Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun. Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist.
Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent al căreia dintre puterile coloniale.
Și atunci, America, prezervându-și fief-urile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsând Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!
Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a câștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.
Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!
Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.
Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atât economic încât să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe articulația structurilor deja constituite ale UE.
Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.
Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobânzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.
Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vânturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decât încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.
Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.
Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decât împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decât situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.
Sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu