Analize și opinii Politică

România mică

Odată cu ieşirea din iarnă, parcă întreaga Românie a intrat la apă. E o altă ţară – şi nu seamănă deloc cu România mea.

Numai ce s-au topit zăpezile, că, de sub zloată, a ieşit la iveală un monstru peticit din resturi. Murdar, strâmb, nedrept, corupt şi găunos. Nu-i chiar un monstru, e o ţară veche, a altora, mai puternici şi mai bazaţi. Realitatea pe care ne-am străduit, de bine, de rău, s-o îngropăm a reînviat în forţă nu numai în memoria noastră, dar ne-a devenit conştiinţă cotidiană. Aşa, peste noapte! Cuvintele „nu se poate” tropăie iarăşi, vesele, prin vocabularul nostru (tovarăşi!). Ce s-a putut întâmpla într-un răstimp atât de scurt?

Dacă lăsăm deoparte criza mondială (cum ar veni, cauza obiectivă), e evident că România pluteşte în derivă. O derivă cu atât mai îngrozitoare cu cât autorităţile o miros, o adulmecă, o percep, dar nu pot s-o rezolve. Tot omul cu capul pe umeri ştie că, în perioada imediat următoare, vor urma curbele de sacrificiu. Toţi ştiu, cu excepţia guvernului, care se încurcă în declaraţii contradictorii.

Ne e clar că din resurse proprii nu se poate asigura finanţarea minimală – şi e musai să întindem, din nou, mâna către FMI. Guleraşele albe de-acolo pricep şi ele, în sfârşit, că politicile lor restrictive n-au dus niciodată la salvarea vreunei economii. De aceea, acceptă cu jumătate de gură că au zbârcit-o (încă o dată) cu evaluarea crizei. Nu e clar, însă, de ce poporul (aşa prost/fraier/naiv cum e) nu e informat corect despre adevărata situaţie. De ce e aburit cu statistici şi afirmaţii burleşti… Poate să nu se producă panică. O fi şi asta o tehnică guvernamentală.

Azi e evident că politicile schiloade de anul trecut n-au folosit nici cât frecţia „Diana” la piciorul de lemn. Acum, da, e clar, dar guvernul face în continuare politica struţului. Nu mi-e greu să vizualizez o şedinţă-model la Palatul Victoria. Intră primul ministru, apoi ministreasa şefă, plevuşca de partid şi resturile independente. Ca la un semn, toţi cad în genunchi şi se roagă fierbinte: „Doamne, nu ne lăsa!” Apoi pupă icoane şi înalţă cântări fierbinţi ş.a.m.d. La sfârşit, ies în faţa presei şi spune fiecare ce-a înţeles din consfătuirea de lucru cu Dumnezeu!

Estimp, ca în orice ţară sărăcită, infracţionalitatea explodează. Corupţia sporeşte. Graba zapciului şi ploconeala vânătorului de recompense cresc exponenţial. Agresivitatea infractorului, ca şi neruşinarea escrocului exprimă în absolut nesiguranţa prezentului. Acum, acum, să păpăm totul, că mâine nu se ştie… Dau un exemplu. După ora 6 după amiaza, toate locurile de parcare din Bucureşti intră în stăpânirea unor taxangii impeniteţi şi ameninţători. Sunt sute, mii – şi terorizează oraşul. La nivelul cel mai înalt, aceeaşi foame. Legea lui OM (eşti om cu mine şi cu partidul meu, sunt om cu tine şi ai tăi) e singura lege funcţională.

În faţa acestei acestei invazii a lăcustelor, cetăţeanul se simte abandonat. El, a cincea roată de la căruţă, dospeşte o ură grea. Iar România actuală e compusă din milioane de Românii mici, familiale sau individuale, mustind de ură, de revoltă, de neputinţă. Un soi de feude în care individul încearcă zadarnic să-şi găsească liniştea sau prosperitatea. Teritoriul lui e permanent agresat de ţara cea mare – care-i pune biruri, îi declară război, îl înjură, îi cară pumni în gură sau îl face fărâme pe trecerea de pietoni. E clar că, azi, România nu mai e a noastră. Când am pierdut-o? Unde ne-a fost capul?

Florin Iaru
sursa: adevarul.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • 1000 de vorbe, 2 bani nu fac ! Ati fost la casierie sa va luati banii pe acest articol sau vi-i baga in cont, Domnule Iaru ? Concret, ce este de facut ? Stiti ? Puteti ? Invatati-ne Dvs. care sunteti mai destept decat noi ! Asa, de latrat la luna, putem si noi sa latram fara sa mai pierdem timpul citind articolul Domniei voastre ! Succes !

Abonează-te la newsletter