Principalul exerciţiu al discernământului este analogia. Întotdeauna când analizăm ceva, trebuie să ne întrebăm din ce clasă face parte obiectul supus atenţiei. Imediat ce am identificat categoria obiectelor cu care are ceva în comun, putem aplica principiile universale. Asta înseamnă că nimic nu este cu desăvârşire nou, toate sunt vechi, totul seamănă cu câte ceva. Fireşte, în cadrul aceleiaşi specii nimic nu se repetă, nici măcar două lucruri nu sunt perfect identice. În Talmudul babilonian, atunci când doi rabini dispută soluţia unei probleme, cel care găseşte analogia cea mai adecvată este considerat ca având automat dezlegarea corectă. Rabinii admiteau nu doar faptul că analogia este calea, ci că măiestria în alegerea analogiei aparţine intelectului celui mai elevat. Acest mod de a tranşa o dispută, bazat pe exerciţiul analogiei, era o analogie în sine.
Dacă cineva pretinde că “nu putem compara”, de fapt vrea să blocheze reflecţia. Nu putem compara doar ceea ce este incomparabil, adică pe Dumnezeu. În rest totul, fără excepţie, este comparabil cu totul. Doar Dumnezeu este unic, nefăcând parte din nicio clasă, fără comună măsură cu nimic. Restul lucrurilor nu depăşesc contingentul. Dacă stabilim că ceva este imposibil de comparat, atunci construim un idol, un succedaneu de divinitate. Nu doar ceva irepetabil (toate sunt, după cum spuneam, unice), dar ceva ale cărui calităţi nu suportă nici măcar vreo asemănare. O esenţă. Este nu doar contraproductiv intelectual, pentru că anulează efortul înţelegerii, dar şi blasfemiator.
Autor: Radu Iliescu
Adauga comentariu