Am în minte această postare de ani de zile. Dar abia alegerile intermediare din această săptămână mi-au readus-o în prim-plan.
Există foarte puține experiențe cinematografice în viața mea care să rivalizeze cu prima vizionare a Jocurilor Foamei. O mare parte din reacția mea s-a datorat locului în care mă aflam atunci și felului prost în care îmi mergea viața.
Pentru mine fusese la același nivel cu explozia Death Star (Steaua Morții) în Războiul Stelelor, când aveam de 10 ani, cu momentul în care am rămas fără cuvinte timp de o oră după ce am vizionat Full Metal Jacket (vârsta de 19 ani) și cu plânsul necontrolat timp de 40 de minute după o difuzare la miezul nopții a Schindler’s List (Lista lui Schindler), la 25 de ani.
M-am uitat pentru prima dată la Jocurile Foamei la sfârșitul anului 2012, prăbușit în întunericul – fizic și metaforic – miezului nopții. Timp de mai mult de două ore am stat acolo îngrozit, strângând o pernă în brațe, pentru că ceea ce vedeam în fața ochilor era fiica mea având nevoie de un protector și știind că în acel moment nu aș putea fi acea persoană. Dar oricât de crudă a fost reacția din acea noapte, era exact lucrul de care aveam nevoie în acel moment pentru a mă reculege și a continua.
Așadar, cinicii din audiență să mă ierte dacă mă vor privi ca pe un bătrân moale, pentru că m-am îndrăgostit atât de puternic de ceva ce aș putea sincer considera a fi o alegorie subtil concepută.
Uneori, momentul în care se întâmplă lucrurile este totul.
Când îmi pun la loc pălăria de economist, lumea Suzannei Collins (autoarea Jocurilor Foamei – n. n.) nu mai pare bine gândită. Nu rezistă unui examen profund. Majoritatea poveștilor de genul acesta nu îl trec și, sincer, nici nu ar trebui să o facă.
Ca scriitor, totuși, încă sunt uluit de îndrăzneala ei de a scrie cărțile la persoana întâi, timpul prezent. Între o poveste atât de reală din punct de vedere metaforic și o abordare mai puțin plauzibilă din punct de vedere tehnic, nu am decât un respect imens, ca de la un profesionist la altul.
Dar ca alegorie, în special ca alegorie politică, «Jocurile Foamei» este ceva unic de puternic, pentru că abordează răul fundamental al societății noastre, care ne șantajează emoțional prin copiii noștri, pentru a ne constrânge să ne conformăm unui sistem care este cu adevărat monstruos.
Și cu asta ajung la alegerile intermediare de zilele trecute din SUA.
Acestea sunt jocurile noastre bienale ale foamei și cu toții ne oferim voluntari pentru a fi pur și simplu tribut, crezând că voturile noastre chiar ar putea schimba sistemul, când mai degrabă îl întăresc prin participare, chiar dacă într-un fel doar indirect.
Acum, că furtul este în plină desfășurare și Senatul va cădea în mâinile Democraților, aceștia vor conduce jocurile prin impunerea completă a agendei lor – vor pune capăt procedurii de filibuster (dreptul opoziției la obstrucționarea majorității), vor controla Curtea, vor introduce UBI (Universal Basic Income – propunerea ca întreaga populație să primească un venit minim garantat, condiționat, probabil, ulterior, de un scor social – n.n.), politici de schimbări climatice, avortarea la cerere a bebelușilor de 7 zile ori controlul armelor.
Dar frauda, care este reală, e sprijinită, în egală măsură, și de către o populație zdrobită și traumatizată, atât de amăgită să creadă lucruri care pur și simplu nu sunt adevărate, încât este atât de ușor să se mascheze ceea ce se întâmplă.
Această învăluire în minciună ne-a făcut detectorii de semnale de alarmă atât de hiperactivi, încât s-au ascuțit la maxim. Și în acest ascuțiș se află tot calculul nostru politic.
Avem acum de-a face cu oameni care îi susțin pe Democrați pentru că „nici măcar nu pot…” să voteze pentru republicani din cauza spaimei fără noimă că un pas înapoi de la nebunia progresistă a Teoriei Furiei Critice ori refuzul normalizării sexualizării copiilor ar echivala, pasămite, cu îmbrățișarea nazismului.
Dar, din păcate, în punctul ăsta am ajuns.
Pentru adevărații lor credincioși, încă nu am mers suficient de departe. Dar, numai ei nu sunt suficienți pentru a fi mutat acul atât de departe cât să le ofere Democraților vreo șansă în acest ciclu electoral.
Ceea ce ar trebui să vă sperie mai mult sunt cei de la mijloc, așa-zișii independenți. Frica i-a determinat să-și abdice responsabilitatea civilă, acordând prioritate decadenței, înaintea protejării copiilor lor. Într-un mediu atât de stresant, prea mulți au ales să se teamă de a ne întoarce fie și numai un centimetru înapoi, deoarece asta ar putea declanșa o supracorecție.
Frica legată de Roe v. Wade îi face pe prea mulți oameni să creadă automat că toate avorturile vor fi interzise peste tot, când pur și simplu nu asta s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla.
Argumentele lor au ajuns în punctul în care preferă ca niște drag queens (bărbați deghizați strident în sexul opus – n. n.) să facă pe bani publici twerk (un dans într-o manieră sexuală provocatoare – n.n.) în fața copiilor de opt ani, doar pentru că altfel, pasămite, ar însemna să permitem hărțuirea vreunui homosexual într-un bar din Texasul rural.
Totul este pervertit la extrem.
Și asta mă readuce la Jocurile Foamei.
Pedeapsa pentru violența trecutului este apariția unui păcat originar care nu mai e niciodată șters. Districtele din periferie își sacrifică copiii pentru a întări puterea de control a Capitoliului.
Întregul capital este absorbit în Capitoliu, drenând districtele nu numai de vitalitatea lor, ci și de demnitatea lor, prin umilința ritualică de a crede că unul de-al lor ar avea șansa de a câștiga evenimentul anual.
Dar districtele cele mai îndepărtate de Capitoliu nu câștigă niciodată. Să câștige e un eveniment care se întâmplă o dată într-o generație. Aici Collins înțelege corect economia monedei autorizate. Cei care se află mai aproape de tipărirea banilor primesc partea leului din pradă.
Iar acest furt ritualic alimentează un dispreț față de nespălați la fel de real ca pentru morții din arenă și o simpatie pentru ei la fel de falsă precum capitalul care le susține viețile goale. Decadența Capitoliului este o reflectare a uriașului vid de bogăție în care este proiectată întreaga societate.
Ceea ce mă readuce la alegerile intermediare.
Cu fiecare ciclu electoral, disparitatea dintre centrele rurale și cele urbane crește. Dar nu este numai o disparitate de „capital” sau bogăție. Ci este o disparitate de moralitate.
Cei din orașe votează pentru tot mai multe finanțări din banii publici, până ajung să creadă că au dreptul, în cele din urmă, la un „tribut” din zonele rurale. Dar, fără acele comunități rurale care produc hrana și energia, nu ar exista centre urbane.
Nu există dezbateri despre privilegiile gay sau despre avort.
E doar jungla.
Și asta este ceea ce determină cu adevărat teama celor din urban care votează albastru (Democrat – n.n.), spunându-și că roșul (Republicanii – n.n.) este și mai rău. Ei știu că, dacă și-ar lua cizma lor colectivă de pe gâtul celor pe care îi tiranizează prin falsa autoritate a unui proces democratic corupt, s-ar ajunge la un viitor fără ei.
Așadar, se așteaptă ca toată lumea să se prezinte la serviciu, să-și plătească tributul Capitoliului și să-și închidă gurile deplorabile, în timp ce ei, șefii, neagă că ne fură vocile, o voce la care nu avem dreptul, pentru că, ei bine, ei sunt cei mai buni dintre noi.
Sau, cel puțin, cam asta tot aud pe Twitter.
Și de aceea povestea lui Katniss (personajul principal din Jocurile Foamei – n. n.) este povestea noastră, exemplul unei fete suficient de puternice pentru a înțelege regulile jocului atât de intuitiv, încât atunci când povestea lor falsă despre o poveste de dragoste falsă, pentru un fals catharsis, pentru a hrăni copilăria emoțională a unui grup de falși îndreptățiți se joacă până la sfârșitul shakespearian…
…Capitoliul clipește și iluzia controlului său dispare. Și toată lumea își dă seama, alimentându-și o furie, o fierbere prelungită, care în curând ia foc. I-am avertizat pe toți să nu transforme majoritatea tăcută în Fremen.
Acum nu mai există cale de întoarcere.
Și nu cred că șansele vor fi de partea adevăraților dușmani ai oamenilor.
Preluare: Reacționarii / Autor: Tom Luongo
Adauga comentariu