Acest articol rezumă ideile principale expuse de autor în lucrarea “El Cerebro del Mundo: la cara oculta de la Globalización” – („Creierul diabolic din umbră: faţa ascunsă a globalizării”).
“Aceia care nu învaţă din istorie sunt condamnaţi să o repete” – George Santayana
Globalizarea poate fi definită ca ideologie prin faptul că se opune statelor suverane; globalizarea identifică statele naţionale suverane ca inamici cheie, mai ales din cauză că principala funcţie a statului este (sau ar trebui să fie) slujirea intereselor celor mulţi, ale poporului, înainte de interesele celor puţini. În consecinţă, forţele globalizării caută să slăbească, să dizolve şi eventual să distrugă fundaţiile statelor naţionale ca instituţii sociale de bază, pentru a le înlocui într-o nouă ordine supranaţională cu noi structuri, globale sau suprastatale, de conducere: structuri sociale, politice, economice, financiare şi militare. Asemenea structuri globale sunt cele care vor pune în practică obiectivele politice şi interesele economice ale unui mic număr de grupuri şi organizaţii foarte puternice care astăzi conduc şi orientează procesul globalizării într-o direcţie clar stabilită. Aceste grupuri ale puterii conduse de interese private au reuşit deja ceva nemaivăzut în întreaga istorie a umanităţii: „privatizarea” puterii la scară mondială.
„Globalizarea” este la ora actuală un eufemism a ceea ce foştii preşedinţi SUA Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Harry S. Truman şi George H.W. Bush – în diferite momente ale istoriei moderne – au enunţat ca „Noua Ordine Mondială”. Noua Ordine Mondială! Evident, când fostul preşedinte George Bush Sr. a folosit nestingherit acest termen pe 11 septembrie 1991, elita puterii s-a mişcat rapid pentru a se asigura că nu va mai fi folosit des şi în locul său a plasat ideea mult mai neutră şi aparent inocentă a „globalizării”, care mai are azi şi un alt înţeles: „Imperialismul SUA”.
Cine sunt cei care ne conduc din umbră? Ce vor?
Acest proces despre care am vorbit nu este nicidecum anonim sau secret; structurile puterii care promovează şi conduc Noua Ordine Mondială fac aceasta în văzul lumii: grupul celor 500 de companii cele mai bogate care apar în topul revistei Fortune acoperă peste 80% din activitatea economică a Statelor Unite; infrastructura financiară globală (care include bănci, fonduri de investiţii, burse şi operatorii pieţei de materii prime); monopolul multimedia; principalele universităţi Ivy League; organizaţiile internaţionale multilaterale (ca Banca Mondială, Fondul Internaţional Monetar-FMI, Banca Interamericană pentru Dezvoltare şi Organizaţia World Trade-OWT) şi, cel mai important, posturi cheie guvernamentale în SUA, Israel, Marea Britanie şi alte naţiuni industrializate.
Ceea ce avem aici sunt capcanele interioare şi strategiile ascunse în spatele modului în care Puterea este structurată şi administrată. Ceea ce nu este vizibil imediat este faptul că toţi aceşti jucători care fac parte dintr-o „roată a puterii globale” au un lucru în comun: conducătorii lor cheie, bancherii, membrii guvernului, academicienii, strategii, acţionarii şi alte personaje cheie aparţin cu toţii aceleiaşi reţele întreţesută a grupurilor consultative de experţi şi organizaţiilor de influenţare a opiniei publice „think-tank”-uri, a organelor legislative chiar a politicului. Această reţea are un centru comun care cârmuieşte roata puterii mondiale pe cursul destructiv din prezent.
Printre aceste organizaţii numite „think-tank” – care ar trebui să fie descrise astăzi ca centre de planificare geopolitică – CRE (Consiliul Relaţiilor Externe – Council on Foreign Relations), Comisia Trilaterală, RIIA (Royal Institute of International Affairs), Brookings Institution, Corporaţia RAND (Research ANd Development – Cercetare şi dezvoltare), AEI (American Enterprise Institute), AIPAC (American Israeli Political Action Committee) şi CSIS (Center for Strategic & International Studies) sunt cele mai active şi mai influente.
O perspectivă istorică
Înţelegerea corectă a situaţiei mondiale actuale necesită o privire în urmă, pentru a vedea cum s-a ajuns la această conjunctură. În 1919 un mic grup de bancheri, avocaţi, politicieni şi academicieni influenţi – care au luat parte la negocierile pentru pace din Paris, dintre Aliaţii victorioşi şi Puterile Centrale înfrânte, chiar imediat după Primul Război Mondial – s-au întâlnit în hotelul parizian Majestic unde au stabilit crearea unei reţele de „think-tank-uri” – un fel de cluburi sau loje exclusiviste – care să contribuie la procesul de instaurare a „Noii Ordini Mondiale” deja planificat de elita francmasonică.
În Londra s-a creat o grupare de acest gen sub numele de Royal Institute of International Affairs (RIIA), în timp ce în Statele Unite s-au pus bazele CRE – Consiliul Relaţiilor Externe – Council on Foreign Relations (CFR). Ambele organizaţii poartă amprenta strategiei sociale care gradat impune o ordine politică socialistă (formal declarată “democratică”, dar în realitate din ce în ce mai autoritară) ca mijloc de control în masă al populaţiei. În acel moment această idee era promovată de fronturi masonice cum ar fi Fabian Society, finanţată de Grupul Mesei Rotunde care a fost la rândul lui creat, controlat şi finanţat pe rând de magnatul sud-african Cecil Rhodes, dinastia financiară internaţională a familiei Rothschild, diferite Loji Masonice de Rit Antic din Anglia precum şi de Coroana Britanică.
CRE a primit suport iniţial de la cele mai bogate, puternice şi influente familii din Statele Unite, printre care Rockefeller, Mellon, Harriman, Morgan, Schiff, Kahn, Warburg, Loeb şi Carnegie (aceasta din urmă acţionând prin organizaţia sa fondată în 1910: Carnegie Endowment for International Peace).
Pentru a-şi exprima şi, astfel, a-şi propaga influenţa în cercurile elitiste, una dintre primele măsuri luate de CRE a constat în publicarea propriei reviste, care este şi în prezent principala „portavoce” la nivel mondial în geopolitică şi ştiinţe politice: Foreign Affairs (Afaceri externe). Printre primii conducători ai CRE au fost: Allan Welsh Dulles, o figură cheie în comunitatea informaţiilor din SUA, care mai târziu a consolidat structura secretă a spionajului CIA direcţionat spre NSA (National Security Agency); jurnalistul Walter Lippmann, conducător şi fondator al The New Republic; o serie de avocaţi/jurişti ai corporaţiei J.P. Morgan; bancherul Otto H. Kahn şi Paul Moritz Warburg, ultimul un german bogat care a emigrat în Statele Unite şi în 1913 a creat şi a promovat legislaţia care a condus la crearea Băncii de Rezervă Federală (Federal Reserve Bank) – banca de bază privată a Statelor Unite care, de atunci, controlează structura financiară a SUA (şi astfel a unei bune părţi din întreaga lume).
Când s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial, Băncii de Rezervă Federală i s-au alăturat Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ambele concepute de strategii CRE la Conferinţa de la Bretton Woods în 1944.
Un alt membru al CRE şi unul dintre primii săi lideri a fost geograful Isaiah Bowman, preşedintele Societăţii Geografice Americane (American Geographical Society), care în 1919 a condus echipa de experţi care a redesenat harta Europei Centrale după Primul Război Mondial – proces arbitrar care a condus în timp la grave tulburări în Europa, care au provocat în cele din urmă cel de-al Doilea Război Mondial în 1939. Avocaţii CRE Owen D. Young (preşedinte al General Electric) şi Charles Dawes (al 30-lea vicepreşedinte al SUA) au promovat planurile de „refinanţare a datoriilor” pentru reparaţiile de război ale Germaniei, datorii impuse de Tratatul de la Versailles.
Directorii Băncii de Rezervă Federală şi membrii ai CRE au pus la cale maşinaţiunile financiare care au condus la criza financiară din 1929, care a provocat apoi Recesiunea. Liderii CRE au fost cei care, prin puternicele instituţii media aflate sub controlul lor, cum ar fi reţele radiofonice NBC, ABC şi CSB şi ziare precum The Washington Post, The Wall Street Journal, Chicago Tribune şi The New York Times, au convins şi au presat opinia publică să rupă izolarea neutră a Statelor Unite şi să îmbarce naţiunea într-un alt război european în 1939, aceasta fiind ceea ce ei au urmărit încă de la începutul anilor ’30.
Cel de-al Doilea Război Mondial
Chiar la începutul acestui teribil război civil european în care Statele Unite au luat parte doar formal până în 1941, membrii CRE au creat Grupul de Studii Război şi Pace, (War & Peace Studies Group) care a fost inclus în Departamentul de Stat şi care a dat direcţiile în politica externă a SUA, mai precis modul în care SUA a abordat relaţiile cu Germania, Italia, Japonia şi aliaţii acestora.
Mai târziu, au început să se pregătească deja pentru „Noua Ordine Mondială” care urma după război, adică după victoria previzibilă a Aliaţilor. În acest mod, CRE a proiectat şi a promovat crearea Naţiunilor Unite pentru a administra politica mondială şi supremaţia Statelor Unite în Era Nucleară. Tot CRE se află la originea unora dintre agenţiile economice cheie, cum ar fi FMI sau Banca Mondială, prin membri săi Alger Hiss, John J. McCloy, W. Averell Harriman, Harry Dexter White, Henry Kissinger şi mulţi alţii.
Odată ce războiul s-a încheiat, preşedintele SUA Harry S. Truman a vrut să implementeze doctrina securităţii naţionale de perspectivă care era bazată pe doctrina de „împăcare” a expansionismului Uniunii Sovietice propusă de un alt membru CRE, ambasador SUA la Moscova în acel moment: George Kennan, care îşi descrie ideile într-un faimos articol publicat în 1947 în Foreign Affairs, semnat cu pseudonimul de „X”. [Notă. George Kennan a murit recent, la vârsta de 101 de ani, rămânând până la sfârşitul vieţii consilier activ al CRE, fiind un veritabil simbol al continuităţii puterii oculte.]
În mod similar, aşa-numitele “Planuri Marshall”, prezentate public de către Generalul Armatei Statelor Unite George C. Marshall, au fost de fapt proiectate de către un grup de lucru al CRE şi implementate de către W. Averell Harriman.[Notă. Acesta din urmă era, deloc întâmplător, partener de afaceri al lui Prescott Bush, senator american din Connecticut, tatăl fostului preşedinte George Bush şi bunicul actualului preşedinte SUA.]
Structurile puterii elitiste
Cu toate că este puţin cunoscut opiniei publice, CRE este foarte puternic, influenţa sa, prestigiul şi aria de activităţi fiind în creştere într-atât încât azi putem spune fără dubii că operează ca şi „Creier diabolic din umbră”, conducând din umbră cursul multor procese sociale, politice, financiare, militare şi economice, procese complexe şi extrem de schimbătoare din întreaga lume. Nu există persoane, regiuni sau aspecte ale vieţii umane care să nu fie afectate de influenţa CRE – chiar dacă ne dăm seama de aceasta sau nu – şi simplul fapt că au fost capabili să rămână în „spatele scenei” face ca CRE să fie extrem de puternic şi înşelător, chiar dacă opinia publică crede altceva.
Astăzi CRE este o organizaţie „discretă” care numără mai bine de 4.500 de membri, asociind strategii abili şi gânditorii inteligenţi cu persoane foarte puternice şi foarte influente, care deţin o mare putere de influenţă în profesiile lor, în corporaţii, instituţii, guverne şi în organizaţii sociale. În acest mod CRE reuneşte membrii din conducerea instituţiilor financiare, ai coloşilor industriali, media, organizaţii de cercetare, academicieni, conducători militari, lideri guvernamentali, decani universitari, lideri ai sindicatelor şi ai centrelor de studii şi investigaţii. Obiectivul lor fundamental constă în identificarea şi evaluarea unor factori politici, economici, financiari, sociali, culturali şi militari, care cuprind toate aspectele imaginabile vieţii publice şi private din SUA, aliaţii săi cheie şi restul lumii. Astăzi, datorită enormei puteri exercitate de SUA, sfera de influenţă activă a CRE se întinde practic pe întreaga planetă.
Cercetările şi investigaţiile sunt realizate de diferite grupuri operative şi centre de cercetare care identifică oportunităţi şi ameninţări, evaluează rezistenţa şi slăbiciunile, şi proiectează strategii pe termen lung pentru a promova interesele CRE în întreaga lume, fiecare cu tactica sa şi planul său operaţional. Deşi aceste strategii intensive şi pe termen lung sunt elaborate în interiorul CRE, cheia pentru a înţelege succesul lor enorm stă în faptul că CRE nu face acum nimic sub numele său propriu. Mai degrabă, acestea se fac în numele membrilor săi. Şi ei fac aceasta din funcţiile şi fotoliile lor oficiale, directori executivi şi preşedinţi ai celor mai importante corporaţii, instituţii financiare, instituţii internaţionale multilaterale, instituţii media, din posturi cheie în guvern, universităţi, forţele armate, bursă, fără ca niciodată să se refere la CRE ca la principala lor apartenenţă în ce priveşte planurile şi coordonarea. [În interiorul CRE funcţionează aşa-numita “Lege a ne-atribuirii” care interzice membrilor să îşi decline apartenenţa la organizaţie atunci când acţionează în societate sau să rostească numele CRE sau să divulge conţinutul discuţiilor de lucru.]
Într-adevăr, azi, membrii CRE ocupă multe poziţii cheie ale puterii şi posturi decizionale. Pentru a numi doar o mână din cei peste 4.500 de membrii CRE: David Rockefeller, Henry Kissinger, Bill Clinton, Zbigniew Brzezinski, Samuel Huntington, Francis Fukuyama, Paul Wolfowitz, Colin Powell, Condoleeza Rice, Richard Perle, Robert Gates, James Baker III, Stephen Hadley, Douglas Feith, L. Paul Bremer III, John Bolton, John Negroponte, fostul secretar de stat Madeleine Albright, delapidatorul internaţional George Soros, judecătorul Curţii Supreme de Justiţie Stephen Breyer, directorul executiv al Lowes/CBS Laurence A. Tisch, fostul director executiv al General Electric Co. Jack Welsh, directorul executiv al CNN W. Thomas Johnson, fostul preşedinte şi director executiv al The Washington Post / Newsweek / International Herald Tribune Katherine Graham (şi în curând şi succesorul ei), vicepreşedintele SUA, fostul secretar al apărării şi fostul director executiv al Halliburton Richard Cheney, fostul preşedinte George H.W. Bush, fostul consilier în probleme de securitate naţională al preşedintelui Clinton, Samuel “Sandy” Berger, foştii directori CIA John M. Deutch şi George Tenet, fostul guvernator al Băncii de Rezervă Federală Alan Greenspan şi actualul guvernator Benjamin Shalom Bernanke, fostul preşedinte al Băncii Mondiale James D. Wolfensohn, directorul executiv al CS First Boston Bank şi fostul guvernator al Băncii de Rezervă Federală Paul Volcker, reporterii Mike Wallace, Barbara Walters, Wolf Blitzer, directorii CitiGroup John Reed, William Rhodes, Stanford Weill şi Stanley Fischer (numărul 2 în cadrul IMF), economiştii Jeffrey Sachs şi Lester Thurow, fostul secretar al finanţelor Goldman Sachs, directorul executiv CitiGroup Robert E. Rubin, fostul secretar de stat şi „mediator” din timpul Războiului pentru Insulele Falkland/Malvine dintre Argentina şi Coroana Britanică Alexander Haig, “mediatorul” conflictului din Balcani, Richard Holbrooke, directorul executiv al IBM Louis V. Gerstner, senatorul democrat George J. Mitchell, fostul reprezentant republican Newt Gingrich, fostul consilier pe probleme de securitate a preşedintelui Bush Sr., generalul Air Force, Brent Scowcroft, Kenneth Lay (membru al Comisiei Trilaterale retras recent şi director executiv al Enron), printre mulţi, mulţi alţii.
În lumea afacerilor, cele 500 de companii cele mai bogate care apar în topul revistei Fortune au toate directori membrii CRE!!! Aceste corporaţii au împreună o valoare de piaţă echivalentă cu aproape dublul produsului intern brut al Statelor Unite şi concentrează cea mai mare parte a bogăţiilor şi a puterii acestei ţări, controlând resurse cheie şi tehnologii în întreaga lume. Împreună, aceste companii angajează peste 25 de milioane de persoane doar în SUA şi deţin peste 80% din produsul intern brut al acestei ţări. Pe scurt, exercită o putere gigantică, pârghii şi influenţă în SUA şi în restul lumii.
Prin urmare aceasta este cheia enormei eficienţe şi puteri a CRE: deciziile şi planurile sunt aprobate în întâlniri închise, grupuri de studiu, conferinţe sau grupuri operative. Dar atunci când vine momentul ca aceste planuri să fie puse în aplicare, sunt preluate de diferiţi membri, fiecare din poziţia sa în organizaţii puternice, atât publice cât şi private. Şi cât de puternice poziţii şi organizaţii sunt acestea!
Dacă, de exemplu, un plan a fost trasat şi acceptat în ce priveşte evoluţia globalizării sistemului economic şi financiar şi acesta prevede care ţări să se bucure de pace şi prosperitate şi care să fie prădate prin război, invazii şi foamete, atunci acţiuni coordonate ale unor personalităţi precum preşedintele SUA, secretarii săi de stat, ai apărării, ai comerţului, ai finanţelor, directorii CIA, NSA şi FBI, marii bancheri ai lumii internaţionale, directorii executivi ai celor 500 de firme din topul revistei Fortune, deţinătorii şi mogulii media, reporterii şi scriitorii, ofiţerii militari şi academicienii, lideri ai FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Organizaţiei World Trade, acţionează cu toţii la unison sincronizat sau în succesiunea corectă, coroborând toate acţiunile lor în domenii diferite pentru realizarea planului propus.
Acesta este modul în care a funcţionat mecanismul CRE pentru mai bine de 80 de ani.
Puterea reală şi puterea formală
Pentru a înţelege cum funcţionează lumea cu adevărat, trebuie să înţelegem întâi diferenţele care există între puterea formală (guvernele şi preşedinţii statelor naţionale) şi puterea reală (structurile globaliste suprastatale). Informaţiile făcute publice şi propagate de mass media în fiecare zi pe posturile tv şi pe reţelele de radio şi în ziare se referă în mare parte la acţiunile realizate de structurile puterii formale, mai ales acelea ale guvernelor naţionale şi ale infrastructurilor tehnologice, financiare şi corporative/colective. În schimb, puterea reală, care de fapt controlează tot ce se petrece, acţionează asupra evenimentelor mult prea puţin vizibil. În realitate, structurile globaliste şi elita au planificat ce se va întâmpla în lume, când, unde se va petrece şi cine va duce planul la împlinire, chiar dacă nouă ni se prezintă efectele în contextul lor local limitat.
Puterea formală operează pe termene scurte şi în mare măsură transparent faţă de public. Puterea reală lucrează în interior pe scheme de lucru pe termen lung şi nu este aproape deloc accesibilă publicului. În zilele noastre, puterea formală este în general „publică”, iar puterea reală este fundamental „privată”. Aceasta reflectă faptul că instituţiile Naţiunilor Unite (prima dintre entităţile puterii formale) a devenit subordonată intereselor private (adică puterea reală este condusă de interese materiale).
Deoarece SUA este astăzi singura superputere mondială este rezonabil să concluzionăm că această structură a puterii mondiale – ceea ce şi este de fapt – conduce provizoriu acest veritabil Guvern Mondial din structurile teritoriale, politice şi economice ale Statelor Unite. Oricum, aceasta nu implică faptul că majoritatea locuitorilor Statelor Unite sunt incluşi neapărat în acest raţionament şi cu atât mai puţin nu înseamnă că americanii sunt „duşmanii” altor popoare (rareori este poporul unei ţări „duşman”; mai degrabă liderii unei naţiuni au stabilit această stare de aversiune prin concentrarea excesivă a puterii).
Vorbim de grupuri ale puterii care operează din interiorul Statelor Unite (aşa cum operează din interiorul Marii Britanii, Germaniei, Japoniei, Israelului şi prin agenţii lor locali şi în ţări precum Spania, Argentina, Brazilia şi Coreea), dar aceasta nu înseamnă în mod necesar că vorbim de populaţia Statelor Unite.
Cea mai bună modalitate de a înţelege adevărata natură a Statelor Unite – mai ales atunci când ne referim la politica externă a SUA – este să reţinem că „administraţia” SUA, aşa cum îşi numesc ei propriul lor guvern – în fapt puterea formală – îşi are sediul în Washington DC. În schimb, structurile puterii reale în SUA sunt localizate în principal în New York City. Cu alte cuvinte, administrarea SUA este făcută din Washington DC, în timp ce ţara este de fapt guvernată din oraşul New York.
Odată ce înţelegem acest concept, multe alte lucruri se vor clarifica. În plus, centrul puterii reale nu se află în New York, ci, mult mai probabil în Londra. Înţelegând acest proces subtil şi complex, automat vom preîntâmpina orice idee simplistă de a identifica „duşmanul” cu SUA sau Anglia sau orice alt popor. De fapt, în momentele de dezordine, poporul american este o victimă – pierderile sângeroase ale cetăţenilor americani în Vietnam, Afghanistan, Iraq sau în atentatele de la World Trade Center demonstrează aceasta. Însă, faptul că cei mai mulţi oameni din SUA ignoră aceste fapte nu îi face mai puţin responsabili sau răspunzători pentru strategiile care duc la genocid ale structurilor puterii Noii Ordini Mondiale, care operează pe teritoriul SUA, acţionând în restul lumii prin utilizarea şi abuzarea de forţă militară şi economică a SUA pentru a-şi atinge scopurile.
Vom putea înţelege mai bine aceste lucruri şi dacă luăm în considerare faptul că exercitarea puterii reale implică anumite reguli şi condiţii, cum ar fi de exemplu, operarea continuă timp de mai multe decenii pentru atingerea scopurilor pe termen lung şi aplicarea unor strategii care în timp împânzesc întreaga planetă, naţiunile şi resursele ei. Aceasta presupune planuri pe termen lung: 20, 30 şi 50 de ani în viitor.
Principiul acţiunii „discrete”
În mod ironic, elita puterii Noii Ordini Mondiale ştie că nu există vreo ameninţare politică mai mare în continuitatea şi consistenţa proiectării şi execuţiei unor astfel de strategii globale pe termen lung, decât implicarea lor (a membrilor elitei) în structurile puterii formale „democratice”. Democraţia impune o anumită transparenţă către public a liderilor, care trebuie (sau ar trebui) să asculte de „vocea poporului” la fiecare pas pe care îl fac. La aceasta se adaugă discontinuităţile periodice de putere pe care orice proces electoral democratic îl impune, prin realegerea periodică a liderilor.
Pentru elită este mult mai avantajos să opereze discret, din organisme care pot fi descrise cel mai bine ca fiind nişte cluburi private (cum este de exemplu CRE), în care persoane puternice şi influente pot fi funcţionari, directori şi preşedinţi pentru decenii fără ca să trebuiască să dea vreo socoteală în faţa nimănui, cu excepţia egalilor lor. În această manieră, 4.500 de indivizi puternici pot exercita un control uriaş asupra mediului politic, economic, financiar şi asupra mass-mediei, iar prin intermediul acestora, pot controla şi conduce nenumărate milioane de persoane de pe întreaga planetă.
Este de la sine înţeles că principalul scop al monopolului global asupra mediei este să impună „corectitudine politică”, bineînţeles exprimată prin „sistemul bipartid” – democraţii şi republicanii în SUA, laburiştii şi conservatorii în Anglia, CDU (Christlich Demokratischen Union) şi SPD (Sozialdemokratischen Partei Deutschlands) în Germania, radicalii şi justicialii în Argentina – toate sunt doar variaţiuni ale aceleiaşi doctrine politice de bază.
Democraţiile vestice stabile s-au conformat cu toate la ceea ce este în practică sistemul uni-partid, cu mici diferenţe de ideologie internă. Oamenii cred că pot să „aleagă” dar „opţiunile” pur şi simplu nu există: e ca şi cum ai „alege” între Coca-Cola şi Pepsi-Cola – nu contează ce vor ei să crezi, adevărul este că amândouă partidele sunt în fapt acelaşi lucru!
Ceea ce descriem este, de fapt, axul central al unei veritabile reţele de oameni puternici, dar nu trebuie să uităm că CRE este doar una dintre instituţiile globalizării, la care se adaugă multe alte grupări similare, atât din SUA, cât şi din afara graniţelor sale.
THINK-TANK-urile au un rol uriaş în planurile globaliste
Toate aceste think-tank-uri reunesc alături de magnaţi ai puteri şi oameni ambiţioşi, bine pregătiţi şi inteligenţi din diferite domenii. Ei sunt plătiţi şi răsplătiţi foarte generos – atât economic cât şi social – atâta vreme cât ei se aliniază clar şi fără compromis tendinţelor de bază ale obiectivelor politice a CRE. Acestea nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unui guvern mondial privat; erodarea sistematică a tuturor structurilor statelor suverane (bineînţeles că nu toate în acelaşi mod, la aceeaşi viteză sau în acelaşi timp); (sub)standardizarea valorilor culturale şi normelor sociale; răspândirea globalizării sistemului financiar bazat pe speculaţii grosolane; conducerea sistemului de război total – Global War System – pentru a wţine necesitatea coeziunii sociale prin înşelarea şi direcţionarea împotriva unor duşmani reali sau imaginari ai „democraţiei”, „drepturilor omului”, „libertăţii” şi „păcii”; aceasta este [lupta] împotriva „terorismului”. [Notă. Printre “inamicii” reali sau inventaţi ai “tuturor oamenilor liberi” putem wţiona doar în ultimele decenii fascismul italian, socialismul naţional german, imperialismul japonez, fundamentalismul islamic, Ayatollah-ul Khomeini, Muhamar-el-Kadafi, Fidel Castro, maoismul, “militarismul” ne-american din Iran, Syria,etc.]
Din 2003, am văzut în primul rând cum armele „de distrugere în masă” inexistente ale Iraqului s-au dovedit a fi de fapt arme de DISTRAGERE a atenţiei maselor, folosite ca pretext care a dus la suferinţe, dureri şi dificultăţi enorme pentru nenumărate milioane de oameni. Invazia Iraqului şi a Afghanistanui sunt doar două exemple pentru standardele duble care fac ca întregul sistem să înflorească.
Astfel, pentru o mai bună înţelegere a lumii de astăzi e nevoie să citim şi să evaluăm ceea ce CRE – sau mai degrabă membrii ei individuali – spun şi propagă, dat fiind că multe dintre activităţile sale, deşi discrete, nu sunt secrete. Orice persoană care vizitează centrul CRE de pe bulevardul Park Avenue nr. 68 din New York City, aşa cum am făcut şi eu de multe ori în ultimii ani, poate obţine uşor o serie de informaţii, inclusiv o copie gratuită a celui mai recent raport anual, care include activităţile principale ale instituţiei şi lista alfabetică a celor 4.500 de membri. Toate informaţiile despre această organizaţie sunt uşor de obţinut pentru cei interesaţi. Ţine de fiecare dintre noi să verificăm şi să corelăm lista membrilor CRE cu ceea ce fiecare dintre ei realizează pe planul activităţilor şi capacităţilor profesionale, corporative, academice şi guvernamentale.
E nevoie să ne întoarcem înapoi şi în istoria modernă şi să evaluăm legăturile excepţionale pe care pe care CRE le-a avut de-a lungul secolului douăzeci, de una singură sau împreună cu organizaţii surori. Au generat şi au influenţat ideologii, evenimente publice, crime, războaie, comploturi, războaie psihologice de masă, crize economice şi financiare, promovarea şi distrugerea personalităţilor politice şi de afaceri şi alte evenimente de mare impact, multe dintre ele în mod clar dificil sau imposibil de recunoscut sau de mărturisit. Totuşi, toate au marcat cursul umanităţii în aceste vremuri furtunoase actuale.
Manipularea şi distragerea atenţiei prin mass-media
Tehnicile folosite sunt de a ne ţine pe toţi prea ocupaţi şi fascinaţi ca spectatori pasivi ai acestei vâltori a evenimentelor care au loc în fiecare zi în lume. Aceasta îi asigură că aproape nimeni nu se gândeşte să privească altundeva pentru explicaţii potrivite pentru gravele crize din zilele noastre. Asta ne va face pe noi incapabili să identificăm, nu atât de mult efectele şi rezultatele şocante, cât mai degrabă originile, organizarea şi obiectivele lor reale şi concrete.
Pentru ca acest război psihologic de masă – pentru că despre asta este vorba în realitate – să reuşească, mass-media joacă un rol vital care nu poate fi subestimat. Mass-media este un instrument al cărui scop este să submineze şi să neutralizeze capacitatea de a gândi independent a populaţiei lumii. Acesta este rolul cheie al mass-mediei ca CNN, CBS, NBC, The New York Times, The Daily Telegraph, Le Figaró, FoxNews, The Economist, The Wall Street Journal, Corrieri della Sera, Le Monde, Washington Post, Time, Newsweek, US News & World Report, Business Week, Reuters, şi difuzorii lor locali în toate ţările, care sunt conduşi de oameni cheie aparţinând CRE sau altor organizaţi surori din SUA sau de oriunde altundeva.
Ce e de făcut?
Pe măsură ce devenim conştienţi de aceste realităţi, drumul pe care e nevoie să păşim devine din ce în ce mai clar. În realitate, lucrurile atunci nu mai par atât de complexe sau inexorabile cum am crezut la început. Este de fapt o chestiune de a gândi cu mintea ta, nu cu minţile adversarilor; de a începe să evaluezi şi să aperi interesele naţionale, care implică a avea propria noastră viziune asupra evenimentelor, intereselor şi forţelor lumii şi apoi să luăm măsuri inteligente care să răspundă nevoilor noastre, posibilităţilor reale şi idiosincrasiei (comportamentului specific al nostru ca grup). În acest sens avem un avantaj pentru că nu trebuie să „reinventăm roata”, dat fiind că CRE ne oferă proiecte briliante şi de succes pentru planificarea politică, economică, financiară şi socială şi pentru administrarea puterii naţionale. De ce să nu învăţăm de la ei? De ce să nu creăm propria noastră reţea de think-tank-uri, aducând împreună o gamă largă de interese locale şi regionale de acelaşi gen, jucători şi gânditori din diferite domenii? De ce să nu-i punem pe toţi să lucreze pentru a promova interesele naţionale ale ţării noastre şi ale vecinilor noştri, astfel încât să recâştigăm suveranitatea şi autodeterminarea pentru poporul nostru într-o manieră consistentă şi coerentă, independent de ceea ce jucătorii puterilor mondiale vor să ne impună?
Dar ca să facem aceasta trebuie în primul rând să înţelegem că în realitate globalizarea este: o serie largă de ameninţări pe care avem nevoie să le evităm şi oportunităţi de care ar trebui să ne bucurăm. Privitor la orice subiect cu potenţial de impact asupra noastră, avem nevoie să înţelegem care sunt, din punctul nostru de vedere, punctele tari şi slabe, pentru a fi capabili să ne confruntăm cu ele cu succes; dacă nu azi atunci cu siguranţă în viitor. Aceasta presupune planificare propice pe termen mediu şi pe termen lung. Aceasta solicită să încercăm să fim mereu cu un pas înaintea adversarului, să realizăm şi să păstrăm un vârf şi un avantaj mai presus de evenimente.
Pe scurt, este de fapt o chestiune de înţelegere că în politică sunt două tipuri de oameni: aceia care joacă în arena politică şi aceia care doar privesc pasivi. CRE este în mod clar un jucător activ în arena politicii globale. Nu este timpul ca şi noi să începem să facem acelaşi lucru în ţara noastră?
Zece mii de porumbei cu guler violet ciugulesc trist prin tribune, întrebându-se dacă, după atâtea firimituri, vor primi vreodată o felie.
Radu Paraschivescu
sursa: tempo-poli.ro
Adauga comentariu