Analize și opinii

Mihai Puflea-Ionescu: “Inteligența artificială a RetuRO m-a dibuit mintenaș că-s retrograd și mi-a stăvilit entuziasmul”

M-a pus Necuratu’ să încerc să fiu hipster și să car vreo 14 ambalaje SGR la automat. Aș! Inteligența artificială a RetuRO m-a dibuit mintenaș că-s retrograd și mi-a stăvilit entuziasmul. Bine, nici hipsterii adevărați care se fământau pe-acolo n-au izbândi mai mult, ce să le fac dacă le trebuie să creadă că nimeni născut pe plaiurile astea nu poate fi la fel de om cu un occidental.
Dar să o luăm cu începutul. Cobor eu din bloc cu cele 14 sticle goale de pepsi, trec strada alene și pășesc în Lidl. Firește, automatul de la intrarea magazinului nu funcționa. Paznicul rânjea satisfăcut la vederea fiecărui nou client dezamăgit, lăsându-și umerii în spate și făcând și mai evident faptul că sacoul de unică folosință pe care i-l dăduse patronul îi era cu câteva numere mai mic.
Îi zâmbesc și eu, amintindu-mi că am văzut încă un automat prin parcare, și-i stric distracția zicându-le și celor câtorva bătrâne care bombăneau cu sacoșele de sticle în mâini să vină cu mine în parcare.
Trecem de colțul magazinului și mă lovește nostalgia copilăriei: la automat o coadă precum cele de la sfârșitul anilor 80 la gheare de găini. Bătrânele își amintesc și ele. Glumim și trece timpul. Hotărâm că data viitoare ne aducem și taburetele pliabile de pescuit.
La fiecare doi-trei inși care-și terminau treaba la automat, câte un mușteriu ieșea nervos aruncând câte o plasă cu sticle prin parcare. Nu-i a bine…
Ajung în sfârșit și eu la containerul cu mașinăria magică care mă face virtuos. Pe jos sticle împrăștiate care-ncotro. În neoliberalism pe drumul spre virtutea individuală trebuie să calci pe ne-virtutea celorlalți, nu?
În felul lui containerul acela e și el un templu, o heterotopie, pentru cei ce se declară atei dar de fapt se închină la alți idoli ciopliți. Respect pios ritualul și țopăi pe sticle până la altarul verde cu o gaură mare și neagă în mijloc.
Din hăul ecologiei se aude un zgomot mecanic. Îl ating, ca pe icoane, și constat că e cald. Aici au cam sfeclit-o, asta e mai degrabă o reprezentare a epocii industriale… unde-s sunetele naturii, ce-i cu risipa asta de electricitate care ajunge să înfierbânte în așa hal orificiul mântuirii consumerismului?
Îmi amintesc că e coadă în spatele meu și mă apuc să îmi bag sticlele. Prima sticlă alunecă grațios pe curelele automatului până în pântecele bestiei. A doua însă trebuie că a păcătuit la vremea ei, că n-a fost primită în viața de apoi. Curelele mi-o întorc. Barem sticlele n-au iad, pentru ele judecata e între salvare și reîncarnare.
Dar eu n-am nevoie de ea și nici nu-i pot găsi păcate, pentru ochii mei e identică cu surata sa ajunsă deja în viața de apoi, doar le-am scos din același bax, e la fel de goală, curată și neprihănită de vreo deformare, cum ne cere scriptura scrijelită pe tablele RVM-ului.
Da’ ce știu eu, un primitiv din colonie, despre înțelepciunea inteligenței artificiale. Îi fac vânt din nou în gaură, cu o ușoară rotire pentru a-i face mai ușoară sarcina cititorului de a dibui și simbolul SGR, și codul de bare.
E drept, în Vest, unde învățăm că trăiesc oamenii superiori, nu ar fi fost nevoie de această dublă verificare. Dar românii sunt corupți, se știe, așa că trebuie să-i împiedicăm să nu care cumva să ia juma’ de para pe o sticlă veche pe care n-au plătit garanția.
Aparatul însă o ține una și bună: sticlele păcătoase nu se mântuiesc! Mă înclin în fața misterelor acestei religii și las sticla deoparte. Următoarea e vrednică. Și încă una. Apoi iar una afurisită de legile înverzirii. Cu toate 7 au fost mântuite. Jumătate. Mai mult decât promit ortodocșii c-ar ajunge în rai, bun marketing. Dar cum rămâne cu cealaltă jumătate?
Între timp descoperisem și micul afișaj de unde aflai jălaniile automatului. Despre unele zicea că nu-s goale, deși evident că erau. Despre altele spunea că nu le găsește codul de bare sau simbolul SGR, deși le vedeam eu din afara aparatului. Despre altele aflam că “nu pot fi recunoscute” – asta în mod clar e o scuză, nu-s io vrednic de a ști misterele SGR-ismului, așa că zice și el ceva numa’ să-l las în pace, cum fac și popii. Dar ultimul mesaj m-a înfuriat: “magazinul nu reciclează această marcă”. Adică recunoaște că are cod și simbol și e curată, dar fiecare magazin hotărăște ce mărci refuză. Magazinul? Păi templul ăsta pretindea că e al SGR, autoritate externalizată de statul român managementului privat, că așa se face în neoliberalism. Bun, dar SGR nu e magazinul, magazinul nu are cum să hotărască că nu acceptă sticlele de…
Mă liniștesc amintindu-mi că mai nou traducătorii români nu știu limba română, așa că probabil exprimarea e greșită și atât. Oricum jumătate din sticlele din același bax au fost primite, așa că baiul nu e nici marca, nici lotul, e doar geniul IT-ismului român care “ne duce pe toți în spate”.
Dar încăpățânarea automatului și-a găsit nașul. Fiecare dintre sticlele păcătoase a mai intrat de cel puțin cincizeci de ori din mașinărie, de s-a înfierbântat hăul ecologismului încă și mai tare. A fumegat vreo termocentrală pentru tot entuziasmul ăsta salvator al planetei cât n-ar fi fumegat dacă le dădeam foc sticlelor. Deja mișcarea de azvârlire a sticlei în genune mi-a devenit automată, benzile nici nu mai aveau timp să se oprească și sticla era din nou pe ele. Până la urmă încă 4 sticle au ajuns în viața de apoi. Rămăseseră 3.
Coada în spatele meu deja ajunsese la dimensiunile cozilor de altă dată de la lapte, alea care răsăreau cu vreo două ceasuri înainte de începerea programului. Și atunci mi-am amintit: un hipster ar cere să vorbească cu managerul, dacă e să învăț tainele Horei Reciclării trebuie să mă comport până la capăt ca ei.
Ș-am pornit către paznic – noi ăștia care “furăm viitorul” știm că paznicul e cel mai manager manager al oricărei instituții. L-am regăsit în același loc, rânjind la un alt set de bătrâni nedumeriți de automatul nefuncțional de la intrarea magazinului. Cine știe, poate în containerul-templu timpul curge altfel, poate aici trecuseră doar câteva secunde în ora pe care o pierdusem eu de când îl văzusem pe paznic.
În fine, îl abordez cu atitudinea regulamentară de “sunt hipster și am drepturi” și începe poezia: nu e treaba lui, nu e automatul magazinului, nu are cu ce să mă ajute. Degeaba, eu nu-l ascultam, ca un bun hipster o țineam pe-a mea. Văzând că n-are sorți de izbândă și mă pregătesc să îl înregistrez a cedat. Îi transmite lucrătorului care se ocupa de RVM-uri că “s-a stricat aparatul”. S-a stricat de dinainte să fi fost fabricat, dar în fine.
Înapoi în containerul-templu, Hora Reciclării era mai degrabă o sârbă – jumătate de cerc dar plină de draci. Aștept cuminte lucrătorul. Îl zăresc de departe și îi ies în întâmpinare să-i explic că nu e stricat nimic, problema e tocmai că funcționează așa cum a fost proiectat… Știe. Suduie nițel și intră în container îndată ce termină clientul care folosea aparatul. Bagă și el sticlele cu aceeași mișcare automată și obsesivă, se vede că a făcut asta de nenumărate ori.
Degeaba.
Îmi spune că în mod normal ar trebui să duc cele 3 sticle pe care automatul chiar nu le vrea la case, să fie preluate manual. Dar la case sunt cozi, angajații și așa sunt prea puțini și hămăliți ca pe plantație, așa că scoate cheia de la ușița ce permite accesul în spatele containerului, o ușă diaconească trecând prin iconostasul RVM-ului spre pântecele bestiei.
După puțină zarvă de plastic vânzolit revine victorios cu trei sticle oarecare ce deja ajunseseră în viața de apoi: “îl păcălim cu ăstea, deja le-a luat o dată, le ia iar”.
Și-mi amintesc avertismentele hipsterilor: suntem o țară de corupți, nu suntem la fel de oameni cu europenii… iată că au dreptate!
Ce folos că de cele mai multe ori “corupția” și “sub-umanitatea” sunt doar feluri nevinovate de a ocoli absurdul existențial în fața căruia ne pun, aici în periferie, regulile progresului neoliberal. În felul lor au dreptate: occidentalii n-ar fi făcut așa ceva. Ar fi îmbătrânit în containerul-templu și nu ar fi născocit așa corupere a sfintelor proceduri.
Lucrătorul îmi ia cele trei sticle de pepsi și-mi dă indulgența papală, tichetul care certifică că le-am reciclat virtuos, și dispare cu ele în măruntaiele RVM-ului înainte să apuc să-i mulțumesc.
Chibzuiesc în drum spre bloc la întreaga daraveră. La cât am învățat despre hipsteri, ecologie, ritual, europenitate și despre păcatul originar al primitivilor născuți aici în colonie.
Degeaba credeam eu că colectarea selectivă în bloc, cum o facem de ani buni, pe ghenele de pe etaje, e mai eficientă, mai comodă, mai simplu de învățat, mai bine supravegheată prin presiunea comunității, mai bună pentru a recupera toate materialele reciclabile.
Nu.
Sistemul Garanție-Returnare nu este despre nimic din toate astea. SGR este despre sentimentul religios, despre virtute consumeristă, despre exercițiul conformității cu orice absurd pentru a te dovedi barem juma’ de european, este despre gatekeeping și profitul banilor de garanție nerecuperați ce rămân unei societăți comerciale căreia statul i-a externalizat o autoritate publică, este despre ce e orice tfl-ism – aparență nu esență.

Despre autor

editor

comentariu

Adauga un comentariu

  • La cate consum, una, doua pe luna , nu contez in jocul asta, le arunc, TIMPUL e cea mai valoroasa marfa.

    Dar ce se intampla cu plasticul in care a fost odorizantul de vas de wc?
    Il pun selectiv la plastice.? Sau sticla de detartrant?
    Ca sa fie reciclate in sticle de cola, sau altceva alimentar?
    Mai bine arse.