Cum a aparut ISIS (Statul Islamic) in Siria- Partea 1

Preambul

Având în vedere recenta criză a refugiaților sirieni supun atenției o analiză efectuată in primăvara acestui an, cu privire la modul în care au apărut grupările teroriste de tipul Statului Islamic/ Daesh/ IS/ ISIS în Siria și Irak.

Din nefericire, problemele macro asupra cărora atrăgeam atentia în editorialele mele își fac loc încet dar sigur și spre granițele noastre.

În România despre relațiile internaționale nu se discută decât în momente de criză și atunci de cele mai multe ori comentariile sunt făcute de persoane neavizate. Tot atunci, în criză de timp, în lipsa unei documentări prealabile și a aparatului de analiză necesar, sunt preluate ipotezele și concluziile altora.

Să intrăm deci in subiect …

Cum a apărut Statul Islamic/ ISIS

Într-un articol[1] publicat in luna Martie 2007 în The New Yorker cunoscutul jurnalist Seymour Hersh făcea cunoscută noua strategie americană pentru Orientul Mijlociu, titlul articolului The Redirection, este de alfel semnificativ în acest sens.

La baza materialului prezentat de Hersh pe câteva zeci de pagini stau convorbiri purtate cu oficiali americani de primă mărime, congresmeni, cum ar fi: Martin Indyk, oficial al Departamentului de Stat și fost ambasador al SUA în Israel, Vali Nasr – Senior Fellow al Council on Foreign Relations, Patrick Clawson – expert in problemele iraniene si director adjunct al Washington Institute for the East Policy, Flynt Leverett – National Security Council, ofițeri de armată și din servicii secrete, foști agenți CIA sau MI6 ca și Alastaier Crooke, oficiali ai guvernului libanez și chiar un interviu luat personal lui Hassan Nasrallah, secretarul general al Hezbollah.

Obiective generale. Relația cu planurile anterioare cu privire la intervenția în Orient.

Teza articolului o constituie decizia de a reconfigura politica americană în Orientul Mijlociu prin încurajarea grupărilor islamiste sunite cu afiliații ideologice către Al Qaeda cu scopul de a limita influența irnaiană în intreaga zonă precum și pentru a rupe axa de rezistență Iran – Hezbollah via Siria.

Tot Hersh face referire la o controversă care ar fi avut loc în think-tank-urile americane cu privire la alegerea obiectivului prioritar între extremismul sunit de tip al Qaeda și rezistența șiită. In final limitarea infuenței Iraniene și anihilarea Hezbollahului au fost alese ca și obeictive imediate.

Potrivit lui Hersh principalii actori în planul de redirecționare erau Dick Cheney, Elliot Abrams – fost ambasador SUA în Irak și prințul Bandar ben Sultan, cunoscut în lumea arabă și ca Bandar Bush datorită perioadei lungi petrecute la Washington în calitate e ambasador al regatului saudit (1983-2005) și datorită relației foarte bune avute cu oficialitățile americane.

În ceea ce privește mecanismele de punere în practică a unui astfel de plan Hersh menționează intenția de a lăsa funcționarea și execuția în grija serviciilor secrete saudite.

Redirectionarea de care vorbeste Hersh poate fi considerată o variantă actualizată a planului general de intervenție in Orientul Mijlociu, despre care vorbeste explicit generalul Wesley Clark în interviul “Seven Countries in Five Years” și este amintit în multe din interviurile lui Hassan Nasrallah.

Cauzele imediate ale redirecționării

Pusă în contextul anului 2007 când apare articolul lui Hersh, redirecționarea politicii americane trebuie să fie legată de două evenimente istorice majore, respectiv:

semnalele tot mai puternice cu privire la apropierea dintre guvernul șiit irakian al lui Nouri al Maliki, instalat în mod paradoxal cu ajutor american ca urmare al celui de-al Doilea Război din Golf și
confruntarea dintre Israel și Hezbollah în cursul verii anululi 2006 soldată cu o înfrângere strategică pentru Israel. Acest rezultat coroborat cu retragerea trupelor israeliene din sudul Libanului după 22 de ani de ocupație, acțiune datorată tot Hezbollahului, a determinat centrele de analiză și decizie israeliano-americane să reconsidere prioritățile din Orientul Mijlociu.

Efectele Războiului din Golf asupra blanței de putere in regiune.

Poate cel mai neașteptat efect al Războiului din Golf a fost întărirea poziției regionale a Iranului, considerat de către autoritățile israeliene și de către neoconservatorii americani ca principal inamic în Orientul Mijlociu. “Everyone wants to go to Baghdad. Real men want to go to Tehran” era de altfel una din maximele care circulau in administrația Bush, după cum afirma editorialistul Paul Krugman în articolul intitulat War without End apărut în New York Times[2] încă din martie 2003.

Obiectivul stabilit de strategii neoconservatori Perle, Wolfowitz, Kagan etc, respectiv instalarea unui guvern irakian șiit pro-american ca o contrabalansare a extremismului sunit nu a funcționat. Majoritatea șiită irakiană persecutată de regimul lui Saddam Hussein s-a simțit mult mai apropiată de Iran decât de invadatorii americani care i-au înlăturat pe suniți de la conducere. Pe lângă sentimentul popular, la nivel de conducere au existat întodeauna legături foarte strânse între liderii șiiți irakieni (și libanezi – vezi cazul Sadr) și conducerea politică și în special religioasă iraniană, legături clădite în anii exilului (ex exilul lui Khomeini in Irak, periplul libanezo-irakian al lui Sadr etc)

Astfel, la nivelul anuilor 2006-2007, americanii s-au văzut confruntați cu situația paradoxală de a scăpa de un inamic secular de rang secund, anti-șiit și anti-al Qaeda cu prețul nu numai al întăririi Iranului dar si al creării unui întreg spațiu amplu geopolitic șiit care leagă sub forma unei semiluni Iranul, irakul, Siria și Libanul.

Harta – Orientul Mijlociu – suniti și șiiți

Etape ale redirecționării și modalități de punere în practică

În prima fază a planului armata americană din Irak a primit ca obictive prioritare capturarea unui numar cât mai mare de iranieni cu scopul culegerii de informații care sa implice în vreun fel Iranul in atentatele care aveau loc împotriva instalațiilor militare americane. Se pare ca în ciuda anti-americanismului declarat al unor grupari șiite de tipul Mahdi Army a lui Muqtata al Sadr, eforturile nu au adus rezultate scontate, iranienii capturați fiind în mare parte implicați în servicii de ajutor umanitar, iar insurgența armată fiind mai degrabă apanajul militantismului sunit irakian.[3]

Ulterior, în paralel cu desfășurarea unor operațiuni speciale în Liban, potrivit lui Vali Nasr “saudiții care au resurse financiare considerabile și au relații profunde cu Frăția Musulmană și militanții salafiști[4]” au fost întrebuințați pentru mobilizarea acestor grupări. Ultima oară când Iranul a fost o amenințare saudiții au fost capabili să mobilizeze tipul cel mai rau de radicali. Odată scoși din cutie nu mai poți să îi pui înapoi”[5]

Relația saudiților cu extremiștii salafiști a fost de-a lungul timpului una complicată, ei fiind atat sponsor cât și țintă a militanților. Deși întreaga monarhie saudită este construită ca o simbioză între familia ibn Saud și wahabismul religios dupa cum arată Dore Gold, fost ambasador al Israelului la Națiunile Unite și consilier de politică externă al lui Ariel Sharon și Benjamin Netanyahu[6], opulența și stilul de viață decadent al familiei regale a fost vizat adesea de fundamentaliștii islamici. Pentru a nu se confrunta cu islamiștii pe propriul teritoriu politica saudită a fost pe de o parte de a-i cumpăra, sponsorizând școli religioase, lideri religioși etc și pe de altă parte de a le îndrepta atenția spre alte teatre de acțiune (de exemplu Afganistan in anii ’80).

Pe finalul anului 2006 saudiții au dat americanilor asigurări că pot îndrepta astfel de facțiuni asupra forțelor văzute ca inamici comuni – Hezbollah, Mahdi Armi a lui Muqtada al Sadr, Iran, Siria, dar înainte de a dezlănțui aceste forțe a fost necesară parcurgerea unor etape:

Asigurarea dată Israelului că securitatea sa rămâne prioritatea numarul unu pentru Washington și pentru statele sunite din Orient – adică asigurarea că grupările salafiste nu vor fi lăsate sa atace Israelul;
Pacificarea Hamas și reorientarea acesteia de la relația prietenoasă cu Iranul spre un compormis cu Fatah – cu scopul de a proteja Israelul de contra-atacuri pe filiera Gaza;
Asigurarea ca americanii vor lucra direct și prin țările sunite (Arabia Saudită, Qatar, Iordania) pentru a cotracara ascendența șiită;
Arabia Saudită va ajuta financiar și logistic grupuri care să lupte împotriva presedintelui Bashar al Assad în Siria.

Siria a fost vizată ca țintă imediată datorită unui complex de motive care includ: poziția geografică care o transformă într-un veritabil coridor de tranzit între Iran și Liban, vecinătatea imediată a Israelului, mixul religios și etnic dficil de gestionat, conducerea minoritară alawită, faptul că este singurul stat arab care nu a încheiat un tratat de pace cu Israelul, polițele pe care le avea de plătit Frăția Musulmană pentru lichidarea insurgenței din Hama de către Hafez al Assad, tatăl actualului presedinte în 1982 etc. De altfel în articol este citat Walit Jumblatt lider al comunității druze din Liban afirmând “I-am spus lui Cheney că legătura dintre Iran și Liban este Siria și că pentru a slăbi Iranul trebuie deschisă ușa pentru o opoziție siriană eficientă”.

Harta – Mixul etnic și religios din Siria și Levant

syria_levant_religion