Politică

Ce înseamnă creditarea – Foametea din Etiopia şi pragmatismul nemţilor

knudson03Este foametea o consecinţă a condiţiilor climatice?

Etiopia este o ţară rodnică. În Germania credem că Etiopia ar fi o ţară austeră, uscată, cu multă stepă sau chiar pustiu. Acest lucru nu corespunde realităţii. Etiopia este o ţară plină de dealuri verzi suculente – dacă oamenii care au fost acolo, nu au minţit. Personal nu am fost niciodată acolo. Însă am citit despre aceasta. Şi m-am uitat la imagini de călătorie. Trebuie să fie o ţară minunat de frumoasă. Chiar şi aşa, în imagini se constată imediat un lucru: dealurile cele verzi sunt mereu întrerupte de mici pete galben-maronii, câteodată sunt şi chiar mai multe laolaltă, atunci arată ca o tablă de şah. Acestea sunt câmpurile pe care ţăranii cultivă cereale, de exemplu eragrostis tef, o specie străveche de orz.

În Etiopia trăiesc aproape 80 de milioane de oameni. 87% din ei sunt ţărani. În ferme germane, israeliene sau saudite, o parte a acestor ţărani fac muncă de sclavi pentru ţările natale ale proprietarilor lor. Cu toate acestea, cea mai mare parte a acestor oameni este de sine stătătoare, şi cultivă cereale, în primul rând pentru necesarul propriu. Aşadar, se auto-aprovizionează. Etiopia este în primul rând o economie care se auto-aprovizionează. Fireşte sistemul de auto-aprovizionare nu funcţionează nici în Etiopia, însă aşa stau lucrurile în acest moment. De aceea multele pete mici.

Dacă are noroc, iar vremea este milostivă, un ţăran etiopian poate să cultive exact atât cât să ajungă pentru sine şi familia sa. Dacă a fost un an deosebit de bun, atunci poate şi să vândă cereale şi să-şi cumpere pantofi, haine şi alte bunuri. Dacă a fost un an prost, atunci trebuie să cumpere cereale. Iar dacă anul a fost deosebit de prost, atunci viaţa lui e ameninţată. Cunoaşteţi probabil din presă imaginile din Etiopia de după seceta din 1984. Atunci, într-un an au murit de foame 1 milion de etiopieni.

În prezent, 49% din etiopieni suferă de malnutriţie. Cumpărarea cerealelor se face greu, pentru că preţul cerealelor a crescut cu peste 50% datorită speculei investitorilor străini, inclusiv a celor germani. Un kilogram de orz costă în Etiopia cca. 1,20 Euro. Pe cap de locuitor, un etiopian câştigă însă în medie doar 20 eurocenţi pe zi. Această disproporţie are multe cauze, iar cele mai multe nu provin din Etiopia, ci din Germania. Le vom urmări o dată, însă astăzi vreau să prezint cauzele care nu stau în legătură în mod evident numai cu mânăriile UE şi ale Germaniei, ci şi cu ţăranii înşişi. Vreau să vorbesc despre cauzele cu care europenii aleg să se disculpe, despre prejudecata naivă cu privire la foamete: Locuitorii continentului african mor de foame din cauza condiţiilor climatice proaste, din cauza sistemului politic, sau din cauza economiei nedezvoltate.

Aceste afirmaţii nu sunt cu totul false. Prejudecata nu constă însă nici din faptul că aceşti factori sunt invocaţi drept cauză a foametei. Prejudecata constă mai degrabă din faptul că aceşti factori sunt invocaţi în mod obişnuit atunci când se doreşte negarea vinei Europei. Căci nici natura, nici dezvoltarea economică, nici politica etiopiană nu sunt fără legătură cu economia mondială şi cu politica economică europeană şi germană. Aşadar, greşeala este pur şi simplu faptul că, prin aceşti factori se doreşte numirea domeniului în care de vină ar fi numai etiopienii, chipurile, în timp ce tocmai aceşti factori conduc la Europa. Nu avem pe de o parte speculaţia, unde europenii sunt de vină, şi pe de altă parte politica etiopiană, clima sau dezvoltarea economică, unde etiopienii sunt de vină. Iar dacă ne uităm acum la elementul la care se crede în mod obişnuit că europenii ar avea cel mai puţin de-a face, anume la clima din Etiopia, atunci veţi vedea că tocmai acest factor duce direct la Europa. În orice caz, nu mă gândesc aici la păcatele europenilor în materie de poluare, ci la caracterul special al naturii Etiopiei.

Etiopia era odată grânarul Africii, căci Etiopia este rodnică. Bineînţeles, şi în Etiopia natura este schimbătoare. Şi tocmai de aceea ţăranul etiopian tremură odată la însămânţare, căci atunci trebuie să plouă, însă nu trebuie să plouă nici prea mult. Iar apoi tremură înaintea recoltei, căci şi atunci trebuie să plouă, iar apoi o vreme trebuie să nu plouă, căci altfel cerealele sunt compromise. Puteţi aşadar să vă gândiţi că în fiecare an, la întrebarea dacă ţăranul va avea ce să mănânce sau nu, natura decide în mod diferit. Dacă ţăranul se satură, aceasta depinde deci pe de o parte de natură. Pe de altă parte depinde însă de munca ţăranului. Ţăranul lucrează pământul. Iar eficienţa muncii ţăranului depinde pe de altă parte de modul în care este organizată munca. Nu putem modifica natura, într-adevăr. Însă putem modifica raportul omului cu natura, putem organiza munca asupra naturii. Clima favorabilă, anul bun, pot fi folosite mai bine. Trebuie folosite mai bine. Trebuie folosite atât de bine, încât ţăranul să poată recolta nu numai pentru sine, ci şi pentru alţi oameni. Munca trebuie organizată atât de bine, încât ţăranul să nu mai trebuiască să lucreze pentru necesarul propriu, ci să poată lucra pentru necesarul altor oameni. Atunci poate vinde cerealele, iar anul prost îl poate compensa cumpărând cereale de la cei care au avut un an bun.

Cum organizează omul munca? De exemplu, inventând un târnăcop. De aceasta depinde eficienţa muncii. Eficienţa muncii depinde de faptul dacă solul este irigat, ce fel de unelte stau la dispoziţie, dacă există utilaje agricole – pe scurt, de ideile oamenilor, de invenţiile inteligenţei umane, materializate în mijloace de producţie.

Ţăranii etiopieni nu pot influenţa toanele naturii, însă ei se pot elibera de aceste toane dacă renunţă la organizarea economică bazată pe auto-aprovizionare, luând parte la economia mondială bazată pe diviziunea muncii. Modelul tablei de şah, vizibil la o privire aruncată de sus asupra reliefului Etiopiei, trebuie să dispară, respectiv ogoarele nu trebuie să slujească doar necesarului ţăranilor. Trebuie să fie posibilă obţinerea unei recolte mai mari, şi trebuie să fie posibil ca această recoltă mai mare să poată fi obţinută cu mai puţini oameni. Atunci pot să ia naştere şi alte domenii de activitate, de exemplu industria de prelucrare. Iar abia aceasta face posibilă independenţa faţă de Europa.

Ştiu că multe organizaţii caritabile vă altfel aceste lucruri. Ele au o reprezentare romantică a auto-aprovizionării. În măsura în care îşi imaginează auto-aprovizionarea ca fiind opusul colonizării pe care o fac europeni, am înţelegere pentru aceasta. Cu toate acestea este fals. Nu vorbesc de faptul ca etiopienii să lucreze pe gratis pentru Europa. Pot lucra pentru Europa doar în momentul în care posedă ei înşişi pământul şi pot încasa mai mulţi bani. Însă pentru început ar trebuie să lucreze măcar pentru piaţa locală, în loc să muncească pentru ei înşişi. Despre aceasta vorbesc. Vorbesc de faptul că oamenii trebuie să înceteze să lucreze pentru ei înşişi, în momentul în care vor să producă un sistem de irigaţii care să ţină piept unei secete. Trebuie să lucreze unii pentru ceilalţi, în loc ca fiecare să lucreze pentru el. Căci diviziunea muncii economiseşte timpul de lucru şi creşte productivitatea.

Şi oamenii din Etiopia doresc aceasta. Există un film documentar impresionant, se numeşte Când ploaia conteneşte, în care se vede că oamenii doresc aceasta, şi se vede şi unde se împiedică. Acolo apare de exemplu un comerciant, care a amenajat un mic magazin. Pentru a putea satisface cerinţele clienţilor săi, ar avea nevoie de un camion, căci ar trebui să cumpere mărfurile din oraş în cantităţi mai mari. De aceea economiseşte. Poate că într-o bună zi va avea destui bani, însă va dura mult până atunci. Iar dacă în acest răstimp intervine o foamete mai mare, atunci de planul lui se alege praful.

Cum ar sta lucrurile însă, dacă acestui om i s-ar da camionul imediat? Atunci ar putea să sporească eficienţa muncii sale, ar putea să vândă mai multe mărfuri şi din câştig să plătească camionul. Atunci însă camionul ar fi acolo, iar încet-încet s-ar putea intra în diviziunea muncii!

Acest lucru se numeşte credit. Aşadar, omului îi trebuie un credit. De unde se poate lua un credit? Un credit se poate lua de la bancă, aşa gândesc cei mai mulţi. Însă acest lucru este corect doar în parte. Căci, cu toate că decizia privind acordarea creditului se ia la bancă, de fapt nu băncile sunt cele care dau credit, ci oamenii la care cheltuiesc banii. Credit nu se ia niciodată de la bancă, ci întotdeauna de la oamenii la care se cheltuiesc banii.
Vreau să încerc să explic acest lucru.

Ce este un credit?

Să presupunem că am avea aici un sistem economic închis. Fiecare dintre noi prelucrează o bucată de pământ. După efectuarea muncii, fiecare dintre noi pune roadele muncii sale într-o oală comună, şi ia în schimb altceva de acolo.

Acum, unul dintre noi are o idee pentru o nouă afacere. Respectivul crede că această idee ar putea fi valoroasă pentru toţi, dacă ar putea s-o pună în aplicare. Însă pentru a pune în aplicare ideea, el trebuie să înceteze să lucreze ceea ce lucrase până în acel moment, şi să construiască mai întâi un utilaj. Mai târziu, cu acest utilaj vrea să uşureze munca asupra pământului. Însă la început, din construirea utilajului noi nu obţinem nimic, noi nu putem consuma utilajul. Însă, cel care construieşte utilajul trebuie să ia ceva din oala comună, pentru a supravieţui. Iar acest lucru îl şi face. Iar în locul mărfurilor pe care le-a produs până acum, el aruncă în oala comună un bileţel. Pe bileţel scrie ce a luat din oală.

Noi, ceilalţi, trebuie să lucrăm mai mult decât înainte, pentru a face posibilă construirea utilajului. Iar cel care construieşte utilajul ne dă pentru aceasta numai bileţele. În primă instanţă, acesta nu furnizează micii noastre economii nimic, numai aceste bileţele, pe care scrie ce a luat de la noi. Munca noastră suplimentară este compensată abia în momentul în care antreprenorul nostru poate folosi utilajul astfel încât să producă valori economice exprimate în produse, şi să le arunce în oala comună. În acel moment bileţelele capătă o valoare. Putem apoi cumpăra ceva cu aceste bileţele, căci în ele avem dovada că noi am pus deja partea noastră în oală, şi de aceea putem lua ceva din ceea ce a produs antreprenorul.

Dacă dimpotrivă, aceasta ar lipsi, dacă antreprenorul nu a produs nimic, atunci din punctul de vedere al economiei per ansamblu, ar fi mai puţin acolo. Ceea ce a scris antreprenorul la început nu ar fi acolo, ci ar lipsi. Ce semnificaţie are faptul că cineva poate arunca multe bileţele în oală? Cel care face aceasta poate lua mulţi oameni de la alte munci şi să-i lase să lucreze pentru proiectul lui. În acest timp, tot mai puţini oameni lucrează pentru tot mai mulţi oameni, pentru că tot mai puţini oameni lucrează ceva ce poate fi consumat în mod nemijlocit. Acesta este procesul de creditare, care are loc atunci când un om împrumută bani de la bancă şi cheltuieşte banii. Atâta timp cât nu iau naştere valori noi, povara pentru cei care nu iau parte la proiect este mare, iar responsabilitatea celui care ia credit, ca ideea sa să fie rodnică, este la fel de mare.

În realitate, niciodată banca nu este cea care dă credit. Banca emite doar bileţelele (în prezent sub formă de biţi). Banca oferă bani. Iar atâta timp cât doar cheltuim banii, primim credit de la oamenii la care îi cheltuim. Banii pe care cel care ia creditul îi oferă acestor oameni pentru mărfurile lor este o obligaţiune. Iar dacă în timpul în care consumă produse, produce el însuşi ceva ce sporeşte valoarea produselor, respectiv ieftineşte per ansamblu producţia de bunuri, atunci el îşi respectă promisiunea. El adaugă circuitului economic o valoare economică corespunzătoare. În acest caz, banii au căpătat o acoperire.

Credit trebuie dat întotdeauna atunci când se doreşte construirea unui mijloc de producţie, respectiv când cineva vrea să cumpere un mijloc de producţie. Căci acela care construieşte un mijloc de producţie nu poate oferi valori exprimate în produse, căci mijloacele de producţie ca atare nu pot fi consumate. Însă constructorul trebuie să consume la rândul lui. La început aceasta este o afacere unilaterală: în schimbul mijlocului de producţie trebuie oferite valori economice. Însă pentru început nu vine nimic înapoi. Căci mijlocul de producţie însuşi nu are pentru început nicio valoare economică, abia produsele au o valoare, iar aceasta dă apoi şi mijlocului de producţie o valoare. Dacă acesta returnează ceva, aceasta depinde de faptul dacă mijlocul de producţie este folosit în mod corespunzător, dacă utilizatorul mijlocului de producţie are capacitatea de a interveni în mod corect cu acesta în procesele de muncă. Şi depinde fireşte şi de faptul dacă există sau nu o necesitate, o cerere pentru ceea ce se produce.

Creditul este un fapt, el există mereu, chiar dacă nu există nicio bancă. Creditul există mereu acolo unde, între muncă şi natură, se strecoară un mijloc de producţie. Acolo unde omul renunţă la auto-aprovizionare, creând o diviziune a muncii, cu ajutorul mijloacelor de producţie, specializându-se şi sporind per total productivitatea, acolo intervine în mod necesar creditul, precedând acestea. Dacă acordarea creditelor este organizată în mod bancar, atunci creditul se recunoaşte fireşte după bani, dar el există oricum, pur şi simplu prin faptul că producătorul mijlocului de producţie consumă, fără a produce o contravaloare nemijlocită, respectiv cumpărătorul mijlocului de producţie.

Creditarea se petrece în mod real între oameni. Băncile nu oferă credit, ci oamenii îşi oferă credit. Însă în prezent băncile sunt cele care decid cine are voie să ia credit de la oameni. Iar aceasta este problema. Căci băncile acţionează iraţional. A gândi raţional ar însemna aici: Mă uit să văd dacă cel care ia creditul are capacitatea de a folosi mijlocul de producţie, şi dacă există o cerere pentru produsele pe care doreşte să le producă. Dacă acesta are capacitatea, şi dacă există o cerere pentru produsele sale, atunci el poate lichida creditul şi plăti dobânda.

Ţăranii etiopieni au nevoie de mijloace de producţie, au nevoie de sisteme de irigaţie, de tractoare, etc. Au deci nevoie de credit. Nu vorbesc de camătă – aceleaşi organizaţii caritabile, care visează auto-aprovizionarea, au şi ele ceva împotriva creditului, deoarece, în cazul felului de creditare actual, ţăranii se îndatorează şi îşi pierd pământul. Însă tocmai că la acest lucru nu mă refer. Organizaţiile caritabile, argumentând din acest motiv împotriva creditării ca atare, cad din lac în puţ. Camăta şi ipotecarea ţării nu au nimic de a face cu creditarea ca atare. Tocmai acest lucru trebuie combătut, posibilitatea de a practica cămătăria, sau posibilitatea de a-ţi ipoteca pământul. Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu creditarea ca atare, iar organizaţiile de întrajutorare neputincioase demonstrează, prin refuzul pauşal al creditării, tocmai faptul că ele încă nu pot concepe noţiunile obiective, diferenţiate, pe care vrem să le concepem acum împreună.

Dacă doresc să iasă din auto-aprovizionare, ţăranii etiopieni au nevoie de credit. Sunt ei oare demni de a fi creditaţi? Sunt. Cunosc ţara, au crescut trăind acolo, dacă cineva ştie cum trebuie cultivată, atunci ei sunt aceia. Iar că şi-ar vinde produsele, nu încape îndoială. Mici credite, măcar pentru tractoare şi sistemele de irigaţie, ar fi aşadar posibile. Însă nu aşa gândesc oamenii care hotărăsc acordarea creditelor. Iar aici ne aflăm noi, în inima Europei, şi atingem acel lucru, în care pe de o parte îşi are originea imposibilitatea de a lucra mai bine solul Etiopiei, şi pe de altă parte capitalul financiar.

Cum scumpeşte creditul ipotecar economia

În prezent, acordarea creditelor nu depinde de faptul dacă cel care ia creditul are capacitatea de a produce valori sub formă de produse, şi dacă pentru aceste valori, odată ce au fost produse, există o piaţă de desfacere. În sistemul bancar internaţional s-a furişat o boală care-şi are rădăcinile în evul mediu. Ne-am obişnuit cu ceva ce este total inexplicabil dacă nu am studiat formarea ideilor noastre cu privire la proprietate din amestecul dreptului roman cu raporturile economice din evul mediu. Am scris despre asta în Herrschaft eines toten Geistes (Domnia unui spirit mort). Pe această concepţie a proprietăţii, care este total străină de realitate, ne bazăm în prezent, nu ne bazăm pe realitate. La acordarea creditelor, nu ne uităm la producţia competentă şi cererea reală, ci la altceva, care ne pare a fi mai sigur decât producţia însăşi, anume proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Cine a ascultat cu atenţie, remarcă deja unde îşi muşcă vulpea coada.

Ne-am obişnuit cu ideea că se primeşte credit doar în schimbul unor garanţii, că trebuie deci să ai deja un mijloc de producţie, că trebuie să ai un capital propriu, dacă vrei să primeşti credit. Căci, în cazul în care cel care ia creditul nu ar fi capabil să creeze valori economice cu banii împrumutaţi, neputând astfel să restituie creditul, atunci este totuşi bine dacă se poate apela la un bun deja existent. Aşa se crede. Şi de aceea avem credite ipotecare, credite aşadar, pentru care se iau garanţii, ca de exemplu o ipotecă sau o obligaţiune. Însă corespunde calculul, te poţi asigura în general în acest fel?

Ce se întâmplă pentru început, dacă cel care aruncă un bileţel în oala comună, luând mărfuri la schimb, nu produce el însuşi nicio marfă? Atunci el este o povară pentru ceilalţi. Ce se întâmplă însă, dacă, chiar dacă nu produce mărfuri, el vinde pământul pe care ar trebui să muncească? Căci, dacă el doar a cheltuit banii, el a consumat produse până în acel moment, fără a produce nimic în schimb. Acum, pentru compensarea lipsei lui de activitate, el vrea ca ceilalţi oameni să mai plătească pe deasupra şi pentru pământul care nu a fost lucrat. Există vreo logică în această privinţă? Următorul, care va trebui să lucreze pământul, care poate că ar fi şi capabil să o facă, nu trebuie să ia un credit doar pentru consumul propriu, ci pe deasupra trebuie să mai ia un credit şi pentru pământul pe care predecesorul său vrea să-l vândă în loc de mărfuri. Munca suplimentară inutilă a oamenilor, care produc într-adevăr valori economice, se înmulţeşte. Aceasta este o nebunie. Prin faptul că banca primeşte o garanţie pentru emisia monetară, se măreşte paguba economică.

Prin vânzarea pământului, cel care ia credit poate să restituie împrumutul bănesc, scăpând basma curată. Însă datoriile faţă de oamenii la care a cheltuit creditul bănesc pe care-l primise, sunt încă nerestituite. Pentru aceste datorii (exprimate în produse), noul utilizator al pământului trebuie acum să producă mărfuri, a căror valoare să corespundă atât cheltuielilor sale, cât şi celor ale predecesorului său. Prin valorificarea proprietăţii funciare, cineva care ia credit poate aşadar să-şi paseze datoriile altuia. Prin aceasta, economia per ansamblu se scumpeşte. Aşa-numitul credit ipotecar scumpeşte economia. Iar aceasta este cauza crizei noastre financiare.

Vă amintiţi poate, criza financiară s-a iscat pornind de la aşa-numita criză imobiliară din America. Băncile au dat credite pentru cumpărarea unor proprietăţi funciare. Proprietăţile cumpărate cu ajutorul acestor credite slujeau totodată drept garanţii pentru credite. Dacă cei care luau creditul erau în stare să dea o valoare pământului, acest lucru a rămas neluat în seamă. Pe proprietăţile care erau vândute aidoma mărfurilor în Statele Unite nu s-a lucrat, cel puţin nu corespunzător cuantumului creditelor. Nu au fost produse mărfuri, din vânzarea cărora datornicii să poată lua banii necesari compensării creditelor pe care le luaseră. În schimb s-a dat pământului în sine o valoare, putând astfel pasa mai departe datoriile. Nu trebuie să povestesc mai departe, ştiţi desigur, ce a urmat. Creditul ipotecar este un păcălici economic, dar păcăliciul este realitatea. Acesta este învăţătura trasă din criza economică.

Germanii cauzează foametea

Modelul tablei de şah din munţii Etiopiei dispare treptat, câmpurile se unesc formând suprafeţe cultivate mari. Însă ele nu se unesc deoarece li s-ar fi dat credit ţăranilor etiopieni. Au fost creditate companii germane, israeliene şi saudite. Căci acestea aveau deja ceva. Şi deoarece aveau deja ceva, deoarece aveau capital propriu, oamenii bogaţi au putut să-şi construiască pe plantaţii sisteme de irigaţii. Iar pe plantaţii au pus tractoare. Acum, etiopienii au voie într-adevăr să conducă tractoare – pentru cel mult 1 euro pe zi. Kilogramul de orz costă 1,20 euro. Şi ştiţi ce sunt obligaţi etiopienii să cultive pe aceste plantaţii în schimbul a 1 euro pe zi? Trandafiri. Fireşte că nu pentru Etiopia. Atât de departe etiopienii n-au ajuns, încât să economisească banii pe care i-ar fi dat pe un kilogram de orz, pentru a-şi cumpăra trandafiri. Aceasta ar fi sinucidere curată. Nu, etiopienii cultivă flori pentru Europa, în stil mare. Principalii cumpărători sunteţi dumneavoastră, germanii. 4/3 din florile din florăriile noastre provin din străinătate, o mare parte a acestora din Kenia şi Etiopia.

De altfel, proprietarilor de plantaţii nu li s-a dat numai credit. Banca Mondială le-a plătit 70% din costurile sistemelor de irigaţii. Căci, conform argumentării Băncii Mondiale, prin deschiderea Etiopiei pentru capitalul financiar internaţional, Etiopia ar fi inclusă în economia mondială. Şi acest lucru nici măcar nu este o minciună. În acest fel, ţăranii etiopieni iau parte într-adevăr la diviziunea mondială a muncii – ca sclavi, pentru sărbătoarea „Ziua mamei” din Germania. Iar prin aceasta am ajuns la ultimul dintre cei 3 factori, de care etiopienii s-ar face, chipurile, singuri vinovaţi: politica etiopiană. Anume că ţăranii etiopieni cultivă pentru noi flori, în loc să cultive cereale pentru copiii lor înfometaţi – acest fapt a fost negociat de guvernul german, în mai multe acorduri comerciale cu guvernul Etiopiei. V-am adus un astfel de acord, în care, dacă-l citiţi, totul este întors cu susul în jos.

Etiopia va deveni din nou un grânar, însă pentru Europa. În acest moment, investitorii se înghesuie spre Etiopia, pentru a cultiva nu numai flori, ci şi cereale. Saudiţii ne arată cum se procedează: aceştia produc în Etiopia cereale în cantităţi imense, pentru Arabia Saudită. Climă nefavorabilă? Da de unde?! Din câştigul de pe urma acestei afaceri, etiopienii nu văd fireşte nimic, chiar dacă bineînţeles ei sunt cei care stau pe câmpurile saudite, şi nu saudiţii.

Cerealele, pe care etiopienii le cultivă pentru mai puţin de un euro pe zi, ei şi le pot permite doar dacă solicită ajutoare europene pentru dezvoltare. Ajutoarele pentru dezvoltare se dau însă doar cu condiţia ca etiopienii să-şi deschidă ţara pentru investitori, a se citi: să renunţe la mijloacele de producţie în favoarea investitorilor. Ocazional mai primeşte şi câte un etiopian credit pentru cultivarea pământului – însă doar atunci când acesta ar putea fi acordat şi unui european, atunci când el îşi exploatează concetăţenii cu ajutorul dreptului de proprietate. Căci acest lucru vrea să-l vadă banca înainte de a acorda creditul. Banca vrea să vadă pur şi simplu că, în cazul unei pierderi a creditului, ea va putea să apeleze la o structură de putere, şi să intre astfel în posesia unui venit pentru care nu a muncit. Pe scurt: economia Etiopiei trebuie construită pe structurile feudale ale Evului mediu european, aceasta este condiţia pe care Europa o pune pentru acordarea creditării şi ajutorului pentru dezvoltare. Acesta este conţinutul acordurilor comerciale dintre guvernul german şi cel etiopian. Cu toate că din punct de vedere economic este un nonsens total, iar în prezent ruinează şi economia germană, nemţii vor să le bage pe gât africanilor noţiunile medievale de capital şi de investiţii. Şi din acest motiv, în prezent 6 milioane de copii africani sunt ameninţaţi de moarte, prin înfometare.

Aşadar, trebuie gândit într-un mod cu totul diferit. O instituţie a creditării în care este amestecată puterea dată de proprietate ne conduce pe noi la ruinare, şi pe alţii la moarte. Gândit din punct de vedere economic, este un credit numai acela la care se iau în considerare exclusiv doi factori: capacitatea de a produce o valoare economică şi cererea pentru acea valoare. Cum poate fi conceput acest lucru ne va prezenta în cele ce urmează Andreas.

Autor: Johannes Mosmann
Sursa: www.dreigliederung.de

Conferinţă ţinută în cea de-a cincia seară a cercului de lucru Criza financiară şi tripla structurare a organismului social (fiecare prima şi a treia luni din lună, ora 19:15, Sinnewerk GmbH, Rigaer Str . 104, 10247 Berlin. Contact: Andreas Schurack, 030/27496797, sau Johannes Mosmann 030/26305202)

Traducere: Mihail Avramescu

Abonează-te la newsletter