Analize și opinii Politică

Miracolul german versus statul bunăstării

De fiecare dată când vorbesc pe tema “asigurărilor sociale” risc să fiu acuzat că îmi depăşesc limitele de competenţă. Dacă îmi permiteţi să vorbesc nu atât ca ministru al economiei, cât în calitate de economist, li se va părea firesc celor ce cunosc subiectul că, în sfera economiei sociale de piaţă, ministrul economiei are toate motivele să se intereseze de dezvoltarea în continuare a politicilor noastre sociale. Economia socială de piaţă nu poate să înflorească dacă atitudinea spirituală pe care se bazează — i.e. disponibilitatea de a ne asuma răspunderea pentru soarta celorlalţi şi de a concura liber şi onest — este diminuată de aşa-zisele măsuri sociale din domeniile învecinate.

Cine este dispus să studieze în detaliu problema va întelege că nu e înţelept să se traseze nişte limite prea înguste pentru aceasta discuţie. S-ar putea pleda pentru o delimitare perfectă numai dacă toţi factorii de influenţă economici ar emana dintr-o atitudine comună, dacă ar susţine fără rezerve ordinea pe care economia de piaţă încearcă să o instituie. Pe scurt, toate ar trebui să tragă în aceeaşi direcţie.

Am subliniat în repetate rânduri faptul că văd libertatea individuală drept indivizibilă. Aceasta este convingerea cu care am încercat încă din 1948 să reduc toate restricţiile economice. O ordine economică liberă poate continua numai dacă şi atât timp cât viata socială a naţiunii include un maximum de libertate, de iniţiativă privată şi de previziune.

Dacă, pe de altă parte, politica socială are drept ţintă garantarea siguranţei complete a fiecăruia încă din momentul naşterii si protejarea absolută de riscurile vieţii, nu ne putem aştepta ca oamenii să îşi dezvolte la întregul potenţial energia, eforturile, spiritul antreprenorial şi alte calităţi care sunt vitale pentru viaţa şi viitorul naţiunii şi care, în plus, sunt premisele obligatorii ale unei economii sociale de piaţă bazate pe iniţiativa individuală. Trebuie subliniată puternica legătură dintre politica economică şi cea socială; de fapt, cu cât se va face o politică economică mai de succes, cu atât vor fi necesare mai puţine măsuri de politică socială.

Nu trebuie să negăm faptul că în ţarile industriale moderne chiar şi o politică economică bună va trebui să fie insoţită de măsuri de politică socială. Pe de altă parte, se poate afirma că orice ajutor social eficient va trebui să se bazeze pe un venit naţional adecvat, în creştere, ceea ce se traduce într-o economie eficientă. Astfel, trebuie să fie în interesul oricărei politici sociale organice să asigure o economie sănătoasă şi în dezvoltare şi să aibă grijă ca principiile ce guvernează această economie să fie menţinute şi extinse.

Ca rezultat al transferului veniturilor prin bugetele sociale, care joacă astăzi un rol important în procesul distribuţiei economice, există în prezent o interdependenţă puternică între politica economică şi cea socială. O politică economică naţională de neutralitate şi autonomie este , prin urmare, ceva de ţine de trecut. Ea trebuie să facă loc unei politici sociale în acord cu politica economică. Politica socială nu trebuie să lezeze productivitatea economică nici măcar indirect şi nu trebuie să se opună principiilor de bază ale ordinii economiei de piaţă.

Dacă dorim sa garantăm o economie şi o ordine socială permanent libere, atunci devine esenţial sa dobândim libertatea şi o politică economică la fel de iubitoare de libertate. Din acest motiv, intră în contradicţie cu o astfel de viziune să excludem ,de exemplu, din ordinea economică de piaţă iniţiativa privată, previziunea şi responsabilitatea, chiar şi atunci când individul nu are posibilitatea materială de a-şi exercita aceste virtuţi. Libertatea economică şi asigurările obligatorii nu sunt compatibile.

Alte relaţii speciale dintre politica socială si cea economică vor fi menţionate în continuare mai detaliat. În acest moment trebuie reţinut că orice politică socială care nu vizează stabilizarea monedei ca obiectiv de primă importanţă va crea cele mai mari pericole pentru economia socială de piaţă.

Cu mâna în buzunarul vecinului

Pericolul trebuie contracarat în mod energic. Există mai multe diferenţe de opinie pe acest subiect decât pe orice altă problemă. Unii spun că fericirea şi bunăstarea oamenilor se bazează pe un fel de solidaritate generală si că ar trebui să continuăm pe această cale la capătul căreia se află, evident, puterea statului. Viaţa calmă şi confortabilă urmărită în acest fel s-ar putea să nu fie una luxoasă, dar ar fi cu atât mai mult una sigură. Acest mod de a trăi şi de a gândi este evident în aşa-zisul stat al bunăstării. Pe de altă parte , eforturile fireşti ale individului de a fi chibzuit el însuşi şi de a se gândi la viitorul său, la familia sa şi la bătrâneţe nu pot fi abolite —chiar dacă s-au făcut, indirect, eforturi mari pentru a ucide conştiinţa umană.

În perioada recentă, am fost în repetate rânduri alarmat de puternicul apel la un sistem de asigurări colective în sfera socială. Unde vom ajunge şi cum vom putea continua să progresăm dacă adoptăm din ce în ce mai mult un mod de viaţă în care nimeni nu mai vrea să îşi asume responsabilitatea pentru propria persoană şi fiecare caută siguranţa în colectivism? Am prezentat tranşant aceasta fugă de responsabilitate atunci când am spus că, dacă această manie va lua amploare, vom aluneca într-o ordine socială în care fiecare va sta cu mâna în buzunarul celuilalt. Principiul ar fi următorul: eu îi asigur traiul altuia, iar altcineva mi-l asigură mie.

Orbirea şi inerţia intelectuală care împing spre un stat al bunăstării nu pot aduce decât dezastru. Această tendinţă, mai mult decât oricare alta, va duce încet dar sigur la distrugerea valorilor reale umane —bucuria de a-ţi asuma răspunderea, iubirea pentru viaţa semenilor, impulsul de a dovedi de ce eşti în stare şi disponibilitatea de a-ţi asigura traiul — şi în final se va ajunge probabil nu la o societate lipsită de clase sociale, ci la una mecanizată şi lipsită de suflet.

Acest proces este îndeosebi de neînţeles deoarece, cu extinderea prosperităţii şi creşterea siguranţei economice, baza noastră economică devine din ce în ce mai solidă; nevoia de a proteja reuşitele de toate pericolele viitoare eclipsează orice alt argument. Se face astfel o eroare tragică, întrucât ne confruntăm cu aparentul refuz de a recunoaşte că progresul economic şi prosperitatea bazată pe efort nu sunt compatibile cu un sistem de asigurări colective.

Acest apel la securitate, care cu siguranţă va permite o intervenţie şi mai pronunţată a statului, evidenţiază contradicţiile din această politică lipsită de onestitate. Dacă aceste revendicări sunt aduse la un numitor comun, atunci ceea ce se cere este nici mai mult nici mai puţin decât o reducere a impozitării concomitent cu creşterea cheltuielilor guvernamentale. Şi-au pus oare problema apărărtorii acestei teze unde va găsi statul puterea şi mijloacele pentru a satisface asemenea cerinţe care, luate una câte una, ar putea fi justificate?

Nevoia de siguranţă

În ultimă instanţă, acest mod de gândire conduce la nişte rezultate din cale afară de antisociale. Dacă statul refuză sa păcătuiască împotriva monedei, ceea ce ar distruge tot ceea ce s-a câştigat până acum în procesul de reconstrucţie, atunci puterea sa de cumpărare —fie ea sub forma ajutoarelor sociale, a creditelor, a împrumuturilor sau a subvenţiilor— se limitează la ceea ce s-a colectat până atunci de la cetăţeni prin impozitare. Consider că o politică ce permite statului să acumuleze capital prin diminuarea puterii de cumpărare a monezii pentru a avea apoi posibilitatea de a face împrumuturi private este completamente imorală.

Cei ce nu dau înapoi când vine vorba să analizeze această problemă vor întelege curând că goana după siguranţă e o iluzie. Aşa cum oamenii nu pot să consume mai mult decât s-a produs, nici individul nu poate să caştige mai multă siguranţă reală decât am câştigat noi, întreaga comunitate, ca rezultat al eforturilor noastre. Acest adevăr elementar nu poate fi ascuns prin încercări de a-l masca prin scheme colective. Numai pentru aceste întreprinderi bine intentionate trebuie plătit un preţ mare. Eforturile de a elibera individul de o influenţă prea mare a statului şi de o dependenţă prea puternică de acesta sunt astfel zădărnicite; legătura cu colectivismul devine mai puternică. Aparenta siguranţă oferită individului de către stat sau de către orice altă grupare trebuie să fie cumpărată scump. Oricine îşi doreşte o astfel de protecţie trebuie mai întâi să plătească.

Este de asemenea greşit să credem că ar trebui să ne îndreptăm către un stat al bunăstării atunci când asigurările colective sunt oferite de stat, în totalitate sau parţial, din impozitarea generală. Aceste pericole nu pot fi evitate nici prin impunerea unei asigurări obligatorii cuprinzătoare în cadrul căreia plăţile sunt finanţate din contribuţii. O asigurare generală obligatorie —fie că e alimentată dintr-o singură sursă sau din mai multe— diferă numai ca intensitate şi nu ca principiu de pensiile obişnuite. Tendinţa spre un stat al bunăstării începe atunci când constrângerile statului se extind dincolo de cercul celor nevoiaşi, ajungând să îi includă pe cei care, ca urmare a poziţiei din viaţa economică, consideră asemenea obligaţii şi dependenţe nejustificate.

Atunci trebuie să ne punem următoarea întrebare: intervenţia statului, a autorităţii publice şi a altor mari organizaţii în viaţa omului, cu creşterile bugetare aferente acompaniate de creşterea nevoii de impozitare, duc ele într-adevăr la o siguranţă mai mare, la îmbunătăţirea vieţii şi la reducerea anxietăţii? Dacă pun această întrebare în forma ei absolută, atunci aş vrea să dau un răspuns negativ la fel de clar. Siguranţa individului, sau cel puţin senzaţia sa de securitate, nu a crescut pe masură ce statul sau grupul şi-au asumat o parte mai mare din responsabilitate; a scăzut.

Şi în sfârşit individul

Cererea justă de a se oferi mai multă siguranţă fiecăruia poate fi satisfăcută în cele din urmă numai prin creşterea prosperităţii generale, insuflând astfel sentimentul demnităţii umane şi, o data cu el, certitudinea independenţei.

Idealul la care aspir se bazează pe puterea oamenilor de a spune “Vreau să arăt de ce sunt în stare prin propriile eforturi. Vreau să îmi asum eu însumi riscurile vieţii. Vreau să îmi asum răspunderea pentru propria soartă. Tu, statule, trebuie să ai grijă să pot face toate aceste lucruri.”

Cererea nu trebuie să fie “Tu, statule, sprijină-mă, protejează-mă şi ajută-mă”, ci tocmai pe dos: “Nu te amesteca în treburile mele, ci dă-mi suficientă libertate şi lasă-mi îndeajuns de mult din roadele muncii mele ca să pot să-mi asigur mie şi familiei mele existenţa”.

Urmările acestui drum periculos către statul bunăstării nu pot fi decât creşterea socializării veniturilor, intensificarea centralizării planificării si tutela excesivă asupra individului, combinată cu creşterea dependenţei faţă de stat sau colectivitate  — coroborate cu deteriorarea unei pieţe capitaliste libere şi funcţionale, premisă obligatorie a expansiunii economiei de piaţă. În final vom regăsi cetăţeanul şi garantarea securităţii sociale de către un stat atotputernic, dar vom avea în acelaşi timp o economie paralizată.

Îmi pare deosebit de periculos să facem loc acestor tendinţe către un stat al bunăstării într-un moment în care obiectivele şi toate dovezile sunt împotriva unei astfel de orientări. Dacă ar trebui să presupunem că în economia naţională modernă, în ciuda progresului tehnologic, direcţia economică şi condiţiile de viaţă ale populatiei se înrăutăţesc, atunci această dorinţă arzătoare a unei asigurări colective complete ar fi de înţeles. Dar este aproape evident că, de fapt, condiţiile de viaţă ale celor care fac parte dintr-o adevărată economie de piaţă se vor îmbunătăţi continuu. De vreme ce putem conta pe venituri în creştere şi pe standarde de viaţă din ce în ce mai ridicate, pare justificat din punct de vedere social să îi cerem individului să îşi sporească în mod corespunzător responsabilităţile. Această cerere este cu atât mai justificată de vreme ce statul bunăstării, din experienţa de până acum, înseamnă orice altceva în afară de “bunăstare” şi va ajunge cu siguranţă să însemne “sărăcie” pentru toată lumea.

Această discuţie fundamentală despre chestiunile de bază care nu pot fi evitate într-o analiză a politicii sociale nu înseamnă că încerc să ignor cererile speciale care s-au făcut în ultima vreme. În timp ce cititorul întoarce aceste pagini, reforma socială îţi va fi găsit probabil expresia legală. Cu toate acestea, mă îndoiesc că discuţia despre obiectivele politicii sociale a luat sfârşit. O simplă privire la acele ţări care au făcut în ultimii ani încercări similare ne arată în ce măsură au devenit astfel de reforme un simplu punct de plecare pentru obţinerea unei ordini sociale raţionale. Criticile mele cu privire la presiunea dezastruoasă în favoare unui stat al bunăstării nu trebuie să fie interpretate în mod eronat ca o dorinţă de a schimba asigurările sociale aşa cum le ştim. Cred că o extindere în continuare a acestora e perfect posibilă. Dar ceea ce consider complet greşit e ca oamenii, o dată ce ce au dobândit libertatea ca urmare a profesiei şi a poziţiei în economia naţionlă, să îşi dorească să intre într-o schemă colectivă sau, mai rău, să fie împinşi în ea.

Limitele asigurărilor sociale

Când judecăm asigurările sociale în contextul lor actual trebuie să ne amintim câte aspecte şi principii s-au schimbat în ultimele decenii şi în ce măsură s-au modificat structura politică şi cea socială. Omul “proletar” care nu poate să se îngrijească de bătrâneţea sa, sau care nu-şi doreşte să o facă şi trebuie prin urmare să fie protejat de către stat, va dispărea curând dacă politica economică actuală va continua. Condiţiile de trai ale muncitorului s-au îmbunătăţit semnificativ şi au devenit mai libere începând cu perioada lui Bismarck. Protecţia de stat obligatorie ar trebui să ia sfârşit în punctul în care individul poate să se întreţină şi să asigure traiul familiei sale pe propria responsabilitate. Pentru salariaţi, acest lucru e valabil cel puţin în cazul acelora care au venituri mai ridicate şi care ocupă astfel o poziţie de încredere în economie sau în administraţie.

Pe deasupra, ar fi grav pentru viaţa noastră socială dacă aceste persoane ar fi obligate să intre în schema asigurărilor întrucât, ca rezultat al poziţiei şi funcţiei lor, ne-am putea aştepta ca ei să dorească să dovedească de ce sunt în stare prin propriile forţe. E probabil de înţeles că războiul şi reforma monetară, cu schimbările masive care au urmat, au adus cu ele o cerere pentru asigurări colective. Dar în acest moment ar fi greşit si periculos să ne bazăm asigurarile împotriva riscurilor generale pe o asemenea eventualitate, care sperăm că nu va mai avea loc niciodată.

Din câte am spus, se poate observa că aş dori mai curând să limitez sfera asigurărilor colective decât să o extind. Pentru a evita orice posibilă neînţelegere, ar trebui subliniat că văd drept o datorie firească a comunităţii să se îngrijească de siguranţa celor ce sunt acum bătrâni şi care, fără vina lor, şi-au pierdut economiile ca urmare a politicilor ce au dus de două ori la inflaţie. În acest caz nu există diferenţe sociale, iar foştii angajaţi şi muncitori trebuie ajutaţi în acelaşi mod ca şi liber profesioniştii, muncitorii independenţi, nativii şi refugiaţii. Dar această problemă deosebită, ce derivă din trecutul aparte al Germaniei, nu trebuie să conducă la greşeala de a privi asigurările obligatorii şi cele colective drept ceva firesc. Consecinţele tragice ale inflaţiei, experimentată de două ori de-a lungul aceleiaşi generaţii, nu tind să mărească încrederea în propriile puteri. Trebuie ţinut cont de aceste experienţe tragice. Dar ele ar trebui, pe de altă parte, să ducă la o examinare mai atentă a măsurilor economice şi financiare pentru a ne asigura că nu călcăm din nou pe acelaşi drum ce nu poate duce decât la devalorizarea monedei noastre.

Încercările de a include muncitorii independenţi în schemele de asigurări colective ar trebui în mod special cercetate cât mai minuţios. Disponibilitatea de a face faţă liber şi responsabil obstacolelor vieţii e esenţială pentru independenţă într-o ordine economică şi socială liberă. Independenţa într-o economie de piaţă înseamnă întreprinderea unor munci utile de bunăvoie şi pe propria răspundere, devenind astfel un pilon al spiritului antreprenorial şi al iniţiativei. Pe de o parte, individul independent are în faţă toate oportunităţile ce decurg din progresul economic dar, pe de altă parte, trebuie să fie pregătit să îşi asume riscurile economice ce vin cu ele.

O astfel de poziţie în viaţa economică nu poate fi garantată sub nicio formă de către stat în sistemul economiei de piaţă. Ea trebuie, în primul rând, să fie câştigată zi după zi prin reuşitele economice, prin disponibilitatea şi curajul de a înfrunta riscurile şi, mai presus de toate, prin voinţa de a fi responsabili fiecare în parte pentru viaţa pe care ne-o creăm, dacă vrem ca aceasta să aibă un sens. Ca urmare, cei ce sunt independenţi în cadru ordinii noastre economice şI sociale trebuie de asemenea să dea dovadă de previziune atunci când întâmpină riscurile vieţii.

Ar fi paradoxal şi, în plus, un privilegiu iresponsabil să îi dăm fiecărui cetăţean şansa de a munci independent şi de a-şi continua drumul spre o existenţă independentă printr-o politică economică liberală, iar apoi, prin constrângerea statului, să luăm înapoi de la aceşti oameni independenţi responsabilitatea de a-şi croi viaţa.

Această asigurare obligatorie pierde din vedere faptul că cazul profesiilor independente şi al profesiunilor liberale ne confruntăm cu grupuri eterogene şi diferenţiate şi că, drept urmare a chibzuinţei fiecăruia, devine imposibilă satisfacerea nevoilor fiecărei părţi. O analiză critică nu poate să nu îşi pună problema unde s-ar ajunge dacă profesiile liberale ar începe —fiecare grup în parte — să îţi construiască un sistem de asigurare de grup.

Fără soluţii depăşite

Nu am învăţat oare din experianţa tragică a ultimilor 8 ani ce se întâmplă atunci când economia e fragmentată, mai exact atunci când fiecare clasă şi fiecare grup crede că poate să trăiască separat de toate celelalte? Dacă, spre exemplu, liber profesioniştii —fie ei medici, avocaţi sau contabili— ar vrea să se separe în ceea ce priveşte pensiile, atunci această asigurare într-un cadru mai restrâns ar deveni din ce în ce mai problematică. În acest mod e încurajat egoismul, o manie distructivă a eului, astfel încât această organizare în clanuri devine pur şi simplu depăşită — în special de vreme ce are loc într-o periadă în care am început să ne eliberăm de gândirea protecţionită şi naţionalistă şi, în acest mod, să ne mărim orizonturile vieţii individuale şi sociale. Nu ar trebui să se creadă că, pe de o parte, grupuri strâns unite pot să îşi găsească siguranţa într-o schemă colectivă şi, pe de altă parte, să îşi rupă aceste legături pentru a ieşi într-un cadru mai larg.

Şi din alte puncte de vedere, o asemenea aiureală duce la probleme grave. De exemplu, încercarea de a aplica principiile pe care se bazează pensiile de bătrâneţe ale muncitorilor şi angajaţilor la grupuri profesionale individuale va eşua cu siguranţă. Ar fi realistă numai în cazul în care nu ar exista nicio posibilitate a unor schimbări structurale majore în următoarele câteva decenii. Chiar dacă pentru majoritatea muncitorilor dependenţi putem să ne aşteptăm la o continuare a direcţiei actuale, nimeni nu poate să prevadă cu exactitate cum vor afecta diferitele schimbări anumite secţiuni ale clasei de mijloc, spre exemplu artizanii sau vânzătorii cu amănuntul. Cel puţin în astfel de cazuri trebuie să ţinem cont de posibilitatea unor modificări structurale semnificative. Cu cât va fi mai mic cercul ce va vrea să adopte noile principii ale asigurărilor pe scară largă, cu atât vor fi probleme mai mari, iar baza pe care se construieşte o astfel de ordine va fi mai nesigură.

Aceste considerente trebuie în mod obligatoriu să fie relevante pentru mult discutata reformă a pensiilor, fie că vorbim de o pensie indexată, de o pensie a productivităţii bazată pe salarii sau de orice alt tip de pensie. Punctul critic e faptul că pensiile trebuie să se modifice automat o dată cu situaţia economică. Aceste pensii mobile se bazează pe creşterea stabilă a productivităţii ca parte a economiei de piaţă. Se bazează pe experienţa generală conform căreia creşterea productivităţii se exprimă nu atât în scăderea preţurilor, cât în creşterea salariilor nominale. O astfel de pensie a productivităţii, bazată pe salarii, e inofensivă numai atât timp cât nu au loc tulburări economice sau monetare ca urmare a modificării salariilor. Dacă ne putem aştepta la acestea, atunci acest plan de a adapta pensiile la mărimea salariilor riscă să tulbure stabilitatea monetară. Ne-am putea aştepta şi la un efect cumulat, ale cărui consecinţe vor fi discutate mai târziu.

O politica socială bună are nevoie de stabilitate monetară

Din punct de vedere politic, ar trebui să dedicăm puţină atenţie problemei dacă nu cumva o legătură prea puternică între pensii şi salarii va diminua rezistenţa la cererile excesive ale sindicatelor în negocierea salariilor. Această legătură se bazează, mai mult sau mai puţin evident, pe ideea la fel de periculoasă şi de eronată că “stabilitatea monetară nu are nimic de-a face cu politica socială”.

Mi se pare imposibil din toate punctele de vedere să ne bazăm fiecare nouă reformă socială, precum reforma pensiilor, pe o asemenea catastrofă ucigătoare cum a fost ultima inflaţie. E o greşeală gravă ca oamenii sau statul să creadă că putem iniţia şi urma o politică inflaţionistă şi totuşi să ne asigurăm împotriva consecinţelor. Ar fi ca şi când cineva ar încerca să se ridice în aer de propriile şireturi. Dimpotrivă, e esenţial să ne concentrăm toate eforturile pentru a preveni inflaţia, pentru a o respinge şi pentru a o împiedica.

Inflaţia nu e rezultatul vreunui blestem sau a unui destin tragic, ci o politică frivolă, poate chiar criminală. Nicio schimbare a pensiilor ce atrage după sine creşterea inevitabilă a preţurilor, reducând astfel puterea de cumpărare, nu poate avea rezultate prea fericite. Grupuri din ce în ce mai mari de oameni vor dori să scape de responsabilitatea pentru propria persoană şi vor încerca să câştige ceea ce pare a fi o siguranţă absolută, dar care este în realitate mai degrabă o iluzie.

Cu alte cuvinte, o politică salarială (aşa-zisa “politică salarială activă”) care va determina creşterea preţurilor în domeniul pensiilor va reduce curând susţinerea pentru stabilitatea monetară, intrându-se astfel pe o direcţie dezastruoasă. Interesul general pentru menţinerea puterii reale de cumpărare a monedei noastre este una dintre cele mai importante contragreutăţi care se opun politicii inflaţioniste într-un stat bine organizat. În plus, trebuie să ne întrebăm cum se va reuşi formarea de fonduri de investiţii, atât de necesare pentru progresul tehnologic, dacă legile sociale contează în mod deschis pe eventualitatea creşterii continue a preţurilor. Dacă toţi încep să-şi piardă încrederea în stabilitatea monetară şi, ca urmare a dorinţei lor de asigurare completă, au nevoie de nişte contribuţii atât de mari, nu vor mai exista multe stimulente, sau poate chiar niciunele, pentru economisirea individuală.

De-a lungul discuţiilor despre indexarea pensiilor am spus foarte clar că ar fi neînţelept să lăsăm deoparte ideea unei pensii mobile. Este în favoarea unei pensii plănuite drept atât de dinamică faptul că ideea noastră de standard minim de viaţă —i.e. de trai decent— e în continuă schimbare. Pensiile bazate pe o viaţă întreagă de muncă, calculate după metoda clasică a contribuţiilor ar trebui, atunci când e atinsă vârsta de pensionare, să fie considerate insuficiente—cu cât mai mult se întâmplă aşa, cu atât mai puternice sunt aceste schimbări . Pericolul real, efectul aproape distrugător al unei pensii dinamice, se găseşte nu atât în mobilitatea lor, cât în legătura lor trendurile salariale, ceea ce poate cu uşurinţă să depăşească ceea ce e compatibil cu stabiliatea monetară.

În cazul unei baze mobile există posibilitatea unei adaptări flexibile a pensiilor la schimbările condiţiilor şi standardelor de viaţă. Aceasta ar fi situaţia dacă s-ar lua, de exemplu, drept reper pentru o asfel de schemă de pensii creşterea curentă a productivităţii. Atunci ar exista garanţia că până şi pensionarul a luat parte la progresul real.

Modul de calcul ar trebui să fie ceva de felul următor: în măsura în care venitul naţional, în condiţiile unor preţuri constante, împărţit la numărul de muncitori sau la populaţie va arăta o creştere a productivităţii, pensiile de bază vor fi mărite cu acelaşi procent. Pensionarul va beneficia atunci de productivitatea crescută, dar interesele sale vor fi permanent direcţionate —chiar şi pe durata vieţii sale active— către îmbunătăţirea continuă a performanţelor economiei. Acest muncitor sau angajat (sau pensionar) nu va vedea economisirea ca inutilă, ci va fi conştient de faptul că investiţiile finanţate din economii servesc la creşterea bunăstării sale, îi asigură traiul la bătrâneţe şi îl ajută să îşi întreţină familia. Ca şi persoana activă, pensionarul devine un centru de rezistenţă împotriva oricărei încercări de a urma o politică inflaţionistă.

În concluzie, trebuie spus că securitatea socialeă e cu siguranţă un lucru bun şi de dorit, dar a trebuie să provină în primul rând din propriile eforturi şi străduinţe. Securitatea socială nu este acelaşi lucru cu asigurările sociale generale — ea nu se obţine transferând responsabilitatea individuală vreunui grup. La început trebuie să existe responsabilitatea pentru propria viaţă ,iar obligaţiile statului şi ale comunităţii trebuie să înceapă numai atunci când aceasta e insuficientă.

Pentru binele poporului nostru ar fi preferabil dacă am da dovadă de o dorinţă mai mică de colectivism si de mai mult simţ social. Prima o omoară pe cea de-a doua. Acesta este motivul pentru care în final trebuie să ne punem întrebarea dacă, uniţi de dorinţa şi de obligaţia de a nu vedea niciun german nevoiaş, acţionăm corect atunci când distrugem cele mai mari virtuţi pentru idealul asigurărilor colective sau dacă, luptând pentru mai multă prosperitate şi creându-ne mai multe şanse de a dobândi prosperitate personală, nu ar trebui cumva să declarăm război spiritului distrugător al colectivismului. Viziunea mea e limpede: sper ca avertizarea mea nu va rămâne neauzită.

Ludwig Wilhelm Erhard (1897-1977) a fost cancelarul Germaniei de Vest din 1963 până în 1966. S-a făcut remarcat prin rolul său important în Miracolul german”, refacerea Germaniei de Vest de după război: deciziile lui Erhard, în calitate de coordonator economic al zonelor de sub ocupaţia britanică şi americană, de a renunţa la numeroase controale ale preţurilor în 1948, în ciuda opoziţiei simultane a social-democraţilor şi a autorităţilor Aliate, şi pledoaria sa solidă în favoarea economiei de piaţă au ajutat Germania să pornească spre fenomenala sa creştere economică şi extindere a prosperităţii din anii 1950.

Articolul de mai sus, intitulat iniţial “Statul bunăstării: dezamăgirea modernă”, este extras din “Prosperitate prin competiţie” (1957).

Ludwig Erhard

Traducere de Ana Dumitrescu

sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter