şi-au redobândit, prin forţa ocupaţiei militare, averile abandonate şi multiplicate, fără a dezdăuna cu ceva statul român ori acționarii prejudiciaţi.

Că, prin legile impuse de tratatele de pace postbelice, grupurile etnice germane şi maghiare, dată fiindu-le responsabilitatea stabilită, conform Dreptului Internaţional, au fost obligate la suportarea daunelor de război.

Că una dintre condiţiile restabilirii şi normalizării relațiilor politico-diplomatice ale României cu puterile occidentale, în anii ’60-’70, a fost despăgubirea proprietarilor prejudiciaţi de naţionalizarea de acum 65 de ani.

Aşadar, popor român, de câte ori plăteşti trădarea celor aleşi să-ţi apere drepturile şi să-ţi împlinească prosperitatea?

Să le învederăm mai sus numiţilor că dacă ar fi să le găsim locul în istoria României, ei ar urma în şirul nedemnilor condamnaţi, în numele legii, pentru trădare de Ţară, iar în numele strămoşilor, pentru uitare de Patrie.

Note:

1. Zvonurile privind o eventuală demisie a ministrului Relu Fenechiu, proliferate de oficioasele Cotrocenilor, au ca temei tot un „pricaz“ al Angelei Merkel, care, afectată de lezarea intereselor germane în privatizarea CFR Marfă, a cerut ca justiţia politică să-i ia capul ministrului Transporturilor. Om trăi şi om… comenta! Surse româno-germane din mediul de afaceri ne-au confirmat zvonurile. Avem deci o ştire pe cale de a deveni informaţie.

2. Aflându-mă recent la Belgrad, am dorit să mă informez „în direct“ dacă generalul Wesley Clark, consilierul onorific al premierului român, are niscaiva afaceri private în statul-bază militară Kosovo, adică acolo unde a fost comandantul ostilităţilor. Răspunsul a fost afirmativ.Ca supliment de informaţie, privindu-l pe W. Clark, am primit avertismentul: „Aveţi grijă că v-o face cu ungurii!“. Cred că avertismentul îl priveşte, în mai mare măsură, pe cel consiliat.

Autor: Aurel I. Rogojan

Sursa: Cotidianul

Share Button

NATO, România şi Europa nouă (I)

Share Button

Vine Bau-Bau! Anunţul de la 21 martie al secretarului de Presă Spicer, al Casei Albe, că preşedintele  Donald Trump va participa la summitul NATO 2017 de la Bruxelles, a declanşat acolo instantaneu o stare de alertă portocalie, pe alocuri către roşu.

61642234

Opiniile s-au împărţit în trei. Optimistul-şef  a fost secretarul general al organizaţiei Jens Stoltenberg, a exultat că prezenţa preşedintelui american la reuniune este “semnalul clar“ – Statele Unite nu abandonează şi preţuiesc Alianţa Nord-Atlantică. “Traducem” vorbele lui, este semnalul limpede, că şeful suprem se află pe calea cea bună, că devine o persoană rezonabilă.

La acest ultim punct, oficialităţi americane au exprimat temeri, că preşedintele, copleşit de atenţia tuturor, ar putea deveni chiar excesiv de amabil, şi ar face promisiuni pe care nu va fi în stare să le susţină. Opusă lui Stoltenberg, o altă tabără a fost cea a mediei şi eurocraţilor de pe  axa Hollande-Merkel – din iubire pentru două oraşe superbe ale Europei nu băgăm în discuţia aceasta cuvintele Paris şi Berlin. Ostilă preşedintelui american, ea a dat a mia oară replay la atacurile împotriva declaraţiilor lui Trump cu 2% pentru NATO şi cu “vasta datorie” către bugetele Americii şi NATO, a Germaniei, pentru serviciile de pază şi protecţie furnizate de contribuabilul american Europei.

Apoi, în stil de Big Brother, secretarul de Stat Tillerson a apărut surprinzător, la 31 martie, la Bruxelles, adunând  acolo 28 de miniştri de Externe împrăştiaţi pe tot continentul, cu o săptămână mai devreme decât fuseseră programaţi, sub motivul că va fi ocupat în zilele următoare cu vizita premierului chinez la Washington (sic). După acest show de forţă al lui Tillerson, desprins din cartea lui Donald Trump Arta de a face afaceri (Art of the Deal), bestsellerul anului 1987 în SUA, a apărut, în premieră, a treia tabără, a scepticilor NATO, natoscepticii aş spune, după modelul euroscepticilor. Ei n-au siguranţa că America va rămâne garantul suprem al Alianţei; sunt alarmaţi, că Trump ar putea să caute o înţelegere cu Moscova, peste susţinerea pe care UE şi NATO o dau, încă, guvernului pro-occidental al Ucrainei şi că aşa ceva ar echivala cu recunoaşterea “de facto”, de către Washington, a revenirii Crimeii la Rusia. Spun şi ei că venirea liderului american la NATO este pozitivă, dar că preşedintele, aşa cum a dovedit-o de mai bine de două luni încoace, este o persoană imprevizibilă şi că poate strica totul într-o secundă, cu o propoziţie simplă, doar cu subiect şi predicat.

Pe de altă parte, indiferent cum se va încheia summitul NATO de la sfârşitul lunii mai, evoluţia evenimentelor din ultimii anii vădeşte o mutaţie esenţială, în viziunea ambelor părţi – SUA şi UE.

De partea Americii, ceea ce se constată astăzi, este faptul că noul patron al NATO caută gâlceavă, pune condiţii financiare nu uşoare, este dur, pare să aibă alte gânduri despre viitoarea  apărare a Europei. Că vrea, probabil, să se întoarcă la o securitate europeană colectivă – SUA, Europa, Rusia – ca în vremea fostului „echilibru nuclear al terorii”, din Războiul Rece I, drum pe care nu se împiedică de Ucraina sau de baltici, aşteptându-se că ruşii nu vor ataca acolo, cât va fi el preşedinte. De asemenea, pentru a semnala şi justifica această poziţie a sa, şi-a scos generalii din lesele puse pe grumaz de Obama – astăzi, cu bani mai mulţi de la Casa Albă, săptămână de săptămână, ţară după ţară, Pentagonul se bate adevărat cu terorismul şi al-Quaida, în Somalia şi Yemen, împinge insistent ISIS către deznodământ în Siria şi Irak, la Mosul şi Raqqa, e foarte bine, Trump se ţine de cuvânt, indiferent ce spun eurocraţii.

De partea Uniunii Europene, de asemenea se vede, că aceasta se gândeşte serios să iasă de sub umbrela americană şi să-şi edifice un sistem de apărare propriu. Astfel, în 2014 şi următorul, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat în repetate rânduri, că a venit vremea pentru crearea unei armate a Europei unificate. Şi tot în  iulie 2015, atunci când şi-a început drumul către Casa Albă, candidatul Donald Trump a vorbit şi el, pentru prima oară, de “mai puţin” NATO şi de bani relocaţi pentru “America first”. Adică exact aşa cum grăise Juncker la 8 martie 2015 în germanul “Welt am Sonntag”, tot despre „mai puţin” NATO! “Duelul” a continuat şi iarăşi Juncker i-a aruncat lui Trump mănuşa. În septembrie 2016, în Raportul anual privind “Starea UE” el a susţinut fără ocolişuri ideea creării unei forţe militare europene, care să dea Comisiei (adică lui) mai multă putere în materie de apărare comună.  “Europa nu-şi mai poate permite să se bizuie pe forţa militară a altora. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea  de a ne apăra interesele şi modul de viaţă european. Fără o structură (militară) permanentă nu putem să acţionăm efectiv”, a spus el acolo. Mai pe româneşte, a zis “dă-te la o parte America şi NATO, dă-te la o parte domnule Trump”. Peste două luni dl. Trump a devenit preşedintele SUA şi a hotărât să onoreze insolenţa dlui. Juncker.

Se dă la o parte.

Comunicatul MAE al României privind prezenţa  ministrului de Externe Teodor Meleşcanu la reuniunea de la 31 martie, la Bruxelles şi schimbul  de opinii cu secretarul de Stat american Tilleson, nu a lăsat să răzbată absolut nimic din disensiunile care macină Alianţa, a fost laconic şi scris într-un limbaj dintr-un lemn atât de tare, încât ar stârni invidia chiar şi a Agerpresului de pe vremuri. El menţionează eronat “atenţia deosebită acordată eforturilor de combatere a terorismului, provocărilor de securitate din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordului Africii şi posibilul răspuns al Alianţei etc.”, de fapt atenţia şi răspunsul altora, nu al NATO şi europenilor, ci al Pentagonului şi al preşedintelui SUA, în combaterea al-Quaida şi ISIS în acele locuri.

Dar, să lăsăm MAE român să se odihnească liniştit, într-un splendid cartier-parc al Bucureştiului, şi să ne întoarcem la NATO. Ce-i cu Alianţa? Cum au trecut peste ea deceniile, cum a ajuns aici? (va continua)

Autor: Radu Toma

Sursa: Amos News

Share Button

Serviciile împotriva statului de drept

Share Button

Serviciile secrete de astăzi nu mai au nicio legătură cu acelea din comunism. Oare? Nu cumva lipsa de transparență, bugetele incontrolabile și activitatea excesiv de secretă mențin activitatea acestora strict în folosul unor grupuri de influență, deseori numite mafiote? În România nimic nu se mai întâmplă doar la ordin și, în general, lucruri rele, nepotrivite.

spionare_kovesi_07926500-620x400

Judecătorii sunt la nivelul instanțelor primare niște rotițe ale mecanismului infracțional, încât ar putea fi înlocuiți direct cu purtătorii de genți, și vorba unui cunoscut de-al meu, activist civic de excepție, sau trimiși în agricultură. Poziția funcționarilor din ministere, care ar trebui să fie una eminamente profesională, de expertiză, depinde de atât de nefericitul context politic. Avem ministere peste ministere, oameni peste oameni, o adevărată piramidă infracțională. Sistemul în sine a ajuns atât de ridicol, periculos și dereglat, încât creează probleme acolo unde este solicitat să le rezolve.

Zilele trecute, citind un opus de legislație de acum câțiva zeci de ani, pe chestiuni civile, m-a uimit frumusețea și umanismul din acele texte legislative, armătura lor filosofică veritabilă, în comparație cu noul concept care ar trebui să fie realmente superior. Nici vorbă. Situația are tâlcul ei, cu totul altul decât acela al unei comparații poate inoportune. Însă involuția intelectuală și morală a sistemului este apoteotică. M-am uitat de zeci de ori la coperta cărții cu pricina, fiindu-mi imposibil să accept anul apariției, respectiv ‘60, chiar înaintea dezghețului politic. Căderea de după comunism trebuie afirmată cu fiecare ocazie, chiar a ajuns obligatorie în contextul de acum. Problema așezării societății devine una extrem de importantă, în condițiile în care amploaiații de toate felurile, mari și mici, au ajuns deasupra legii mai ceva decât fosta Securitate. Frica de servicii, de mai ieri, le-a situat pe acelea de acum direct în facerea și desfacerea lucrurilor, fapt imposibil de acceptat, dacă vrem să mai putem respira altfel decât la ordin. Ajung contractele IT-istului cu epoleți Ghiță pentru a face bilanțul virtual al dezastrului. Fosta Securitate care a dominat cu mijloacele terorii absolute se regăsește astăzi în Parlament vorbind despre democrație prin copii, nepoți, rude apropiate. Noile servicii, care nu au legătură cu acelea din trecut, desigur, conform declarațiilor oficialilor, pot fi contrazise destul de ușor asupra arborelui genealogic. Punctul lor vulnerabil este același cu al celor de ieri, e o chestiune genetică.

Și atunci, și acum, serviciile au fost împotriva interesului general, slujind clasa politică, spre bunăstarea personală. Oameni în toată firea, unii cu pretenții justificate, au ajuns gărzi de corp, nimic altceva. Nu vorbim de milițieni sau agenți de la circulație. Ne-am fi așteptat la prognoze, indicii asupra pericolelor reale, nu imaginare, implicări în cazuri de amenințare a siguranței, probleme ale viitorului apropiat etc. Cine să le facă? Specialiștii își pierd vremea cu tranzacții epuizând orice șansă de șlefuire reală din sfera morală și practică, ajungând rapid niște inși care nu mai coboară din limuzine de lux, de parcă ar fi proprietarii cu sentințe de fondatori ai orașelor și comunelor țării, acelea care legalizează o instituție sau o firmă.

Nu vreau să intru în problemele specifice ale serviciilor, pe care nici acestea probabil nu le știu prea bine. Însă scandalurile din ultima vreme arată că serviciile ar trebui să monitorizeze instituțiile publice aducându-le cu eroism la nivelul cetățeanului, inclusiv pe acelea din propria-i circumscripție. Nu este nimic grav, ci o normalitate, ca serviciile să lucreze la instaurarea democrației, subordonându-se interesului public. După ce fosta Securitate a fracturat România, transformarea celei de acum în instituție de lux pare o soluție bizară. Instituțiile democratice, indiferent de regimul lor de reglementare, trebuie aduse la masa comună, acolo de unde ar trebui să primească o parte semnificativă a agendei curente. Nimic nu ar trebui să mai funcționeze ocult, producând un regim al dublului standard.

Siguranța națională este un concept care se regăsește peste tot unde există mecanismul public, nefiind asimilat desigur delațiunii. De la atâtea dezastre din administrație, politică sau viața comunităților până la agresiunile dirijate asupra persoanelor, serviciile au obligația să își arate rolul lor protectiv. Până acolo este o cale lungă, care ar fi corect să înceapă de mâine. Umbra nefastă a fostei Securități trebuie să dispară tocmai prin prezența comunitară a serviciilor în reglarea statului actual ajuns sat fără câini împotriva propriilor cetățeni.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: Cotidianul

Share Button

Europa anesteziată

Share Button

Duminica trecută s-a desfăşurat al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa.

header1

Aproape că nu mai miră pe nimeni explozia de entuziasm cu care pretinsele elite euroatlantice au aplaudat victoria anonimului şi insignifiantului Emmanuel Macron, scos din joben de mafia globaliştilor extremişti ultraliberali.

Practic necunoscut în urmă cu câţiva ani, Macron a avut o ascensiune spectaculoasă, care ar putea părea inexplicabilă celor care nu au informaţiile necesare pentru a şi-o explica. Totuşi, lucrurile sunt cu mult mai simple decât par.

E suficient să spunem că Macron a lucrat ca bancher pentru…Rothschild [1]. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că spune totul. Nu de alta, dar aşa cum afirma recent un site internaţional de ştiri alternative, „un fost bancher Rothschild rămâne pe veci un bancher Rotschild”. Aşa că nu mai trebuie să mire pe nimeni că, după ce a „părăsit” banca familiei care de două secole şi jumătate luptă pentru a obţine controlul total asupra întregii umanităţi, acest domn Nimeni, cu origini în neoliberalismul economic deşănţat al Şcolii de la Chicago s-a trezit ministru de finanţe în cabinetul „socialistului” Hollande, cel mai catastrofal preşedinte al Franţei postbelice, care părăseşte unicul său mandat cu ruşinoasa cotă de popularitate printre francezi de 5%!

Se pune întrebarea, totuşi, cum a fost posibilă ascensiunea fulgerătoare din neant a acestui trepăduş rothschild-ian către vârful politicii franceze şi europene?

Numai că trebuie spus că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa de rapid şi de neaşteptat. Fiindcă apartenenţa la banca Rothschild a fost doar unul dintre elemente.  Macron a beneficiat, tocmai din cauza acestei apartenenţe, de atenţie din partea unor persoane şi cercuri extrem de influente [2].

Una dintre aceste persoane a fost Jacques Attali. Mason de rang foarte înalt, consilier al preşedinţilor  francezi, curea de transmisie între Palatul Elysee şi ramura pariziană a Rothschild-ilor, fost preşedinte al BERD, un personaj considerat un soi de Kissinger francez. Un Kissinger, e drept, ceva mai tânăr…

La recomandarea lui Attali, Rothschild l-a plasat pe Macron în „rezerva de cadre” la vârf a politicii franceze. Numai că nici Attali, nici Rothschild nu au, ei singuri, capacitatea uriaşă de a influenţa politica mondială. Aşa cum specifică Valentin Katasonov, celebru analist financiar şi politic, autorul articolului citat, ei sunt doar ramura europeană a Marii Finanţe Internaţionale. Şi, deci, a Ocultei care face, deocamdată, jocurile mondiale de putere. Centrul global, de care depind ramurile regionale este celebrul Grup Bilderberg. Iar David Rothschild, conducătorul grupului financiar care l-a luat în ocrotirea sa pe domnul Nimeni, ca şi Attali, sunt participanţi de frunte ai întâlnirilor anuale ale acestei structuri oculte.

Şi, ca să înţelegem cum se fac cărţile (şi, adeseori, cu mult înainte…) în jocurile măsluite de putere la nivel mondial, dl. Nimeni a apărut, brusc, pe lista invitaţilor unei întruniri anuale a Grupului Bilderberg. În…2014! În condiţiile în care, la acea reuniune, din Franţa nu au participat decât şase persoane. Şi, cum remarcă tot Katasonov, în comparaţie cu Aşii şi Rigile din acest joc mondial, din Franţa, Macron nu era decât un biet Valet. Dar nu era o întâmplare.

Atunci când a devenit evident pentru establishment-ul francez şi internaţional că Partidul Socialist, după dezastruosul mandat al lui Hollande, nu poate prezenta în alegeri un candidat credibil, care să câştige alegerile, continuând politica favorabilă birocraţiei nealese a Uniunii Europene şi că atât Francois Fillon, candidatul formaţiunii fondate de De Gaulle, cât şi candidata dreptei naţionaliste, Marine Le Pen sunt cu mult mai eurosceptici şi ambii militează pentru o politică de bună înţelegere cu Rusia şi pentru renunţarea  la sancţiunile economice impuse acesteia de Trezoreria Statelor Unite şi băgate şi pe gâtul docilei Uniuni Europene, domnului Nimeni i s-a fabricat la repezeală un partid, în numele căruia să candideze la preşedinţie. Şi, cu sprijinul presei franceze şi mondiale, controlată de aceeaşi Ocultă (să amintim, cum o face Pepe Escobar, în Asia Times, preluat de Information Clearing House, că, spre exemplu, la celebrul, pe vremuri, ziar La Liberation, cândva gazeta în care se exprima Sartre, în 2005, familia Rothschild a cumpărat 37% din acţiuni, pentru ca, peste câţiva ani, un obscur bancher de la Rothschild & Cie Banque să fie lansat în afaceri de fuziuni de companii şi să i se creeze aura unui „Mozart al finanţelor” [3]), la începutul anului 2017, Valetul a devenit Rigă: Şi, apoi, după dpuă săptămâni, As!

Evident, orice om informat este conştient de costurile imense pe care le presupune crearea din nimic a unui partid, cu structuri teritoriale, capabil să susţină o astfel de candidatură, mai ales într-o ţară de dimensiunea şi importanţa Franţei. De unde fondurile necesare?

Aceasta este o întrebare lipsită de sens dacă revenim la informaţia anterioară, că Macron nu este decât un băiat de mingi al familiei Rotschild. Şi că, în aceste condiţii, banii necesari vor curge în flux continuu către el şi noul partid, de la marea finanţă internaţională. Interesată să nu piardă controlul asupra unei ţări de importanţa Franţei pe arena internaţională.

Pasul al doilea a fost, ca şi în România, ca şi în alte părţi, implicarea justiţiei şi a serviciilor secrete în jocul politic. Şi, tocmai la momentul potrivit, a excplodat ancheta de corupţie şi conflict de interese a parchetului francez împotriva lui Fillon, politician cunoscut, versat, cu mare experienţă internă şi internaţională, care era principalul candidat la preşedinţie şi pe care nici măcar un domn Nimeni cu susţinere rotschild-iană nu ar fi putut spera să-l învingă. Astfel, candidatura lui Fillon a fost distrusă, el nereuşind să se claseze, în aceste condiţii de decredibilizare printr-o anchetă lansată suficient de aproape de data alegerilor pentru ca Fillon să nu-şi mai poată, eventual, demonstra nevinovăţia în timp util, decât pe locul 3-4, la egalitate cu Melenchon.

Pentru mai multă siguranţă, o anchetă de corupţie şi abuz a fost deschisă de imparţiala justiţie franceză şi împotriva Marinei Le Pen, pentru care s-a cerut şi ridicarea imunităţii de care beneficiază în calitate de europarlamentar.

Numai că, doar cu câteva zile înainte de turul al doilea, a izbucnit un scandal imens.

Campania electorală a lui Macron a fost victima unui atac de mare amploare a hacker-ilor, s-au extras şi publicat pe reţelele de socializare câteva mii de mail-uri ale managerilor de campanie, prelutte de un site internaţional de dezvăluiri, care au provocat un adevărat şoc [4]. Imediat, a intervenit Comisia Electorală franceză, care a interzis (oare de ce?) presei să preia şi să comenteze informaţiile, pretextând că ele ar putea fi amestecate şi cu ştiri false, îndemnându-i şi pe cetăţenii francezi să nu se lase influenţaţi de dezvăluiri [5].

Justiţia franceză a anunţat că a deschis o anchetă pentru a vedea de unde provine atacul. Nimic de comentat, aşa ceva e firesc. Cea ce este nefiresc este că nu a fost declanşată şi o anchetă şi referitor la dezvăluirile în sine. Fiindcă dacă numai parte dintre ele sunt reale, atunci scena politică franceză este aruncată în aer. Şi asta fiindcă rezultă legături clare între Macron şi firme ale sale cu bănci din paradisuri fiscale, deja demonstrate în cazuri anterioare ca fiind amestecate în înlesnirea ascunderii de bani nu tocmai justificabili şi curaţi ai elitelor politice, economice şi financiare naţionale, în afara graniţelor naţionale, în scopul sustragerii de la fiscalizare. Şi, evident, negările lui Macron nu pot fi considerate probe.

Dar dezvăluirile merg mult mai departe. Ele arată, de exemplu, că Macron, care a pozat într-un familist model (deşi, la drept vorbind, un model cam ciudat, având, la vârsta lui de 39 de ani, copii sub 20 de ani cu o soţie cu…29 de ani mai…matură şi care le-ar putea fi copiilor mai degrabă bunică!), are o relaţie extraconjugală…gay, foarte bine ascunsă de ochii opiniei publice.

Ceea ce este încă şi mai compromiţător este faptul că în aceste dezvăluiri, pa care şi celebrul site specializat Wikileaks le confirmă, apar informaţii despre amestecul în finanţarea campaniei lui Macron al sinistrului Soroş. De la care partidul apărut din neant al domnului Nimeni a preluat şi denumirea! En Marche…Aceasta fiind copiată după logo-ul uneia dintre sutele de ONG-uri agitatorice ale lui Soroş, logo care este…Move On! Care, culmea, în franceză ar fi tocmai En Marche! Mai mult de atât, recent decedatul manager financiar al partidului lui Macron, Henry Hermand, a fost un apropiat al lui Soroş, ceea ce îi face pe unii comentatori să afirme că Macron însuşi este un soi de surogat al sinistrului complotist mondial maghiaro-iudeo-american [6].

Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, în ianuarie, s-a produs spargerea mail-urilor lui Soroş, de unde s-au sustras peste 2.500 de mail-uri din care rezulta că acesta căuta să ţină sub control Franţa şi să influenţeze atmosfera civică şi politică din Rusia. Una dintre deciziile influenţate de Soroş, dezvăluită şi asumată ulterior de Fundaţia pentru Societatea Deschisă, a fost votul din Parlamentul European pentru libera circulaţie în Europa a ucrainienilor. De altfel, într-un interviu acordat CNN, George Soroş a recunoscut că a creat o fundaţie care a avut o contribuţie majoră la căderea structurii de stat legal aleasă la Kiev şi, după revoltă, la instaurarea regimului Poroşenko [4].

Este foarte probabil că, la această oră, Macron şi mânuitorii săi din umbră nu sunt tocmai liniştiţi, fiindcă este greu de apreciat care va fi evoluţia evenimentelor în viitor ăn legătură cu dezvăluirile apărute la adresa noului preşedinte.

Ca să nu mai spunem că întregul program cu care a câştigat el alegerile nu anunţă câtuşi de puţin lucruri bune pentru Franţa. Reducerile substanţiale în taxarea corporaţiilor, amputarea gravă a finanţării programelor sociale, intenţia de a restrânge drepturile muncitorilor şi ale uniunilor sindicale, menţinerea politicii dezastruoase Merkel-Hollande a graniţelor deschise pentru imigraţie sunt mai degrabă dătătoare de frisoane şi ameninţă, în plus, să transforme Franţa, încă un model de stat social, într-o nouă Grecie în Uniunea Europeană. Dar o Grecie de dimensiuni cu mult mai mari!

Nu constituie deloc o surpriză că prima vizită externă anunţată de anturajul noului preşedinte va fi în Germania. Ceea ce îl pune deja, în faţa electoratului francez, în poziţia unei marionete a doamnei Merkel. Care, în plus, nu se simte nici dumneaei foarte confortabil în aşteptarea alegerilor din toamnă. Cum nu se simte nici Macron. În aşteptarea alegerilor parlamentare care bat la uşă, înaintea celor germane.

Mai ales că victoria, aparent zdrobitoare, a lui, este foarte aproape de o înfrângere. Fiindcă 25% dintre francezii înscrişi în listele electorale nu au votat. Cel mai grav absenteism din ultimele aproape patru decenii. Dacă mai adăugăm şi faptul că, din cei 65% care au votat Macron, 25% nu au votat pentru el, ci împotriva Marinei Le Pen, rezultă că votanţii lui (şi ai Ocultei…) sunt doar 40%. Din 75%! Adică doar 30% din corpul electoral adică nu cu mult mai mult decât a adunat Marine Le Pen în jurul personalităţii sale.

Şi, să nu uităm, Marine Le Pen şi Melenchon, adică cei prezentaţi de presa rotschild-iană ca fiind extrema dreaptă şi extrema stângă franceză, au adunat, împreună, peste 55% din voturile exprimate. Adică sensibil mai mult decât Macron!

Această observaţie prezintă o Franţă profund divizată, care va fi foarte greu de guvernat începând din vară, chiar şi în condiţiile în care Constituţia franceză îi dă preşedintelui puteri mai mari chiar decât cele de care dispune preşedintele american.

Mai ales că, să nu uităm, Brexit-ul readuce Marea Britanie mult mai aproape de Statele Unite decât de Europa. Şi City-ul londonez mai aproape de Wall Street. Ceea ce face ca centrul financiar al Uniunii Europene, care se va deplasa, cel mai probabil, la Frankfurt, să aibă o pondere mondială mult mai mică.

În aceste condiţii, Uniunea Europeană, cu politica ei externă falimentară, rămasă încă la remorca Statelor Unite şi vehement şi stupid agresivă la adresa Federaţieri Ruse, are toate şansele să fie laminată nu doar politic, ci şi economic şi financiar între marele bloc anglo-saxon şi Uniunea Economică Eurasiatică, aflată în plină dinamică şi în evident proces evolutiv de cuplare cu Organizaţia Şanghai.

Surprinzător, în modul în care s-a desfăşurat şi a fost exprimat votul francez din 30 aprilie, este altceva. Cum a fost posibil ca o ţară cu mândria şi demnitatea care era recunoscută Franţei, o ţară care a dat celebra mişcare de rezistenţă antifascistă a partizanilor, care a fost ilustrată strălucit în marea politică mondială de marele De Gaulle, exponent al patriotismului şi naţionalismului francez, să poată vota ca preşedinte o marionetă jalnică. Nu doar a Ocultei mondiale, globalistă, adversara încrâncenată a tuturor naţionalismelor, dar şi o marionetă, ca şi predecesorul său Hollande, a Angelei Merkel. Fiindcă, aşa cum foarte inspirat spunea în ultima confruntare televiyată dintre cei doi finalişti Marine Le Pen, `după aceste alegeri, Franţa va fi condusă de o femeie. De mine sau de doamna Merkel!”

După cum, la fel de stupefiant este faptul că, după palma răsunătoare dată anul trecut de poporul britanic globalismului distrugător de valori, de economii şi chiar de naţiuni, după cazul Olandei, care a votat la alegerile parlamentare din acest an pentru globalistul docil Rutte, Franţa, una dintre ţările europene exponenţiale, emblematice, îşi pleacă la rândul ei grumazul sub jugul globalismului nimicitor de identitate europeană.

Nu degeaba am intitulat acest articol Europa anesteziată…                                                                                                                                                                           

 [1] http://katehon.com/article/macron-another-political-puppet-rothschilds

[2] http://katehon.com/article/grey-eminence-france-macron-and-international-finance-meetings

[3]http://www.informationclearinghouse.info/47014.htm

[4] http://www.flux24.ro/macronleaks-bani-de-la-soros-si-din-lumea-araba-emmanuel-macron-va-avea-de-raspuns-la-multe-intrebari-incomode-daca-va-ajunge-presedinte/

[5] http://www.eutimes.net/2017/05/french-media-ordered-by-electoral-commission-not-to-publish-macron-hacked-emails/

[6] http://freewestmedia.com/2017/02/15/soros-pouring-money-into-google-macron-to-stop-le-pen/

Autor: Eugen Zainea
Sursa: Justitiarul

Share Button

România va avea marele GHINION de a sărbători în 2018 Centenarul Marii Uniri avându-l pe unul dintre cei mai mari DEZBINATORI din istorie pe post de „Președinte”!

Share Button

…Știu că ți-ai început, de timpuriu, campania electorală pentru prezidențialele din 2019. Știu că te-ai apucat brusc să umbli prin țară și să asculți cu „atenție și îngrijorare” păsurile oamenilor, în condițiile în care din 2014 și până acum orice altceva a contat mai mult pe agenda ta.

Klaus-Iohannis-presidential-campaign

Dar cel mai greu de înghițit este faptul că, până la alegerile din 2019, România va avea marele GHINION de a sărbători în 2018 Centenarul Marii Uniri avându-l pe unul dintre cei mai mari DEZBINATORI din istorie pe post de „Președinte”! …Poate că e o ultimă lecție amară de proporții pe care o mai avem noi, românii, de învățat. Poate că e o ultimă umilință națională pe care o mai avem de îndurat – faptul de a fi reprezentați într-un an atât de important de unul care nu poate decât „comemora” ceea ce pentru noi e mare motiv de SĂRBĂTOARE… Un lucru e sigur, însă. Oricât de mult te vei strădui de acum înainte să-ți făurești măști electorale care să te arate publicului ca om dotat cu simțire de om, românii care au o inimă VIE în piept îți vor percepe falsitatea. Chiar și atunci când îți duci mâna la piept, în momentul în care se intonează imnul. Și când, de fapt, vrei să te asiguri că mai e ceva acolo, în partea stângă, dincolo de coaste…

DESTINUL acestui popor nu va mai tolera niciun surogat. Pentru România, vine timpul unei schimbări reale. Una care va elimina falsele monede de pe piață. Pentru România, se apropie cu pași repezi timpul unei transformări reale, profunde, care nu are nicio legătura cu așa-zisa „politică altfel” pe care o mimezi tu facil cu talentul unui cabotin ce-și spune singur „politruc”.

…Fie să FIM! Timpul nu mai are răbdare…

Autor: Liviu Plesoianu

Sursa: Liviu Plesoianu

Share Button

Grimasele urii

Share Button

Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere și cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde și caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit.

maxresdefault

Complexele sunt ca nişte boli produse de viruşi. Complexul înălțimii mici, prin care s-a încercat să se explice cruzimea unor piticanii ce au însângerat istoria, ori complexul sărăciei, care a umplut lumea de țoape parvenite, iată primele exemple care îmi vin acum în minte cu eroi din lumea complexaţilor de care ne lovim la tot pasul. Le invoc pentru că îmi permit să mă apropii mai natural şi fără multă introducere de un raționament pe care vreau să vi-l împărtășesc.

Joi seara, în intervalul primetime-ului, am dat, pienând, peste emisiunea de la DIGI24 la care era invitat Cristian Tudor Popescu.  Vă mărturisesc că, în 90% din cazurile în care cad peste acest personaj, trec repede mai departe cu același sentiment de ușurare pe care îl am atunci când scap, prin aceeași metodă, de capcana vreunui canal cu manelişti.

De data asta, însă, am rămas pironit pe imaginea ce mi se arăta, deoarece aveam privilegiul să văd în direct și fără retușuri de montaj un om cu o natură deloc comică schimonosindu-se ca toți dracii. CTP înfiera inițiativa unor parlamentari PSD de a atinge cu legea grațierii și anumite fapte de corupție, iar acest subiect părea că răscolește în el o întreagă herghelie de împielițați. Am tăiat sonorul pentru a trece spectacolul în registrul pantomimei. Căutam astfel în mimică, dincolo de cuvinte, motorul adevărat al scălâmbăielilor protagonistului.

Ceea ce-am descoperit m-a amuzat, dar m-a și întristat în egală măsură. M-a amuzat mobilitatea facială, grotescul involuntar reușit cu perfectă naturalețe, dar m-a întristat explicația acestei naturalețe: nu aveam de-a face cu o compoziție actoricească ci cu o reflectare la exterior a unui interior contorsionat.

Ceea ce se citea pe chipul de cauciuc vulcanizat al vorbitorului era ură. Ură fluidă, împroşcată, ca la vulcanii noroioşi, prin răsuflătorile feţei, ca să elibereze fosele interiorului de o presiune de nesuportat. O formă de diaree  galbenă de suflet infect ori de vomă verde de mâncare alterată. Asistam, ce mai, la o reprezentație cu grimase ale urii, sub semnul ciorapilor încălţaţi pe dos. „Luaţi acum şi duhneala mea, că jegul l-aţi văzut”.

După acest spectacol frisonant, un fel de exhibiţionism 5D, cu sinele expus ca un ciorap murdar, ca să i se prindă şi dimensiunea olfactivă, m-am întrebat de unde i s-ar putea trage domnului CTP o aşa înclinare spre autodefinirea prin ură. Căci comportamentul din emisiunea de acum două seri nu este unul izolat. L-am regăsit, de nenumărate ori, în ieşiri publice ale domnului Popescu de un cinism şi de o lipsă de empatie faţă de semeni de-a dreptul patologice.  Astfel am ajuns la explicaţia complexului de inferioritate. Acest om suferă de un profund complex de inferioritate. Poartă cu el un deficit de ceva care îl complexează până la mutilare. Iar domnia sa încearcă să braveze, compensând lipsa acelui ceva prin contrariul său. Adică prin ură.

Dar contrariul cui este ura?

Şi aici se ridică vălul. Domnul CTP a avut şi are în viaţa sa un deficit de iubire. Asta rezultă printr-un raţionament elementar. Deficit de iubire, foarte dureros, trebuie să recunoaştem, pe care, printr-o reacţie comună posesorilor acestui tip de handicap,  încearcă să-l minimalizeze supralicitând pe contrariul său. Pe ură.

Ajuns aici, gândul mă duce, involuntar, spre un alt mim al urii (dar şi practicant, al acesteia, prin ceea ce scrie): Gabriel Liiceanu.

CTP, Liiceanu, deficitul de iubire şi… ura ca soluţie personală. Se potriveşte cu biografiile lor egocentrice. Soţiile, copiii au fost şi sunt elemente secundare, ba chiar împovărătoare pentru ei.

Ce ar merita mai mult, din partea noastră, astfel de oameni? Mai mult decât compasiune şi o anumită încăpăţânare în a le pune în faţă oglinzi terapeutice?

Nimic altceva.

Da, ne enervează infatuarea cu care se prezintă drept bunuri ale cetăţii şi ne vând sfaturi ipocrit – patriotice la preţ de soluţii garantate pentru un viitor mai bun.

Da, ne revoltă modul în care dispreţuiesc suferinţa altora (atunci când nu o sporesc voit, spre a-şi întreţine tonusul personal) şi ne indignează felul sentenţios în care predică despre dreptate şi adevăr, ca şi când doar prin ură şi fanatism, armele lor de bază,  se poate ajunge la acestea.

Şi da, multe altele am putea să le reproşăm. Dacă am pierde din vedere că suntem în faţa unor invalizi. A unor oameni în biografia cărora cuvântul „iubire” a fost doar ceva marginal.

Grimasele urii, la cei cu deficit de iubire în viaţa lor, nu sunt măşti construite în cabina de machiaj. Sunt eczeme, provocate de boli de suflet, ce erup periodic, precum vulcanii noroioşi.

Sursa: Contele de Saint Germain

Share Button