Analize și opinii Politică

Inconvenientul de a fi balcanic

Mândria de a fi balcanic nu rezolvă tensiunile cronice care fragmentează drastic regiunea.

Una din stereotipiile – explicabile până la un punct – ale politicii europene este portretul „negru” al Balcanilor, „butoiul cu pulbere” al sud-est-ului continental, o colecţie sumbră de naţionalisme ireconciliabile, intoleranţă, violenţă, Kosovo, înapoiere economică, fundamentalism etc. Toate viciile pre-modernităţii, ale totalitarismului, ale non-europenităţii par să concureze pentru a defini un teritoriu bolnav, plasat insidios în coasta civilizaţiei occidentale. E greu de spus, din perspectiva ţărilor dezvoltate, ce e mai costisitor: să faci efortul de a integra economic o regiune retardată, evitând astfel riscurile involuţiei ei, sau să abandonezi această regiune, dar să fii obligat la ample cheltuieli militare, pentru a soluţiona crizele rezultate din chiar faptul că ai abandonat-o.

Indispuse de un asemenea portret descurajant, unele state balcanice se străduiesc să se lepede de amplasamentul lor geografic: Croaţia şi Slovenia de pildă, care încearcă să „migreze” spre o apartenenţă central-europeană. Sau România care, aşezată la nord de Dunăre, se comportă uneori, nu fără o anumită acoperire, ca un „arbitru” al zonei, situat în afara ei. Alte state, care nu pot invoca nici un argument cât de cât valabil în favoarea ne-balcanităţii lor, caută să se salveze construind un fel de utopie a „miracolului” balcanic. Portretului negru i se substituie o imagine euforică: Balcanii sunt obârşia Europei (şi sursa numelui ei, inventat de greci), Balcanii sunt sarea şi piperul continentului, rezerva lui de autenticitate şi tradiţie. Grecia veche şi Bizanţul sunt invocate ca repere definitorii. Marilor virtuţi fondatoare li se adaugă conotaţiile martirajului. Balcanii sunt victima politicii apusene, mielul sacrificat, capitalul de suferinţă al nerecunoscătoarei civilizaţii apusene, posibilă, în definitiv, numai datorită „pavezei” de la răsărit.

Mândria de a fi balcanic nu rezolvă, totuşi, tensiunile cronice care fragmentează drastic regiunea. Fiecare ţară din Balcani se socoteşte „adevăratul” centru al Balcanilor. De aici, o luptă crâncenă pentru întâietate, un delir al vanităţii identitare, pendulând între patetic şi derizoriu. La toate acestea, se adugă, pentru a complica lucrurile, imaginea despre Balcani a Uniunii Europene. Ea ar vrea să fie binevoitoare, echitabilă, „politically correct”, dar se blochează, adesea, în analiză strict cantitativă, prejudecată şi didacticism. Administraţia nu are timp să înţeleagă şi nici răbdare să asculte. Ea cade când în exces paternalist („ştim mai bine decât voi ce vă trebuie”), când în amabilitate smerită, contraproductivă („nu vrem să vă dăm lecţii, nu avem dreptul să vă impunem nimic”). Prima variantă ne irită orgoliul local, a doua ne încurajează suficienţa sterilă. Rezultă că e la fel de greu să ajuţi, pe cât e de greu să te laşi ajutat. Ceea ce „nucleul” european nu reuşeşte încă este să înlocuiască clişeul despre Balcani, încărcătura pejorativă a unei denominaţii geografice, cu o sumă de cunoştiinţe aprofundate despre Balcani. Dacă vrem să „salvăm” zona, doar ca să ne protejăm împotriva unor eventuale complicaţii „de graniţă”, nu vom şti niciodată ce salvăm de fapt. Întrebarea corectă este: de ce merită „salvate” ţările regiunii, ce valori europene s-ar pierde prin eşecul unei politici balcanice arbitrare. Fără această perspectivă, Balcanii vor rămâne, cum a spus cineva, „un iad, pavat cu relele intenţii ale marilor puteri”.

Andrei Plesu

sursa: adevarul.ro

Abonează-te la newsletter