Ei, stimabile cetitor, dacă ar fi să ne așezăm comod pe o bancă de mahala politică și să privim prin monoclul satirei spre scena de la București, am zice că ne aflăm într-o piesă nouă, dar cu decor vechi, doar că actorii și-au schimbat pălăriile mai des decît ideile. La vîrful statului, Dănuț, președintele, pare prins într-o încercare neîntreruptă de a schița șotronul ecuațiilor politice și aritmetica ambițiilor adolescentine. În fiecare zi, aceeași întrebare: cine cedează, cine acceptă, cine mai negociază încă o dată? De parcă țara ar fi un șantier unde planurile se redesenează înainte de fiecare lopată de pămînt. În jurul mesei de negocieri, partidele, cu un ciolan în gură, și cu ochii după altul, se învîrt asemenea unor negustori care nu mai discută despre marfă, ci despre taraba pe care o vor ocupa în piață. Fiecare jură că luptă pentru interesul public. Numai că interesul public seamănă tot mai des cu o rudă îndepărtată, pomenită la sărbători, dar uitată în restul anului.
Într-un colț al scenei, își face apariția, cu aer de „curățenie generală”, USR, acest june de partid nebărbierit, intrat în arena cea mare cu buzunarele pline de entuziasm demolator și cu pantofii plini de praful mocirlos al politicii cu două fețe. Și cum să nu fie așa? La noi, politica nu e drum asfaltat, ci mai degrabă uliță cu glod, unde chiar și intențiile bune își pierd forma în contact cu realitatea. Dar, vai! Ce vedem? În jurul mesei puterii, domniile lor, „bătrânii” și „noi-veniții”, toți cu hainele acelea ale funcțiilor, croite parcă din stofă de promisiuni electorale și căptușite cu interese trainice. Unii le poartă cu infatuare, alții încă se împiedică în ele, dar toți, fără excepție, le apără cu sfințenie, ca pe niște „uniformuriˮ de paradă. Cum bine ar fi zis condeiul mai vechi al lui Caragiale, dacă ar fi fost martor la asemenea întîmplări: „curat murdar, coane Fănică!” Căci la noi, unde se strigă reformă, tot mai des se încheie contracte de cumetrie; unde se promite transparență, se ridică perdele mai groase; unde se vorbește despre nou, se reșapează vechiul cu parfum de modernitate. Iar „hainele puterii”, ah! ce metaforă nimerită… Sînt ca niște galoși prea mari pentru pași infantili! Au intrat cu ei în politică și, pînă să te dezmeticească, aleșii ori s-au împiedicat în propriile intenții, ori au calcat strîmb pe mocirla compromisurilor. Unii îi poartă cu morgă, alții cu jenă, dar toți ajung să descopere că galoșul puterii nu e încălțăminte de ocazie, ci costum permanent. Așa se face că scena rămîne vie, zgomotoasă și profund românească: cu aplauze la intrare, cu rumoare la mijloc și cu eterna întrebare la final – „noi am vrut schimbare sau doar am schimbat actorii din aceeași piesă?”
Dacă ar privi astăzi viața politică, Caragiale n-ar duce lipsă de inspirație. S-ar așeza la o cafenea, și-ar răsuci mustața și ar nota, cu o ironie fină, cum fiecare politician vorbește despre binele public, dar fiecare înțelege altceva prin acest „bine”. Înțelege doar binele lui! La acest moment, în piața politicii, e zarvă mare. Unii strigă că președintele e vai de el, alții că face destule rele pe afară, prin casă și la joacă, iar ceilalți sînt convinși că, indiferent ce-ar face, tot nu face un lucru bun. Adevărul pare să fie ultimul invitat la dezbatere. Deci, la mijlocul scenei e Danuț, cu hărți, fițuici, bîlbe, grafice și explicații de baltă, mai lungi decît un pod în paragină. Susținătorii plătiți mint că omul care încearcă să pună ordine într-un mecanism complicat; cei treji la minte îl consideră servil străinătății și Ucrainei, prea lent și dezechilibrat. Fiecare tabără vorbește atît de hotărât, încît ai crede că adevărul și-a împărțit domiciliul în două.
Între timp, ceilalți politicieni își continuă spectacolul. Unul promite imposibilul, altul explică de ce imposibilul promis de primul este, de fapt, foarte posibil, iar un al treilea anunță o comisie care să stabilească dacă imposibilul există. Publicul aplaudă, huiduie, schimbă tabăra și o ia de la capăt. Și astfel, românul rămîne spectator la o piesă care nu se mai termină. Decorurile se schimbă, actorii se mai schimbă și ei, dar replicile rămîn surprinzător de asemănătoare. Se vorbește solemn despre responsabilitate, transparență și reformă, iar apoi fiecare își caută locul cel mai confortabil pe scenă. Morala? În politică nu este suficient să vorbești frumos și nici să ai întotdeauna dreptate în ochii susținătorilor. O administrație se judecă după rezultate, iar o democrație are nevoie atît de lideri competenți, cît și de cetățeni care privesc critic toate taberele, nu doar pe cele ale adversarilor. Politicienii nu se despart de scaunele puterii, iar românul s-a obișnuit cu birul, cu prostituția clasei politice, cu impostura lor, cu promisiunile care înfloresc înainte de alegeri și se ofilesc după numărarea voturilor. Cu șantierele care îmbătrînesc mai repede decît muncitorii. Cu drumurile care se repară atît de des încît ajungi să crezi că asfaltul este o plantă anuală. Dar cel mai bine s-a obișnuit cu birul. El vine întotdeauna la timp. Nu întîrzie, nu cere explicații și nu acceptă scuze. Statul are o calitate rară: își amintește de cetățean cu o precizie matematică atunci cînd este vremea taxelor, amenzilor și impozitelor absurde. În restul anului, cetățeanul poate aștepta. Poate aștepta o mărire de venit, un trai mai decent, eliberarea din sclavie, poate aștepta o societatea mai dreaptă, o autorizație, un drum mai bun, o școală renovată sau o instituție care să-i răspundă fără să-l plimbe dintr-un birou în altul. Dar cînd vine ziua dărilor, administrația dovedește o memorie demnă de un savant. Există o filosofie tăcută a poverii fiscale: dacă omul încă mai respiră, probabil mai poate plăti ceva. Dacă a reușit să-și cumpere o pîine, poate suporta încă o taxă. Dacă a aprins lumina, înseamnă că poate suporta o factură mai mare. Dacă merge la serviciu, sigur mai încape un impozit în buzunarul lui. Astfel, românul pleacă dimineața la muncă asemenea unui călător care își împarte cîștigul înainte de a-l primi. O parte pentru stat, o parte pentru utilități, o parte pentru bancă, o parte pentru alimente. Ce-i rămîne românului? Speranța că luna viitoare va fi puțin mai ușoară. Dar luna viitoare vine cu alte prețuri, alte taxe și alte explicații ale clasei corupte, despre cît de necesare sînt toate acestea. Întrebați-l pe Bolo-van, demisul care nu se dă plecat din guvern.
În schimb, discursurile traseiștilor de pe centura politicii sînt gratuite. Ele curg fără TVA, fără accize și fără plafon. Politicienii vorbesc despre solidaritate, reformă și responsabilitate cu aceeași ușurință cu care omul de rînd își calculează dacă îi mai ajung banii pînă la salariu. Pentru fiecare nouă povară există întotdeauna o justificare elegantă și un termen tehnic suficient de complicat încît să sune inevitabil. Sărăcia nu mai intră pe ușa românului. Ea vine prin notificări, prin facturi, prin bonuri fiscale și prin prețurile care se schimbă înainte ca etichetele să apuce să se dezlipească de pe rafturi. Nu bate la ușă. Se așază la masă și își face loc între pîine și lapte. Iar românul, cu umorul lui încăpățânat, continuă să glumească. Face haz de necaz, pentru că necazul pare prea mare ca să fie purtat fără un zîmbet amar. Rîde când vede că salariul îi intră în cont și, aproape în aceeași clipă, începe să plece în toate direcțiile. Parcă banii au învățat singuri drumul către taxe, rate și facturi și către Zelenski.
Se spune că statul este casa tuturor. O fi. Numai că unii locatari au impresia că sînt chemați mai ales atunci cînd trebuie plătită întreținerea. În schimb, cînd cer apă caldă, acoperiș sau o scară reparată, li se explică răbdător că procedurile sînt complicate, fondurile limitate și vremurile dificile. Românul nu cere privilegii. Nu visează palate și nici averi. Ar vrea doar ca munca lui să valoreze mai mult decît lista obligațiilor care îl așteaptă la sfîrșitul fiecărei luni. Ar vrea ca taxele pe care le plătește să se întoarcă în spitale curate, școli bune, drumuri sigure și instituții care respectă timpul oamenilor, nu în conturile politicienilor și specialilor care au devalizat bugetul de stat. Pînă atunci însă, birul rămîne cel mai punctual funcționar al statului. El nu lipsește niciodată, nu intră în concediu și nu se împiedică de birocrație. Își face datoria cu o rigoare pe care cetățeanul ar dori să o întîlnească și în alte zone ale administrației. Și poate că aceasta este cea mai amară ironie: într-o țară în care multe lucruri par să meargă greu, obligația de a plăti dijmele merge întotdeauna fără întîrzieri. Iar românul, între speranță și resemnare, își numără mărunțișul, își plătește dările și își spune, cu o urmă de zîmbet: „Poate luna viitoare va fi mai bine.” Este o propoziție mică, dar poartă pe umeri speranța unei țări întregi.
Autor: MAria Diana Popescu
Sursa: Revista Art-Emis
Adauga comentariu