C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pentru un proiect de ţară

Pentru un proiect de ţarăMotto: „Orice rău îşi are bunul său, atârnă numai de înţelepciunea omului să ştie a profita” (Ion C. Brătianu, 1821-1891)

României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret, „cum arată astăzi şcoala va arăta mâine ţara”. În ultimii douăzeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost sunt demersurile pozitive susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate. Din acest puţin pozitiv se impune un autor: Călin Georgescu. În 2010 participa la apariţia volumului „Reprofesionalizarea, ieşirea din criză”, coordonat de Mircea Maliţa, iar în acest an a apărut şi proiectul său „Pentru un ideal comun”, volum publicat la Editura Compania.

Cum e posibilă reconstruirea?

Toate observaţiile şi toate experienţele acumulate de omenire până în prezent arată, chiar demonstrează, faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primejdioasă decât construirea nouă de la început. Pentru ce? În primul rând pentru că terenul este liber şi trebuie să faci curăţenie şi să obţii libertate. Apoi pentru că forţele care au condus nu sunt totalmente lichidate şi încă pândesc în culise şi în întuneric. În al treilea rând pentru că duşmanii şi concurenţii sunt avizaţi şi ca atare sunt decişi să aplice tratamente preventive şi să extermine din germen. Despre acest detaliu avertiza la vremea lui Niccolò Machiavelli: „Când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale”. După cum a fost PMR-ul la început de drum. Cum s-a ajuns la situaţia de azi, deşi duntem la peste 20 de ani de la căderea cel puţin oficială a comunismului şi a partidului unic?

Ne spune tot Machiavelli: „Dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie. Primul este de a le ruina în mod complet (cum s-a întâmplat cu industria şi economia românească după 1989 n.m.). Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie (fenomen în desfăşurare prin emigrarea masivă a peste trei milioane de români, şi în procent foarte mare a profesioniştilor n.m.). Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut (vezi împrumuturile externe n.m.) şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei cu conservarea acestei posesiuni. Neputându-se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului (vezi referendumul invalidat în ciuda participării masive la vot n.m.), aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente (se explică aşadar intervenţiile agresive ale forţelor de ordine în ianuarie 2012 n.m.). Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre propriii ei cetăţeni” (Niccolò Machiavelli, 1469-1527).

Care e soluţia? Cea mai proastă modalitate şi condamnată din start este repetarea. Adică să începi construirea, adică reconstruirea, cu aceleaşi metode care în trecut n-au fost suficiente şi care în prezent sunt uzate. I.D. Sîrbu avertiza în anii ’80 că în istorie, dacă nu ai atenţia dublată de inteligenţă, „cuvântul «devenire» seamănă izbitor de mult cu un alt cuvânt: «revenire»”.

Călin Georgescu vorbeşte în acest sens de perioada anilor 1990-1996, care au avut „cea mai gravă consecinţă” în „degradarea vizibilă a factorului uman, reprezentând o victorie a ruralului asupra urbanului, o revanşă a spiritului arhaic, tribal asupra civilizaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură, a regionalismului asupra interesului naţional. Sunt anii care au coborât România la un nivel economic comparabil cu perioada ocupaţiei sovietice (1945-1957) şi la cel mai scăzut grad de coeziune socială întâlnit în istoria modernă a ţării”. În consecinţă, astăzi România „arată ca un stat care şi-a abandonat cetăţenii şi, ceea ce e mai grav, cetăţeanii şi-au abandonat statul”.

Se impune ca operaţiunea de reconstruire să înceapă cu o unealtă nouă, surpriză pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci o creaţie de nou superior cu funcţie de surpriză invincibilă. Iar această unealtă nouă este reprofesionalizarea. La plante şi la animale, viaţa continuă prin repetarea valabilului, dar la om şi la popoare, viaţa nu poate continuna decât prin continuă creaţie. Cine nu creşte de fapt descreşte. Cine nu înaintează de fapt regresează. Şi cine nu învinge de fapt este învins.

Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Ca atare, să cultivăm caracterul în plus de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus de puterea personalităţii. Altfel, Călin Georgescu afirmă: „Viitorul va fi al creierului şi al minţii, dacă dorim să supravieţuim. Avem nevoie ca mintea să fie liberă, critică şi independentă. Pentru România, filosofia mea este simplă şi va funcţiona cu certitudine: trebuie să angajăm cele mai bune minţi tinere, să le dăm tot sprijinul necesar şi libertatea intelectuală ca să muncească şi să reuşească în ţara lor. Creierele trebuie puse la lucru”.

Cum arată astăzi harta viitorului

Desigur, nu este aşa cum o dorim să fie în proiectele noastre de viitor individual, însă, din nefericire, această hartă la care visăm nu este comparabilă cu nici una dintre hărţile similare pe care le construiesc ţările vecine nouă. Această cădere liberă în neant este cauzată şi de o puternică deprofesionalizare a clasei politice. Dacă înainte de 1947 oamenii politici erau mai întâi performeri în profesia lor (avocaţi, medici, finantişti, oameni de litere sau de ştiinţă, ingineri sau arhitecţi), după 1947, activistul analfabet s-a substituit forţei decidente. Astăzi avem prelungirea anatomică a acestei realităţi în sfera politicii active, majoritatea oamenilor politici fie venind din vechiul partid comunist, fie din demografia care şi-a ratat profesia, iar, mai nou, au apărut şi copiii şi nepoţii vechii nomenclaturi. Pe celelalte trepte ale piramidei sociale, profesioniştii părăsesc România, umiliţi şi de îndemnul prezidenţial de a pleca, dacă nu vor să plece capul.

Potrivit lui Călin Georgescu, „România este pe cale să-şi piardă nucleul de gândire startegică şi îşi distruge singură viitorul. Dacă rămân aici doar cei slabi pregătiţi, cum dezvolţi o ţară? Nu ai cum. Rămân cei servili, care n-au altă ambiţie decât să le facă pe plac şefilor. Nu este nevoie de oameni deştepţi, care să pună întrebări, ci de obedienţi. ştiţi care este chestiunea: se confundă şi se apreciază mult mai mult loialitatea faţă de şefii de partid decât loialitatea faţă de ţară. Sunt oameni pregătiţi să-şi slujească ţara, să o ajute, să-şi dea viaţa pentru ea. Asta n-are nimic comun cu demagogia zilnică. Dar mă întreb ce mai pot să ştie oamenii care stau zilnic patru-cinci ore la talk-show-uri televizate şi încă cinci-şapte ore prin şedinţe?”.

Este ceea ce putem defini prin autodistrugere. În zoologie există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul aşa s-a pervetit încât se satisface luând din propria substanţă în loc să-şi ia hrana din exterior. Ce-i în biologie este şi în sociologie cu popoare şi partide. În momentul de faţă, harta viitorului este împotmoiltă în două realităţi regresive: prima este incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor externe şi nu mai puţin important pentru a avea arme noi surpriză. A doua este vicierea apetitului care în loc să se satisfacă cu hrană din mediul exterior consumă evident inutil din propria substanţă sub formă de invidie, certuri, intrigi, calomnieri şi diversiuni. Ambele realităţi duc la sigura şi definitiva dispariţie. Prima prin sterilitate în loc de creaţie şi a doua prin autodistrugere evident ajutată de duşmani.

Ce soluţii sunt pentru reconfigurarea hărţii viitorului?

Profesionalizarea. Investiţia constantă în factorul uman. Mai întâi trebuie recuperată „inteligenţa mâinilor”, priceperile, aptitudinile, sau cum mai sunt azi numite: „skills”. Apoi educaţia şi formarea profesională. Dar „cea mai importantă reformă care trebuie făcută este cea a mentalităţii, pentru a întări capacitatea de a traduce ideile bune în fapte reale”. Sincron cu reformarea mentalităţilor, şi ca o susţinere a acestei reforme, trebuie accelerată „descentralizarea după principiul subsidiarităţii pentru definirea mai clară a responsabilităţilor şi evaluarea activităţii după performanţele efective”. Georgescu a configurat în şapte puncte-sinteză, care ar trebui să fie priorităţile României de azi, pentru a putea construi o hartă a viitorului şi desigur, un priect de ţară. Iată-le:

„1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibe încredere.

2. Lansarea cercetării şi dezvoltării, cu includerea universităţilor.

3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie coborât. Aderarea la zona Euro.

4. Dezvoltarea căilor de transport. O ţară curată şi îngrijită.

5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii.

6. Transformarea unui handicap în avantaj şi nişă economică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independenţa alimentară a ţării. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional.

7. Securitatea individului: politica de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă.”

Pentru un proiect de ţară

Un proiect de ţară nu se poate înfăptui decât printr-o populaţie sănătoasă, educată şi bine informată, căci „numai astfel ea este stăpână pe soarta sa şi devine imună la orice acţiune de intoxicare sau manipulare”. Tot educaţia oferă coerenţa unei viziuni pe termen lung construită pe anticipare şi nu prin ordonanţe sau directive de partid. Dar în momentul de faţă nu avem un proiect de ţară, pentru că ne lipseşte harta viitorului. Pentru Călin Georgescu, proiectul de ţară „trebuie să fie bazat cel puţin pe câteva lucruri. În primul rând trebuie să îmbini gândirea pe termen scurt şi mediu cu aceea pe termen lung. Trebuie să ştii unde vrei să mergi şi ce nişe ai. Apoi, orice facem trebuie analizat pe dimensiunea cost/beneficiu. Nici o acţiune nu poate fi întreprinsă în afara raportului cost/beneficiu. Nu în ultimul rând, trebuie să fundamentăm ceea ce am omis cu o mare nechibzuinţă în ultimii ani, respectiv investiţia în om. Acesta este cel mai important lucru pe care România l-a neglijat în ultimii ani”.

Care ar putea fi primul pas al acestui proiect de ţară? Care ar fi începutul dorit profesionalizării? Cu o schimbare de atitudine individuală care să prefigureze schimbarea de mentalitate şi să impună în final profesionalizarea clasei politice. Călin Georgescu recomandă ca „fiecare să-şi pună întrebarea: cât sunt eu de eficient şi cum pot să contribui la creşterea calităţii vieţii în ţara asta?” Deoarece, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe „este ca noi, ca ţară, astăzi să trăim mai bine ca ieri şi mâine mai bine ca azi”.

Regula proiectului de ţară este în fondul ei foarte simplă: „Competenţele reale nu se atribuie prin decret, ci se validează doar prin rezultatele muncii. Şi tot prin muncă, rigoare şi chibzuinţă vom reclădi România de mâine. Prin muncă şi prin adeziunea la repere morale ferme”. Se impune înlăturarea promovării maligne a incompetenţei de astăzi şi înlocuirea acesteia cu investiţia în educaţie. Se impune de asemenea modernizarea accelerată a învăţământului, ştiinţei, a cercetării aplicate, a sistemului de sănătate. Părăsirea orizontului mic legat de preocuparea faţă de ziua de mâine şi concentrarea pe orizontul îndepărtat, investind astfel în educarea tinerilor pentru a-i salva de recurenţa orizontului limitat. În ultimă instanţă, „gradul de civilizaţie al unui popor este măsurat după indicele său de profesionalizare”.

Potrivit lui Călin Georgescu, „salvarea societăţii şi a naţiunii române nu poate veni decât dintr-o schimbare profundă a mentalităţii tuturor păturilor sociale. Iar aceasta se poate obţine urmând o strategie coerentă de dezvoltare durabilă, concepută pe termen lung şi care pune accentul pe investiţia în factorul uman”.

În momentul de faţă, România este cantonată în „postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar”. Ceea ce se impune este „profesionalizarea susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene, având ca axă politica de dezvoltare durabilă, miza pe cercetare, tehnologiile de vârf, cultură şi educaţia interdisciplinară continuă, cultivarea unor raporturi armonioase între om şi natură”.

Pentru a ajunge aici trebuie să ne adunăm într-un ideal comun de viaţă, într-un proiect comun de orizont îndepărtat şi să devenim piesele rezistente ale unei hărţi a viitorului pentru ţara noastră. Este ceea ce dezvoltă Călin Georgescu în volumul său „Pentru ideal comun”.

Acum, pentru un final de articol şi început de discernământ, se pune întrebarea ce fel de Românie vrem? Ne poate ajuta în căutările noastre un text din Mihail Manoilescu (1942): „Păstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară, comerţul şi industria cu gimnaziul şi, respectiv, liceul. Industria dezvoltă calităţile intelectuale, de rezistenţă, de disciplină. Maşina creează o formă superioară de disciplină; datorită ei, timpul începe să fie preţios, măsurat în minute şi secunde”.

Adrian Majuru

Related Posts

7 Responses “Pentru un proiect de ţară”

  1. Mesajul meu catre actuala “Putere”.(1.12.2012)

    Nimeni nu este mai presus de lege!, nici macar “Statul”.

  2. Flavian Gradeanu says:

    important este ca acest “proiect de tara” chiar… exista si ii apartine domnului profesor Florian Colceag, sub denumirea de MODELUL DE TARA…
    deasemenea, mai exista o alternativa, ideologic vorbind, si se numeste “A treia forta – Romania profunda”, avandu-l ca mentor pe domnul Ovidiu Hurduzeu

  3. nicu says:

    „România este pe cale să-şi piardă nucleul de gândire startegică şi îşi distruge singură viitorul. Dacă rămân aici doar cei slabi pregătiţi, cum dezvolţi o ţară?”

    Adu Doamne si mai mult greu asupra Romaniei pentru ca astfel de increzuti sa se dezlipeasca de noi. Ce, moare Romania fara voi invatatii lui peste, creiere prajite?
    Daca Romania moare, este ca sa scape de reziduri.
    “Ubi Patria ibi Bene” si nu “Ubi Bene ibi Patria”

  4. nicu says:

    Ba da, exista un proiect pentru tara si functioneaza de minune, este indreptat impotriva voastra orbilor si inca n-a fost folosit la puterea reala.
    Slabiciunea este arma noastra, cand sunt slab atunci sunt tare.

  5. MARIAN says:

    Proiectul pentru tara incepe cu: – Deschiderea unui “Birou de Selectie National” compus “din Birouri de Selectie pe Infrastructuri, atat cele zonale, nationale sau europene. – Completarea tuturor posturilor din aceste birouri doar cu persoane perfect calificate si care sa aporte cel putin un proiect realist pentru domeniul in care solicita postul.
    Exista in prezent un Proiect de Infrastructura Nationala si Europeana care, poate accesa singur aproape 700 milioane de euro pentru Romania; iar pentru triunghiul Spania- Germania- Romania 2 000 000 000 € ( doua miliarde de euro)

  6. Cornel Bisa says:

    Mai mult decat atat. Proiectul trebuie sa fie transpartinic astfel incat sa motiveze toti cetatenii la participare

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss