Archive for Ianuarie, 2010
Marile campuri de petrol ale viitorului
Pe masura ce populatia globului creste si resursele naturale sunt consumate intr-un ritm tot mai alert, lumea intreaga isi va indrepta sperantele catre zece regiuni unde se gasesc cele mai mari campuri petroliere.
Lumea isi ia ratia zilnica de 85 de miliarde de barili de petrol din peste 4.000 de campuri de pe intreg globul. Dintre acestea, majoritatea sunt campuri mici, ce nu produc mai mult de 20.000 de barili de petrol pe zi. Gigantii care produc peste 100.000 de barili pe zi reprezinta doar 3%. Si mai sunt si megacampurile, care produc un milion de barili de titei la fiecare 24 de ore.
Acestea sunt cele mai importante surse de energie din lume, campuri pentru care se dau adevarate razboaie. Insa ca orice resurse naturale, acestea nu ne vor alimenta la nesfarsit. Forbes va propune sa aruncati o privire in viitor si marile campuri petroliere ale acestuia.
Ghanwar - Arabia Saudita - 30 de miliarde de barili de petrol
Lung de peste 257 de kilometri si cu o adancime de peste 25 de kilometri, Ghanwar se crede ca a avut mai mult de 100 de miliarde de barili de petrol ascunsi in el. Avand in vedere ca in ultimii 60 de ani au fost extrasi in jur de 60 de miliarde de barili, ai putea crede ca zilele de maretie ale acestui megacamp sunt aproape de sfarist.
Insa sauditii sustin ca nu e inca momentul ca Ghanwar sa fie abandonat, el putand sa produca in continuare pana la 5 miliarde de barili pe zi in cele sase puncte principale de exploatare.
West Qurna - Irak - 21 de miliarde de barili de petrol
Luna aceasta a avut loc un parteneriat intre ExxonMobil si Royal Dutch Shell care are ca scop extragerea in prima faza a 9 miliarde de barili de petrol din West Qurna. Obiectivul lor e sa mareasca productia de la 300.000 de barili/zi, la 2,3 milioane de barili pe zi.
Majnoon - Irak - 13 miliarde de barili de petrol
Un camp relativ mic cu rezerve imense de petrol, pozitionat langa fluviul Eufrat in sudul Irakului. Acesta este Majnoon, denumire ce in araba inseamna “nebun”.
Acest camp a ramas o buna perioada neexploatat din cauza pozitionarii sale mult prea aproape de granita cu Iranul. In ani ‘80, in timpul razboiului dintre Irak si Iran, companiile care exploatau acest camp si-au ingropat sondele de teama sa nu devina tintele armatei iraniene. Campul produce acum doar 50.000 de barili/zi, insa are potentialul sa produca 1,8 milioane de barili de petrol pe zi.
Rumaila - Irak - 17 miliarde de barili de petrol
In noiembrie, anul trecut, gigantul britanic BP si compania nationala a Chinei Petroleum au castigat primul contract de dezvoltare a Rumailei de dupa regimul lui Saddam. Pozitionat la granita cu Kuweitul, campul produce deja 1 milion de barili pe zi, jumatate din productia zilnica totala a Irakului.
Cele doua companii au in plan investitii de 15 miliarde de dolari pentru a aduce productia la 2,85 de milioane de barili pe zi.
Khuzestan - Iran - 100 de miliarde de barili de petrol
Khuzestan nu este doar un camp, este provincia unde Iranul isi produce 90% din totalul de petrol. Se afla la granita cu Irakul si gazduieste campurile Ahwaz si Yadavaran, care produc fiecare in jur de 300.000 de barili/zi.
Anul trecut, in provincia iraniana a fost descoperit un alt camp petrolier important ce contine 8 miliarde de barili, numit Soussangerd. Se crede ca Majnoon-ul irakian s-a extins si dincolo de granita, pana in Khuzestan. Sa ne asteptam la un nou razboi?
Kashangan - Kazakhstan - 9 miliarde de barili de petrol
Descoperit in Marea Caspica in 2000, Kashagan are rezerve recuperabile de petrol de 9 miliarde de barili dintr-un total de 38 de miliarde de barili. Bazinul se afla la peste 4.500 de metri adancime, titeiul are o concentratie mare de hidrogen sulfurat - 19% - si extragerea sa este destul de costisitoare. Productia insa pare a fi pe masura, asteptandu-se ca acest camp sa scoata 1,5 milioane de barili pe zi pana in 2020.
Khurais - Arabia Saudita - 27 miliarde de barili de petrol
Anul trecut, compania saudita Aramco a investit 10 miliarde de dolari pentru dezvoltarea campului Khurais. Aceasta investitie a inclus si instalarea unor conducte capabile sa transporte 2 milioane de litri de apa de mare pe zi, pentru a fi injectata sub camp.
Aceasta tehnica de injectare a apei sub campurile petroliere a fost perfectata de sauditi la Ghawar si permite Khurais-ului sa produca 1,2 miliarde de barili pe zi.
Campul a fost partial dezvoltat in anii ‘80, insa pe atunci nu producea decat 140.000 de barili pe zi. Campul este imens, dar din cauza complexitatii sale extractia se desfasoara cu destul de mare dificultate.
Tupi - Brazilia - 8 miliarde de barili de petrol
Descoperit langa Rio de Janeiro in 2006, Tupi a fost o revelatie pentru brazilieni, situandu-i printre tarile din top cu rezerve de petrol si gaze.
Bazinul se afla sub mai bine de 1.600 de metri de apa, aproape 5.000 de metri de nisip si pietris si alti 1.600 de metri de sare solida. Tocmai de aceea investitiile nu sunt deloc mici - 100 de milioane de dolari pentru fiecare sonda care extrage titei din Tupi.
Carabobo - Venezuela - 15 miliarde de barili de petrol
Marele camp din Carabobo ascunde peste 15 miliarde de barili de petrol solid, care inca nu sunt exploatati. Insa, in ciuda prigoanei pe care presedintele Hugo Chavez o duce impotriva investitorilor straini, el stie ca are nevoie de capital extern pentru a putea extrage si folosi comoara din Carabobo. Ramane de vazut cand va ceda…
North Slope - Alaska - 40 de miliarde de barili de petrol
Daca pana in 2025 nu vor exista investitii masive in zona Norh Slope, nu va mai putea fi extras destul petrol pentru a putea mentine functional sistemul de conducte Trans-Alaskan.
Insa investitia s-ar putea sa merite si sa fie intoarsa cu varf si indesat. In 2008, Ministerul american al Energiei a emis un raport care arata ca in North Slope exista inca 40 de miliarde de barili de petrol si peste 125 de trilioane de metri cubi de gaz. BP, ExxonMobil si multe alte companii sunt nerabdatoare sa investeasca 30 de miliarde de dolari intr-un nou sistem de conducte, insa fara sprijin politic, acest lucru nu se va intampla.
Iata, deci, ca Pamantul are inca multe sa ne ofere. Insa nu pe gratis. Costurile pentru ca aceste rezerve sa intre in posesia noastra sunt uriase. Dupa un scurt calcul, putem estima cine va detine monopolul in viitor?
sursa: ziare.com
Ultimii din Europa
Continuăm să fim cei din urmă, la aproape toate criteriile folosite de Comisia Europeană, iar şanse de a obţine note mai bune sunt tot mai mici. Totul seamănă cu aşa-zisul “joc de gleznă” prin care se încearcă păcălirea antrenorului, adversarului sau publicului, făcându-te că te faci că faci ceva.
Cam aşa şi cu cea mai frumoasă ţară din lume, unde pachetele şi programele economice convenite de Guvern cu Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană, au avut un succes atât de mare încât indicele care măsoară încrederea în economia românească a scăzut în ianuarie la 80 puncte faţă de 80,4 puncte în decembrie, în timp ce la nivelul UE indicatorul a crescut, în medie, cu 2,1 puncte, iar pe ansamblul UE el a ajuns luna aceasta la 97,1 puncte.
Din păcate, totul se rezumă la Public Relations (relaţii publice, nu relaţii cu publicul). Lecţiile de PR învăţate de guvernanţi s-au întărit probabil pe materia lor cenuşie, astfel că dacă ar fi înjuraţi, cu bunăvoinţă, există şi aşa ceva, sau reavoinţă, ei ar răspunde că şi-au însuşit opinia (critica constructivă) şi ar şi mulţumi pe deasupra. Toate încercările de PR guvernamental sau sfârşit cu eşecuri grandioase, după ce au fost plătite sume grase unor guru cu “jocuri de gleznă” frumoase, fiindcă, ca de obicei, totul se sfârşeşte în buzunarele unor oficiali deştepţi. Cele mai zguduitoare lecţii de PR au fost cele prin care s-a dorit promovarea României ca destinaţie turisitică pentru europeni şi nu numai. Numai că acestea au pornit cu glezna stângă încă de la începutul începuturilor, sloganurile folosite fiind mult prea “zgomotoase”.
Poate de vină este şi poporul, nu doar guvernanţii. Toate campaniile “made in Romania”, venite din mediul oficial sau cel particular s-au încheiat aşa cum au început, într-o necunoscută totală. Degeaba, îi oferi locuitorului acestei ţări produse româneşti, el va strâmba din nas, va privi de sus la tine şi în loc să întindă mâna către un produs neaoş aflat pe raft, îl va alege pe cel de peste mări şi ţări sau, mai simplu, despre graniţă. Pentru că românul nu este un cumpărător pe care să îl fidelizezi pe termen lung, el este unul care va alege instantaneu cel mai ieftin sau cel mai scump produs. Linie de mijloc nu prea există.
Aşa că ne vom bucura că nu am pierdut tot ce am strâns în 2008, adică că suntem încă pe creştere economică, faţă de 2007.
În schimb, foştii noştri vecini, polonezii, cu care aveam graniţă înainte de “furia roşie”, se laudă cu o creştere a PIB de 1,7% în 2009, dezvoltare bazată, în cea mai mare parte, pe cererea susţinută de producţia internă.
La rândul lor, ungurii au motive de laudă. Ei au decis să renunţe la împrumutul de la FMI, preferând să îşi vândă ţara unui grup disipat de investitori şi nu unuia singur. Aşa că au decis să iasă pe pieţele financiare internaţionale unde au vândut obligaţiuni pe 10 ani denominate în dolari în valoare de 2 miliarde dolari, care au un randament cu 2,65 puncte procentuale mai mare decât obligaţiunile cu aceeaşi scadenţă emise de Trezoreria americană.
Iar noi vom aştepta să vedem dacă prezicerea fostului economist-şef al FMI, Kenneth Rogoff, conform căreia România va intra în incapacitate de plată se va adeveri sau nu. Toate acestea după ce autorităţile au reuşit ca în 3 ani de la aderarea la UE să cheltuie doar 175 milioane euro din cele peste 4,6 miliarde euro puse la dispoziţie pentru proiecte de dezvoltare regională.
Radu Georgescu
sursa: curierulnational.ro
We Need More Government to Save Capitalism, Please
I am a capitalist pig, and proud of it, thus you would not expect me to support government interference and more strenuous regulation of financial institutions – after all, capitalism (free markets) and tight regulation don’t mix well. Well, at the risk of been kicked out of the Capitalistic Pig Party, I am in support of tighter regulation of too-big-to-fail (TBTF) institutions – the likes of Citigroup, JPMorgan, Bank America, and (God forbid; after all, they are doing “God’s work” – their CEO’s words, not mine) Goldman Sachs.
Lack of tight regulation in the TBTF space leads to the worst economic system of all: asymmetric socialism. The enormous gains are reaped by employees and shareholders, but losses are socialized and paid by taxpayers. That is simply immoral.
Letting companies fail is at the core of capitalism’s DNA, and I still stand by that. However, what we’ve discovered over the last few years is that if we let TBTF banks go bankrupt, their failure may take down other healthy (interlinked) financial institutions and derail the real (nonfinancial) economy. We saw glimpses of that about to happen when Lehman went bankrupt. If the government hadn’t stepped in to guarantee money-market funds (and almost everything else on earth), the real economy would have stopped in a few days, with massive withdrawals of funds from money markets and a shutdown of the commercial paper market, which in turn would cut off healthy companies like IBM from regular day-to-day activities like financing their inventories and paying their employees.
Our financial system operates on the assumption of continuity: we assume tomorrow will arrive and that we’ll be able to get our money out of the banks if we want to. A failure of large financial institutions is akin to an earthquake of magnitude 9 on the Richter scale taking place in NY, but with aftershocks of 7 magnitude ripping throughout the country; and at the end of the day (or the week) the whole country ends up in ruin.
I could be wrong, and the failure of a large bank might end up being not such a significant event, but we will NEVER find out, as the cost of being wrong is too high. So we end up with the imperfect world we live in – the big banks will not be allowed to fail.
This imperfect world leads us to two realistic solutions: (a) create incredibly strenuous regulations that will require significantly higher equity-to-debt ratios than for smaller banks and severely restrict the activities of TBTF institutions. Basically, they need to be turned into regulated utilities, like your local gas and water companies. Permit their “God’s work” to be limited to only very transparent traditional banking activities – so they cannot fail. Separate the leveraged hedge fund (the proprietary trading operation) and the bank (the institution that takes deposits and makes loans). In other words, bring back a more sophisticated version of Glass Steagall.
Or we have option (b): break them up, either by making their lives unbearable through the strenuous regulation described in option (a), or simply by legislating it, as was done with AT&T in the 1980s.
There are upsides and downsides with each solution. I personally believe regulations of complex systems often fails, as Wall Street always figures out how to game the system. Fannie and Freddie had a single regulator, OFHEO, whose sole job was to insure their viability. That didn’t work out well. Of course Fannie and Freddie also had a conflicting goal: they had to report to HUD that they were providing enough financing to low-income households. (Canada, on the other hand, is dominated by just a handful of very large banks that are strenuously regulated and were almost unscathed by the recent financial crisis.)
Breaking them up is what makes the most sense to me. Break them into small enough pieces that their failure becomes a non-event for the economy as a whole. That way failure will not be socialized, but borne by those who were to reap the rewards, rather than your regular Joe and Jane Six-Pack having to fork over a chunk of their paychecks to “bail out” the TBTFs so they can keep their jobs.
Intense regulation of TBTF institutions will slow economic growth, but to its natural, sustainable level. As we have learned, the other type of growth, though fun for a while, has a price tag that only increases with time.
Regulation may even stiffen innovation. I love innovation; I buy anything that has an “i” in front of it – I may even buy Apple’s iPad. But Wall Street and our economy as a whole would have been better off if, over the last decade, Wall Street was less “innovative” and employed fewer mathematicians with PhDs. Their latest & greatest innovations – the financial products that through sophisticated, ingenious, mind-boggling formulas (that often lacked common sense) showed their bosses how to create higher financial leverage on top of already high financial leverage – were responsible for the bombs that were at the heart of many recent blowups.
Breaking up TBTF will face the criticism that smaller banks will be less efficient and thus borrowing costs will be higher for consumers and corporations. This would be true if TBTF banks did not come with marble conference rooms, million-dollar executive offices, fleets of corporate jets, and $100-million compensation packages. The bottom line, if you compare the financial metrics: smaller banks are not any less efficient than the large ones.
A greater government involvement in the financial sector is not something I thought I’d ever ask for, but it has turned into a necessity in order to preserve, not destroy, capitalism.
Vitaliy N. Katsenelson, CFA, is a portfolio manager/director of research at Investment Management Associates in Denver, Colo. He is the author of “ Active Value Investing: Making Money in Range-Bound Markets ” (Wiley 2007).
sursa: pravda.ru
Are dolarul inlocuitor?
In plina criza economica mondiala, premierul Putin a ales tribuna Forumului Economic de la Davos din 2009 pentru a denunta, poate pentru prima data articulat si raspicat, arhitectura economica si globalizarea bazate pe privilegiile dolarului.
“Intregul sistem al cresterii globale, unde un centru regional tipareste bani necontenit si consuma avutia materiala, iar alte centre regionale manufactureaza ieftin bunuri si economisesc bani tipariti de alte guverne - a spus domnia sa - a suferit o infrangere majora.”Sa observam ca d-l Putin n-a dorit sa acorde Americii un statut mai inalt decat cel de putere regionala - ceea ce dintr-o data delegitimeaza privilegiile fata de celelalte centre regionale - si ca a avut grija de a pune criza insasi pe seama respectivelor privilegii, care au suferit, prin aceasta criza, un esec major.
Nici premierul chinez Wen Jiabao - la randul sau vedeta a aceluiasi Forum Economic Mondial de la Davos din 2009 - nu s-a lasat mai prejos cu contestarea si, desi poate mai putin analitic in descrierea sistemului, a fost inca si mai explicit.
In conceptia chineza, Statele Unite - si nu altcineva nenominalizat, indiferent de cotatia in ierarhie - sunt responsabile de “modelul de dezvoltare nesustenabil, caracterizat de economisire redusa si consum amplificat”, ale carui consecinte sunt impuse altora prin “politici macroeconomice inadecvate”, dar si prin “cautarea oarba a profitului” de catre institutiile financiare si abandonarea “supravegherii financiare”.
In ambele contestari se vizeaza acelasi lucru. Nu poate dura la nesfarsit un asemenea sistem! Dureaza deja de peste 60 de ani si nou venitii la masa puterii mondiale considera ca a sosit timpul ca lucrurile sa se schimbe.
Nu se poate ca mereu si mereu unii sa fie cu munca si resursele, iar altii - de altfel minoritari - cu taiatul de cupoane! Unii cu productia si altii doar cu consumul!
Consum de fapt platit de altii, prin privilegiile dolarului (intr-un sistem schematic dar destul de cuprinzator prezentat saptamana trecuta pe acest site in prima parte a materialului “Dolarul contestat”).
Se pare insa ca Rusia si China nu se mai multumesc doar cu contestari pe la diferite reuniuni internationale mai mult sau mai putin prestigioase.
Tot mai des in ultimul timp au aparut stiri ca Rusia si China, impreuna cu unele tari care realizeaza excedente din exporturile de petrol, poarta negocieri secrete pentru gasirea unor alternative la dolar sau macar a unor garantii internationale pentru rezervele lor in dolari.
Si, ca prim pas, pentru folosirea propriilor monede la derularea relatiilor comerciale reciproce. De ce insa negocieri secrete?
Pentru ca aceste tari nu pot lasa fara o portita relatiile lor complexe cu America. De altminteri, America a si raspuns, acuzand China ca inunda pietele mondiale cu produsele ei subfacturate si ca le mentine artificial competitivitatea prin subevaluarea yuanului.
Negocieri secrete, insa, mai ales pentru ca un inlocuitor al dolarului, daca ar exista, are nevoie de timp indelungat spre a se impune si pentru ca, in fond, contestatarii insisi nu sunt interesati intr-o prabusire a dolarului, pe care ar putea-o lesne provoca, intrucat si-ar bate joc de propria agoniseala, care s-ar devaloriza dintr-o data.
Forta dolarului este, in fond si inainte de toate, data de lipsa unui inlocuitor. Euro nu poate fi un inlocuitor, caci, din motive de prudenta de inteles, emitentii euro, intrucat nu se simt stapanii lumii in plan economic si politic, nu lasa la dispozitia nerezidentilor zonei euro atati euro incat acestia sa ajunga a mijloci grosul tranzactiilor mondiale.
Cat priveste solutia oficiala - propusa de chinezi - ca in spatele rezervelor valutare in dolari sa fie asezate niste garantii internationale de exigibilitate, dar si de stabilitate valorica - garantii oferite de pilda de FMI -, aceasta este deocamdata o poveste cu cocosul rosu.
Mai realista poate fi considerata constructia institutionala a unei monede internationale, un fel de cos in care sa-si gaseasca reprezentare nu doar valutele corifeilor actuali ai pietei mondiale, ci si monedele unora din nou venitii la masa puterii mondiale.
FMI foloseste un asemenea cos de valute principele - asa-numitele DST (drepturi speciale de tragere) deja de patru decenii si mai mult decat o functie contabila pentru tranzactiile FMI n-a dobandit!
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
Supravietuirea, singura miza
Puterea de cumparare a romanilor se duce pe toboganul crizei. Guvernantii vorbesc cu o nonsalanta dezarmanta despre austeritate, despre bugetul insuficient, despre eforturile pe care le fac in vederea reducerii efectelor crizei. Tehnica supravietuirii strabate Palatul Victoria. Nimeni nu se mai gandeste la viitor. Totul se rezuma la o disperata tentativa de a mai plati pensiile si salariile si in luna respectiva. Incompetenta crasa a unei Puteri corupte si iresponsabile aduce grave prejudicii milioanelor de romani. Datoria publica continua sa creasca, fara ca totusi cineva sa ia in calcul, la modul serios, si varianta ca miliardele de euro imprumutate trebuie restituite cu dobanzile aferente. Am mai platit o luna pensiile si salariile! Acesta este strigatul de victorie al unei guvernari incapabile sa inteleaga ca in acest mod nu se mai poate continua. Investitiile nu vor pica din cer in a doua jumatate a anului, incasarile la buget nu vor creste, daca masurile economice reale se lasa inca asteptate.
Din pacate, gastile politice nu pot guverna pentru interesul national. Acestea guverneaza, exclusiv, in slujba propriilor interese. “Trebuie sa convingem romanii ca fara noi ar fi fost si mai rau”, suna potrivit unor surse din Modrogan sloganul pe care Boc, Berceanu si Videanu vor sa il recite tot mai des cetatenilor in perioada urmatoare. Nu se va mai pune problema unei guvernari falimentare, ci a uneia eroice, care a facut minuni si a salvat Romania. Asa vor prezenta noua realitate Boc si ceilalti guvernanti. Ce conteaza ca somajul va continua sa creasca, ca nivelul de trai a ajuns la limita supravietuirii, ca facturile la intretinere au explodat, iar liderii politici se pregatesc de Congrese si lupte pentru functii. Va conta doar faptul ca populatia a reusit sa primeasca la timp bruma aia de salariu sau pensie.
Gazetele cotroceniste, televiziunile care au trecut cu arme si programe in barca prezidentiala vor prezenta actele de martiraj ale noului Cabinet Boc. Disponibilizarile masive din sistemul bugetar se vor dovedi inutile in cazul in care din sistem vor pleca doar cei fara relatii si sustinere politica. Spre exemplu, ar trebui redus drastic, in primul rand, personalul din agentiile care sufoca bugetul. Dar cum aceste agentii reprezinta “pusculitele de partid”, vor fi trimisi in somaj tot bugetarii care nu sunt utili clientelei de partid. Pericolul disponibilizarilor de dragul reducerii deficitului bugetar, fara o analiza atenta, poate genera nu numai ample miscari sociale, dar poate afecta grav si unele domenii de activitate extrem de importante.
Spre exemplu, blocarea angajarilor in sistemul de educatie risca sa lase sute de sate fara profesori suplinitori. Cazurile similare nu sunt putine in acest sens. Fara a lua aici in calcul si faptul ca un sot trimis in somaj, care are sotia casnica si doi copii minori in intretinere, reprezinta o veritabila drama care poate afunda in disperare acea familie. Este nevoie, repet, de echitate sociala, de respect fata de cetateni, de identificare a unor solutii alternative, care sa ofere si celor lasati fara loc de munca o sansa. In judetul Calarasi, spre exemplu, deja au inceput telefoanele care intervin in favoarea unuia sau altuia dintre cei aflati pe lista de disponibilizati. Situatia aceasta este una generalizata la nivelul intregii tari. Anul 2010 se anunta unul in care promisiunile alesilor vor fi, din nou, la inaltime. Sistemul juridic va fi reformat. Ca si Educatia. Sanatatea va deveni una la standarde europene. Agricultura va inflori. Economia va reveni pe crestere economica. Noi iluzii. Noi amagiri. Evident, politice. Dar acestea nu pot suplini o realitate dura. Nu pot reda increderea populatiei. Urmeaza luni grele pentru Romania. Ce sperante sa ai, ca simplu cetatean, ca salvarea va veni de la politicieni cand vezi ca toate partidele sunt bantuite de orgolii si lupte pentru functii?
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Dupa ce ca va dam bani, mai stam si la coada?
Este absolut de neinteles cum la 20 de ani de la Revolutie serviciile publice din Romania sunt la un nivel atat de jos. Si nu vorbim de constructia de autostrazi sau de spitale noi, megaproiecte, ci de relatia zilnica a platitorului de taxe cu statul.
Legi date si modificate dupa intrarea in vigoare, rezolvari de probleme care creeaza alte probleme, institutii care se calca pe picioare - parca o nesfarsita cale a lui Sisif are in fata administratia romaneasca. Ultimele exemple: legea salarizarii unice, Prima Casa si modificarea impozitarii microintreprinderilor de la sistemul cu 3% pe venit la 16% pe profit.
Salarizarea unica a bugetarilor, la care actualul guvern a lucrat un an, a trebuit sa fie modificata dupa data de intrare in vigoare a legii, 1 ianuarie, pentru ca prevederile erau neclare si incomplete. In scoli, spitale si alte institutii publice contabilii nu stiau cum se modifica sporurile, care se aplica si care nu, cum se recalculeaza salariile. Asa ca guvernul ce sa faca, a mai dat o ordonanta. Culmea este ca nici acum, la doua zile dupa aparitia ordonantei in Monitorul Oficial, tot nu e clar. Solutia? Vom vedea in cateva zile - va mai aparea o ordonanta!
La Prima Casa, este de neinteles de ce a trebuit Guvernul sa astepte epuizarea legala a programului, 1 ianuarie, pentru a clarifica ce se intampla: se prelungeste, se modifica?
Si mai interesanta este rezolvarea: vor fi luate in considerare toate antecontractele semnate pana la 15 februarie. Ce va fi dupa? Nu se stie, programul va fi modificat. Pai daca tot era programul in vigoare si mai sunt bani in fondul de garantare, de ce nu a fost prelungit pe termen nedefinit, pana la epuizarea plafonului, iar cand venea noua formula, se schimba si gata? Ca sa aiba acum oamenii in cap un dead-line si sa alerge disperati dupa acte. Parca decizia de a cumpara o casa se ia in doua zile.
La Ministerul de Finante, atat de performanta este noua echipa de comunicare artistica incat cele 150.000 de microintreprinderi care erau impozitate cu 3% pe venit si care trebuie sa treaca la impozitul pe profit au fost in ceata pana ieri: se aplica sau nu noul impozit? Trebuie completata o declaratie? Si pana cand?
Intr-un final, cu doua zile inainte de termenul pe care il avansau unii consultanti, seful fiscului a dat un ordin prin care trecerea este facuta automat. De ce nu putea fi dat acest ordin de la inceput, odata cu modificarea legislatiei sau de ce nu putea fi inclusa prevederea direct in noua legislatie?
Pentru ca structura statului nu este gandita dupa ideea: crearea si adaptarea institutiei pornind de la nevoile individului, ci invers. Exista intai institutia si apoi isi cauta de lucru.
De ce nu are Ministerul de Finante sau Ministerul de Interne sau chiar Guvernul oameni responsabili doar cu asta: sa studieze care sunt pasii pentru un contribuabil sa isi faca buletin, sa isi inmatriculeze masina, sa isi faca o firma, sa isi faca pasaport, sa depuna declaratia de impozit?
Si apoi sa vina si sa spuna: institutiile X si Y trebuie comasate, in institutia Z trebuie infiintat biroul T pentru ca platitorul de taxe/cetateanul cu o cerere sa nu mai faca inca un drum/doua in alta parte.
De ce se poate plati, spre exemplu, taxa pentru pasaport doar la CEC? De ce nu este indicat un cont unde sa poata fi transferati banii si Ministerul de Interne sa primeasca dovada platii facuta prin oricare banca?
Daca ii vorbesti primului-ministru de aceasta problema, te trimite la ministrul de interne. Daca ii vorbesti ministrului de interne, spune ca asta e ultima pe lista prioritatilor. Daca ii spui functionarului de la ghiseu, iti spune ca este un simplu salariat. “Nu noi facem legile.” Da, dar voi ne luati banii. Chiar si cand platim trebuie sa stam la coada?
Sorin Paslaru redactorul-sef al ZF
sursa: zf.ro
Muncă lungă, pensie scurtă
În România, un bărbat poate spera să ia, în medie, doar cinci ani pensie, iar femeile - 17 ani. Potrivit legii actuale a pensiilor, un bărbat român contribuie cât timp e angajat, la stat, cu peste 300.000 de lei în cei aproape 44 de ani de muncă şi primeşte la pensie 47.000 de lei.
Ministerul Muncii a propus, în proiectul de lege supus dezbaterii publice, egalizarea vârstei de pensionare la 65 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Este singura soluţie pentru salvarea sistemului de pensii, a declarat categoric ministrul Muncii, Mihai Şeitan: “Dacă nu reformăm sistemul, fondul de pensii va intra în colaps!”.
El a explicat că deficitul bugetului de pensii în 2010 se ridică la 1,8 miliarde de euro, echivalentul a 7,5 miliarde de lei. În acest moment, România are cinci milioane şi jumătate de persoane care plătesc contribuţii la fondul asigurărilor sociale şi cinci milioane şi jumătate de pensionari.
Rata de dependenţă, adică numărul celor care primesc pensii raportat la cel al contribuabililor din sistem, este de 0,98 şi ar urma să crească la 1,22 în 2050. Principalele cauze sunt: fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi cel al migraţiei forţei de muncă.
Bărbatul român, cel mai năpăstuit din UE
Casa Naţională a Pensiilor (CNP) a calculat că, în medie, fiecare român ar beneficia, în medie, de 14 ani de pensie publică. Media CNP este obţinută din anii de pensie ai femeilor, care sunt longevive, şi puţinii ani care le rămân bărbaţilor după retragerea din muncă.
Acum, vârsta de pensionare este de 63,8 ani la bărbaţi şi 58,8 ani la femei. În acelaşi timp, speranţa de viaţă este de 69 la bărbaţi şi de 76 de ani la femei. Aceasta înseamnă că ele contribuie cu cinci ani mai puţin la fondul de pensii, dar beneficiază de acest tip de venit mai mult timp decât bărbaţii.
Dacă presupunem că o persoană a lucrat o viaţă întreagă pentru un salariu lunar mediu brut pe economie, şi luând în calcul indicatorii de acum, un bărbat care şi-a început viaţa profesională la 20 de ani şi acum a împlinit 63,8 ani ar trebui să se retragă din muncă, având o pensie de 732,8 lei. Acest bărbat, dacă a muncit fără întrerupere, a contribuit la fondul de pensii cu 301.000 de lei.
În cei 5,3 ani care i-au mai rămas de trăit, în medie, va primi de la stat, sub formă de pensie, doar 46.000 de lei, adică doar o şesime din contribuţiile sale.
Speranţa de viaţă a bărbaţilor mai creşte
Un bărbat care se va pensiona în 2015 la 65 de ani (potrivit noului proiect de lege) şi a lucrat la fel va aduna la fondul de pensii o contribuţie totală de 310.500 de lei.
În 2015, speranţa de viaţă a unui bărbat din România va fi de maximum 72 de ani, potrivit prognozelor ONU. Asta înseamnă că el va primi pensie timp de şapte ani, iar suma totală va fi de 61.555 de lei, adică o cincime.
Prin comparaţie, speranţa de viaţă a unui italian este acum de 78 de ani. El beneficiază de pensie mai bine de 13 ani după ieşirea din activitate.
Un britanic trăieşte 77 de ani, din care 12 ani primeşte pensie. Vârsta de pensionare este de 65 de ani, atât pentru italieni, cât şi pentru britanici. În cazul româncelor, lucrurile stau ceva mai bine. Ele se pensionează acum, la 58,8 ani. De la angajare şi până la pensie o româncă dă statului 273.000 de lei şi primeşte în cei 17,4 ani de pensie circa 152.000 de lei.
Femeile de 45 de ani vor ieşi la pensie în 2030
În 2030, când şi femeile se vor pensiona la 65 de ani, potrivit noii legi, o româncă va beneficia de pensie circa 16 ani. Prognozele pentru următoarele două decenii arată că o româncă va trăi, în medie, până la 81 de ani. Femeile născute în ianuarie 1965 şi care au acum 45 de ani ar urma să fie prima „promoţie” de pensionare la 65 de ani, după noua lege, cu un stagiu complet de cotizare de 35 de ani.
Potrivit noii legi, vârsta de pensionare ar urma să crească sistematic, cam cu cinci luni în fiecare an, până în 2015 la bărbaţi şi 2030 la femei. Pentru cele născute în martie 1955 şi care trebuiau să se pensioneze în aprilie 2015 la vârsta de 60 de ani şi un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, potrivit actualei legi a pensiilor, perioada de muncă se va prelungi cu o lună atunci când noua lege va fi pusă în practică.
Femeile născute în iulie 1955 şi care trebuiau să se pensioneze în octombrie 2015 vor trebui să muncească trei luni în plus, iar cele născute în ianuarie 1956 vor lucre şase luni în plus, după noua lege.
Noul proiect se va afla în dezbatere publică la Ministerul Muncii până pe 5 februarie. Reprezentanţii Băncii Mondiale au cerut Executivului ca proiectul legii pensiilor să fie trimis în Parlament în prima săptămână din februarie.
SOLUŢII
Potrivit Băncii Mondiale, opţiunile pe termen lung pentru echilibrarea sistemului public de pensii sunt: creşterea nivelului de contribuţii în sistem, a stagiului de cotizare şi a vârstei de pensionare. Concomitent, trebuie reduse benficiile acordate de sistem.
Româncele sunt revoltate, europenii acuză discriminarea
Unele românce sunt revoltate de intenţia Guvernului de a egaliza vârsta de pensionare. Femeile susţin că nu se poate ignora rolul jucat de ele în familie atâta vreme cât statistica arată că în doar 5% din familii bărbatul şi femeia îşi împart în mod egal sarcinile. Viorica Balaban, 44 de ani, se înscrie în această categorie.
„Ne-am format în cea mai grea perioadă din comunism, cu foamete şi frig. Organismul nostru e mai fragil. Am mai făcut şi câte un avort din ăla ilegal şi în condiţii de risc. Cine îşi imaginează că noi vom putea lucra până la 65 de ani?” , a spus ea.
Sistemele publice de pensii din Europa se confruntă cu aceeaşi problemă din cauza îmbătrânirii populaţiei şi a scăderii natalităţii. Pe de o parte, există tendinţa creşterii vârstelor de pensionare, concomitent cu egalizarea acestora - bărbaţi/ femei. Ultima tendinţă a venit şi pe fondul acuzaţiilor de discriminare din partea bărbaţilor.
Hossu: „Pensiile sunt jecmăneală curată”
Bogdan Hossu, liderul Cartel „Alfa”, este de acord cu principiul alinierii la vârstele de pensionare practicate în lumea occidentală, dar spune că asta trebuie să se facă atunci când vor fi comparabile şi speranţele medii de viaţă. „Este jecmăneală curată, fiindcă noi avem o speranţă de viaţă mică şi pensionarul nu ajunge să beneficieze echitabil de contribuţiile sale!”, a conchis Hossu.
La rândul său, liderul sindical Petre Dandea susţine că strategia Guvernului de scoatere din criză a sistemului de pensii se bazează pe selecţia naturală
“Dacă nu reformăm sistemul, fondul de pensii va intra în colaps.”
Mihai Şeitan
ministrul Muncii
“Este jecmăneală curată. Noi avem o speranţă de viaţă mică şi pensionarul nu ajunge să beneficieze echitabil de contribuţiile sale.”
Bogdan Hossu
lider sindical
“Au crescut vârsta ca să ajungă cât mai puţini oameni la pensionare.”
Petru Dandea
lider sindical
Mariana Bechir,Daniela Şerb
sursa: adevarul.ro
România, Dacia care încă se mai crede Mercedes
Dintr-un orgoliu neacoperit, din laşitate politică, prostie sau dintr-o inocentă neştiinţă, România refuză încă să recunoască cea mai importantă lecţie a crizei: este prea săracă pentru a avea un aparat administrativ scump.
România este prea săracă pentru a cheltui 9% din PIB pentru salariile bugetarilor. Asta nu înseamnă neapărat că sunt prea mulţi angajaţi la stat sau că aceştia ar avea salarii prea mari, ci, pur şi simplu, că nu sunt bani şi că, în eventualitatea în care ar fi, aceştia ar trebui înmulţiţi prin investiţii şi nu injectaţi în consum.
Se spune, pe bună dreptate, că cifrele nu mint, dar că este foarte uşor să le foloseşti pentru a minţi sau pentru a induce în eroare. Unii oficiali români, abia recent trecuţi în opoziţie sau care au condus România până la începerea crizei, susţin că în unele state ponderea salariilor în PIB este tot de 9% sau chiar mai mare. Este adevărat. Corect ar fi însă ca ponderea salariilor bugetarilor să fie calculată după câţi bani are statul, deci după veniturile bugetare, şi nu după câţi bani are economia, pentru că ei sunt plătiţi direct de către stat şi indirect de către economie, prin taxele şi impozitele plătite de mediul privat.
Bugetul României are venituri de 31% din PIB iar media europeană este de 40% din PIB. Asta înseamnă că un stat UE care alocă 9% din PIB pentru lefurile bugetarilor cheltuieşte numai un sfert din banii pe care îi are pentru acest capitol, în timp ce România cheltuieşte o treime.
Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, a explicat acest lucru făcând o analogie: “România nu-şi poate permite un sector public de tip Mercedes, ci unul de tip Dacia”.
Franks nu a spus nimic nou. De fapt, acesta a fost unul dintre primele lucruri pe care le-a explicat în mod public chiar la semnarea acordului cu Fondul în primăvara anului trecut. Mai mult decât atât, discursul despre cheltuielile prea mari ale statului, când vine vorba de salariile bugetarilor, este prezentat, de ani buni, cu aproape fiecare ocazie propice, şi de economiştii români, şi de oficialii unor instituţii precum BNR.
Poate că oficialul FMI a considerat necesar să sublinieze din nou acest lucru tocmai pentru că, aflată la volanul unei Dacii pe care o confundă de câţiva ani cu un Mercedes, România are nevoie de cineva din exteriorul “maşinii” care să îi arate ce scrie pe sigla de pe grila radiatorului. Poate tocmai zgomotul făcut de motorul românesc forţat să producă la fel de mulţi bani-putere ca unul bavarez este motivul pentru care România nu a auzit până acum nici un avertisment, nici din afară, nici dinăuntru.
Poate că tocmai fumul scos de un motor economic supraturat, consumul pe datorie, este cel din cauza căruia România a evitat abia în ultima clipă, cu un ajutor scump şi ruşinos, prăbuşirea.
Ameţit de viteza creşterii economice atinsă până nu demult, de 6% din PIB an de an, guvernul a uitat să încetinească atunci când a fost nevoie, să se asigure că nu va face pană şi, nu în ultimul rând, să construiască mai întâi şi o infrastructură pe care economia românească să poată merge în siguranţă la viteze mari.
Oprită la semafor de criză, România îşi arată acum adevărata putere economică, prin startul de pe loc spre relansarea economiei. Până acum, mecanicii nu au reuşit nici măcar să pornească motorul, darămite să pregătească România pentru o “liniuţă” cu Bulgaria, Ungaria sau Polonia.
„Încercaţi şi cu cianură…”
Mircea Cărtărescu: “După recentele alegeri prezidenţiale, între noua putere şi noua opoziţie a început un concurs pasionant, cu un final imprevizibil: care dintre cele două e-n stare să facă, în timpul cel mai scurt, cel mai mult rău României.”
Deocamdată puterea, reprezentată de guvernul Boc, are un uşor avantaj, dar opoziţia vine puternic din spate. Sâcâit de concurenţa pe care liberalii încep să i-o facă în chestiunea cianurii de la Roşia Montană (şi la care o să revin imediat), guvernul Boc a găsit, ca să iasă-n evidenţă, o drăcărie şi mai mare. Una aşa, di granda, pe care s-o simţim în deceniile următoare nu pe propria piele, ci de-a dreptul în maţe.
Ce s-o fi gândit primul-ministru? Suntem mereu pe ultimele locuri în statisticile europene. Ia hai să fim şi noi o dată lideri mondiali în ceva, ca să mai încălzim inimile românilor pe gerul ăsta. Modelul lui o fi fost cântecul lui Andrieş despre vremea lui Vlad Ţepeş, când, raporta cu mândrie un boier, „La producţia de ţepe suntem, doamne, pe primul loc în lume,/ I-am depăşit pe-americani, fără ruşine putem spune”. Ţeapa lui Boc constă în transformarea României într-un cobai pentru tot soiul de experimente specioase.
Vom fi, aflăm din surse oficiale, prima ţară din lume care va folosi pe scară largă un nou tip de pesticide pe bază de initium, o substanţă chimică extrem de controversată, despre care unii cred că ar putea spori frecvenţa cancerului de colon şi a altor boli sinistre într-o proporţie uriaşă. Produs de o companie germană, noul fungicid va începe să fie folosit de anul acesta în România pentru stropitul viilor sub numele de Enervin, iar pentru culturile de cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă va fi folosit tot un fungicid pe bază de initium, numit Zampro.
Din pagina oficială a firmei producătoare aflăm că primele ţări care aveau să experimenteze noile fungicide trebuiau să fie cele din America Latină. România, mai şmecheră, le-a luat-o însă înainte. În pagina web a Farm Chemical International. com ni se spune că testarea noii substanţe a durat doar patru ani şi că „fermierii români, dornici să se impună pe pieţele europene”, ar cere cu insistenţă noile fungicide…
Oameni buni, poate că noul fungicid nu e chiar otravă curată (deşi toate sunt), poate că nu-i adevărat că un miligram de initium ingerat are nevoie de un an ca să se elimine, poate că nu creşte incidenţa cancerului de colon chiar cu 65 la sută. Totuşi: de ce Dumnezeu ne-am oferit tocmai noi pentru experienţe? De ce noi, amărâţii Europei şi-ai lumii, ne-am legat la cap şi cu asta? N-ar fi trebuit ca guvernul, Ministerul Agriculturii şi chiar mult-lăudatul nostru comisar pentru agricultură de la Bruxelles să ne fi informat şi pe noi în privinţa acestor sinistre pericole, ca, dacă tot murim, să nu murim tocmai proşti?
Senatorul Iulian Urban, preşedintele Asociaţiei Consumatorilor din România (aflu din „Bucharest Herald”), a trimis o scrisoare deschisă Ministerului Agriculturii, avertizând în privinţa pericolului grav la care ne expunem cu toţii, şi a făcut apel la societatea civilă. Mă raliez eforturilor Domniei Sale. Cer şi eu insistent o explicaţie din partea tuturor celor ceau luat decizia ca România să fie prima ţară din lume care să folosească un produs controversat şi insuficient testat, care-ar putea afecta sănătatea şi viaţa a milioane de persoane.
Geloasă, probabil, pe eficienţa puterii în impunerea răului pe plaiurile noastre mioritice, opoziţia încearcă să-i sufle măcar tema cianurii. Tot la Bruxelles s-a pus recent de un seminar despre proiectul de la Roşia Montană, organizat de Adina Vălean, europarlamentar, soţia lui Crin Antonescu. Conferinţa s-a dovedit o ferventă şi bine organizată pledoarie pentru Rosia Montana Gold Corporation, firma care vrea să deverseze în Apuseni trei sute cincizeci de mii de tone de cianură.
Imaculatul Crin, pe care l-au votat orbeşte toţi idealiştii din România, nu este, cum se vede, cu nimic mai bun decât Videanu şi ceilalţi promotori ai acestui proiect catastrofal. Am mai scris despre Roşia Montană. Sentimentul meu este că, la cât de precar e argumentat, la cât de mici sunt perspectivele de reuşită, la cât de mare poate fi catastrofa ecologică de pe urma lui, singura explicaţie a faptului că acest proiect încă are susţinători în clasa politică e pur şi simplu corupţia, mituirea multora dintre cei în cauză. Iată ce am ajuns: cuşca de cobai şi groapa de gunoi a lumii. Este consecinţa amoralismului total al clasei noastre politice, ca şi a demisiei societăţii civile, care-ncepuse să se-nfiripeze în anii ‘90 şi care apoi a decăzut în mod trist. Aşa încât lumea românească nu mai are ajutor din nicio parte.
Am fost omorâţi cu zile prin foame, frig şi frică în trecut, suntem omorâţi mai departe, cinic şi cu bună ştiinţă, şi în ziua de azi. Vizionară a fost bătrânica din banc, cea care-i sugera lui Ceauşescu să încerce şi cu cianură…
Iată că o fac azi demnii lui urmaşi.
Mircea Cărtărescu
sursa: evz.ro
Mad Scientists Want To Simulate Volcanoes To Block Sun
Even as the very foundation of the global warming fraud collapses as a result of scandal after scandal, and the manufactured link between CO2 emissions and temperature increases is vehemently debunked, mad scientists with sympathetic allies in the White House are proposing to simulate volcanoes in order to block out the sun.
Despite the fact that Climategate, Glaciergate, Amazongate, and a host of other mammoth, caught red-handed examples of global warming alarmists engaging in outright fraud to manufacture a link between CO2 emissions and climate change have been exposed over the last two months, geoengineering nuts are still insisting on the necessity of carrying out their own man-made climate change by loading the atmosphere with sulphuric particles in an effort to block the very source of all life on earth – the sun.
“A geoengineering project to block the sun by simulating volcanic eruptions would be 100 times cheaper than cutting greenhouse gas emissions, climate change scientists said,” reports the Telegraph.
“The environmental scientists, David Keith of the University of Calgary in Canada, Edward Parson of the University of Michigan and Granger Morgan of Carnegie Mellon University, were writing an editorial in the journal, Nature.”
“They called for governments to establish a multimillion-pound fund for research into the simulated volcanoes and other solar-radiation management techniques for shielding the Earth against sunlight.”
No, this isn’t a script from V or some tacky alien invasion B movie – esteemed scientists are really proposing to treat the sun – without which all life on earth would perish – as a mortal enemy to the environment.
With no justification whatsoever, and with scant regard for the health consequences, these lunatics actually want to create artificial volcanoes in an attempt to produce global dimming.
No doubt the following benefits that are associated with exposure to sulphur will be enjoyed as an added bonus by the same kind of people who advocate genocidal measures of population reduction.
- Neurological effects and behavioral changes
– Disturbance of blood circulation
– Heart damage
– Effects on eyes and eyesight
– Reproductive failure
– Damage to immune systems
– Stomach and gastrointestinal disorder
– Damage to liver and kidney functions
– Hearing defects
– Disturbance of the hormonal metabolism
– Dermatological effects
– Suffocation and lung embolism
As we have previously highlighted, a prominent supporter of geoengineering proposals is none other than White House science czar John P. Holdren, a key Obama advisor who infamously co-authored a book in which he called for a “planetary regime” to enforce draconian population control measures such as forced abortion, infanticide and mandatory sterilization, as well as poisoning the water supply.
In April last year, Holdren revealed that high-level talks had already taken place to explore the possibility of “geoengineering” the environment by “shooting pollution particles into the upper atmosphere to reflect the sun’s rays”.
“It’s got to be looked at,” Holdren was quoted as saying, “We don’t have the luxury of taking any approach off the table.” The AP also reported that Holdren said he had raised the concept in administration discussions.
But for some, simply launching gargantuan atmospheric experiments to block out the sun doesn’t go far enough. A new book staunchly advocated by none other than NASA’s James Hansen calls for cities to be razed to the ground, industrial civilization to be destroyed, and acts of sabotage and eco-terrorism in the name of halting whatever invented environmental catastrophe alarmists are threatening this week.
“The only way to prevent global ecological collapse and thus ensure the survival of humanity is to rid the world of Industrial Civilization,” writes author Keith Farnish, adding that “people will die in huge numbers when civilization collapses”.
As we have repeatedly stressed, the innumerable scandals currently rocking the global warming establishment are eating away at whatever credibility the climate change authodoxy had left, but unless we follow through and weed out the systemized detritus that already infests every level of our society in the name of climate change, these sophisticated crackpots are just going to keep pushing ahead with their lunacy.
This starts with a wholesale rejection and noncompliance with any policy, regulation, or mandate instituted in the name of stopping the manufactured fraud that is man-made global warming.
Paul Joseph Watson
Prison Planet.com
Made in România: ne împrumutăm de la bănci şi FMI, dar nu cheltuim miliardele de euro de la UE
Autorităţile române au reuşit în cei 3 ani de la aderare să cheltuiască doar 175 milioane euro din cele peste 4,6 miliarde euro pe care le au la dispoziţie pentru proiecte de dezvoltare regională.
România trebuie să cheltuiască anul acesta cât în ultimii 3 ani pentru a nu risca să piardă banii europeni destinaţi dezvoltării regionale. Potrivit Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, primele contracte pentru acest Program european au fost semnate abia în 2008, în consecinţă va fi destul de greu de cheltuit sumele aferente primului an de aderare. Dacă în 3 ani am reuşit să absorbim 175 milioane euro, până la 31 decembrie 2010, suma cheltuită trebuie dublată.
S-au cheltuit doar 12% din fonduri
Uniunea Europeană pune la dispoziţia ţărilor membre fondurile necesare sprijinirii unei dezvoltări economice şi sociale durabile şi echilibrată teritorial a tuturor regiunilor României. Astfel, ţara noastră are la dispoziţie pentru proiectele de dezvoltare regională, pentru perioada 2007-2013, din partea UE, 3.729 milioane euro, la care se adaugă contribuţia de 880 milioane euro a României.
Din aceşti bani, pentru primii 3 ani au fost alocaţi aproape 1,5 miliarde euro, dar nu s-a reuşit cheltuirea decât unei foarte mici părţi – 175 milioane euro. Astfel, România a reuşit să absoarbă mai puţin de 12% din banii pe care trebuia să-i cheltuiască în aceşti 3 ani pentru a-şi dezvolta regiunile.
Mai grav este că până la finalul acestui an trebuie cheltuiţi cel puţin banii alocaţi pentru anul 2007, adică peste 330 milioane euro. Aceasta înseamnă ca în cursul acestui an să se efectueze plăţi cât în ultimii 3 ani. În caz contrar, banii sunt pierduţi.
Autorităţile din Capitală au absorbit numai 2 milioane de euro
Banii sunt distribuiţi potrivit nevoilor specifice regiunilor, cu accent pe sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor, potenţiali poli de creştere urbani, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a infrastructurii de bază, pentru a face din regiunile României, în special cele mai slab dezvoltate, locuri atractive.
Pentru a încerca să atenueze diferenţele dintre regiunile ţării, fondurile structurale sunt alocate în funcţie de gradul de dezvoltare a judeţelor din zona respectivă şi de problemele economice întâmpinate de fiecare regiune. Cele mai multe fonduri sunt alocate celei mai puţin dezvoltate regiuni, cea de Nord-Est – 681 milioane euro, iar cei mai puţini bani merg spre regiunea Bucureşti-Ilfov, care este mai avansată, pentru proiectele de aici fiind destinate 370 milioane euro. De altfel, autorităţile din Capitală au fost şi cel mai puţin interesate de fondurile europene, în trei ani fiind cheltuite doar două milioane euro pentru dezvoltarea regională.
Infrastructura de transport a atras cele mai multe fonduri
Chiar dacă cele mai multe fonduri sunt destinate dezvoltării polilor de creştere, până acum nu au fost cheltuiţi bani pentru astfel de proiecte, cea mai mare parte a îndreptându-se către proiectele de îmbunătăţire a infrastructurii de transport. Peste 148 milioane de euro au fost plătite pentru a finanţa proiectele de infrastrutură.
Pentru tot programul, până la data de 31 decembrie 2009 au fost semnate 578 contracte cu o valoare totală de 1.522 milioane de euro pentru finanţare din cele şase axe prioritare ale POR (Programul Operaţional Regional).
În primii 4 ani se aplică regula N+3
România se dovedeşte iarăşi incapabilă să absoarbă fondurile europene, chiar dacă are la dispoziţie o regulă care să ajute la acest lucru. Astfel, pentru alocările anilor 2007, 2008, 2009 şi 2010 se aplică regula N+3 (spre exemplu, sumele alocate pentru POR în anul 2007 trebuie cheltuite până la 31 decembrie 2010). Pentru alocările din anii 2011, 2012 şi 2013 se aplică regula N+2.
Regula N+3/N+2 presupune dezangajarea automată de către CE a părţii din angajamentul bugetar aferent anului N care nu a fost transferată pentru programul operaţional (ca avans sau ca plată intermediară) sau pentru care statul membru nu a transmis cerere de rambursare către CE până la sfârşitul celui de-al treilea an, respectiv al doilea următor anului N.
Prin POR trebuie create 15.000 locuri de muncă
Programul Operaţional Regional 2007-2013 se aplică celor opt Regiuni de Dezvoltare din România, urmărind o dezvoltare integrată la nivel local şi regional. Au fost identificate şase axe prioritare care au ca scop dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale.
Cele şase axe au în vedere: sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – potenţiali poli de creştere; îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale; îmbunătăţirea infrastructurii sociale; sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local; dezvoltarea durabilă a turismului regional şi local; asistenţă tehnică.
Obiectivul Programului este de a crea 15 000 de noi locuri de muncă până la sfârşitul anului 2015 şi stoparea creşterii disparităţilor interregionale în ceea ce priveşte PNB (Produsul Naţional Brut) pe cap de locuitor.
Contribuţia Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR)
|
An |
Alocări FEDR (mil. euro) |
|
2007 |
330,17 |
|
2008 |
404,13 |
|
2009 |
441,13 |
|
2010 |
523,72 |
|
2011 |
556,77 |
|
2012 |
663,83 |
|
2013 |
806,27 |
|
Total |
3.726,02 |
Distribuţia banilor pe Regiuni de Dezvoltare
|
Regiunea de dezvoltare |
Indice regional de disparitate al PIB/locuitor |
Alocări europene 2007-2013 mil.euro |
Alocări totale 2007-2013 mil.euro |
Plăţi mil.euro |
|
Nord-Est |
0,685 |
681,97 |
703 |
35,67 |
|
Sud-Est |
0,869 |
553,67 |
571 |
34,09 |
|
Sud Muntenia |
0,820 |
594,63 |
613,2 |
19,46 |
|
Sud-Vest |
0,830 |
585,43 |
603,4 |
31,77 |
|
Vest |
1,147 |
432,07 |
445,5 |
14,05 |
|
Nord-Vest |
0,947 |
505,20 |
520,7 |
13,52 |
|
Centru |
1,045 |
455,49 |
469,5 |
24,89 |
|
Bucureşti-Ilfov |
2,012 |
370,21 |
381,7 |
2 |
Sursa: CNP (pt indice)
Articol preluat de pe capital.ro
Global Warming Fraud Collapses Amidst Deception And Scandal
The multi-billion dollar global warming fraud is truly beginning to crumble, with even vehement man-made climate change advocates like the BBC acknowledging that the credibility of the IPCC is shot.
“The bloggers are all over the UN IPCC 2007 report, the bible of global warming, which predicted all manner of dire outcomes for our planet unless we got a grip on rising temperatures — and it seems to be crumbling in some pretty significant areas,” writes the BBC’s Andrew Neil in an article entitled ‘The dam is cracking‘.
Climategate was merely the opening salvo in a series of seemingly never-ending scandals that have engulfed the UN’s Intergovernmental Panel on Climate Change over the last few weeks.
The first major blow came when the IPCC had to admit that their 2007 forecast that the Himalayan Glaciers would disappear by 2035 was completely wrong. The absurd claim was first made by a little-known Indian scientist in an interview for an online magazine, invoked by the World Wildlife Fund, and then copied into the 2007 IPCC report with no investigation as to its accuracy.
In reality, even if IPCC estimates of global warming are proven correct, which is severely doubtful in light of their recent track record, the glaciers will be around for at least centuries longer.
“In fact, the IPCC’s 2007 report cites WWF documents as “evidence” at least another 15 times,” writes Andrew Bolt.
“Elsewhere it cites a non-scientific, non-peer-reviewed paper from another activist body, the International Institute for Sustainable Development, as its sole proof that global warming could devastate African agriculture.”
It then emerged that the scientist who first made the claim, Syed Hasnain, is now employed by The Energy Research Institute – headed by IPCC Chairman Rajendra Pachauri. Just two weeks ago TERI won up to $500,000 from the Carnegie Corporation to study Hasnain’s bogus claim.
Pachauri, portrayed as an authoritative scientists by some when in fact he is a railway engineer, only made himself look worse by initially attacking climate skeptics as “arrogant” and believers in “voodoo science” when the glaciers issue was highlighted. Pachauri later had to retract his words but still refuses to apologize. Pachauri’s reputation is in tatters and he is under intense pressure to resign.
The credibility of the IPCC was further devastated when it was revealed that their predictions on the Amazon rainforest were also lifted wholesale from WWF propaganda with no independent verification whatsoever.
Amidst all this scandal, new peer-reviewed studies have emerged to confirm the obvious – the world had ice age activity even when levels of greenhouse gases were four times higher than the level of our pre-industrial times.
Global warming is heading to the same dustbin of history as Y2K, SARS and swine flu – another manufactured scare peddled primarily to make vast profits for corrupt elitists at the expense of the general public. The entire fraud is collapsing under the weight of its own lies as new revelations of IPCC deception and bias emerge on an almost daily basis thanks to the sterling work of climate skeptics who have had their convictions vindicated.
Paul Joseph Watson
Prison Planet.com
Sa rupem cercul vicios!
Danemarca. Impozitele si contributiile sociale sunt ridicate. Ponderea partii prelevate la buget din PIB este de 50%, uneori putin peste. Toata lumea plateste impozitele; frauda fiscala este mica, la fel economia subterana. Gradul de incredere reciproca foarte ridicata este de 76%, restul cetatenilor au incredere in semeni, dar o autoevalueaza ca fiind doar ridicata sau medie… Vreo 4% nu au deloc. Indicele care masoara inegalitatile sociale ne descrie o tara foarte egalitara; primii 20% obtin doar de 3,6 ori mai multe venituri decat ultimii 20% dintre cetateni. Legislatia referitoare la relatiile de munca, salariul minim etc. nu contine norme stricte si constrangatoare; standardele de protectie sociala sunt insa foarte inalte; sindicatele si patronatele, de mai bine de un secol, ajung la conventii multumitoare pentru ambele parti fara sa fie fortate sa o faca. Egalitatea intre femei si barbati este demult asumata, iar locuitorii tarii se declara cei mai fericiti oameni din lume.
Romania. In Romania, traiesc doua Romanii. Indicele inegalitatii sociale (6,6 - mediu) nu spune nimic; noua ne lipseste nu doar o clasa de mijloc puternica; ne lipseste si clasa de sus; in locul ei, avem grupusculul de sus care concentreaza o parte semnificativa din venituri si din putere; primii 20% sunt polarizati ei insisi… Partea prelevata la buget este mica, de doar 31%, si toata lumea se plange ca ar fi excesiva; prelevarea este teoretica, in constructia bugetara, intrucat gradul de colectare este mai scazut. Economia subterana atinge, in cele mai “optimiste” estimari, 40% din PIB; in cele pesimiste, nimeni nu stie, ca din acest motiv este subterana. Legile sunt constrangatoare, dar nerespectate; salariul minim este reglementat si este minim, fara indoiala; sistemul de protectie sociala este slab si declarativ; adesea, protectia (securitatea sociala) este confundata cu asistenta sociala pentru categoriile defavorizate; a facut-o pana si seful statului, declarand ca avem 11 milioane de asistati social (!); cetateanul simte diferenta intre a fi considerat detinatorul unui drept si a fi luat drept pomanagiu sau milog. Neincrederea in institutiile statului este cronica iar romanii se considera mult mai nefericiti decat situatia obiectiva, cu toate limitele ei, ar justifica-o…
Am pus in oglinda doua societati. Una aflata in echilibru social si valoric, alta, nimeni nu se indoieste, intr-o profunda criza; nu ma refer la criza economica, trecatoare, sa speram, ci la cea de durata, a relatiilor dintre oameni si dintre institutii si oameni. Masura ei cea mai fidela este sentimentul nefericirii de a trai unde si cum traiesc, pe care cei mai multi dintre romani il declara (locul 117 in lume, dupa acest criteriu, anul trecut). Multi pleaca si nu se mai intorc. Cautarea fericirii este drept fundamental…
Pentru a gasi o solutie, radacinile situatiei trebuie descrise. Statul da impresia ca risipeste banii publici, iar institutiile sunt neeficiente in rezolvarea problemelor cetatenilor. Cetatenii incearca sa pacaleasca statul pentru ca se simt inselati ei insisi in asteptarile lor; reactia statului este sa intareasca institutiile politienesti si functia de supraveghere si control, in general… Raspunsul cetatenilor este sa-si sporeasca gradul de neincredere in institutii si in ceilalti cetateni, pentru ca nu le plac supravegherea si controlul. Aproape nimeni nu are incredere in seaman; daca are, in scurt timp ajunge sa creada ca e fraier. Nu mai participa la viata publica, nici macar nu mai voteaza. Responsabilitatea este lasata unor politicieni in care nu manifesta niciun fel de incredere si pe care-i denigreaza. Astfel, cercul vicios se intretine pe sine si criza se adanceste.
Nu am descris apocalipsa. Solutia transformarii cercului vicios in cerc virtuos exista si sta in noi insine. Oamenii sunt tentati sa aiba incredere in ceilalti daca au impresia ca si acestia au aceeasi atitudine; modelele umane promovate au, de asemenea, un puternic rol formator. Ruperea cercului vicios o poate incepe media, promovand anti-vedete, promovand alte modele de succes, incetand subminarea cu orice pret a institutiilor reprezentative, o pot face partidele si organizatiile sociale, promovand lideri care sa genereze incredere si atitudini demne de urmat. Increderea obliga si mobilizarea vointelor, pentru ca o schimbare in bine autentica sa devina reala. Deocamdata, este departe de a fi posibila…
Gabriela Cretu
sursa: cronicaromana.ro
Hidrocentrale pe Apa Sâmbetei. Cum au dus ele România în recesiune
Energia hidro şi cea eoliană funcţionează într-un tandem aproape perfect (naturally hedged). Însă România nu are, în realitate energie hidro? Ştiaţi asta? La temelia barajelor, uzinează căpuşe. Nu turbine.
Mai întâi, despre efecte: 17.000 de megawaţi putere instalată ajunseseră la începutul anului trecut cererile investitorilor care ar fi vrut să-şi facă parcuri eoliene în România. În termeni de capacitate, asta înseamnă cât 24 de reactoare de talia celui de la Cernavodă. Ca producţie efectivă, cât opt. Ca bani, undeva spre 30 de miliarde de euro. Dacă investiţiile ar fi început la timp şi măcar un sfert se materializau, România putea scăpa în 2009 cu o scădere economică mult mai blândă sau chiar cu stagnare. Însă ultima numărătoare arăta 14 megavaţi funcţionali. Iar ANRE, adică BNR-ul energiei, refuza cererile pe bandă rulantă.
De ce? Lipsesc două lucruri: 1. – capacitatea Transelectrica de-a prelua fizic surplusul, lucru care însă se poate rezolva cu bani – chiar ai clientului – şi 2. capacitatea dispeceratului naţional (tot Transelectrica) de-a găsi surse rapide de energie pentru arbitraj, în momentele în care nu bate vântul iar producţia scade mult sub necesar.
Ei bine, aici iese Hidroelectrica din povestea în care tocmai ar fi trebuit să intre.
Pe lângă că e ieftin de produs odată ce s-a terminat investiţia iniţială, energia hidro are şi un alt mare avantaj: este uşor stocabilă şi disponibilă instant. Astfel, valoarea de piaţă unui kilowatt/oră hidro poate ajunge de câteva ori mai mare decât al kilowattului clasic în cazuri de urgenţă, pe aşa-numita piaţă spot.
Cum merg însă lucrurile în România. Hidroelectrica pare că nu a auzit de noţiuni ca preţ de piaţă, cerere şi ofertă sau disponibilitate a serviciului. La calcului preţurilor foloseşte principiul comunist cost-plus. Deci, dacă crede că are un cost mic, i se pare rezonabil să mai pună un „adaos comercial” minuscul. Aşa se face că dacă un megawatt pe piaţă costă 60 de euro, la hidroelectrica el costă 30.
Beneficiarii sunt cunoscuţi de popor drept „băieţi deştepţi”. Titlu care nici nu e greu de obţinut în atare condiţii. Însă ei sunt chiar mai deştepţi decât se bănuieşte. De ce? Pentru că Hidroelectrica e atât de proastă încât le livrează curent în flux constant (în bandă). Un lucru pe care nici măcar nu-l poate face tot timpul: livrarea în bandă este în mod normal principiul de funcţionare al unei centrale termo. Hidrocentralele acoperă în general doar vârfurile de consum-
Aşa se ajunge la următoarea situaţie absolut hilară. Hidro semnează că dă curent cu 30 de euro, oră de oră. La un moment dat, nu plouă o perioadă mai lungă. Căpuşele se uită lung cum scade apa din lac. Când se termină, trebuie să cumpere ca să-şi onoreze contractul. Termoelectrica bagă cărbuni şi livrează către Hidro, cu 60 de euro.
Hidro îşi onorează contractul cu 30 şi marchează o pierdere de poveste.
Aceeaşi poveste în care erau şi turbinele eoliene. Pentru că în loc să fie furnizor în caz de urgenţă este consumator în caz de urgenţă, Hidroelectrica nu poate acoperi găurile provocate de funcţionarea intermitentă a eolienelor. Care de aceea nu mai primesc autorizaţii, şi nu mai aduc investiţii iar economia României piere x miliarde. Asta, în aval.
Înapoi în amonte, la Hidroelectrica, ajungem la bilanţuri. Un audit sau o anchetă criminalistică profesionistă ar putea arăta exact care sunt problemele acolo. Ce arată însă analiza de business intelligence:
Hidroelectrica are o mediană minusculă a marjei de profit, undeva la 3% pe an. Un an cu pierdere masivă, care arată ce înseamnă să îţi facă planul de afaceri nişte paparude, şi doi profit, ceva mai mare, care arată că se poate.
Ce înseamnă o marjă de 3% pentru Hidroelectrica? Este IN-AD-MI-SI-BIL!!!
Din două motive:
1. Hidro nu are costuri cu amortizarea. Nu în bilanţ. Investiţia, care este cel mai important cost în cazul energiei hidro a fost achitată de mult.
2. Hidro nu are costuri cu redevenţa pe debitul de apă. De fapt are, dar la un nivel minuscul şi simbolic. În mod normal, metrul cub de apă uzinată ar putea fi taxat la valoarea sa de oportunitate.
1 şi 2 nu se adună în totalitate, dar dau totuşi o sumă care ar trebui să depăşească jumătate din cifra de afaceri. Cu alte cuvinte, fără rate la bancă şi fără redevenţă pe apă o marjă de profitabilitate de 50% este rezonabilă pentru energia hidro. De la 50% până la 3%, totul poate fi considerat pierdere structurală. Adică bani duşi pe apa sâmbetei.
În cazul nefericit, sunt pierduţi din prostie. În cazul fericit, sunt pierduţi din rea intenţie. De ce este al doilea cazul fericit? Evident, pentru că prostia nu se mai vindecă.
sursa: riscograma.ro
Când își vor aduce aminte băncile din România de rostul lor?
Creditarea sectorului economic privat rămâne, potrivit datelor publicate de BNR, în mare suferință, în ciuda unei ușoare reveniri. Sistemul bancar românesc a trecut cu bine de vârful crizei. Ultimele informații arată că, în 2009, în vreme ce pe piețele financiare externe criza a făcut ravagii, băncile de la noi au înregistrat chiar un mic profit, pe asamblul sistemului. O altă deosebire notabilă, în context, este că nici n-a fost nevoie de un sprijin direct al statului, din banul public, pentru a scoate din dificultate vreo bancă de la noi.Nici n-ar fi fost de unde…
Indirect însă, băncile noastre, cu acționariat covârșitor străin, au beneficiat de protecția aranjamentului extern multilateral încheiat de România cu FMI, prin reducerea treptată a rezervelor minime obligatorii în lei și valută deținute la Banca Națională, este adevărat cu obligația să-și păstreze expunerile pe piața românească. Și de cea a Băncii Naționale acuzată până la sfârșitul anului 2008 că se-mpotrivește odios creditării. Nu este greu de închipuit astăzi, ce s-ar fi întâmplat cu restanțele la împrumuturi, și-așa în creștere, dacă banca centrală n-ar fi apelat în perioada de creștere economică la măsuri neortodoxe și bariere administrative pentru a mai stopa din frenezia creditării. Ar fi fost un dezastru.
De asemenea, nici de unde au provenit câștigurile bancare în anul 2009 nu mai este un secret, în condițiile în care foamea de bani a Ministerului de Finanțe a oferit risc zero și dobânzi înalte. Despre creditul neguvernamental nu se poate vorbi. Băncile și-au fructificat așadar capitalul disponibil, inclusiv cel eliberat din rezerve, grație incapacității statului de a se achita de obligațiile curente, din veniturile curente. Unele au uitat cu totul de creditare, preocupate să facă bani din mouse, mizând pe deprecierea sau aprecierea monedei naționale. De la asumarea oricărui risc, băncile noastre au căzut într-o serioasă depresie, fără să aibă totuși active toxice prin bilanțuri. Una peste alta se poate afirma că România și băncile ei au traversat criza ”în aceeași barcă” , sintagmă utilizată în momentul deciziei încheierii acordului de împrumut. Am avut de-a face cu o ”împărțire a poverii”
Acestea fiind zise, câteva motive mă determină să cred că băncile au chiar o obligație ”morală” să se-ntoarcă din nou cu fața către sectorul neguvernamental, cel care, la urma urmei le-a asigurat un profit excepțional până-n 2008 și care acum se află în grea suferință. Primul este constatarea faptului că, în vreme ce la noi, creditarea refuză să repornească, în Ungaria, Republica Cehă, Slovacia și Slovenia, ba chiar și Ucraina indicatorul a trecut pe plus începând din noiembrie anul trecut. Or, dacă admitem că ieșirea mai rapidă din recesiune este dependentă de reluarea creditării sectorului neguvernamental în condițiile în care investițiile publice sunt limitate de viteza de restructurare a cheltuielilor publice, atunci și la noi trebuie să se întâmple același lucru. De altminteri, de relansarea creditării a amintit și șeful delegației FMI argumentând astfel necesitatea consolidării fiscale, pentru a lăsa spațiu de manevră băncilor pentru a credita economia reală, și nu plata salariilor și pensiilor. Semnalul de încurajare a creditării a venit și dinspre BNR, care a coborât rata dobânzii de politică monetară, împotriva așteptărilor analiștilor. Întrebarea este de cât spațiu de manevră mai au nevoie băncile din România pentru a coborî nivelul dobânzilor la credite de la cotele încă aberante la care sunt poziționate?
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
