C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Analize

Adio apă plată! Parlamentarii USR vor să bem doar apa de la robinet

Romanii ar trebui sa-si ia adio de la apa plata din dozatoarele pe care le mai gasim in farmacii si institutii publice. Parlamentarii USR au ”clocit” un proiect de lege, adoptat deja de Senat, prin care obliga restaurantele, angajatorii si institutiile publice sa puna la dispozitie oamenilor doar apa de la robinet.



Setea exagerata a romanilor, care au ajuns sa bea intr-un an 90 de litri de apa minerala imbuteliata pe cap de locuitor, a produs ingrijorare la nivel european, chiar daca tara noastra detine 60% din rezervele de apa minerala ale Europei. Astfel ca, Romania se afla pe ultimele locuri in ce priveste consumul de apa de la robinet. Cel putin asa sustin parlamentarii USR in expunerea de motive a unui proiect legislativ, care impune, subtil, obligativitatea consumului de apa de la robinet.

In fapt, nu pentru apa in sine sunt invinovatiti romanii, ci pentru pet-urile in care este imbuteliata aceasta, bautul apei minerale contribuind la majorarea cantitatii de deseuri de plastic produsa de tara noastra. Iar ideea nu este a lor, zic ei, ci este prevazuta chiar intr-o Propunere Directiva a Comisiei Europene care stipuleaza, printre masuri, obligatia statelor membre de a incuraja utilizarea apei de la robinet in restaurante si cladiri publice.

Accentul pe cuvantul ”gratuit”

Potrivit proiectului de lege, autoritatile si institutiile publice, restaurantele si angajatorii au obligatia de ”a furniza, la cerere si in mod gratuit, apa potabila de la robinet”. In fapt, apa de la robinet nu a fost niciodata contra cost. Partea cu angajatorii ar putea fi si speculata, in sensul ca obligatia legala a acestora de a asigura salariatilor apa imbuteliata atunci cand se inregistreaza temperaturi caniculare ar putea sa se rezume la umplerea unor sticle cu niscaiva apa ”chioara”.

Autor: Claudia Marcu

Sursa: National.ro

Dan Diaconu: ”Falsa diaspora și falsul vot”

Știu că cele pe care le voi spune în continuare vor trezi reacții radicale, dar cred din tot sufletul că adevărul trebuie spus răspicat. Nu de alta, dar, altfel, riscăm să luăm de bune minciunile propagandei și să judecăm greșit. O să vorbesc astăzi despre diasporă, cu calm și fără patimă. Dar, în același timp, spunând lucrurile apăsat, astfel încât să nu rămână loc de echivocuri.



Fac parte dintr-o generație – cea a decrețeilor – care, la Revoluție, s-a cam trezit fără niciun viitor. Marile aranjamente le făceau cei mai în vârstă și ceva mai orientați. Noi păream a fi o cantitate inutilă, dați de-o parte de la „marea împărțeală”. În același timp eram suficient de conștienți ca să ne dăm seama de nedreptate. Cum ușile se tot închideau în fața noastră, iar oportunitățile păreau făcute pentru alții a trebuit să ne descurcăm cumva.

Confruntându-ne cu acest peisaj destul de sterp, n-am avut de ales decât între două variante: lupta pe cont propriu și emigrarea. Eu, alături de o mare parte a prietenilor mei, am îngroșat rândurile emigrației. În timp ce mulți dintre colegii mei și-au rupt voit legăturile cu țara – poate pentru a se mobiliza mai bine pe un drum fără întoarcere – eu am avut o existență duală, pendulând între aici și acolo. Am preferat să nu-mi tai legăturile cu țara, mai ales în condițiile în care aici pusesem pe picioare ceva care funcționa, chiar dacă nu-mi putea asigura un trai decent.

Cei care au ales „calea pribegiei” știu bine cum se desfășoară lucrurile. Prima dată te trezești dezorientat. Te mai ajută unul-altul cu sfaturi, cu indicații, poate chiar cu o găzduire temporară. Dar știi că treburile acestea nu pot ține la infinit. Îți cauți de muncă, te zbați. Dai cu capu-n zid, te lovești de refuzuri, trăiești frustrările la intensități greu de imaginat aici. Acolo ești străin, știi că trebuie să te strecori și că ușa din față, de cele mai multe ori, e rezervată localnicilor. Chiar dacă la prima vedere pare un dezavantaj, în realitate e un avantaj. Asta deoarece atunci când prinzi un angajament, spre deosebire de un localnic tu, imigrantul, ai aripi. Muncești mai bine, mai atent, te faci remarcat, iar șeful tău știe că se poate baza pe tine. Asta am constatat eu și toți cei care plecaserăm.

Spre deosebire însă de prietenii mei, firea mi-a jucat feste. Nu mi-a plăcut niciodată înregimentarea și de-aceea, după ce am prins(sau am crezut că am prins) cum merg lucrurile, mi-am luat viața-n mâini și am căutat să devin independent. O altă provocare dătătoare de frustrări. Veneam din România, locul unde începuturile sălbatice ale capitalismului făcuseră din „merge și-așa” legea de facto. E limpede că, în prima fază, am dat-o rău în bară, trezindu-mă că nu-mi pot acoperi birurile. Era tributul pe care-l plăteam deoarece tratasem cu superficialitate lucrurile. Nu te poți apuca să străbați înot Canalul Mânecii fără ca tu să fi făcut cel puțin un curs de înot. Cam asta-mi era situația, iar norocul pe care l-am avut a constat într-un colac de salvare pe care mi l-a oferit un partener. Nu-i vorbă, m-a costat destul de mult, dar cel puțin nu m-am înecat.

A urmat apoi constatarea amară a faptului că, în timp ce eu băteam pasul pe loc și munceam pentru a-mi plăti datoriile și „colacul de salvare”, colegii mei înaintau pe scara ierarhică, bucurându-se de salarii luate la timp, concedii, beneficii s.a.m.d. În timpul acesta existența mea era plată, dar erau câteva elemente care mă alinau. În primul rând faptul că nu mi-a plăcut niciodată să fiu parte a unei structuri pe care n-o controlez. Și-apoi, spre deosebire de ei, știam că nu mi-am tăiat legătura cu țara și că, indiferent de belelele pe care le-aș avea acolo, mă pot întoarce oricând pentru a o lua de la zero. Așa au mai trecut doi ani și, în urma unor repoziționări și a unor decizii – de data aceasta inspirate – m-am trezit că am prins aripi. Colegii mei înaintau în funcții, dar deja veniturile mele le depășeau bine de tot pe-ale lor. În timp ce ei judecau în termenii salariului rigid și a perspectivei care le oferea o probabilitate de creștere de maxim 20%, în cazul meu treburile arătau diferit. Nu eram copleșit de credite luate prea devreme – în general am fugit de împrumuturi ca de dracu’ – și nu trăiam teroarea programului, cu toate că per total probabil munceam dublu(dacă nu triplu!).

Atunci am înțeles un lucru simplu: dacă e să ai succes, îl ai oriunde în lume. Inclusiv în țara ta. Și, după o perioadă de îndelungi analize și ezitări, am decis să mă întorc. Acesta ar fi pe scurt rezultatul unei experiențe care a sfârșit, în cazul meu, într-o perpetuă pendulare între aici și acolo. Având totuși baza aici.

Prietenilor mei, în general, le-a mers bine. S-au cățărat către vârfurile ierarhiei cu abilitatea românului imigrant. Cei care au experimentat pe propria piele știu bine despre ce vorbesc. Am prieteni care se află aproape de „manetele” unor multinaționale sau prin structurile de vârf ale unor colosuri financiare. Sunt unii care, după atingerea vârfului, au ales calea independenței și se pot lăuda cu averi impresionante. Toți fac parte din ceea ce numesc eu adevărata diasporă.

Cei care au mușcat din pâinea amară a pribegiei știu bine că în afară de această diasporă există și cealaltă, cea care-ți provoacă frică sau dezgust. Membrii săi sunt localizați pe la periferii, duc o existență semi-legală și au ocupații discutabile. Sunt cei care te fac să-ți înghiți cuvintele românești atunci când îi simți în apropiere deoarece îți dau un sentiment de insecuritate. Imaginea lor e pestriță. Îi vezi sub forma hoților de buzunare din Barcelona, a organizatorilor de alba-neagra din Londra, a țigăncii din Paris care te abordează cu „s’il vous plaît, maică” sau a puradelului din Roma care se ține scai după tine și repetă pe tonul milogesc „prego, signore, tu-ți gura mă-tii!”. E masa aceea formată din pești, cerșetori, curve, dealeri de droguri s.a.m.d. E limpede de ce în proximitatea lor ți-e rușine să spui că ești român.

Și, pe lângă aceștia, mai e marea masă a celor care fac joburile de jos. Muncitorii la negru din construcții, cei muncind în condiții de semi-sclavie(uneori, sclavie de-a binelea!) în agricultură sau îngrijitorii de bătrâni care, de multe ori, au cea mai amară pâine. Trăiesc la periferia societății, se înghesuie în imobile insalubre sau își fac tabere ilegale. N-au niciun statut și, de multe ori, te întrebi ce naiba caută acolo în condițiile în care în țară, cel puțin, ar avea condiții salubre de viață.

Acestea sunt cele două fețe ale diasporei. Pe de o parte cei realizați, extrem de bine conectați la societatea din care fac parte, și restul. Mai țineți minte momentul acela în care, din disperare, Franța a preferat să-i plătească pe cei care se întorceau în România. În mod evident fac parte categoria a cărei „externalizare” în Europa reprezintă singurul beneficiu pe care-l avem din toată apartenența noastră la UE.

Românii care au un rost prin țările prin care s-au stabilit efectiv nu au timp să urmărească viața țării de baștină. De votat nici nu se pune problema. Cei mai mulți n-au habar când sunt alegerile, sau dacă știu o știu ca pe un fapt divers. Mă știu pe mine din perioada în care eram plecat: la câte aveam pe cap nici nu se punea problema să știu ce se întâmplă în țară. Luxul pe care mi-l permiteam era acela de a ține legătura cu familia întrucât programul de lucru pe care mi-l impusesem era infernal. Iar eu făceam parte dintre cei care-și lăsaseră căi de întoarcere în țară. E imposibil să vezi pe la secțiile de votare asemenea oameni. Mulți dintre ei nici nu știu că le-a expirat pașaportul sau actul de identitate.

Dacă vă întrebați de unde se fac celebrele cozi pe la secțiile de votare, trebuie să căutați personajele prin cealaltă categorie de emigranți, cei de la marginea societății. Ei sunt cei care au blocat secțiile pe vremea lui „Puie Monta” și tot ei sunt acum uniți sub stindardul „Muie PSD”. E greu de crezut că cineva din zona educată a diasporei ar putea rezona la grobianul „Muie PSD”. E clar pentru oricine cam cărei categorii i se adresează. Dacă te-apuci să mai dai și sfoară-n țară(prin intermediul „influencerilor” din lumea interlopă) că pui la dispoziție în mod gratuit un autobuz care să-i ducă pe amărâții de prin zona rurală într-un oraș mare cu condiția să voteze, ai pus-o. Și, dacă le mai și spui că întoarcerea le e asigurată doar dacă au ștampila votat pe actul de identitate, ai rezolvat și problema isteriei.

Cam asta e rețeta care se tot pune în aplicare. Scopul ei, dincolo de propulsarea candidatului Securității, e unul mult mai pervers, anume impunerea votului electronic și a celui prin corespondență. Motivul e la mintea cocoșului, anume falsificarea mai facilă a alegerilor. Dacă în prezent pentru falsificarea alegerilor e nevoie de o masă importantă de votanți de partea „care trebuie”, pe viitor se speră ca întreaga socoteală să se rezolve din click și plic.

Soluția pentru evitarea aglomerației la urne e cât se poate de simplă: interzicerea votului în afara țării. Votul e o chestiune de suveranitate națională și trebuie să se desfășoare în interiorul granițelor țării. Dacă te bate gândul să votezi, dacă ești atât de atașat de destinul țării, atunci fă un efort și vino în țară să votezi. E limpede pentru toată lumea că e aberant să cheltuiești aiurea niște bani pentru alegeri în străinătate.

Și, dacă tot o ținem langa cu votul în străinătate, hai s-o facem pe baza unui principiu simplu: de votat să voteze în afara țării doar cei care-au plătit impozit în țară în ultimii ani. Dacă ești cât de cât legat de țară, e imposibil să nu deții vreo proprietate căreia să-i plătești impozitul. Și, în acest caz, chiar ar merita efortul deoarece ar fi vorba de cetățenii care au o justificare pentru votul pe care și-l exercită. Dar nici așa nu le-ar conveni securiștilor și reprezentanților lor din politică. Motivul e unul cât se poate de simplu: în general, masa lor de manevră e compusă din pleavă, din cei despre care spuneam că e bine că am scăpat de ei. Aceștia, chiar dacă dețin vreo proprietate, e greu de crezut că-i plătesc impozitul. Dacă fac dovada acestei plăți, atunci dreptul lor de vot de-acolo e justificat, altfel, hai să fim serioși!

După cum limpede se observă, soluții de descongestionare există, dar Securitatea vrea cu totul altceva, anume o metodă facilă de falsificare a alegerilor. Dacă se va merge – așa cum deja s-a început – pe retorica votului electronic și a celui prin corespondență, soarta votului e pecetluită de-acum înainte. Sper totuși să nu se ajungă la asemenea aberații. Nu de alta, dar poate că mai e nevoie cel puțin să se știe care e opținunea reală a poporului.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Vasile Astărăstoae: ”Caragiale a fost genial!”

Dacă cineva mai avea vreo îndoială că noi și cei care traiesc pe malul stâng al Prutului avem gene comune, viața politică din cele două entități statale spulberă această incertitudine.



1.Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) din Republica Moldova, condus de Maia Sandu, a decis miercuri seară să accepte condiția Partidului Socialiștilor (PSRM), partidul prorus al președintelui Igor Dodon, de a vota un președinte al Parlamentului propus de PSRM, pentru a putea debloca activitatea legislativului – potrivit Radio Chișinău. Decizia a fost luată la Consiliul Politic Naţional al PAS, la propunerea Maiei Sandu, cu 46 de voturi „pentru” și unul „împotrivă” din totalul celor 47 de membri prezenți. PAS și-a asumat „o decizie dificilă pentru a debloca situația politică actuală și a oferi Republicii Moldova un guvern legitim și democratic”.

Maia Sandu a fost prezentată în România ca un vârf de lance al curentului pro-european, anti-rusesc, anti-comunist. Această Jeanne d’Arc ot Chișinău, progresistă și anticlericală, în campania electorală a promis că va lupta pentru instaurarea statului de drept, împotriva „penalilor”, împotriva dictatorului Dodon, care vrea să se alieze cu Putin și să conducă Moldova pe un drum antieuropean. Astăzi, în interesul țării, ea se sacrifică și face o alianță cu socialiștii lui Dodon. Mai mult, sacrificiul merge până la capăt: după ce va fi instalat un președinte socialist al Parlamentului, Maia Sandu va fi Premierul unui Guvern susținut de socialiști. Pe scurt: pupat Piața Independenței.

2.În România, progresiștii au tunat și fulgerat împotriva micului Titulescu, ”Puie Monta”, plagiator (dovedit inclusiv în instanță), palavragiu, agent SIE etc. Iată că, în interesul țării, pentru a debloca situația politică actuală, Victor Ponta a fost reevaluat și este frecventabil. Bea cafeaua cu Barna. Ludovic Orban și, mai ales, Rareș Bogdan (la Realitatea TV) denunțau acțiunile anti-românești ale UDMR-ului. Iată că, în interesul țării, pentru a debloca situația politică actuală, udemeriști au devenit aliați onești și de nădejde. Pe scurt: pupat Piața Independenței.

În concluzie: Caragiale a fost genial.

Autor: Vasile Astărăstoae

Sursa: Vasile Astărăstoae Facebook

Catastrofa verde, PNL și Klaus Iohannis

Astăzi avem doar jumătate din pădurile existente în România în momentul restartării. Adică în 1989. O doime din aurul verde al acestei țări s-a topit. În beneficiul unor societăți străine. Iar rezultatul se vede. Cu ochiul liber. Mai ales acum, când România se confruntă cu grave inundații și alunecări de teren. Cine răspunde pentru această catastrofă?



Puzderia de organizații nonguvernamentale, finanțate cu banii unor fundații din Europa de Vest, dar și din Statele Unite, se concentrează aproape în exclusivitate în raderea de pe fața pământului a „ciumei roșii”. Foarte bine. Și în dărâmarea Guvernului Dăncilă, care, în ciuda rezultatelor statistice, este taxat negativ, în sensul că a condus rău economia. Foarte bine. Uimitor este însă că, în raport măcar cu acest atentat asupra siguranței naționale a României, efectuat prin prădarea fără milă a fondului forestier, nu se vede nicio reacție cât de cât concludentă a așa-zisei societăți civile. Nici statul paralel nu reacționează. Și cu atât mai puțin aliații noștri din Uniunea Europeană, care au grijă să ne dădăcească non stop legat de statul de drept. Dar președintele României ce a făcut? Cum își merită Klaus Iohannis al doilea mandat?

Circulă în spațiul virtual un filmuleț cumplit. O garnitură cu vagoane, care parcă nu se mai termină, încărcată până la refuz cu bușteni românești, care ia drumul Austriei. Și asta în condițiile în care, printre nenumăratele semnale controversate, liberalii, prin vocea fermă a lui Rareș Bogdan, ne informează rituos că atunci când vor veni la guvernare, vor interzice cu desăvârșire exportul de masă lemnoasă neprelucrată. Excepțional! Același lucru îl promit însă și guvernanții. Nu de azi, de ieri. Din 2015.

Să vă spun pe scurt cum s-a ajuns ca jumătate din aurul verde al României să dispară într-un triunghi al Bermudelor. Fără vreun folos pentru cetățeni acestei țări. E cât se poate de simplu. O societate comercială a reușit, cum-necum, să obțină un monopol asupra exportului de lemn românesc. Se numește Schweighofer Holzindustrie și are capital austriac. Anchetele internaționale, nu numai cele națioale, au stabilit fără niciun dubiu că Schweighofer Holzindustrie a utilizat, pentru a ajunge să ocupe o asemenea poziție, practici contrare regulilor comerciale. Între altele, ani la rând, a plătit –cruciți-vă – bonusuri tuturor celor care tăiau masă lemnoasă peste cotele legale. Și, evident, lucrurile nu s-a limitat la atât. Schweighofer Holzindustrie și-a întins „antenele” în mod ferm în mediul politic, în interiorul instituțiilor statului român, dar și în presa redusă la tăcere prin contracte substanțiale de publicitate. Aceste antene au ajuns sus de tot.

În 2015, parlamentarii mai multor partide au elaborat un proiect de act normativ pentru modificarea codului silvic. În special în ceea ce privește limitarea defrișărilor abuzive. Schweighofer Holzindustrie a protestat printr-un demers scris adresat Parlamentului României, prin care a încercat să explice de ce este îndreptățit să facă ceea ce face. Parlamentul a mers mai departe. Legea finalizată a plecat spre promulgare. Acolo s-a izbit de îndărătnicia lui Klaus Iohannis. Acesta a retrimis-o în Parlament. Însoțită de o întreagă argumentație a instituției prezidențiale. Pe care și-a asumat-o. Ei bine, textul este identic, inclusiv în ceea ce privește semnele de punctuație, cu cel din memoriul Schweighofer. Președintele a dat copy-paste.

Nu-mi pot reprima o întrebare. Cum va stopa Partidul Național Liberal această ticăloșie, acest atentat catastrofic asupra pădurilor României, în condițiile în care președintele Klaus Iohannis, pe care același partid îl susține pentru un al doilea mandat, s-a plasat ferm de cealaltă parte a baricadei?

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

70 de ani de la publicarea primei ediții a romanului lui Orwell, „1984”

Pe 8 iunie 1949 apărea 1984, romanul distopic al lui Orwell care descria o societate supravegheată totalitar. Dincolo de supravegherea omniprezentă, controlul minților se efectua prin controlarea și manipularea infrastructurii cognitive de bază pentru orice societate: limbajul și istoria. Limbajul este structura conceptuală care permite semnificarea și numirea, așadar crearea unei ordini recognoscibile, reproductibile care face posibilă existența umană.



Modificarea limbajului în celebra „newspeak” sau „nouvorba” înseamnă că posibilitățile gândirii umane sunt manipulate și limitate prin manipularea structurii conceptuale a limbajului. La un mod grosier, așa cum se întâmpla în societatea din 1984, această manipulare poate inversa sensul cuvintelor – războiul este resemnificat în pace, dragostea în ură etc.

Rescrierea istoriei – vechi sau recente – are rolul de a distruge orice criteriu cât de cât de obiectiv, de a distruge posibilitatea unui adevăr și al unei deveniri obiective, care nu ține de controlul politic totalitar. Dacă istoria devine într-atât de fluidă încât poate căpăta formele dictate de partid, chiar și atunci când asta înseamnă contrazicerea flagrantă a propriei istorii anterioare, asta înseamnă că se distruge însăși posibilitatea unei memorii sociale cât de cât autonome, dar și sentimentul că există o istorie, un trecut, care nu pot fi modificate după bunul plac, că există, ceva, acolo, care depășește voința oricui, oricât de puternic ar fi pe pământ.

Într-o astfel de societate, sunt inventate noi crime: „crimăgândit”, „crimăvorbit” și chiar și „facecrime” sau „crimăfacială” – atunci când gândești, vorbești și exprimi non verbal lucruri interzise de ordinea de partid și de stat.

Celebru este și minutul de ură, acea incitare-defulare a urii colective direcționată către disidenții sistemului transformați în dușmani ai poporului. Care nici nu trebuiau să fie reali – rolul dușmanului poporului este unul esențial pentru funcționarea societății totalitare.

Romanul lui Orwell a intrat deja în limbajul comun. Big Brother este o denumire de care a auzit toată lumea. În ciuda acestui lucru și a banalizării sale, distopia lui Orwell pare, cum zice o memă, mai degrabă un program de implementat decât o ficțiune inspirată. Nu am devenit mai conștienți sau mai prezenți, ci mai blazați și mai hipnotizați de acest program in the making. Posibilitățile de supraveghere ubicuă au explodat în societatea digitală, fără a fi nevoie de teroarea din 1984, căci participăm la ea de bunăvoie, ca în teoriile francezilor postmoderni. Crimagânditul, crimavorbitul și fața-criminală sunt deja realități într-o lume a corectitudinii politice și a corectitudinii emoționale. Cât privește minutul de ură, acesta este distribuit cu atenție către indezirabilii lumii celei noi care stă să se nască din coșmarurile noastre.

Autor: Anghel Buturugă

Sursa: Anghel Buturugă Facebook

Șerban Cionoff: De ce nu am avut parte de „minimă rostire prezidențială” despre Valea Uzului?

Țara a trecut printr-o uriașă cumpănă! La Valea Uzului,a fost  foarte aproape ca lucrurile să nu ia o întorsătură cumplită, așa după cum am mai trăit la Târgu Mureș în 1990. Numai o minune a făcut ca bomba cu ceas a unor tensiuni cinic întreținute, din lăuntrul și din afara granițelor,  împotriva României  a făcut ca la Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului să nu se producă o fapte cu urmări greu de controlat pe o perioadă greu de estimat.



Pentru moment,la Valea Uzului, lucrurile pare că s-au calmat. Dar asta nu înseamnă că, latent, bomba cu ceas a unor provocări cu declarată tentă iredentistă, nu ar mai putea exploda. Nu vreau să induc scenarii alarmiste și, cu atât mai mult, să incit la neîncredere și la intoleranță, dar, de data asta, s-a ajuns mult prea departe și este nevoie de o analiză aprofundată și temeinică a cauzelor reale ale incidentelor care au avut acolo nu numai ieri, ci în ultimele zile sau chiar săptămâni.

După cum era de așteptat, despre evenimentele de la Valea Uzului s-au pronunțat lideri sau analiști politici, jurnaliști, oameni de diverse vârste și profesiuni. O singură voce nu s-a auzit și asta este ceva care depășește orice limită a înțelegerii și, iertat să fiu!, a îngăduinței. Vocea lui Klaus Iohannis, (încă) președintele României, investit prin Legea fundamentală a țării, să fie garantul independenței naționale ,al unității și al integrității teritoriale a țării și, în egală măsură, să exercite funcția de mediere  între puterile statului și între stat și societate. Există, desigur, o explicație, pur formală, de circumstanță, și anume aceea că așa-numitul „președinte al tuturor românilor” se află în prezent la Ljubljana, pentru a participa la Summitul Inițiativei celor Trei Mări unde se discută importante probleme privind securitatea energetică și unde, după o proprie declarație are „foarte multe de făcut”.

Departe de mine gândul de a subestima importanța summitului și chiar pe cea a prestației (încă) președintelui Klaus Iohannis. Dar, mă întreb și sunt convins că nu sunt nici pe departe singurul care se întreabă: oare, evenimentele de la Valea Uzului, pericolul imens al izbucnirii unor confruntări între românii și maghiarii aflați la cimitir, de o parte și de alta a porții, sunt, pentru Klaus Iohannis, un subiect atât de neînsemnat încât să nu își găsească vreme pentru a transmite, de acolo, din depărtări, un mesaj la calm și la înțelepciune tuturor părților implicate, clasei politice și instituțiilor statului? Care să fie cauza pentru care nu am avut parte de o”minimă rostire” (cum bine a zis , aseară, Mircea Badea) din partea celui care, cu numai o zi două în urmă, se întâlnise la Cotroceni, zice-se, pentru negocieri privind traducerea în viață a temelor referendumului. Cel care, imediat după încheierea consultărilor, a aruncat pe piață ideea unui așa-zis Pact pe care îl dorește mintenaș semnat de către toate partidele parlamentare. Document despre care, aici, în jurnalul, Dan Constantin a scris, negru pe alb, că, în realitate,nu este decât copia unei inițiative de compromis la nivelul unor grupări politice de la Bruxelles. Fiind gândit pentru ca să dea câștig de cauză PPE în negocierea funcțiilor cheie ale noilor instituții ale Uniunii Europene și între ale cărui obiective de bază se află susținerea lui Manfred Weber pentru a dobândi funcția de președinte al Comisiei Europene.

Faceți, vă rog, o simplă comparație între logoreea prezidențială despre intenția PSD de a scoate România din Uniunea Europeană- temă pe cât   de falsă și atât de otrăvită – și muțenia absolută pe care o păstrează (încă) locatarul de la Palatul Cotroceni despre evenimentele din ultimele zile de la Valea Uzului și apoi trageți singuri concluzia. Iar, pentru a fi pe deplin edificați despre ce vorbim în momentul de față, vă mai invit să  facem o comparație între abisala tăcere a domnului Klaus Iohannis și mesajul transmis direct de către ministrul de externe Theodor Meleșcanu omologului său de la Budapeste, Peter Szijjarto. Mesaj în care, pe un ton foarte civilizat, îl asigură că „s-au luat toate măsurile necesare pentru a evita escaladarea nedorită a situației, fără a fi necesare intervenții externe neconstructive în acest sens”. De asemenea, vă invit să puneți față în față faptul că despre cele petrecute la Valea Uzului nu am avut parte de „o minimă zicere prezidențială” și  referirea directă pe care a făcut-o aseară diplomatul și juristul redutabil Titus Corlățean la Convenția de la Geneva din 1949, potrivit cărora militarii căzuți în lupte, încetează să mai fi adversari sau dușmani și nu mai pot face obiectul unor manifestări ostile, resentimentare. După cum nu este posibil ca cineva să impună comunităților care dintre cei îngropați în cimitirele militare trebuie comemorat și cine nu are voie să facă asta.

Din nou vă invit să puneți în balanță faptul că Theodor Meleșcanu și Titus Corlățean sunt printre personalitățile publice de prestigiu  care s-au pronunțat, deschis și cu extrem de multă dreptate asupra grevelor lecții ale evenimentelor de la Valea Uzului, după cum, domniile lor au fost și personalitățile publice pe care (încă) președintele Klaus Iohannis le-a atacat, din nou și foarte recent,invocând pretexte sordide și minciuni crase.

În concluzie, iată că avem și răspunsul la întrebarea lui Mircea Badea despre cauzele pentru care ne-a lipsit acea”minimă rostire prezidențială” despre cele petrecute la Valea Uzului. Pentru că (și) în aceste zile domnul(încă)președinte Klaus Iohannis se află… departe de țară!

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro

USR-ista Ana Ciceală, “ecologista” care administrează o firmă străină care a achiziționat 11.000 de hectare de pădure pentru exploatare forestieră

Ana Ciceală, consilier local USR și o vajnică apărătoare a parcurilor și copacilor din București, administrează o firmă străină care a cumpărat 11.000 ha de păduri în România pentru exploatare forestieră. Firma a fost achiziționată în decembrie 2012 de celebra Holzindustrie GMBH, cel mai mare exportator de lemn din România.



Politicienii vând pădurile României. Politicienii USR. În 1 aprilie 2008, Ana Ciceală a fost numită administrator unic al firmei JUEL NIELSEN FOREST & AGRICULTURE INVESTMENTS SRL. Până la acea dată, administrator unic al firmei fusese Ion Ciceală, tatăl Anei Ciceală. În momentul numirii ca administrator, Ana Ciceală era deja angajată a JUEL NIELSEN FOREST & AGRICULTURE INVESTMENTS (JNFAI) în funcția de Transaction Manager, funcție pe care și-a păstrat-o și după numirea ca administrator.

JNFAI, firma administrată de Ana Ciceală, se ocupă cu cumpărarea și exploatarea de păduri. În 7 ianuarie 2009, firma și-a completat obiectul de activitate cu „Intermedieri în comerțul cu material lemnos și materiale de construcții – Cod CAEN 4631”.

Firma JNFAI a fost înregistrată în septembrie 2006 în România având ca unic acționar o firmă daneză JUEL NIELSEN ROMANIAN FOREST AND AGRICULTURE INVESTMENTS A/S. Firma mamă era deținută de Carl Christian Juel Nielsen, un cetățean danez. Ulterior (mai 2008), JNFAI a fost preluată de o altă firmă daneză (TORSANA LASER TECHNOLOGIES A/S), controlată de același Carl Christian Juel Nielsen.

Potrivit CV-ului său, Carl Christian Juel Nielsen a reușit ca, prin firma adimistrată de actuala USR-istă Ciceală și, anterior, de tatăl ei, să preia exploatarea unei uriașe suprafețe de pădure din România. Până în 2012, JNFAI a achiziționat 11.000 hectare de pădure pentru exploatare forestieră în schimbul a circa 20 milioane euro.

Informația e confirmată de tatăl Anei Ciceală, Ion Ciceală, care în CV-ul său susține că doar în perioada în care el a administrat firma (adică până în aprilie 2008), JNFAI a achiziționat proprietăți în valoare de 11,5 milioane euro.

În decembrie 2012, Carl Christian Juel Nielsen și-a vândut firma. Cumpărătorii au fost nimeni alții decât austriecii de la Holzindustrie Schweighofer GMBH, firmă implicată în cele mai mari scandaluri cu tăieri de păduri din România.

Tipic pentru ipocrizia USR: Ana Ciceală i s-a alăturat lui Nicușor Dan în 2015 și a intrat în Consiliul General București în 2016. De atunci, ea a devenit unul dintre cei mai vocali politicieni USR. Și ce apără cel mai vehement politiciana Ciceală? Tocmai parcurile și copacii din București. Aceeași Ana Ciceală, adică administratorul unic al unei firme străine care a achiziționat 11.000 de hectare de pădure pentru exploatare forestieră și „Transaction manager” al firmei respective exact în perioada în care firma tranzacționa păduri de 20 milioane euro.

Documentele care au stat la baza acestei investigații pot fi găsite aici http://www.grupul.ro/ciceala-usr-paduri/

Autor: Mugur Ciuvică, președintele GIP

Sursa: Grupul de Investigații Politice

Avocatul lui Dragnea: ”Cronica unei execuții publice. Societatea deschisă a închis România în zgomotul asurzitor al cătușelor, ce paradox sinistru!”

Luni, 20 mai 2019.  La  Înalta Curte de Casație și Justiție are loc ultimul termen în dosarul liderului pesedist Liviu Dragnea. Afară, în stradă, grupările pro și contra zbiară ca niște căpiați. Repet de câteva ori în fața completului de judecată, premonitoriu, numele lui Mencius.  Verdictul  se amână, cum altfel?, la 27 mai 2019, după alegeri. În aceeași  zi, instanța se va pronunța și în cauza peneliștilor George Scutaru și Dan Motreanu. Pe amurgite,  la Rahova, este adus din țările calde și Radu Mazăre. Simbolul stângii hrăpărețe, în opinia multora. Electoratul haștagist avea nevoie de un șoc emoțional, statul iohannist lucrează cu aprindere  pentru… întreprinderea transnațională.



Vineri, 24 mai 2019, Casual Friday, dacă luăm în serios Ambasada Danemarcei la București. „Care-i prognoza? Va fi o duminică fierbinte și după, posibil să fie mai răcoare!” citim pe o postare ciudată, un fel de  parolă, de genul celei cu „Radu cel Frumos” din decembrie 1989. O înșiruire de cuvinte declanșatoare a crimei judiciare, asemănătoare asasinatului căruia i-au  căzut victime  soții Ceaușescu. Mă ia cu frig pe șira spinării, vikingii nu risipesc vorbe aiurea, știu ei ce știu.

Duminică, 26 mai 2019. Seara, la închiderea urnelor de vot,  Klaus cel Fălos și Răzbunător proclamă orgasmic victoria zdrobitoare a Dreptei reunite sub sloganul „Muie, PSD!” Ori de câte ori îl  privesc pe sibian, îmi repet că Lev Tolstoi n-a greșit cu nimic când a zis că „înfumurarea micșorează capacitatea intelectuală.”[1] La o populime ca a noastră, nici că se potrivea  altceva! La scurt timp, Liviu Dragnea iese să  ne anunțe că  totul e pierdut. Discursul unui om sfârșit.  Bate în retragere și încearcă să-i îmbuneze  pe  lunetiștii care luaseră deja linia de ochire.

Luni, 27 mai 2019, ora 12. Paiața de la Cotroceni dă buluc pe  micile ecrane și anunță, nitam-nisam, că „hoții și infractorii trebuie să stea la pușcărie”. Peste o oră și ceva, apare și decizia  de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Exact  cum le recomandase implicit Klaus Werner Iohannis, curată coincidență ! În cazul liberalilor, pronunțarea va fi la 10 iunie, prea bătea la ochi inegalitatea de tratament penal. Cretinii din noua societate civilă iau cu asalt Piața Victoriei și desfac sticlele cu șampanie. Țara de cobai a ajuns o țară de canibali, nu înainte  de a fi traversat și stepa ieruncilor. Țiganii au obiceiul de a chefui cu morții în cimitire, huliganii junglei multilateral  globalizate  sunt mai sofisticați: ciocnesc paharele cu licori  scumpe pe leșurile adversarilor.

Marți, 28 mai 2019. Potăile pesediste amușină mirosul de sânge și se întorc  la carmangeria din Kiseleff. Mulți dintre pupincuriștii încarceratului își arată bărbăția la catafalcul proaspăt  dispărutului  și se angajează să… reformeze partidul. Ceilalți, recent ostracizați, sunt reevaluați și își recapătă brusc apetența pentru funcții. Vorba cuiva din anii ’90: „S-au deconspirat !”

Miercuri, 29 mai 2019. Viorica lu’ Dăncilă are o revelație: „Nu știu ce e ăla stat paralel, eu am fost plecată din țară vreo nouă ani. Nu m-ați auzit și nici nu o să mă auziți vorbind despre așa ceva !” Sărmana, iartă-i, Doamne, pe cei săraci cu duhul ! În  jurul clădirii Guvernului se reped dulăii, marii carnasieri,  cu Klemm în frunte, care avusese grijă să iscălească și diplomele de merit pentru zeloșii activiști filoamericani din presa dâmbovițeană aservită. „Idiotul util” își făcuse datoria cu vâf și-ndesat și merita recompensele. În siajul yankeului s-a ivit și un maidanez pripășit  o vreme pe malurile Potomacului, ridiculizat de Ion Iliescu cu un apelativ greu de uitat: „Prostănacul”.

Întors  de la Bruxelles, vremelnicul locatar al palatului din Deal s-a înfățișat grabnic  și impozant la microfon, cu același rânjet tâmp- sfidător. „Bravo poporului român, euro-stăpânii vă felicită, ați votat exact pe gustul lor!”  și-a lăudat el compatrioții, de parcă era părintele unui copil oligofren mângâiat  pentru că se spălase pe mâini după ce fusese la closet. Și, bineînțeles, a cerut demiterea unor miniștri proscriși, imediat ! Care „imediat înseamnă imediat” ! „Domnii cu această convingere a lor că pot ajuta poporul sunt aidoma căpușelor care ar  vrea să însănătoșească omul pe care îl parazitează”[2], mă trezesc cugetând aidoma scriitorului rus.

Pe la nămiaz, Ambasada Marii Britanii, tot de la noi, a  lămurit definitiv lucrurile: „Moment excepțional pentru democrația românească. La trei decenii după căderea comunismului, România a demonstrat zilele acestea, prin prezența masivă la vot și printr-o decizie cheie a justiției, că instituțiile sale funcționează”. Quod erat demonstrandum.

Mă frec la  ochi și mă rog ca autorii comunicatului britanic să  aibă parte de sentințe în care judecătorii să-i trimită la carceră deoarece un martor, de pildă, a declarat că John „era un fel de Dumnezeu, în sensul că toată lumea îl asculta, să nu îl supere”, aceasta fiind „cea mai sugestivă și relevantă” depoziție… Sau că sociologul E.Tannenbaum scria în  cărțulia sa, Experiența fascistă: societatea și cultura italiană, că „influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop determinat”. Ori: „Este cunoscut faptul că o persoană cu cât deţine mai multă putere, «cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia şi cu atât mai sigură   eficienţa tacticilor de influenţă aplicate»” (din păcate nu ni se spune cine-i autorul  perlei…). Mda, „conducerea și puterea sunt esențial sinonime”, se bagă în vorbă  și F.E. Fiedler și uite cum  participația  penală  a  instigării și-a găsit o motivare doctă și cosmopolită.

De aici până la înlăturarea prezumției de nevinovăție n-a mai rămas decât un pas, lesne făcut prin două întrebări memorabile. Ce to be or not to be, Shakepeare e un biet diletant ! Așadar, raționamentul se termină cu semne de întrebare:

– „Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul Dragnea Nicolae Liviu care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar în prezenţa martorei Magheru şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei Alesu Floarea că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu Liviu Nicolae Dragnea?”;

– „Or, dacă cu inculpata Stoica Anisa Niculina a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă și susţinerea inculpatei Alesu Floarea potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, Botorogeanu Adriana şi Stoica Anisa?”

Mai contează că nefericita instigată, confruntată, în prezența pretoriului de judecată, cu instigatorul, devenit dușmanul poporului cretinizat cu premeditare, a relatat că „domnul Dragnea nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsură de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o.

Domnul Dragnea nu mi-a reproşat niciodată că, aşa cum am arătat, am sancţionat-o disciplinar pe Stoica Anisa. Arăt că domnul  Liviu Dragnea nu mi-a reproşat că am chemat-o la muncă pe Stoica Anisa Niculina.

Când domnul Dumitrescu mi-a spus să o chem la serviciu pe Stoica Anisa nu am discutat acest aspect  cu Liviu Dragnea. (…)

Nu, inculpatul Liviu Dragnea nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane.

Nu, nu cunosc ca inculpatul Liviu Dragnea să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman»” și „De față la această discuție între mine și Liviu Dragnea nu a mai fost prezentă nicio persoană Nu pot indica o persoana care să confirme aceste întâlniri și obiectul legat de cele două persoane.”

Chichițe avocățești, vor ricana viermii necrofagi înmulțiți cu miile pe leșul unei țări sugrumate cu perna statului de drept. Au trebuit trei decenii  ca să ne predăm străinilor  în chiotele de bucurie ale imbecililor cu atitudine. Societatea deschisă a închis România în zgomotul asurzitor al cătușelor,  ce paradox sinistru ! De aceea, propun ca pe frontispiciul fiecărei instanțe băștinașe să dăltuim în eternitate citatul blestemat al chinezului Mencius: „Acolo unde există voința de a condamna, există și probe”. Ce „Justitia  domina et regina omnium virtutum” ? Baliverne romane… Fiindcă voința e  totul, nicidecum legea !

––––––––––––––––––––

[1] Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910)

[2] Lev Nikolaevici Tolstoi, Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910)

Autor:

Sursa: Marian Nazat Blog