Prolog: Primul articol al lui Caragiale (7 ianuarie 1900, în ziarul Universul) arata cat de mult luase amploare secularizarea – cel putin in orasele Tarii Romanesti. Bisericile parasite, saracite, credinta dispretuita, in numele modernizarii, progresului si emanciparii. Rezultatul? Societatea caricaturala reprezentata de IL Caragiale in piesele sale de teatru, printr-o satira sociala crunta.
Problema este ca aceasta societate caricaturala nu putea produce numai comedii. A provocat cea mai socanta tragedie sociala din Europa inceputului de sec. XX: rascoala taraneasca de la 1907, rascoala intr-un timp cand aceste fenomene pareau pentru totdeauna istorie. Portretul necrutator pe care Caragiale il face societatii romanesti ”bune” de la 1907, in al doilea text, este rezumat de formula cuprinzatoare a oligarhiei de aventura. Oligarhia care, si atunci ca si astazi, dupa exact un secol, pretindea ca modernizeaza si europenizeaza Romania.
Sunt unii nepriceputi sau stramti la minte (luand ingustimea drept “emancipare” si gandire critica) care cred ca IL Caragiale s-a auto-exilat la Berlin pentru ca nu mai suporta moravurile“romanesti”, “balcanice”. Adevarul este ca dramaturgul a fugit din cauza unor instrainati de popor si de legea parintilor lor. “Curat constitutional… Muzica!”
“Europa era deprinsă de atîția ani să știe că tînărul Regat Romîn e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atît în relațiile claselor sale sociale, cît și în relațiile internaționale, – un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tînăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvîrșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atîta succes față de representanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mîndru și fericit.
Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărîte revoluțiuni teroriste,aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi deaproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntîmplă, ci –dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atîta energie în acele mase – cum de n’a isbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într’un Stat, din Europa cel puțin, nu există atîta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască.
… Țara romînească este o țară aproape absolut agricolă; cîteva începuturi de industrie, protejate într’un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într’o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pămîntul țării este stăpînit:
- de propietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii propietari particulari;
- de propietarii mijlocii, și
- de propietarii mici, masa enormă a țăranilor, împropietăriți dela 64 și dela 88.
Toți țăranii sînt plugari; ei cultivă micile lor propietăți și propietățile mari și mijlocii. Acestor propietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția propietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pămînturile lor s’au micșorat și se micșorează necontenit, trecînd în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, – alienarea fiind proibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, – și se fragmentează în porțiuni așa de mici pînă înfine, încît ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă – un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metoadelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit. Pe de altă parte, propietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decît brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pămînt pentru a munci și produc cît mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pămîntul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s’a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpînește exclusiv propietarul mare. Învoelile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal “muncă silnică”. (Constrîngerea corporală s’a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimini nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n’ar îndrăsni să se prevaleze de desființarea constrîngerii corporale prin lege, știind bine că atunci s’ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).
Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre propietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pămînturile se subtarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoe de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai cîțiva bani pentru sămînță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani. Aceștia lucrează din primăvară pînă în toamnă, din revărsatul zorilor și pînă în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoelii, țăranul îi cară întîiu arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voe să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.
Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, cînd nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, avînd nevoe de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot dela arendași, rămînînd a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula’n mînă pentru un nou împrumut… Și așa mai departe… Concurența arendașilor a ridiat și rdică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine propietarilor, și din aceasta, firește, crescînda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăsnelii la concurență din partea arendașilor mari se’ntinde pe măsura supunerii la învoeli din partea arendașilor mici, a plugarilor. Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri – coarda s’a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…
Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji și puțini romîni ardeleni supuși unguri, – în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la cîștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orce elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăsneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr’un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător. Ce a rezultat din această sistemă ? Iată: 1. Scăpătarea atîtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înnecîndu-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor; 2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lîngă asta, avîntul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și 3. Mizeria țăranilor. Trebuia să fie așa. Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a resultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și cîștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescîndă a veniturilor Statului.
Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat. Partidele politice, în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romînia. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sînt, în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sînt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: “toți, toți, cum zice Antonius, sînt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-avînd ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi libercugetători și răspopiți, învățători analfabeți – toți teoreticieni de berărie; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mîinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albaneji, romîni supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)
După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de propietarii mari și mijlocii și cîțiva dintre comercianți și puțini industriași romîni. Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputaților. Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sînt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești.
Astfel dar, Camerele sînt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lîngă agricultură deci, trebue să’nflorească în Romînia și o vastă industrie,industria politică, și, ca orce industrie bine și inteligent desvoltată, trebue să prospereze.
Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămînzind în opoziție. Cînd cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămînzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecît răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține pept torentului popular, adică facțiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sînt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.
Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întîmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decît o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală -de la prefecți și secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliție și pînă la moașa de mahala – se înlocuește,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rînd din trei în trei ani, ba și mai des uneori.
De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri, începînd de la arendașul care plătește milioane arendă și sfîrșind cu micul precupeț, care învîrtește în mizerele-i daraveri abia cîțiva lei, sînt rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului romîn. Și oamenilor de afaceri asta trebue să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfiială- poate nedreptăți mare pe mic, poate înșela mic pe mare, – puțini reducînd în mizerie pe mulți. Rar, din cînd în cînd, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer – cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stîngăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numește țara lui patria bacșișului și hatîrului. Cu așa parlamente se fac legi peste legi – cu așa administrație se aplică. Justiția ?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sînt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților – cea mai prosperă în Romînia după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Să vedem acuma cum se fac în Statul romîn educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau.
Toate școalele, de la cele populare pînă la Universități – școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puțin d’emblée absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala romînă, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întîietate între cetățenii, de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos pînă la cel de sus, școalele sînt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați – o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuesc numai decît onoruri cît de multe fără nuciun merit și cîștig cît de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarchia publică ce stăpînește exclusiv țara romînească. Din aceste fabrici ese și se premenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trîndavei plebe, servanta oligarchiei.Familiile sîrmane din plebea orășenească, lipsite de orce mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cîrciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit – toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cît mai degrabă, după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri…. Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sînt amăgite.
Așa se recrutează oligarchia care stăpînește țara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, și puțintel noroc – și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarchiei romîne. Astfel dar, nuciun salt social dela o generație la alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr’un fiu de țîrcovnic ese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr’un fiu de familie istorică, mari boeri pînă eri, ese un escroc, care moare victima vițiului, cînd a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr’un copil de cîrciumăraș, un avocat ilustru, care, în cîțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr’un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.
Asta, în țara romînească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică… Și oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producție utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă șicuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orce drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cîrmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție “istorice”- liberal și conservator, – bande mai nesocotite decît niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , – această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.
Se ‘nțelege dela sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii romîni și în rîndurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulți oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplîng, ca și noi, răul patriei; dar, perduți în mulțimea celor răi n’au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sînt ținuți captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…
Iată ce se petrece d’asupra; ceea ce se petrece de-desubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarchiei de strînsură din Romînia, la catastrofa care era inevitabilă. […]”
Sursa: Razboi intru cuvant
Adauga comentariu