Politică

FĂRĂDELEGILE RĂZBOIULUI JUSTIFICATIV

imagesAtunci când într-un blestemat de război, fie declarat formal sau o perioadă subînțeles, cum sunt acelea din estul franjurat al Ucrainei sau de pe falia Israel-Palestina, se sting civili nevinovați, „realiștii” relațiilor internaționale observă „victimele colaterale”, suflete „de după virgulă” din aritmeticele marilor mize geopolitice, pentru ca „idealiștii” să se lamenteze întru dorul „războiului just”. Fiind „continuarea politicii cu alte mijloace” (cf. Carl von Clausevitz), războiul întreține „sănătatea statului” (cf. Randolph Bourne): ca formă organizată de dezorganizare societală, războiul este o exprimare etatistă a propensiunii (contingente anumitor caractere umane) spre jaf. Iar jaful este expresia unei „preferințe de timp” hipertrofiate și a unui „simțământ al dreptății” atrofiat. Vreau să consum mai repede, nu am răbdare să produc (pentru autoconsum ori schimb), legea e o convenție ce ia timp, iar parul, fizică palpabilă instant. Și eu am parul.

În toată sălbăticia lor, până și jefuitorii sunt forțați de rațiune să se comporte chibzuit. Oportunismul, cea mai brută formă de etică. Așa precum în „războiul subtil din interiorul statului” (dintre guvernanți și guvernați) avea să fie descoperită nevoia unor „grade de libertate” și a unor „reguli de exploatare” (marca trecerii dintre absolutism și democrație), pentru a nu sufoca pătura productivă, parazitabilă, și în înfruntările dintre state anihilarea totală avea a fi apreciată ca stupidă. Creștinismul și oportunismul aveau să dea un răspuns unitar la întrebarea: dacă tot războiul este greu evitabil, ce anume este de evitat într-un război? „Războiul just”, doctrină clasicizată a relațiilor internaționale (dar ca orice lucru clasic, „modernizată relativist”), își propunea un soi de ordine în două paliere de probleme: „jus ad bellum” (dreptul purcederii la război) și „jus in bello” (dreapta conduită în război).

Explicitată de Augustin din Hipo și Toma din Aquino (sfinți ai Bisericii Catolice), rafinată de scolasticii spanioli din Salamanca secolului XVI precum Francisco de Vitoria și Francisco Suárez, ulterior de protestantul olandez Hugo Grotius și de juriștii secolelor XVIII-XIX, ideea „războiului just” avea ancore naturale. În esență, aceasta presupunea că războiul se poartă doar în ultimă instanță, când toate opțiunile pașnice s-au epuizat, implică existența unei autorități legitime a inițiatorului și a unei cauze juste (îndreptarea unui rău făcut anterior), are ca obiectiv final aducerea păcii, propune proporționalitate în utilizarea forței și discriminare între combatanți și civili ș.a.m.d. Bref, un război e just atunci când un grup de oameni încearcă să îndepărteze amenințarea cu dominația coercitivă din partea altui grup de oameni sau să răstoarne o atare dominație deja existentă. Greu de tradus în rusă, ucraineană, ebraică sau arabă.

Prelungirile legale ale doctrinei „războiului just” sunt „legile războiului” și „legile neutralității”. Primele sunt menite a limita pe cât posibil violarea de către statele beligerante a drepturilor civililor din statul văzut ca inamic. Celelalte cer limitarea conflictului militar la statele combatante, permițând, de pildă, comerțul cu cetățenii statului vinovat. Experiențele funeste ale celor două conflagrații mondiale au provocat emoție, apoi angajamente politice internaționale, dar și încălcări scrupuloase ale unor principii simple, fluturându-se justificări cam tulburi: „democratizare” și „război sfânt”. Misiunile civilizatoare și gherilele globale au inundat o lume în care mai totul e justificabil, dar prea puțin just. Terorism și teribilism, apoi escaladări inter-națiuni pe bază de bombe și blocade, securitate colectivă și alte antante, totul plătibil prin „lichidități globale”: bani, lacrimi, sânge.

Autor: Octavian Dragomir Jora

Sursa: Economistul

Abonează-te la newsletter