C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cum am „delocalizat“ trei urâtenii

Nu se poate să nu observăm cum am delocalizat la nivel de percepții trei elemente vitale în orice discuție despre criză, despre strategii sau despre cotidianul apăsător. Mișcare simplă, de un darwinism crud, care ne asigură rezistența pe linia de plutire.

Să precizez despre ce „noi“ vorbim: mă refer la un soi de miniburghezie în care mă includ, care încă își asigură mijloacele elementare de conservare a statutului (rate, chirii, întreținere plătite, oameni care nu au luat încă măsuri radicale ca să supraviețuiască).

Săracii României sunt ca parlamentarii europeni. Nu există. Îi știm, mai auzim de ei pe la televizor, dar nu trebuie să ne gândim prea mult la ei. Sunt piază rea, poartă ghinion. Cum scria cândva un fante ecologist cu converși și pretenții elevat sociale: mai vizitez Ferentariul doar din rațiuni estetice, să văd rana deschisă. Eu nu scriu despre sărăcie ca să vă desfund vreo țeavă a sensibilității. Sărăcia trebuie tot timpul urmărită nu etic, nu romantic, ci responsabil. Or, sărăcia e acum un cuvânt care apare în proiectele alea europene cu nume complicat și publicitate la televizor despre care mai nimeni nu știe nimic.

Sărăcia apare indirect în legende cu POSDRU care te învață să răspunzi la un call center. Adică te învață să faci mai nimic, iar ei apar în topuri de business cu cheltuieli de reconversie. Săracii sunt de multe ori izolați geografic în zona rurală, ceea ce ne ușurează tratarea cu indiferență.

Dar de și mai multe ori stau la parter, stau la un etaj de noi, stau la catedră chiar. Săraci suntem și mulți dintre noi când ne trezim că trebuie să ne facem un dinte și că o astfel de cheltuială ne‑ar deregla bugetul programat pe o lună. Săracii nu prea mai ies din casă, pentru că orice ieșire costă. Am făcut cumva și am externalizat foarte eficient sărăcia. Am păstrat în public doar sărăcia vreunui personaj simpatic care țopăie la „Dansez pentru tine“ pentru o garsonieră sau pentru un tratament.

Violența pare că este peste tot. Dar cea adevărată, fizică sau psihică, a început să fie foarte bine camuflată sau prevenită cu și mai multă violență. Un reprezentant al puterii din Parlament, Mircea Toader, spunea la un moment dat foarte serios că trebuie să ne pregătim să anihilăm rapid violențele de stradă – așa că Ministerul de Interne a sărit cu un proiect în care, ca să manifestezi, trebuie să ceri voie de la primar. Violența la locul de muncă se învârte simplu în jurul frazei‑cheie „taci că mai sunt o mie care îți pândesc la ușă jobul tău“, dar despre asta am tot scris. Singura violență vizibilă este cea de la câte un meci unde se mai bat galeriile (nici ele cu avântul din alte vremi) sau violența înregistrată de camerele de luat vederi. Fără supravegherea video n‑am vedea nici măcar o fărâmă din ce poate însemna violență de clan într‑un orășel de provincie sau ce înseamnă violența unui edil local. În rest, ne ferim, închidem geamurile de la mașină și claxonăm și înjurăm violent, dar acea violență e nimic, e ireală prin stupiditatea ei.

În fine, al treilea element pe care‑l camuflăm din ce în ce mai bine este munca fizică. Am evoluat în capitalismul serviciilor, nu mai avem industrii grele prea multe, nu mai avem proletariat solid. Avem numai proletariat de tip zugravi/constructori/menajere. Cei puțini care încă mai lucrează fizic sunt iarăși ignorați elegant sau plătiți la negru. Munca adevărată și dezirabilă se face într‑un birou dintr‑o clădire nouă, cu un laptop pe masă, toată ziua pe facebook. Munca fizică, chiar dacă se mai întrezărește ici‑colo, nu mai are ceva foarte important: demnitate. Munca fizică e chestia aia „necalificată“ pe care o fac chinezii și alți asiatici pe bani puțini și pe care unii români o fac pentru supraviețuire. Dar grosul covârșitor al muncii fizice a fost delocalizat în Vest – unii își mută capitalul spre Est, noi ne mutăm mâna de lucru la Vest, firesc. Asta exportăm cu succes de 15 ani. Și acolo stăm pe furiș, semilegal sau ilegal. Acolo munca fizică are aura „temporarului“, în România are aura condamnării definitive.

De ce apelăm numai la economie când vorbim de criză – poate pentru că e cel mai curat joc. E cel mai simplu să vii cu tot felul de explicații fine despre mersul burselor și al pieței datoriilor. Să spui că grecii au mințit, decât să cauți să le vezi situația disperată. E mai simplu să te lămurești cu specialiști spilcuiți în economie care‑ți vorbesc de recapitalizare, decât să‑ți amintești că în epoca postbelică well fare state‑ul nu a apărut dintr‑un moft, ci pentru că oamenii și‑au dat seama că inegalitatea redistribuirii, precaritatea, sărăcia și ignoranța, ăștia sunt inamicii care pot prăbuși violent totul. Dar nu, în continuare visăm ca niște copii mari la soluții miraculoase date de Sarko‑Merkel sau sperăm să câștigăm potul cel mare la loto. Și când nu ne vom mai putea ascunde de astea trei „urâțenii“ vom privi cu ochi mari și nostalgici către trecut.

Costi Rogozanu
sursa: moneyexpress.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss