C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Viața în România în pași de dans…solo!

Nici unul nu s-a născut ca salvator sau ca ucigaş, acestea sunt alegerile pe care fiecare le facem în viaţă. Nimeni nu are forţa de a ne transforma în spectatori fără consimţământul nostru şi noi nu suntem cu adevărat niciodată singuri – dacă avem curajul de a acorda atenţie acelei încă “mici voci” din interiorul nostru. (Barack Obama, Holocaust Remembrance Day, 2009)

Omul are nevoie de repere stabile. Dacă această întoarcere spre valori este dezirabilă, atunci reinventarea unei pedagogii a modelelor este absolut necesară. Redescoperirea rolului modelelor în educaţie este o consecinţă inevitabilă a centrării educaţiei pe valori.  

Nu a existat niciodată vreun sistem educativ care să nu fi conturat un anumit ideal sau model educativ. Dacă antichitatea elenistică identifica modelul în erou, în Evul Mediu idealul era întruchipat de monah şi cavaler. Renaşterea a reliefat personalitatea umană ca “homo universale”; revoluţiile au impus idealul personalităţii productive iar comunismul a iniţiat crearea “omului nou”, muncitor și ascultător. În perioade diferite, folosind căi de influenţe alternative, s-a ajuns la formarea unor oameni socialmente diferiţi.

În România pretins capitalistă asistăm, însă, la nașterea omului pierdut în spațiu. A omului care nu mai are repere și nici modele. Și nici voința de a reveni din nou în normalitate. Nici măcar în viitorul imediat.  Un om care trăiește haotic, la întâmplare, fără demnitate și impunere de respect. Incapacitatea de rezistență la umilire și expunerea la ridicol până la cote penibile exprimă o realitate cu care din nefericire suntem nevoiți să conviețuim. Modelul de rezistență nu ne este familiar, iar speranțele de redresare nu pot fi decât minime. Ezităm să luptăm și ne exprimăm rezerve față de ceea ce ne scoate din letargia vieții. Constatarea pe care acum un secol o făcea academicianul C-tin Rădulescu Motru nu poate decât să ne determine la un strop de introspecție:

“Neamul românesc a avut în trecut eroi şi martiri. Dar ce folos a tras el din pildele date de aceşti eroi şi martiri? Nici un folos. A continuat viaţa plecată de mai înainte. Pildele eroilor şi ale martirilor nu s-au altoit pe sufletul său, pentru ca să dea roadele aşteptate. Eroii şi martirii i-au rămas de poveste, nu de îndemn la faptă…”

Eroismul popular a fost demonstrat în aceste zile prin capacitatea de a rezista ore în șir la cozi interminabile. Ca semn de supunere față de pretențiile unui sistem barbar. Deplângându-se însă apoi martirajul care fost creat. Este însă singura formă de martiraj de care părem a fi capabili. Nu pentru idealuri, ci în spiritul supunerii în care suntem instruiți de decenii. Uitând că oamenii care agonizează nu acţionează, doar oamenii care acţionează nu agonizează. Însă, și atunci nu doar în interes propriu, ci pentru scopuri care transced arealul existențial personal.

O asemenea filosofie superioară de viață ne este străină, fapt demonstrat și de spiritul de dizidență în parametri minimi existent pe plaiurile mioritice. Modelele în acest sens ne-au lipsit, iar efectele le resimțim cu toții. Și chiar atunci când au existat nu au fost o sursă de inspirație. Dizolvarea societății civile fiind doar consecința inevitabilă a crizei de valori autentice cu care ne confruntăm. Și a indiferenței în care ne complacem, în pași de dans…solo!

P.S. Intelectualii se agită. Se revoltă. Anunță grevă fiscală. Ar contrazice ceea ce am scris în acest articol. De ce nu au făcut-o atunci când au fost atinse drepturile celor mai săraci? Și demnitatea le-a fost călcată în picioare?… Acum chiar lideri din arcul guvernamental se alătură revoltei. Desigur, doar buzunarul este personal. Nimic despre idealuri sau lupta pentru drepturile omului. Ci doar despre propriul dans…solo!

prof. Lehaci Florentin

sursa: proatitudine.ro

Related Posts

  • Falsitatea revoluţieiFalsitatea revoluţieiSuntem în „ziua Z”, „ziua Revoluţiei”. Unii spun că va fi o „revoluţie politică”, alţii că va fi una morală, […]
  • Misplaced angerMisplaced angerTefeleii sînt supărați pe mine pentru că le critic idolii. Sînt în mod constant apostrofat despre atitudinea […]
  • Nr. 1 al statului român, îndemn la violențăNr. 1 al statului român, îndemn la violențăDupă tragicul eveniment prin care o femeie, din efectivele jandarmeriei, s-a ales cu coloana vertebrală […]

One Response “Viața în România în pași de dans…solo!”

  1. Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi care se târăsc pe suprafaţa pământului. Ei îşi cumpară toţi, la fel, mărfurile care îi aservesc tot mai mult. Ei aleargă toţi către o muncă tot mereu mai nebuna, care li se ofera printr-un consimţământ generos dacă sunt suficienţi de cuminţi. Ei înşişi aleg stăpânii pe care îi vor servi. Pentru ca această tragedie amestecată cu absurditate să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi ca să li se extirpe membrilor acestei clase, orice urmă a conştiinţei legate de exploatarea şi alienarea ei. Iată deci strania modernitate a epocii noastre. Spre deosebire de sclavii din antichitate, de şerbii din evul mediu sau de muncitorii primelor revoluţii industriale, ne aflăm astăzi în faţa unei clase total aservite, dar care nu ştie acest lucru, sau care mai degrabă nu vrea să îl ştie. Prin consecinţă ei nu cunosc revolta care ar trebui să fie singura reacţie legitimă a celui exploatat. Ei acceptă fără crâcnire viaţa jalnică ce le-a fost construită. Renunţarea şi resemnarea sunt sursele nefericirii lor. Iată visul nefericit al sclavilor moderni care nu aspiră, în final, decât să se lase prinşi în hora macabră a sistemului de alienare. Opresiunea se modernizează întinzându-şi pretutindeni formele de mistificare ce permit mascarea condiţiei de sclavi. A arăta lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum sunt prezentate de către putere, reprezintă subversiunea sub forma ei cea mai autentică. Numai adevărul este revoluţionar. Pe măsura ce îşi construiesc lumea prin efortul muncii lor alienate, decorul acestei lumi devine închisoarea în care vor trebui să trăiască. O lume sordidă, fără gust şi miros, ce poartă în ea mizeria modului de producţie dominant. Acest decor este într-o construcţie fără sfârşit. Nimic nu este stabil aici. Reflecţia permanentă a spaţiului care ne înconjoară îşi găseşte justificarea în amnezia generalizată şi în insecuritatea în care trebuie să trăiască locuitorii săi. Totul trebuie refăcut în aşa fel încât să reflecte cât mai bine imaginea sistemului: lumea devine pe zi ce trece tot mai murdară şi mai zgomotoasă, precum o uzină. Fiecare parcela din aceasta lume aparţine statului sau unui particular. Apartenenţa exclusiva a pământului, acest jaf social, se găseşte materializat în omniprezenţa zidurilor de demarcaţie, a porţilor, gardurilor, barierelor şi frontierelor…Dar spre deosebire de sclavi sau detinuţi, exploataţii timpurilor moderne trebuie să îşi plătească cuşca în care locuiesc.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss