Aceasta este o addendă la suita de articole care vorbeau despre semnul recent pe care l-a primit clasa politică. Ea cuprinde și un răspuns, care poate fi discutabil, dar și o concluzie care, din păcate, devine tot mai categorică trăgând semnalul de alarmă din titlu. „Vă susțin in eforturile dvs. pentru promovarea adevărului și vă felicit pentru ținuta intelectuală a acestui demers” – îmi scrie de peste Ocean domnul Stephan Benedict, cu o bine venită observație: „ … eu nu aș folosi de atâtea ori cuvintele dușmănos-dușmănoase. Este un pic prea radical. Mi-aduce aminte de versurile din anii ’50 ai lui A. E. Bakonschi: Mai trece înc-o noapte și-înc-o zi, Lupta se ascute între clase, Dar chiaburii se arat-a fi, Elemente tot mai dușmănoase. Pe acele vremuri, încondeierea cuiva ca “dușman” reprezenta nu numai sfârșitul carierei lui, dar chiar închisoare pe viață și cateodată executarea persoanei (de ex. Lucretiu Patrascanu)”.
M-am grăbit să-i răspund în ideea că: Are dreptate cu sensurile de agresivitate „revoluționară” ale acuzației de dușman, rostită cu acea „mânie proletară” – minciună instigatoare la ură, prin care bolșevismul își trăda înregimentarea la niște malefice forțe oculte care, iată, dăinuie și după el. Dar eu am preferat să accentuez prin dușmănos, semnalul de alarmă față de agresiunea contemporană asupra formării relațiilor interumane, tocmai ca să nu minimalizez acest mare pericol care ne amenință societatea și acum, după ce-am crezut că ne-am eliberat. Iar partidul aflat la guvernare are o răspundere din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că, așa zisul eșalon tânăr, dă vina pe comunismul lui Iliescu, care nu și-a permis niciodată aroganța și nepăsarea lor față de nevoile populației, ei sunt cei care trag lucrurile înapoi prin cine știe ce năravuri moștenite genetic. Deci ei permanentizează etichetarea comunistă a PSD prin modul deliberat în care se folosesc de putere pentru avantaje personale, ca și activiștii dinainte.
Așa cum aparatcicii regimului trecut jonglau cu „realizărili” la modul oficial și își consolidau privilegiile la modul particular, asistăm și astăzi la confiscarea de către unii a puterii și a bunului național nu numai prin abuz, ci prin furt. Care acum, după ritmul arestărilor și proceselor la care s-a ajuns dar, mai ales, al frustărilor pe care populația demonstrează că le simte de pe urma lui, devine furt generalizat. Or, când îl furi pe un om schimbând raporturile de avere între el și tine, cum se vede din toate actele penale ale politicienilor aflate pe tapet, înseamnă că acești carieriști veroși, cu încrengături în toate domeniile puterii, sunt nu numai nepăsători la adresa populatiei ci, în mod deliberat, se susțin reciproc – guvernanți, afaceriști, oameni ai justiției și ai administrației publice – ca sa smulga de la noi avantaje pentru stricta lor bunăstare. Cum le smulg? În dușmănie, de vreme ce nu le pasă cât de mare e prăpastia nivelului de trai și cât de neputincioși sunt cei care cer doar dreptul să producă liber spre a se întrema, față de ei, politicieni cel puțin birocrați, dacă nu rău intenționați, care blochează aceste căi de redresare națională.
Lecția de la 16 noiembrie demonstrează antagonismul la care s-a ajuns, asta vreau eu să spun prin dușmănie. Este semnalul că liberalizarea pieții, a vieții economice și chiar a vieții în general, refuză această tagmă care, organizându-se în găști de interese venale, devine dușmană. Că electoratul a ajuns a respinge modul abuziv prin care și guvernarea și legile ei ne-mparte în supuși și-n profitori ai legii, negând tocmai statul de drept despre care fac atâta caz. Adică ceea ce, în teorie, marxism-leninismul spunea despre clase, pentru ca în practică, bolșevismul să ajungă a întări în materie de putere și a înjosi în materie de morală.
Îi mulțumesc în egală măsură comentatorului și pentru că-mi dă prilejul să ajung la o concluzie tot în legătură cu sensul cuvintelor și cu psihologiile diferite de folosire a lui, sau de interpretare a lui, așa cum, de fapt, am și început suita de articole despre semnul – ritosul semnal de avertisment – dat la 16 noiembrie întregii clase politice. O clasă care, chiar dacă pare a fi de apariție spontană, pretinzându-se drept „emanație” a evenimentelor din decembrie 89 și de după, coagulează în opinia mea relele acelei epoci când omul era incitat, chiar dresat, a se declara dușmanul omului, laolaltă cu drojdia acestora mai noi. Își adaptează, adică, dușmănirea din creierele spălate atunci cu învățătură stalinistă, la o nouă generație de politruci dotați cu ipocrizia demagogiei pseudodemocratice. Fapt care mă obligă să folososesc termenii dedușmănos și dușmănie, evitând îndulciri sau paleative, chiar dacă pare astfel că exagerez.
Deoarece, cu o bine subliniată contribuție din partea celor care s-au dovedit a practica cu nerușinare o asemenea mentalitate spoliatoare la adresa populației, după mine, 16 noiembrie reprezintă nu numai o radicalizare a poziției electoratului față de ticăloșirea lumii politice, dar și un prag în recunoașterea statutului social al orândurii de care avem parte. Statut de-a dreptul infracțional datorat în primul rând lipsei de fond moral a vieții politice: Suferința gravă în materie de cultură morală, sau de cultivare a moralității pe care o demonstrează politicienii, actele penale la care se dedau, amestecul lor cu lumea interlopă și încurajarea acesteia, ridicarea necinstei de la o practică elementară, pungășească, la tertipuri de natură intelectuală, folosirea științelor financiare, judiciare sau administrative și a pozițiilor căpătate prin acestea în lovituri banditești, generalizarea mafiotă a traficului de influență și fraudele cu bani publici au ajuns să impună o întreagă cultură a infracționalității. O cultură, cu toate trăsăturile pe care le reprezintă aceasta ca entitate. Și, astfel, așa cum se vorbea cândva pejorativ numindu-se pușcăria „facultate” și anii de detenție „cursuri”, acum practica infracțională devine țel de parvenire, modelele ne mai existând doar acolo, după gratii, ci în vizibile poziții sociale, cu titluri din categoria universitară reală care, prin exemplul lor, dau celorlalți lecția de parvenire prin infracțiune.
Prin ce încearcă a se ascunde aceasta și cum, în fond, o anumită aripă își devoalează sorgintea comunistă de care ei îi învinovățesc doar pe alții? Prin discursul politic unde inițiativa de dezvoltare este înlocuită la nesfârșit cu citarea unor cifre care, pe vremea dominației Comitetului de Stat al Planificării, se numeau „indicatori de plan”. Gen de discurs care, spre satisfacția noastră, n-a mai trecut examenul. Nici la Băsescu, nici la Ponta. E vorba, așa cum am spus în articolul trecut, de întreaga clasă politică. Ne referim la PSD pentru că el girează acum guvernul. Dar, tocmai de asta, dacă o asemenea practică nu va fi amendată și în interiorul său drept manevră de ascundere a unor fapte penale, creidu-se astfel anumite căi de redresare a formației aflate la guvernare, atunci vom primi dovada că unii, indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni, n-au ieșit de sub dominația amintită prin evocarea decedatului Comitet de Stat al Planificării. Pentru că nu principiul planificării a fost viciul comunismului, ci faptul că superiorul organism de dirijare planifica numai indicatorii de raportare, cei de realizare rămânând în sfera amintitei demagogii. Acest triumfalism nerușinat la adresa nevoilor populației era infracționalitatea ridicată la nivel de regim politic, chiar dacă urmașii de astăzi, ascunzându-și cu nerușinare bârna, dau vina pe paiul lui Iliescu. (va urma)
Autor: Corneliu Leu
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu