CE ÎNSEAMNĂ A FI NAȚIONALIST

Popor: un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic.

Naţiunea: tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formează naţiunea acelui popor.

Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional.

Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte.

În vremea noastră, sensul „naţionalist“ are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg“, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după acestea, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist.

Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam.

Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt?

Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine.

Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii?

Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat.

Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre.

A fi naţionalist înseamnă, însă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist.

Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru. Nu înţelegem însă pretenţia absurdă a unor minoritari de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor pe teritoriul Ţării Noastre, în detrimentul nostru. Dacă vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment, picurăm şi puţin exces.

Nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru.

Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege: „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută“.

N-am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu a exercitat-o asupra generaţiilor următoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor. La una din adunările Societăţii România Jună, în articolul său din „Columna lui Traian“ (23 august 1871), B.P. Haşdeu îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din indepartata Macedonie, desi „Scrisoarea III“ ori „Doina“ era la indemana oricui, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.

Recitindu-i versurile, vă las pe dumneavoastră să le apreciaţi prezenta lor valoare:

Scrisoarea III“ (fragment)

„Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri… / Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; / Toate mutrele acestea sunt pretinse de român, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, asta plebe, ast gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fânarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? / Prea v-aţi arătat arama sfăşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.“

Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană promovând naţionalismul.(…)

Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat.

Alexandru Humbold ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea“.

Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşească, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.

În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisa „romanistică“, intervenţii la radio şi la televiziune.

În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Autor: N. Săvescu

Sursa: Anonymous Romania