C O N T R A P R O P A G A N D Ă

BOR, ultima redută de apărare a neamului românesc

imagesCei care urmăresc cu un minim de atenție evoluția Bisericii Ortodoxe Române (BOR), au putut observa în această toamă semnele acumulării unei forțe care în societatea românească actuală pare a nu avea egal. Două momente sunt de referință: hramul Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași și cel al Sfântului Dumitru Basarabov la București.

Momentul sărbătorii propriu-zise a fost precedat de pelerinaje și slujbe de priveghi desfășurate de-a lungul mai multor zile. Fiecare slujbă a durat în jur de patru ore. La ele au participat mii de credincioși într-o ordine aproape perfectă. Printre aceștia am identificat, într-o reculegere exemplară și numeroase familii de romi; dintre acelea pe care statul cu greu reușește să le integreze în școală sau în disciplina socială. Un intelectual rom aprecia că această comunitate-problemă care și-a făcut din ignorarea regulilor majorității un mod de a-și trăi și compensa marginalizarea tradițională, va putea fi integrată doar prin credință. Că o fi așa sau nu, fapt este că deocamdată doar asta pare a funcționa.

La Patriarhie, aranjamentele florale au fost donate de o florăreasă. Adică un comerciant care în mod normal trăiește din profit dar care face asemenea gesturi caritabile an de an. Sute de preoți au slujit la altar dar s-au și răspândit prin mulțime, păstrând ordinea deopotrivă administrativă și spirituală, precum și oferind sentimentul uniunii dintre cler și popor. Coruri de o excelentă calitate artistică au cântat ore și zile în șir cântări care în anumite momente au tăiat respirația auditoriului.

Participanții, în sumă totală de câteva sute de mii (aprox 200.000 la Iași și aprox 100.000 la București) – respectiv de câteva ori mai mulți decât cei prezenți la ceremoniile „spontane” de protest de la București și alte orașe, desfășurate tot în această toamnă dar la date ulterioare, între orele 19 și 22 – au stat la rând zile și nopți, adesea la temperaturi foarte scăzute sau pe ploaie, așteptând să se închine pentru câteva secunde în fața sfintelor moaște ori au rămas în picioare aproape nemișcați ascultând cântările sacerdoților. Nu s-au înregistrat bătăi, scndaluri, furturi, violuri și altele asemenea. (Bănuiesc că unele altercații trebuie să fi avut loc dar la o asemenea masă ele vor fi fost nesemnificative.)

Pe tot parcursul evenimentelor, printr-un efort organizatoric uluitor, credincioșilor li s-a oferit mâncare și băutură (evident nealcoolică) furnizată de către donatori din parohii. Prin voluntariat s-a asigurat asistență medicală. Pelerinii au primit cazare gratuită în spații ale Patriarhiei.

După tot chinul fizic îndurat la cozile interminabile dar perfect ordonate și frigul puternic răbdat la lungile slujbe de noapte desfășurate sub cerul liber, oamenii arătau fericiți. Nici o asemănare cu chipurile desfigurate de ură, cu rânjetele anomice sau neliniștea isterică de la alte manifestații populare mai mult sau mai puțin contemporane. (Să mă ierte oamenii profunzi și responsabili, cu adevărat frumoși și măcar în cugetul lor liberi, care au fost de asemenea prezenți – ca o minoritate – la protestele politice de masă. Nu figurile lor au umplut, însă, ecranele televizoarelor. Din păcate.)

O sărutare dată moaștelor îi transpunea pe credincioșii creștini în mod misterios din lumea necazurilor cotidiene într-o lume desăvârșită patronată de treimea credinței, speranței și iubirii. Întrebată de un jurnalist pentru ce s-a rugat, o doamnă a spus că s-a rugat pentru sănătate, copii, familie, prieteni și … dușmani. Nu știu dacă în legătură cu dușmanii o fi fost chiar așa dar este clar că doamna cu pricina credea că așa ar fi bine. (Neîndoilenic, protestatarii anti-sistem din Piața Universității nu s-au rugat pentru dușmani.)

Pentru agnostici moaștele sunt o adunătură de oase. (Sunt și creștini care nu venerează moaștele.) Pentru cei care cred în cultul moaștelor, acele oseminte sunt întruparea harului sfânt, legătura materială dintre Dumnezeu și oameni realizată prin intermediul rămășițelor nemurite (sic!) ale celor care au trăit în respectul legilor dumnezeiești. Aceste rămășițe sunt, pentru credincioși, dovada că oamenii trăiesc, pot și trebuie să trăiască în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trăiește tainic în oameni.

Credința acestor oameni este demnă nu numai de respect ci și de invidie (un sentiment mai puțin lăudabil). Cei care cunosc durerea îndoielii, nu pot decât să admire capacitatea atâtor români de a crede fără să se îndoiască. Este impresionant să auzi poveștile multora care spun cum s-au vindecat de boli grave sau au scăpat de necazuri foarte palpabile, rugându-se la diveși sfinți. E greu de spus dacă sfinții și moaștele lor i-au ajutat sau credința lor i-a salvat. Fapt este că miracolul, cel puțin aparent, s-a produs. În măsura în care comportamentul viscerelor noastre este puternic influențat de acțiunea creierului nostru, biserica se constituie într-un spital al sufletului; suflet prin care se vindecă și celelalte boli. În măsura în care asemenea oricărui corp, și corpul omenesc generează un câmp invizibil care inter-relaționează cu alte câmpuri similare, este perfect posibil ca de calitatea vibrației sufletești – cerebrale – a fiecăruia să depindă starea de spirit – pozitivă sau negativă, hotărâtă sau șovăielnică, empatică sau refractară – a unei comunități întregi. O stare de spirit care îi afectează direct comportamentul, acțiunea, eficiența.

De ce să li se spună acestor oameni că nu au dreptate? De ce să li se răpească beneficiile unei aparențe care produce doar consecințe reale pozitive? Nu doar pentru ei ci și pentru cei cu care ei vin în contact. Cu ce garanții li se poate nega dreptatea? De unde știu cu atâta siguranță cei care nu cred, că cei care cred greșesc? Cei care, în numele rațiunii, se îndoiesc de justețea credinței altora dar nu se îndoiesc de justețea propriei îndoieli, nu sunt decât niște bigoți seculari, niște dogmatici de semn contrar.

Și chiar dacă veneratorii moaștelor ar greși, crezând în ceea ce nu există, care ar fi paguba? Nici una. În schimb, dacă nu greșesc, cei care se îndoiesc și vor să îi smintească s-ar putea să aibă o mare problemă.

La ce bun atunci toată disputa? Cui servește acest militantism ateist chipurile „spontan”? La fel de „spontan” ca și manifestațiile anti-sistem din diverse piețe publice ale orașelor românești. Iată o întrebare cu atât mai justificată cu cât, în mod tradițional, BOR nu este militantă și nu practică prozelitismul. (Unii tocami asta îi reproșează.) Așadar, comunitatea scepticilor, agnosticilor sau ateilor, ca și comunitățile altor culte, nu riscă să se micșoreze prin convertiri la ortodoxie organizate de BOR.

În realitate natura acestui conflict nu este religioasă ci politică. Nu ideile și credințele se luptă. Confruntarea nu este cea dintre rațiune și misticism. Nici cea dintre pretinsa puritate a credinței și presupusa corupție a ierarhiei bisericești. Competiția este una de putere. Nu prozelitismul BOR sperie ci puterea BOR. Puterea unei biserci naționale indisolubil legată de identitatea națională românească și, pe cale de consecință, de interesele naționale românești. Iată caracterul obiectiv al contradicției.

Contestările tot mai virulente și așa zis spontane la adresa Bisericii Ortodoxe Române (BOR) ascund o luptă pentru putere. În ciuda aparențelor, aceasta nu este o luptă internă românească – fie între credincioși și ierarhia bisericească, fie între laicat și biserică – ci o luptă cu caracter geo-strategic. BOR este ultima structură de rezistență redutabilă a națiunii române.

Vorbind de putere trebuie în primul rând să reamintim că biserica nu se reduce la clădiri și nici la ierarhie. Ea este o comunitate de credincioși organizată ierarhic. Spre deosebire de statul român care are în frunte câte un politician mereu obligat să își „cumpere” cumva postul iar după aceea să își amortizeze investiția, BOR are în frunte dumnezeirea însăși; căci Patriarhul nu este decât „întâiul rugător” al românilor spre divinitatea conducătoare primordială.

BOR este o biserică națională. Aceasta nu se rezumă, însă, la dimensiunea geografică a națiunii. BOR, spre deosebire de statul român, unește prin cuvântul și sub semnul său dimensiunea teritorială cu dimensiunea culturală a națiunii române. Statul român este organizarea politică a societății trăitoare pe teritoriul României. El este un stat civic și multicultural. Statul tuturor cetățenilor români indiferent de religia sau de identitatea lor etno-culturală.

BOR îi adună în structurile sale pe credincioșii creștin-ortodocși români de pretutindeni; din țară și din lume. Numărul acestora (care îi include și pe cei care se consideră români fără a avea cetățenie română) este posibil să depășească totalul cetățenilor români. Contactele și influența lor în lume, însumate, le întrec, cu certitudine, pe cele ale cetățenilor români rezidenți în România, singuri.

BOR a dezvoltat o rețea uluitoare de eparhii conduse de episcopi și mitropoliți în întreaga lume, pe mai multe continente. Aceste „comunități românești extrateritoriale” s-au dotat cu infrastructuri (biserici și nu numai) și ierarhii respectate care le adună și le mențin tradițiile; așa cum nici o misiune diplomatică românească nu este în stare să o facă. În raporturile cu statul, românii din diaspora sunt doar indivizi legați, eventual printr-un contract de cetățenie, de niște birocrați fără chip. În raport cu BOR ei sunt comunități etno-culturale care gravitează în jurul centrului de iradiere principal situat la București, pe Colina Bucuriei, în Catedrala și Palatul Patriarhal. (Catedrala Mântuirii – adică a „Salvării” – Neamului va fi centrul simbolic al națiunii culturale creștin-ortodoxe române sugerând prin dimensiuni „măreția” ei. În condițiile în care poporului român i s-a inhibat tocmai instinctul măreției.) În toate momentele esențiale ale vieții lor (naștere, moarte, întemeierea familiei) românii creștin-ortodocși se adună, mulți în costume naționale, în biserici sub privegherea preoților sau ierarhilor locali. Patriarhul este reperul terestru al acestei rețele românești mondiale pe care, cel puțin teroretic, o poate mobiliza în orice moment întru susținerea sau respingerea unui proiect politic. (Adică un proiect a cărui realizare reclamă putere.)

Cum să lase, oare, România politică o asemenea putere în afara controlului său?! Cum ar putea actorii globali – corporatiști sau statali – care colonizează România politică să lase neatinsă o asemenea citadelă a ființei naționale românești?!

Până de curând, BOR nu a fost singura redută a neamului românesc. De o mare încredere populară și, pe cale de consecință, de o mare susținere și ascultare populară se mai bucura armata și presa. Fără a atinge nivelul de credibilitate al acestora, de un grad ridicat de simpatie s-au mai bucurat, pentru o oarecare vreme, sindicatele (mai demult) și autoritatea judiciară (mai recent). Lor ar trebui să le adăugăm, poate, după 1997, când Regele Mihai a revenit oficial în țară, Casa Regală.

Evident spiritele moderne și democrate nu au fost încântate să vadă că armata și biserica se află pe primele locuri în ierarhia încrederii românilor, în timp ce Parlamentul, instituția centrală a democrației, rămânea constant la coada listei. Desigur, găsim aici semnele unei societăți conservatoare – nu retrogradă ci sceptică față de aventurile revoluționare și deloc grăbită să îmbrățișeze modelele postmoderne, înainte de a fi sigură că vechii hegemoni și-au abandonat năravurile. În același timp aflăm și rezultatele unei lucrări perseverente – începute de URSS și continuate de protagoniștii Occidentului euro-atlantic – vizând distrugerea respectului românilor față de propriile elite politice.

Fapt este că, în concursul cu biserica pentru câștigarea minților și inimilor românești, statul secular s-a putut baza doar pe armată și întrucâtva pe justiție iar societatea civilă pe presă și eventual pe sindicate. Cu toate erau stâlpi de susținere ai națiunii. Între timp situația s-a deteriorat.

Primele au murit sindicatele. Le-a distrus corupția liderilor dar mai ales dezindustrializarea și colonizarea României. Acestea au pulverizat masele salariale compacte și au deznaționalizat patronatul. Subminarea capitalului românesc (la desăvârșirea căreia contribuie astăzi din plin acțiunile DNA), asociată cu neputința statului român de a civiliza capitalul globalizat, precum și legile antisindicale promovate de toate guvernările românești închinate – de dreapta și de stânga – ale ultimului deceniu, au lăsat sindicatele ca pe niște scoici goale cu conducători hăituiți și emasculați. Mișcarea sindicală a fost înlocuită de galeriile de fotbal, convocate după nevoi ca batalioane de asalt ale „partidelor trădării naționale” – cripto-partide care vor să participe la guvernare fără să participe la alegeri și de aceea acționează sub acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate.

După sindicate a căzut armata. Pe de o parte, ea a fost compromisă prin înmulțirea generalilor de intendență, de bucătărie, de sport, de famfară și evident, de informații, al căror număr aproape că a depășit numărul generalilor militari. Pe de altă parte, armata a fost implicată în scandaluri de corupție mai mult sau mai puțin artificiale care, nu tocmai întâmplător, au abătut atenția de la vitejia românilor dovedită pe diferite teatre de operații din lume. Mai mulți șefi ai Marelui Stat Major, pe lângă mulți ofițeri de toate gradele, au fost condamnați la închisoare prin hotărâri judecătorești adesea discutabile, acuzați fiind de fapte care nu aveau ce căuta în legea penală și, care, chiar de ar fi fost adevărate, nu prezentau pericol social în contextul concret dat. Pericolul social al decredibilizării capilor armatei este cu mult mai mare. La acestea se adaugă faptul că participarea armatei române la misiuni de succes asociate unor proiecte geo-politice eșuate, inițiate unilateral de aliați cărora România nu a știut să li se opună, a afectat aprecierea performanțelor ostășești ale românilor. Victoriile din luptele drepte purtate în războaie strâmbe atrag cu greu admirația.

Presa a urmat la rând. Mai mult decât pseudoștirile mereu infirmate de realitate sau comentariile neprofesioniste ori tendenționase, prestigiul, la un moment dat uriaș al mass mediei, a fost aruncat în aer atât de deconspirarea agenților sub acoperire strecurați în redacțiile ziarelor, radiourilor și televiziunilor, cât și de descoperirea mai recentă a uriașelor rețele oculte de interese nelegitime care i-au calibrat mesajul încălcând dreptul la corecta informare a cetățeanului, intoxicând și manipulând societatea pe care se presupunea că presa trebuie să o servească cu obiectivitate și pentru care ar fi trebuit să reprezinte „câinele de pază al democrației”. Aproape nimeni nu mai crede azi în independența presei române. Ea s-a dovedit a fi în prea mare măsură, nu doar dependentă de finanțatori odioși ci și insensibilă față de interesul național.

Despre justiție – ultima venită dar foarte rapid plecată din topul încrederii populare – nu sunt prea multe de spus. Caracterul său selectiv, hotărârile discriminatorii când nu au fost de-a dreptul scandaloase, evidenta politizare a autorității judecătorești, au sfârșit prin a fi sesizate de marea majoritate a populației, în ciuda spectacolului hollywoodian al anticorupției și a populismului care a însoțit activitatea antinațională desfășurată de „industria anticorupției”. Dincolo de imagine, realitatea corupției în creștere, unită cu paralizarea administrației naționale, subminarea capitalului național, lichidarea elitelor naționale și distrugerea destinelor unor oameni nevinovați, inclusiv din rândul cetățenilor obișnuiți (cazul Rarinca este emblematic), ca efecte ale unei justiții separate nu atât de celelalte puteri cât de națiunea română însăși, toate au convins că și „justiția coruptă ucide”. Ucide inclusiv statul român.

Cât despre Casa Regală ce se mai poate spune? După repatrierea sa în 1997 aceasta s-a integrat de o manieră fără precedent istoric în ordinea republicană a țării. Situându-se deasupra tuturor partizanatelor și în afara tuturor politicianismelor populiste, Regele și familia sa au devenit, chiar și pentru cei care nu sunt adepții monarhiei, un reper unificator și un standard moral al națiunii. Fără a cauționa necritic Republica dar și fără a o contesta, ei au contribuit la reconcilierea istorică a românilor cu ei înșiși, la coeziunea societății în plan intern și la proiectarea unei imagini respectabile a României pe plan extern. Regele și-a folosit legitimitatea istorică spre a întări iar nu spre a pune în discuție legitimitatea democratică a instituțiilor republicane. Grandoarea însemnelor monarhice a reușit să ofere cel puțin momente de grandoare unei națiuni însetată de măreție, căreia i s-a furat până și demnitatea, oferindu-i-se în schimb doar grandilocvența discursului populist al unei clase conducătoare de tot mai slabă calitate profesională și morală. Nimic nu putea distruge forța coagulantă a acestui mit arhetipal decât împingerea Casei Regale în scandaluri prilejuite de dispute prozaice. Granița între mitul arhetipal (o istorie exemplară care oferă un model de unitate) și mitul tribal (o istorie care justifică dezbinarea) s-a dovedit a fi foarte subțire. Specialiștii manipulării au făcut ca ea să fie repede traversată. Când de la măreția simbolului se trece la mizeria biografiei omenești, din flacără nu mai rămâne decât cenușa.

Așa se face că BOR a rămas singură. Ultimul aliniament pe care neamul românesc se mai poate apăra. Acum însă i-a venit rândul. Era de așteptat să vină. Iată de ce, indiferent de reproșurile care i s-ar putea face, ea trebuie apărată. Explicațiile prin care se suține că acuzele vizează administrația iar nu credința, ierarhia iar nu credincioșii, nu pot fi primite nici măcar atunci când sunt sincere. Ele ignoră și ocultează pericolul principal: acela ca bătând păstorul să se risipească turma; ca odată cu apa murdară să aruncăm din covată și copilul – națiunea română. Or, aceasta trebuie evitat, oricare ar fi prețul!

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Related Posts

3 Responses “BOR, ultima redută de apărare a neamului românesc”

  1. pace si credinta says:

    Lupta este mult mai mare si tinteste de fapt coruperea sufletelor. Aceasta lupta se da in toata lumea, nu numai in Romania. Atacul asupra BOR este o parte a acestui razboi total. Se urmareste aducerea la conducerea lumii a Antihristului, de aceea se loveste in religia crestina, in biserica ortodoxa, dar si in cea catolica (urmariti ce se intampla si la Vatican sau in tarile catolice), chiar si in religia islamica se loveste pentru crearea unei opozitii neimpacate a religiilor importante ale lumii. Scopul este desfiintarea religiilor, pierderea credintei religioase, pentru ca oamenii destructurati spiritual sa admita un surogat, un fals, o viziune satanista asupra lumii si pregatindu-se astfel terenul pentru venirea Antichristului. Ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla, dar noi sa ramanem tari in credinta noastra si sa pastram in suflet si in viata invatatura crestina.

  2. Ioan says:

    D-le Severin se vede ca ti-au fost de mare folos studiile facute la Stefan Ghiorghiu. Cred ca tot acolo ai invatat cum poti primi mita pentru a compromite ideea de UE. De ce te folosesti de biserica pentru a arunca cu laturi acolo unde nici nu meriti sa privesti? Taci ca sa mai uitam din pacatele tale sau cand vrei sa vorbesti ia o gura din apa aceea toxica care contine Oxigen si Hidrogen.

  3. Alexandru says:

    Domnule Ioan, am urmărit un pic evoluția dumneavoastră pe acest site și constat că orice articol care este un critic la adresa actualei conduceri a României ori împotriva a ceea ce considerați că trebuie apărat cu înverșunare, cu condiția să nu fie românesc, vă trezește dorința de a comenta ceva negativ la adresa autorului articolului sau a persoanei/instituției în cauză, chiar dacă articolul este neutru.
    Având în vedere că într-un comentariu la un articol spuneți că aveți vârsta de 62 de ani vă recomand să vă abțineți.
    La vârsta pe care susțineți că o aveți ar trebui să știți că biserica română ortodoxă a fost atacată continuu, excepție poate perioada comunistă când a fost încorsetată și unidirecționată.
    În rest numai de bine și sănătate.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss