Analize și opinii

Covrigul, pâinea noastră cea de toate zilele

Un pesimist din zilele noastre, supărat pe toată clasa politică de la noi, era de părere că ne merităm sărăcia. Fiindcă o acceptăm resemnaţi. Liderii noştri politici sunt în stare să afirme că nicăieri în lume nu se poate trăi mai bine în belşug şi îndestulare ca aici. Unii sunt tentaţi să afirme că nu există nicio legătură între sărăcie şi clasa noastră politică de azi, de ieri şi de totdeauna.

Eu cred că atât sărăcia, cât şi bogăţia nu sunt decât… componentele unei atitudini în faţa vieţii. Fiecare individ e liber să aleagă din ce să se înfrupte; cu cine să “voteze”; încotro să-şi îndrepte privirea. Cert este că fiecare dintre noi îşi doreşte să prospere, indiferent dacă vremurile ne permit ori nu. Depinde numai de noi…
Toate acestea mi se rostogolesc în minte de câte ori văd o coadă la covrigi. E de râs sau de compătimit opţiunea unora dintre noi de a consuma, când şi când, covrigi?!

Ceea ce pot să afirm, cu tărie, este că parcă niciodată nu am văzut cozi atât de mari la covrigi ca în perioada Postului mare. Oare, chiar avem vocaţia sărăciei?! Ori covrigii sunt din ce în ce mai buni?! Mai siguri, mai curaţi; şi fără E-uri…
Privită din exterior, toată povestea asta pare un fleac. Şi totuşi revin un boţ de cocă răsucită, în formă de rotocol sau altă închipuire geometrică, bine coaptă, dată prin sare, prin seminţe de mac sau de susan, a devenit… pâinea noastră cea de toate zilele. Se înţelege, pentru funcţionarii de rând, pentru angajaţii care nu au timp să-şi pregătească un sandviş şi poate nu au nici bani. Pentru bătrâni, pentru toţi cei aflaţi în tranzit, prin oraşe mari sau mici. Mai nou, am văzut că şi oameni cu aparenţă de inşi înstăriţi sunt ahtiaţi după covrigi. Altfel spus, la noi, foamea se potoleşte mâncând covrigi. Pâine esenţializată; simbol al amăgirii gustului şi saţietăţii temporare ori de durată sau al amânării plăcerii de a mânca normal; al sărăciei trucate; al autobinecuvântării pe care ne-o aplicăm de câte ori ne este la îndemână oferta.

Iar ofertele s-au înmulţit. Covrigul a ieşit în stradă! Mai ceva ca pe vremuri. În locurile-cheie, în care înfometaţii şi pofticioşii recurg la urgenţa amânării foamei, în manieră autohtonă. Ce am remarcat dintotdeauna este faptul că la coada de la covrigi toată lumea este răbdătoare; tăcută; uneori îngândurată, melancolică… Pluteşte, în aerul impregnat cu mirosul sănătos de pâine coaptă pe vatră, un fel de simţământ al uniunii blânde întru amintirea copilăriei. Sau cine mai ştie ce freamăt interior, nedefinit, greu de mărturisit, împănat din belşug cu vise. Deşi n-aş putea spune că stând la coadă la covrigi ai dispoziţia de a călători, imaginar, pe alte meleaguri sau de a-ţi construi proiecte pentru viitorul foarte, foarte apropiat. Viitorul îndepărtat nu se întrezăreşte. În România, singurul gând care îţi tutelează fiinţa, zi de zi, este legat de prezent: cum să faci pentru a cheltui cât mai puţini bani. Ca să-ţi ajungă măcar o lună, doar pentru strictul necesar. Aşa îţi apar în cale… covrigii! Ei sunt salvatorii grijilor noastre în materie de hrană. Pentru a ne asigura hrana spirituală trebuie să ne rugăm. Mult. Tocmai în ideea de a rămâne întregi la minte.

“Dă-ne nouă, Doamne, mintea noastră cea de toate zilele pentru a ne bucura de rodul muncii noastre fără odihnă…”, nu sună prea rău, dar nici excesiv de încurajator în astfel de vremuri, imposibil de înţeles.
Dar poate că mâine va fi iarăşi soare… şi mult mai mulţi covrigi.

Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro

Abonează-te la newsletter