Politică

A se slăbi cu minunata justiţie. Anticorupţia nu e justiţie

justitiaTrăim vremuri paradoxale ale anticorupţiei. E plin de anticorupţie în media şi în discursurile politice, dar preşedintele ţării se găseşte brusc să „contrazică” ideea că corupţia din România ar fi sistemică şi endemică. Preşedintele, primul anticorupt al ţării, se mîndreşte cu rezultatele campaniei anticorupţie, pe de altă parte le spune magistraţilor că nu mai are cine să îi apere din clasa politică. Şi continuă pe aceeaşi linie schizoidă cu corupţia care este şi nu este, spunîndu-le că raportul CE despre justiţia din România arată „cum ne vedem, nu cum suntem”.

Condamnările s-au accelerat într-adevăr într-un ritm extraordinar. Pe de altă parte, ele nu par să descurajeze pe nimeni, DNA începe mereu noi anchete pentru fapte comise acum, după aceste condamnări, nu cu un an sau doi în urmă. Şi mai bizar, aceste condamnări nu par să aducă prea multă bucurie nici în rîndul celor mai mari fani ai anticorupţiei, iar încercările încăpăţînate ale guvernării USL de a controla justiţia şi de a pune capac campaniei anticorupţie încep să producă reacţii tot mai slabe ale marilor apărători ai justiţiei din Europa şi America.

Cum amenajăm contradicţiile ăstea? Poate nu chiar aşa de greu cum pare. În ciuda condamnărilor spectaculoase şi a noilor anchete declanşate în fiecare zi, anticorupţia a eşuat deja. Nu se poate face anticorupţie împotriva întregului sistem, nici măcar cu sprijinul preşedintelui şi al lumii bune, orice om raţional îşi poate da seama de asta. Politicienii şi afaceriştii îşi continuă afacerile de corupţie liniştiţi tocmai pentru că ştiu asta, pentru că cele cîteva zeci de condamnări importante sînt spectacuoase faţă de nimicul din trecut, dar faţă de aisbergul corupţiei sînt foarte puţin. Sigur, acum există şi un mic risc, dar este unul mic şi, mai ales, el va fi redus în continuare. Situaţia nu a basculat şi nici nu va bascula decisiv.

Anticorupţia ca instrument al luptei politice interne este doar un aspect al problemei. Anticorupţia este, în primul rînd, un mijloc de a recolta nişte energii politice interne şi de a formata într-un anumit fel relaţia cu Occidentul. De aia nici nu interesează pe nimeni foarte mult rezultatele ei concrete, nici pe Băsescu, nici pe patronii lui occidentali. E nevoie de relaţiile de putere create de acest discurs, nu de rezultate practice. Discursul standard al ambasadorilor „facem presiuni externe pe justiţia din România pentru că investitorii noştri au nevoie de justiţie” e aberant şi cinic. Presiunile sînt pentru a ţine România la locul ei, cît mai la periferia dominaţiei economice şi politice, nu pentru a crea cu adevărat neîncetat invocatul stat de drept. A arunca în spatele corupţilor tot ce e rău într-o ţară e ceva minunat, pentru că îi deculpabilizează pe toţi ceilalţi. De aia nici nu e bine ca anticorupţia să funcţioneze, continuarea relelor din societate după succesul ei nu ar mai putea fi explicată şi ar apărea probleme.

Revenind la discursul ambasadorilor, în mod evident, nici Bechtel şi nici Chevron nu au nevoie de justiţie imparţială în România: aşa ceva ar fi un dezastru pentru ei. Nici măcar Coca-Cola, să zicem, care nu are contracte dubioase gen Bechtel şi nu face exploatări dubioase gen Chevron, nu are nevoie de justiţie. De la stînga la dreapta, de sus pînă jos şi din politică pînă în cultură, tot spaţiul e dominat de obsesia totală de a ţine investitorii în puf şi de a le satisface cea mai mică dorinţă. Cine se atinge vreodată de investitorii străini, ca să aibă nevoie de justiţie imparţială?? Marile companii zburdă cel mai bine cu justiţie venală, nu cu justiţie imparţială. Anticorupţia concretă a fost o distracţie de-o vară. Discursul anticorupţiei e cu totul altceva, iar justiţia independentă, din nou, cu totul altceva.

Anticorupţia nu este acelaşi lucru cu justiţia. Cu toate condamnările politice, justiţia e clar de partea statului împotriva cetăţeanului: jandarmeria poate să facă orice, în Piaţa Universităţii sau la Pungeşti (sau la summitul NATO din 2008; cei care i-au agresat grav pe protestatarii paşinici de atunci tocmai au primit NUP), imunitatea ei e aproape perfectă, iar anchetarea corupţiei politice maschează ignorarea completă a corupţiei economice ca atare sau a imensei evaziuni economice.

Un singur lucru mai rămîne: cine va fi de vină? Preşedintele pregăteşte intens terenul pentru un „am fost înfrînt de sistem” şi, din păcate, lamentaţia asta fără sens pică bine pe aspiraţiile unei mari părţi din lumea bună. E ca şi cum ai da vina pe „sistem” că există; ceea ce e, desigur, inutil şi stupid. În politică, cel puţin, responsabilitatea revine destul de simplu celui care a eşuat. În cazul ăsta, eşecul urmează să fie dus şi mai departe. Avîntul anticorupţiei se va contabiliza la Mişcarea Populară suficient, probabil, pentru a o băga în Parlament şi a mai întreţine încă o tură de vise pseudo-civice inutile.

Iar dacă MP va dobîndi în timp mai multă putere, lupta cu sistemul va continua la fel de stupid ca pînă acum, şi în partid, şi în afara lui, în eventualitatea unei guvernări: aşa cum din PDL-ul iniţial s-au separat politicienii de carieră şi intelectualii dezorientaţi dar buni la discursuri, şi din MP-ul viitor se vor separa iar politicienii maculaţi şi din nou intelectualii purişti, într-un ciclu repetitiv fără sens.

Ţepele din Piaţa Victoriei chiar au existat, şi chiar anticorupţia a fost una din cele mai mai mari dintre ele. Atîta tot, că nu era pentru corupţi.

Autor: Ciprian Șiulea

Sursa: VoxPublica

Abonează-te la newsletter