Limba de lemn și aflarea în treabă

O nouă limbă de lemn a pus stăpânire pe toţi potenţaţii zilei, urmați de oamenii de rând, şi totul în singurul scop al băgării în seamă, urmată în modul cel mai firesc de aflarea în treabă. Persoane care acum 20 de ani ar fi înfierat cât ar fi putut de zgomotos şi… colorat limba de lemn comunistă, le vedem azi supuse noului limbaj de lemn.

În acest limbaj nimic nu mai este ceea ce este, ci altceva, cu aer ştiinţific, de… noi ştim despre ce vorbim aici, am pătruns tainele universului, şi ele nu ţin nici de Dumnezeu şi nici de ştiinţă, ci de vorbele nostre aliniate la corectitudinea politică, noua dogmă de care trebuie să ţină seama tot responsabilul mai mic sau mai mare al sistemului. Un centru social, de exemplu, nu mai poate fi doar social, el devine în zilele noastre „centru de incluziune socială”. Cu toate că termenul nu are un loc bine conturat în limba română… sau poate tocmai din acest motiv. Nimic nu este mai drag celor care folosesc limba de lemn decât să pară că știu ce vorbesc, pe când vorbesc despre ceea ce par să știe. Incluziunea asta poate însemna „particulă de metal străin conţinută în corpul unui metal solid”, numai că nu înseamnă asta, ci ceva cu includerea, aşa cum v-aţi dat seama. Sigur, se naşte întrebarea: dacă seamănă fonetic atât de mult cu includerea şi înseamnă acelaşi lucru, totuşi de ce nu e includere? Nu e europeneşte, nu e destul de corect politic şi apoi vedeţi, sau auziţi şi dumneavoastră cum sună.

Pe de altă parte, termeni pentru care am avut grijă să le dăm o conotaţie peiorativă, să îi umplem de negativ, trebuie modificaţi chiar dacă realitatea descrisă de ei nu s-a modificat câtuşi de puţin. Primul exemplu, întâlnit tot mai des în… demografie: ţiganii nu mai sunt ţigani, ci au devenit rromi, ba cu un „r”, ba cu doi. Asta probabil până va cădea în peiorativ şi termenul ăsta, pentru că apoi să fie numiţi probabil „sumei”, de la sumerieni, sau „egipi” de la „egipteni”, sau mai degrabă „europi”, cu doi de „r”.
Toată treaba asta s-ar putea să fi început când bătrânii, „moşii” şi „babele” tradiţionali, foarte demni şi respectabili, au început să devină „persoane în vârstă”, „în etate” sau „de vârsta a treia”, chiar dacă nici vârsta a doua şi mai ales prima vârstă nu au fost încă prea bine definite. Apoi aceşti moşnegi şi babe au început să nu mai decedeze sau să „înceteze din viaţă”, ca în ateul comunism, nu!, de 20 de ani toată lumea „trece în nefiinţă”, adică acu’ era în fiinţă şi acu’ nu mai e. Numai în cimitir s-a mai păstrat prostul şi incorectul obicei de a fi „mort” omul, în rest toată lumea ştie că „a trecut în nefiinţă”. Nimeni nu a mai murit în România de mai bine de juma’ de secol. Sau poate când tinerii au ajuns să fie „adolescenţi”, o categorie specială şi mai uşor de manipulat, în particular şi în special.
Tot aşa s-a ajuns ca fiinţele astea, oamenii, să fie de mai multe feluri în timpul fiinţării, adică funcţionării, depinde de domeniu implicat. Numai oameni nu mai sunt, în rest sunt „persoană”, „individ”, „angajat”, „resursă umană”. Când ajung în funcţii de conducere toţi sunt „manageri”. În sistemul privat aproape că nu mai există „directori”, toţi sunt „manageri”, dar şi în sistemul public toţi şefii semnează „contracte de management”. Ce nu-i în regulă cu „directorul”?! Probabil că a furat prea mult pe vremea lui Ceauşescu, termenul a devenit peiorativ, negativ …Sau poate că a furat prea puţin şi acum e ruşinat, pentru că tot directorii de atunci au fost primii care au adoptat noul limbaj. Acum toată lumea face „management”, nimeni nu mai conduce nimic. Ar putea fi cauza pentru care nimeni nu mai este responsabil sau vinovat pentru nimic, pentru că „managementul” ăsta e o treabă mult prea amplă şi complicată ca să se mai poată încurca în astfel de noţiuni perimate.
Dar noul limbaj de lemn a intrat şi în viaţa noastră de toate zielele. Când se căsătoresc, mai ales managerii ăştia, devin „parteneri” pe viaţă, dar de multe ori rămân numai „parteneri”. Ai spune că s-au asociat într-o afacere, dar termenul este tot mai des folosit pentru orice împrejurare de viaţă.

Înainte un el şi o ea erau „prieteni” sau „vorbeau” unul cu altul, în Ardeal ei frumos mai „povesteau”, şi unul era „prietenul(a)” celuilant. Acum toţi au „relaţii”. Ce înseamnă „relaţii”?! Ce fel de „relaţii”?!
Cel mai mult noul limbaj a intrat în administrativ şi politic: „societatea multilateral-dezvoltată” a devenit pentru europenişti „societatea bazată pe cunoaştere” şi mai avem o puzderie de termeni noi ca „integrare”, „implementare”… De „elemente”, „componente”, „parametri”, „dimensiuni”, „paliere” ne este plină nu numai viaţa economică, ci şi cea socială, politică, profesională.
În loc de „înaintarea spre comunism”, funcţionăraşii impersonali de azi au de furcă în continuu cu ceva ce sună ca diametral opusul acestei acţiuni: „implementarea”. În locul unui singur „plan cincinal”, milioane de „proiecte”, mai ales în administrativ şi politic. Dar şi două fufe analfabete dacă sunt adunate să cânte din ţâţe şi fund nu au cum că o fac într-un „proiect”, şi nu fac „melodii” sau „cântece”, ci „producţii muzicale”. Nimic fără proiect, nimic în afara proiectului! Toată lumea lucrează la cel puţin un proiect, de zici că nici nu se mai pot duce la toaletă fără un proiect în acest sens. Nimeni nu mai are planuri, un gând, o idee. Ce-s planurile?! Sunt total depăşite! Bine, doar politicienii îndrăznesc să depăşească… planul proiectelor. Ei au „viziuni”…!
„Gunoierul” nu mai este el, este „lucrător sanitar” şi nu mai face „curăţenie”, ci „salubrizare”. Nici ţăranul nu mai este ce a fost, când e vorba despre îndeletnicirea lui principală, el devine „lucrător în cultura plantelor”.
Dar cel mai important rol al noului limbaj este să rezolve probleme nerezolvabile altfel, în condiţii normale, să le dea alte dimensiuni, mai soft, mai suportabile parcă pentru conştiinţa celor care le utilizează. România nu mai are „oameni fără slujbe”, „fără serviciu”, sună prea supărător, prea deranjant, mai ales dacă se apucă unii să facă comparaţii cu perioada comunistă. Nu mai avem nici măcar „şomeri”, că şi ăsta a devenit deranjat pentru capacităţile „de management” ale instituţiilor responsabile cu „forţa de muncă”. Avem numai „persoane aflate în căutarea unui loc de muncă”. Chiar dacă rămân în căutarea asta pentru tot restul vieţii, parcă sună altfel, nu? Dar de „persoane neracordate la piaţa muncii” ce spuneţi? Dar de „persoanele ocupate” şi de „persoane neocupate”? Aceste două expresii chiar nu mai spun nimic, nimic dramatic despre starea oamenilor respectivi, deci sunt cele mai bune.
Câinii nu mai sunt „vagabonzi”, ar părea prea …nereglementat domeniu, Doamne fereşte de „javre” sau „potăi”!, câinii sunt „comunitari”. Totul numai ca să nu mai fim naturali, ci „instituţionali”, formali. Până şi „persoanele cu handicap” s-a alterat în timp din cauza folosinţei nepotrivite şi confuziei cu „handicapaţii”, cu semnul exclamării. Dar s-a găsit rezolvarea: „persoanele cu handicap” au devenit „persoane cu dizabilităţi”. Parcă sună mult mai bine. Înainte aveam „şcoli ajutătoare”, aşa cum ne şi trebuiau, acum avem „şcoli speciale”. „Speciale” este cu totul altceva, s-ar putea să pregătească astronauţi…
Noul limbaj, la fel ca şi înainte, îi serveşte cel mai bine pe cei care vor să se ascundă în spatele cuvintelor, să disimuleze. Pentru asta a şi fost inventată limba de lemn în toate timpurile. De el se leagă dintotdeauna cei slabi şi nesiguri şi la el apelează întotdeauna cei puternici când vor să controleze totul. Aşa poţi nici să nu mai vorbeşti despre sărăcie când nu îţi convine, când eşti la putere, bagi cu „indicatori negativi”, de creştere economică, de nivel de trai, sau cel mai grav cu „pauperizarea”.
Exemple pot continua, pentu că, la fel ca în comunism, limba literară este tot mai mult exclusă din limbajul oficial, dar şi public, şi, în locul ei, avem o categorie prestabilită de expresii din care trebuie să alegi ca să fii… „corespunzător”.

„Tu nu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! (…) Nu înţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimă gânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate. (…) Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă ‘Libertatea este sclavie’, când însuţi conceptul de libertate va fi abolit?” (George Orwell, «O mie nouă sute optzeci şi patru»)

Vă mai aduceți aminte când toată lumea „achiesa”? Nu se poate să nu fi întâlnit expresia! Ce s-a întâmplat cu asta? Mie chiar îmi lipsește! De la filfizoni care pretind că fac un fel de filosofie de buzunar împrumutând cu bănuți argintii cetățenii civici ca să aibă mărunt la practica puturoasă și foșnăitoare a vieții, până la dumoazele încarnate în moderatoare și somități de eveniment, toată lumea „achiesa” în țara noastră. Se întâmpla nu cu mult timp în urmă și apoi s-a oprit… Abia deschideai televizorul și se găsea imediat cineva care să „achieseze” la altcineva, editorialele erau pline de „achiesări”, ca și gândirea „filosofică”, dar „achiesarea” coborâse și în stradă. Se întâmpla pe la începutul lui 2014, când cel mai adesea se „achiesa” împotriva guvernării pedeliste și pe când „în uz” se mai afla o altă expresie, „noaptea minții”.

Cu mari pretenții și pompă intelectuală, „achiesarea” lua locul rezervat pentru „adeziune”, „aderare”, „raliere”, căzute în desuetitudine, dar mergea și mai departe cumva, pentru că toți cei care „achiesau” nu o făceau decât spre a prelua ideea preopinentului, dar numai pentru a o mai cizela nițel, a o șlefui până căpăta un luciu perfect în care vorbitorul se putea admira în voie măgulit. Era el, cel care a „achiesat” atât de bine și reușit… Acesta era un fel de sens subînțeles al „achiesării”.

„Celebru” Mircea Badea, spre exemplu, „achiesa” în șpagat, într-o formă mai brută a expresiei, prin proteste și manifestări cu un caracter ceva mai vulgar: „au achiesat foarte mulți cetățeni”. Cetățenii cu asta se ocupau, „achiesau” săracii, pe străzi! Fără să știe prea bine ce fac, foarte probabil, pentru că, în sensurile sale, „achiesarea” aceasta este destul de suspectă și… „penibilă” de pedeapsă… A venit din franceză ca să însemne ceva, „a accepta condițiile dintr-o acțiune juridică”, dar aici, pe tărâmul infracționalității la nivel înalt și… „relevat”, a sfârșit prin a însemna mai tot din ceea ce e acceptarea. Nu-i de mirare că politicienii au iubit-o primii…

Acum s-a terminat, nu mai „achiesează” nimeni! Nu putem acum crede că toate acele realități, fapte sau evenimente care impuneau „achiesarea” asta, cel puțin în vorbire, atât de adesea și pregnant, au dispărut peste noapte și de atunci nimeni nu mai poate să „achiese” în lipsa lor… Dar dacă ceva îmi lipsește mai mult în peisajul media sau intelectual din România de astăzi este că nu se mai „achiesează” destul, rar mai găsești pe cineva care să „achieseze”, oamenii nu mai știu să „achieseze” în ziua de azi… Mie îmi lipsește!

Mă resimt mai ales pentru că nu mai văd atât de clară și vie această fascinație a limbajului care există printre ‘telectualii noștri de astăzi, oameni preocupați, așa cum se autodemască atât de facil, nu de elocvență, nu de a ilustra prin cuvinte potrivite stări sau evenimente, nu să fie în concordanță cu realitatea vor dumnealor, ci doresc să epateze, cu alte cuvinte, să se dea mari, să se dea mai cu moț.

Există în țara noastră o astfel de competiție subterană a ‘telectualilor la modă, iar în această cursă sprinterii se mai trag de tricou, se mai agață, își mai împrumută din energie și ritm cu ajutorul acestor clișee verbale, ca să se găsească cât mai în față. Toți însă nu fac rabat, ba sunt cât se poate de conformi la aculturația comandată de sus în jos, care îl face și pe debilul adolescent, ca și pe ‘telectualul nostru versatil să împrumute cuvinte cărora nu le prea cunoaște sau nu le-a prea deprins înțelesurile, „de amorul artei”. Dacă, atât de caraghios, adolescentul nostru poartă astăzi pantalonii cu turul lăsat din nu se știe care motiv decât poate ca să-i încapă pampersul, la fel de burlesc, ‘telectualul folosește noul limbaj pentru că e îngreunat pe el de cultură, de cultura nouă.

E o poveste veche și veșnică pe aceste meleaguri, o poveste care chiar te face să crezi în romanizare: poți să înțelegi parcă cum numai într-un secol și puțin un popor întreg și-a părăsit propria limbă pentru a o vorbi pe alta, a stăpânilor, doar pentru că suna mai bine, mai conform. Și poate că nu e o întâmplare că „achiesarea” aceasta se petrecea când la modă era și o altă expresie, „acquis-ul comunitar”, conformarea la regulile UE. Nimic nu întrece la noi dorința de adaptare și supunere a parvenitului la orânduirea care îl hrănește, îl hrănește bine.

E povestea turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările Române, e povestea franţuzismelor din limbajul administrativ și nu numai al secolul XIX, a nemțismelor din limbajul tehnic și economic, dar și a rusismelor din anii 50 ai secolului trecut, care au avut o viață, chiar dacă scurtă, prin aceeași specie nevertebrată a culturnicilor pe sistem. Sunt toate povești rușinoase care din păcate au intrat în firescul existenței acestui popor.

După 1989, cei care au vrut să fie primii dintre cei dintâi pro-occidentali au început imediat să „anvizajeze” (să ia în considerare) cu toții și apoi să „achieseze” la mulțimea de „feed-back-uri” cu care trebuiau să-și pigmenteze limbajul în calitatea de „manager assistants” la „implementarea” noului regim. S-au grăbit cu toții să creeze un nou limbaj de lemn, neologistic, prin care să pară, împreună și prin reciprocitate, deștepți atunci când își duc micile lor snobisme în „lumea intelectuală”. Ei trebuie să fie altceva atunci când decid (to decide), nu hotărăsc; să implementeze (to implement), nu să realizeze; nu într-un loc, ci într-o locație (location); în care s-au focusat (focused), nu concentrat; pentru care au expectațiuni (expectation), nu speranțe sau așteptări; și au achiesat, nu consimțit; nu înainte de a anvizanja, nu a lua în considerare; că trebuie să asigure mentenanța (maintenance), nu întreținerea; unui regim sustenabil (sustenance), nu suportat; doar pentru că au oportunitatea (opportunity), nu prilejul; de a revela (to reveal), nu arăta; cât de bine pot servi (to serve), și nu sluji; pentru bonusuri și beneficii (benefit), și nu pentru câștiguri și foloase.

Și această modă, ca orice modă, oricât de mult ar fi cultivat gustul pentru „fashion” astăzi, nu a însemnat de la bun început și nu înseamnă astăzi nimic altceva decât lipsă de personalitate și servilism tâmp, frumos ambalate, e adevărat. „Moțații” de astăzi sunt precum curtenii regelui Ludovic al XIII-lea, care, rămas chel și pentru că nu se cădea la un cap încoronat, a început să poarte o perucă masivă din păr împletit în stofă. Din servilism impus și autoimpus, din dorința de a copia comportamentul, de a semăna cât mai mult cu stăpânul pentru a se înfrupta din mărinimia și favorurile sale, din „modul său de viață”, cum s-ar spune azi, „supușii” au început să-l copie. Așa s-a născut moda perucilor printre cei cu pretenții de atunci, nobilii cu bețișoare care susțineau pe cap un adevărat paradis al puricilor și păduchilor, modă care a ținut până la 1789, la Revoluția Franceză, când toți și-au pierdut peruca, unii cu tot cu cap… Deci, se poate… renunța la modă…

Autor: Cristian Patrascu

Sursa: Anonimus.ro